Laboratorul Nr.

ANATOMIA OMULUI – INTRODUCERE- SCURT ISTORIC

Termenul anatomie provine din două cuvinte greceşti: ana = înainte şi tome = a
tăia. Anatomia înseamna astfel studiul structurilor interne folosind ca metodă disecţia.
Distingem astăzi o anatomie comparată care se ocupă cu studiul organelor s-au a
sistemelor de organe, mergând de la formele cele mai simple la cele mai complexe,
comparându-le între ele pentru a scoate în evidenta trăsăturile comune şi diferenţele
existente şi o anatomie descriptivă care de cele mai multe ori se mărgineşte la studiul
descriptiv al structurii diferitelor organe şi sisteme de organe la o specie dată de exemplu
anatomia omului.
Primele documente de ordin anatomic cunoscute până acum par să fie cele ce au
fost reunite într-un papirus egiptean din secolul al XVII-lea i.e.n care prezintă pe lângă
recomandări legate de practica medicală şi o descriere a corpului omenesc. Acest lucru nu
ne poate mira, deoarece se ştie bine cât de avansată era arta mumificării, aplicată atât
cadavrului uman cât şi cadavrelor unor animale sacre (boul apis, pisica, crocodilul). Şi
China antică, unde medicina era destul de bine dezvoltată, poseda o sumă de cunoştinţe
anatomice, care se regăsesc în literatura veche chineză. De asemenea cărţile religioase ale
Indiei antice, „Vede-le” conţin indicaţii de ordin anatomic, privitoare la creier, coloană
vertebrală, cutia toracică.Totuşi anatomia omului sub o formă precis conturată, apare abia
în Grecia antică.
În Grecia antică, sub imboldul necesităţilor practicii, începe să se dezvolte
medicina şi o dată cu ea anatomia şi fiziologia omului. Primele date anatomice se
datoresc lui Alcmeon din Crotona (500 i.e.n) care recomandă disecarea corpului
animalelor pentru obţinerea de cunoştinţe anatomice. El a scris prima carte de anatomie şi
a studiat legaturile nervoase ale ochiului şi urechii cu creierul, şi a stabilit că materia

1
encefalică este sediul activităţii intelectuale. Mai târziu, toate cunoştinţele medicale ale
timpului au fost sintetizate în operele lui Hipocrate (460 – 377 i.e.n) şi ale elevilor săi.
Hipocrate a studiat anatomia pe diferite animale, aplicând la om cunoştinţele
astfel dobândite, deoarece, din cauza prejudecăţilor religioase, era strict interzisă disecţia
cadavrelor omeneşti.
Mai târziu în jurul anilor 310 - 300 i.e.n, medicina şi anatomia omului încep să se
dezvolte mai mult în Egipt, la Alexandria, unde se deplasează pentru scurt timp centrul
cultural al antichităţii. Aici Herofile, medic grec, reuşeşte să facă disecţii pe cadavre
umane şi chiar vivisecţii pe criminali, puşi la dispoziţia sa de regele PtolemeuI.
Herofile împreună cu Erasistrate (280 i.e.n) pun fundamentele şcolii medicale din
Alexandria. Ei au descris valvulele inimi, părţile creierului, au înţeles just importanţa
nervilor, i-au deosebit de tendoane şi au stabilit diferenţa dintre nervii motori şi senzitivi.
Epoca alexandriană durează puţin, şi centrul cultural al lumii antice se mută la
Roma. Aici medicina ia o mare dezvoltare, datorită, în special, lui Claudius Galenus (131-
210 ) care este după Hipocrate, cel mai însemnat medic, anatomist şi fiziolog al
antichităţii.
Galenus a făcut cercetări pe diferite mamifere, mai ales pe maimuţe inferioare pe
care le socotea drept “copii caraghioase ale omului”, inducând astfel în eroare pe
anatomişti până la apariţia lucrărilor lui Vesalius.
O dată cu începerea căderii imperiului roman, anatomia a trecut prin aceleaşi încercări ca
şi celelalte ştiinţe. Nu s-au mai făcut cercetări noi şi chiar cunoştinţele existente au
început treptat să fie uitate.
În evul mediu s-au ocupat mai mult de medicină şi anatomie savanţii din Asia
Mijlocie si Orientul Apropiat. Un aport însemnat în anatomie au adus savanţii uzbeci şi
tadjici din acea vreme. În special sa remarcat prin lucrările sale de anatomie Abu-Ali Ibn
Sina (Avicenna) din Buhara. Dar nici aici anatomia nu putea să se dezvolte mult,
deoarece şi religia musulmană interzicea disecţia corpului omenesc.

2
 În acest timp, în Europa studiul anatomiei, care distrugea mitul religios despre
originea omului, a fost interzis de biserica catolică.
Începutul dezvoltării anatomiei ca ştiinţă aparţine perioadei Renaşterii.
În perioada Renaşterii s-au interesat şi s-au ocupat de anatomie cei mai mari
savanţi, sculptori şi pictori. În secolul al XIV-lea Mundinus, profesor de anatomie la
Milano, după un interval de sute de ani, a disecat din nou trei corpuri omeneşti şi a scris o
lucrare mică, care a servit în decurs de 200 de ani, ca manual şcolar de anatomie.
Principalul merit al lui Mundinus a fost introducerea, pentru întâia oară, a demonstraţiilor
anatomice. În decursul secolelor XIV, XV şi XVI, în majoritatea facultăţilor de medicină,
biserica a permis să se facă 1-2 disecţii pe om într-un an.
Printre cei mai însemnaţi anatomişti ai secolului al XV-lea se numără şi celebrul
pictor Leonardo da Vinci (1452 - 1519) care printre alte preocupări a studiat şi scheletul
şi musculatura omului, precum şi a unor animale şi a lăsat admirabile desene anatomice.
La dezvolatrea anatomiei în secolul al XVI - lea au contribuit şi alţi anatomişti,
dintre care unii au fost elevii şi succesorii lui Vesalius. Astfel, printre alţii amintim pe
Eustachi, mort în 1574, Fallopie (1523 - 1562), ale căror nume au rămas legate de
structurile anatomice descrise de ei.
La sfârşitul secolului al XVI- lea, Fabricius de Aquapendente (1537- 1619) se
ocupă cu probleme de embriologie şi de anatomie (anatomia a esogului, a stomacului,a
intestinului, a laringelui, a urechii; escrie valvulele venelor, structur ochiului şi a urechii).
În epoca dezvoltării capitaliste, o etapă din cele mai importante în dezvolatrea
anatomiei a constituit-o descoperirea circulaţiei mari a sângelui de către W. Harvey
(1578 - 1657). Ea a fost precedată de descoperirea circulaţiei pulmonare de către Miguel
Servet. Persecutat de către iezuiţii din Franţa, el se refugiază la Geneva, unde protestanţii
fanatici în frunte cu Calvin, îl declară eretic şi-l ard pe rug.
În ţara noastră studiul anatomiei a început şi s-a dezvoltat foarte târziu. Deoarece
domnitorii şi marii boieri îsi aduceau medici străini. Abia mai târziu sun imboldul lui Gh.

3
Lazăr au început să se îndrepte spre învăţătură mulţi români. Printre aceştia Nicolae
Kretzulescu a studiat la Paris, urmând medicina. Revenind în ţară, el are meritul că a
înfiinţat o şcoală medicală la Spitalul Colţea (1842) şi a tipărit primul manual romînesc
de anatomie în 1843 sub titlul de Manual de anatomie descriptivă. Dar figura cea mai
luminată si mai interesantă de anatomist în ţara noastră este aceea a profesorului Fr.
Rainer (1874 - 1944). Până la el toţi anatomişti noştri au fost în acelaş timp şi chirurgi,
care priveau anatomia ca un auxiliar indispensabil chirurgiei. Profesorul Rainer a făcut
din anatomie un îndreptar pentru toţi medicii şi pentru toţi acei care se ocupă de biologie.
Ferm convins că anatomia este ştiinţa formei vii, el a efectuat studii pe cadavru si
pacientul pe masa de operaţie, a trecut la omul viu şi sănătos, căutând să înţeleagă nu
numai alcătuirea corpului său, ci şi funcţionarea acestuia.
Rezumând anatomia omului a cunoscut în decursul timpului cam 15 episoade
/perioade de dezvoltare, prejudecătile religioase jucând un rol important în evoluţia
acestei ştiinţe biologice.
Dar cum definim anatomia omului şi care este nivelul de organizare a corpului
omenesc?
În cadrul ştiinţelor biologice, studiul fiinţei umane ocupă un loc deosebit de
important, omul reprezentând forma cea mai evoluată de organizare şi funcţionare a
materiei vii.
Anatomia omului este o ştiinţă biologică fundamentală care se ocupă de studierea
corpului uman şi a relaţiilor sale cu mediul. Corpul uman are mai multe niveluri de
organizare, de complexitate plecând de la nivelul elementar sau celular.
Celulele pot exista singure sau grupate, formând ţesuturi.
Toate celulele care intră în alcătuirea corpului omenesc provin, prin segmentare,
din celula-ou. Treptat are loc o diferenţiere celulară care duce la formarea ţesuturilor.
Impreunarea mai multor ţesuturi duce la formarea de organe, care mai apoi, grupate fiind
formează sistemele.

4
 Organismul uman este pluricelular; conţine mai multe mii de miliarde de celule
specializate, regrupate în ansambluri independente.
Terminologia anatomică umană reprezintă - totalitatea termenilor folosiţi pentru a descrie
regiuni ale corpului omenesc şi este unitară în lumea ştiinţifică mondială. La sfârşitul
secolului al XIX- lea numărul termenilor folosiţi în “Anatomia omului” era foarte mare,
existau mulți termeni sinonimi, proveniţi de la diferite şcoli, ceea ce facea dificilă
comunicarea ştiinţifică internaţională. În 1895 la Basel se produce prima încercare de
universalizare a noţiunilor folosite în anatomia umană.
Actuali termeni sunt după “Nomina Anatomica”, document semnat la Paris în
1955 şi îmbunătăţit la numeroase congrese anatomice, cele mai radicale fiind cele din
1998 şi recunoscute în ediţia 2005” Human Anatomy” Gray.
Terminologia anatomică umană este diferită de terminologia folosită în zoologie,
din mai multe motive. În primul rând terminologia anatomică s-a dezvoltat prin studii
autonome de anatomie umană fără corelaţii cu studiile de zoologie. Deoarece studiile de
zoologie şi anatomie umană au fost făcute mai înainte de înţelegerea procesului evoluţiei,
corpul uman era privit ca fiind diferit de al celorlalte animale. Deasemenea corpul uman
spre deosebire de al celorlalte animale tetrapode este biped.

NOTĂ: Informațiile științifice din text, descrierea structurilor anatomice și mecanismele de acțiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parțial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informațiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informațiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învățare- evaluare, acestea nu sunt și nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.