Vița de vie (Vitis vinifera L.

) este o specie de plante din genul Vitis, familia Vitaceae, originară

din regiunea mediteraneană, Europa Centrală și sud-vestul Asiei, din Maroc și Spania până în sudul
Germaniei în nord și în est până în nordul Iranului.[1]

Viță de vie este o liană care poate atinge o lungime de 35 m. Frunzele alternează, sunt lobate
palmat și au o lungime și lărgime de 5–20 cm. Fructul este o bacă, boabele respective dezvoltându-
se într-un ciorchine cunoscut sub numele de strugure. Boabele, la specia sălbatică, au un diametru
de circa 6 mm, iar când se coc dobândesc o culoare purpurie închis spre negru; la speciile cultivate,
de regulă, boabele sunt mult mai mari, de până la 30 mm lungime și pot avea diverse culoari: albe,
alb-gălbui, alb-verzui, roșii sau purpurii. Specia sălbatică crește de obicei în păduri umede și pe
malurile apelor curgătoare.

Strugurele sălbatic este deseori clasificat ca V. vinifera, subsp. silvestris (în unele clasificări
considerat Vitis silvestris), cu V. vinifera, subsp. vinifera restricționată la formele cultivate. Vița-
de-vie cultivată are flori hermafrodite, dar subsp. silvestris este dioecică (are flori masculine și
feminine pe plante separate) și pentru ca fructul să se dezvolte este necesară polenizarea.

Strugurii sălbatici au fost recoltați de cultivatori și fermierii timpurii. De mii de ani, fructul este
cules atât pentru proprietățile sale medicinale, cât și pentru cele nutriționale, istoria lui fiind strâns
legată de cea a vinului.

Schimbări în conformația sâmburilor (mai mici la formele cultivate) și distribuții ale semințelor
sălbatice cultivatorilor, au avut loc între cca 3500-3000 î. Hr., în sud-vestul Asiei sau în sudul
Transcaucaziei (Armenia și Georgia). Cultivarea strugurilor s-a răspândit și în alte părți ale lumii,
în perioada preistorică sau în antichitate.

Strugurii au fost transportați în coloniile europene din întreaga lume, ajungând în America de Nord
în jurul anului 1600 și apoi în Africa, America de Sud și Australia. În America de Nord, strugurii
au format hibride cu o specie de Vitis, gen originar din regiune; unele hibride fiind create
intenționat pentru a combate Phylloxera, o pestă cauzată de o insectă, care a afectat vița-de-vie
europeană cu mult mai mult decât pe cea nord-americană, reușind să devasteze producția
europeană de vin în câțiva ani. Mai târziu rădăcinile nord-americane au fost folosite în întreaga
lume pentru a altoi V. vinifera, astfel încât aceasta să reziste în fața Phylloxerei.
În America de Nord creșterea Vitis viniferei a fost limitată la regiunea cu climă temperată de pe
Coasta de vest a Statelor Unite, în New Mexico și California. Însă, datorită unor cercetări
interprinse de Konstantin Frank, Vitis vinifera este cultivată acum și în regiunile cu un climat mai
aspru ca New York și sudul provinciei canadiene Ontario. Munca Dr. Helmut Becker din anii '80
a adus Vitis vinifera și în Valea Okanagan din British Columbia.

În martie 2007, cercetători australieni de la CSIRO, lucrând în Centrul cooperativ de cercetare

pentru viticultură[2] au descoperit că "mutații independente și extrem de rare din două gene
[VvMYBA1 și VvMYBA2] [din struguri roșii] produc o singură viță-de-vie albă, care este
părintele aproape tuturor varietăților de struguri albi din lume. Dacă numai o singură genă ar fi
suferit mutații, majoritatea strugurilor ar fi rămas roșii și astăzi nu am avea mai mult de 3000 de
cultivatori disponibili, de struguri albi.

Folosirea strugurilor datează din neolitic, fapt demonstrat, de descoperirea unui depozit improvizat
de vin, vechi de 7,000 de ani pe teritoriul actual al Georgiei, în 1996.[4] Alte dovezi au arătat că
mesopotamienii și vechii egipteni aveau plantații de vin și dețineau măiestria necesară fabricării
vinului.[5] Filozofii greci preamăreau puterea vindecătoare a strugurilor, atât ca întreg cât și sub
formă de vin. Cultivarea Vitis viniferei, ca și producția vinului, au început în China în timpul
dinastiei Han, în secolul al II-lea î.Hr.[6], odată cu importarea speciei din Ta-Yuan. Totuși, după
alți autori, vița de vie sălbatică, crescută la munte ca Vitis thunbergii, a fost folosită pentru
producerea vinului înainte de secolul al II-lea î.Hr.[7]

Seva viței de vie a fost folosită de vindecătorii tradiționali europeni pentru tratarea bolilor de piele
și de ochi. Alte utilizări includ folosirea frunzelor pentru oprirea sângerării, dureri și inflamații ale
hemoroizilor. De asemenea, pentru tratarea durerilor de gât au fost folosiți strugurii necopți, iar
stafidele au fost folosite pentru tratarea tuberculozei, constipației și setei. În tratamentul
cancerului, holerei, variolei, amețelilor, infecțiilor de piele și ochi, bolilor de rinichi și ficat au fost
folosiți struguri necopți. [2] Au fost dezvoltate și varietăți de struguri fără sâmburi, pentru a atrage
consumatorii, însă cercetări recente au arătat că multe dintre propietățile vindecătoare ale
strugurilor provin chiar de la sâmburi.
Frunzele viței de vie sunt folosite umplute cu carne tocată, orez și ceapă la prepararea mâncării
tradițional-balcanice dolma, precum și a sarmalelor românești

Categorii de viță de vie

În prezent, soiurile de viță de vie se împart în două mari categorii[8]:

vițe portaltoi (folosite pentru producerea de coarde), constituite din specii de proveniență
americană (Vitis riparia, Vitis berlandieri, Vitis rupestris etc) sau hibrizi între acestea ori cu soiuri
din Vitis vinifera;

vițe roditoare (folosite prioritar pentru producția de struguri), constituite fie din soiuri nobile
(europene) provenite doar din Vitis vinifera, fie din soiuri de proveniență americană (îndeosebi
vechii hibrizi direct producători), fie din aceste soiuri încrucișate cu unele provenind din Vitis
vinifera.

Vițele roditoare se împart în 3 grupe[9]:

soiuri nobile (europene) provenite exclusiv din Vitis vinifera. Se pot cultiva sub formă de vițe
nealtoite fie pe soluri nisipoase, fie în golurile din plantațiile care urmează a fi defrișate în
maximum 10 ani. De asemenea, se pot cultiva pe orice tip de sol sub formă de vițe altoite pe
portaltoi rezistenți la atacul filoxerei.

hibrizi direct producători (HDP), proveniți din specii americane încrucișate între ele, apoi dintre
acestea încrucișate cu soiuri din Vitis vinifera.

soiuri rezistente, rezultate din încrucișări multiple ale unor HDP cu soiuri provenite din Vitis
vinifera rezultând soiuri care se apropie până la identificare de soiurile nobile, dar având genele
de rezistență provenite de la soiurile de provenineță americană.

Hibrizii direct producători se împart în funcție de generație:

hibrizi vechi americani (prima generație) este reprezentată de soiurile aduse de pe continentul
american, cele mai multe fiind create dinainte de invazia filoxerei în Europa. Cele mai răspândite
soiuri din această generație sunt Noah, Othello, Isabelle, Lidia, Jacquez, Delaware, Clinton.

hibrizi euro x americani (a doua generație) este rezultatul încrucișării între HPD din prima
generație sau și a altor specii, cu vițe nobile. Cei mai cunoscuți în România sunt: Baco noir,
Marechal Foch, Leon Millot, Ferdinad, Lesseps, Seibel 1000, Seibel 1, Flot d'or, Rayon d'or,
Plantet, Terras 20.