Sunteți pe pagina 1din 4

Gisèle Sapiro, „Pour une approche sociologique des relations entre littérature et

idéologie”, in
„L'idéologie en sociologie de la littérature”, număr tematic al revistei COnTEXTES, nr.
2/2007 https://contextes.revues.org/228;

Conceptul de ideologie (de sorginte marxistă) – posibil răspuns la două presupoziții


antinomice:
a. Existența unei indeterminări sociale a operei de artă (ideologia romantică a
„creatorului increat”);
b. Opțiunile formaliste sau textualiste.
Riscul unei folosiri nenuanțate a perspectivelor ideologizate: supralicitarea determinărilor
sociale, în care producția artistică e o simplă reflectare a raporturilor sociale.
Analiza sociologică a FAPTULUI LITERAR = analiza medierilor dintre condițiile sociale (1)
și textul literar (2). Alain Viala: între cei doi poli se produce un „efect de prismă” –
REFRACȚIE a condițiilor de producere, difuzare, circulație și receptare a textului.
Vocabularul bourdieusian al analizei socio-literare:
- DOXA – ansamblu de credințe care fundamentează viziunea asupra lumii și produc
mersul său înainte (l'ensemble des croyances qui […] font que le monde va de soi).
- HABITUS – set de credințe și judecăți primite & achiziționate (avoir et acquis).
- SIMȚUL PRACTIC (opus teoriei acțiunii raționale): credințele și schemele de acțiune
și de evaluare a lumii orientează conduitele și judecățile, fără ca ele să fie în mod
necesar explicite.
- VIOLENȚA SIMBOLICĂ – modalități și procedee de inculcare a credințelor și
schemelor de acțiune și evaluare. Condiții: A. recunoașterea legitimității dominației;
B. ignorarea arbitrariului său; C. dominații interiorizează relațiile de dominare.

Grupuri de producere a ideologiei: mai întâi (cronologic) dominanta religioasă, apoi


(odată cu laicizarea) grupuri specializate în conținuturi politice (intelectuali, oameni
politici).
Pentru G. Sapiro, nu ideologia politică (afișată, declarată direct) e criteriul esențial, ci
viziunea asupra lumii a scriitorului și schemele sale de percepție și evaluare, rezultate din
dinamica specific autonomizată a câmpului literar.
Analiza sociologică pe care o propune – în trei timpi (prezentați secvențial doar din
rațiuni de clarificare; ei acționează simultan):
1. Studiu al condițiilor de producere a operei = sistemul de constrângeri exterioare care
influențează gradul de autonomie;
2. Raportul dintre operă și viziunea despre lume a scriitorului + sistemul său de valori
3. Receptarea produsului literar.

1. Sistemul de constrângeri exterioare devine vizibil (și obiect de cercetare) odată cu


liberalismul economic și cel politic. În regimurile autoritare – control al pieței și al
formelor de organizare profesională, alături de centralizarea instanțelor de producție și
consacrare. Exemplu: regimurile comuniste, în care uniunea scriitorilor acționează ca
instanță centralizată care deține controlul mijloacelor de publicare (l'édition) și al celor de
consacrare (reviste, premii literare). Oficial, Uniunea Scriitorilor nu e afiliată Partidului
Comunist, dar presiunea ideologică rămâne foarte marcată.
Strategii de evitare a constrângerilor – constituirea unei logici de opoziție în câmp
(dominanți vs. dominați). Pentru câmpul literar cu autonomie restrânsă: ortodocși (foarte
aproape de Doxa) vs. eretici-disidenți.

2. Viziunea asupra lumii și angajarea (în social) – dincolo de pozițiile ideologice directe,
literatura e inclusă în
discursul social general.
Factori de mediere socială:
a. Spațiul posibilelor din câmp (alegeri între genuri literare, constrângeri formale),
efortul de punere-în-formă, eufemizarea, poziția naratorului, ironia;
b. Viziunea individuală asupra lumii – de cele mai multe ori fără să își propună în mod
direct, autorul își reprezintă lumea și acționează folosind anumite scheme de percepție,
evaluare și acțiune, adică utilizând dispozițiile sale de habitus. Exemplu: romanul
autobiografic al lui Drieu La Rochelle, în care declinul familial e modelat în schema
ideologică mai largă (din discursul extremei drepte) a „decadenței naționale”.
Articularea dintre luările de poziție explicite ale unui autor (în câmpul de producție
ideologică) și opera sa - principiul de omologie: atitudinile politice ale unui scriitor sunt
omoloage luărilor de poziție estetică. Exemplu: utilizarea poeziei curtenești de către Aragon
în poemele din perioada Rezistenței.
Eroarea metodologică frecventă în istoria ideilor: să căutăm cu orice preț coerența în traseul
individual (poziții politice și/sau estetice) al unui scriitor – pentru că această coerență e dată
nu doar de dispozițiile sale de habitus, ci și de evoluția câmpului. Exemplu: texte scrise în
replică (Aragon/Drieu La Rochelle), mize politice din spatele unor înfruntări literare.

3. Receptare și anexare
Semnificația unei opere nu se poate separa de interpretarea și apropierile al căror obiect este.
Coordonate ale receptării:
a. Medierea imediată prin modalitățile de publicare și difuzare: paratext (prefață,
postfață), suport (presă, articol, broșură, carte), plasare în respectivul suport (locul din
pagină, colecția editorială). Uneori, efectul de vecinătate poate juca un rol important –
exemplu: publicarea de articole perfect anodine în revistele ultra-colaboraționiste din
vremea Ocupației trece la rândul său drept colaboraționism.
b. Medierea prin interpretarea și anexarea de către diverse categorii de cititori: din
interiorul câmpului literar (reviste, jurii, academie) sau nu (tribunale, partide politice),
instituții (cenzori, asociații, Ligues de moralité) sau grupuri profesionale (critici,
egali), amatori etc.
Exemplu de lectură ideologizată din partea egalilor: protestele la acordarea premiului
Goncourt pentru Batouala de René Maran (1920: autorul e negru și denunță colonialismul
francez).
Receptarea de către instanțele critice – diferențieri ale judecăților de valoare (după gradul
de politizare și gradul de autonomie), în funcție de poziția în câmp a celui care emite
respectiva judecată de valoare. Principii:
 După gradul de politizare: poziția dominantă – discurs depolitizat; invers, cu cât
mai dominat, cu atât mai politizat, denunțând conformismul și academismul
dominanților.
 După gradul de autonomizare – cu cât discursul e mai heteronom, cu atât mai
mare va fi interesul față de conținutul operei și asupra aspectelor sale ideologice;
invers, cu cât e mai autonom, cu atât se va concentra asupra formei și a stilului.
Intersecția acestor două axe duce la prezența a patru tipuri ideale de judecăți asupra
literaturii: moral, estet, socio-politic, subversiv (v. grafic).
[POLUL] DOMINANT

Ortodoxie

Academism

[JUDECATĂ] ESTETĂ [JUDECATĂ] MORALĂ

AUTONOMIE HETERONOMIE

Formă, stil Conținut

formalizare

[JUDECATĂ] CRITICĂ [JUDECATĂ] POLITICĂ

[POLUL] DOMINAT

HETERODOXIE

POLITIZARE