Despre dreptul roman

Fortuna face ca sub pretextul acestei încercări publicistice să se reunească singurele contribuții exclusiv
provenite de la Roma la civilizația occidentală : limba latină, desigur, și dreptul roman. Toate celelalte
domenii au un caracter mixt al influențelor, și este deajuns să menționez în acest sens filozofia. Despre
prima s-a și se va tot vorbi (chiar dacă aproape niciodată cu propriile lexeme). Dreptul roman însă,
înafară de cadrul restrâns al cursurilor unor facultăți de drept, este mai degrabă neglijat. Ce are acest
sistem de drept atât de special ?

Romanii nu sunt nici pe departe primii care să fi avut astfel de idei, istoria îl amintește pe Hammurabi în
Mesopotamia ca precursor și nu trebuie să uităm nici de atenianul Solon. În plus, s-ar putea spune că
începutul acestui sistem, Legea celor XII table (451 î.Hr.), este într-o măsură covârșitoare rezultatul
nevoii și al unor circumstanțe, nici pe departe opera unui geniu creator. Chiar și în aceste condiții,
importanța dreptului roman este indiscutabilă la modelarea identității europene. S-a afirmat chiar că
aceasta se sprijină pe 3 piloni, dintre care, alături de filozofia aristoteliană și creștinism se află și dreptul
roman1.

Ca să definim, acesta reprezintă sistemul juridic al Romei antice, cu o dezvoltare întinsă pe decursul unui
întreg mileniu, de la Legea celor XII table la Corpus Juris Civilis (529 d.Hr.) ordonat de împăratul Justinian
I al Imperiului Roman de Răsărit. Chiar și anterior fondării Republicii, romanii se conduceau după un set
de reguli, convențional numit drept cutumiar și care avea un caracter chiar mai profund decât tot ceea
ce desemnăm astăzi prin alăturarea adjectivului juridic, fiind perceput ca inerent societății datorită
modului de său perpetuare.

Scrierea normelor inițiată prin Legea celor XII table a fost primar un răspuns al presiunilor plebei față de
pericolul de abuz patrician (deoarece doar patricienii cu statut de pontifex decideau cu privire la dreptul
cutumiar), o încercare de neutralizare a arbitrarului în defavoarea lor. Deși distruse probabil ca urmare a
invaziilor celtice2, conținutul lor rămâne cunoscut în cvasitotalitate și influența lor persistă. Cicero de
altfel, ilustrul om de stat, jurist și orator al Republicii târzii, amintește că fusese obligat să le memoreze și
să le redea conțintul ca elev3.

Odată cu dezvoltarea Imperiului se extinde și dreptul, apărând jus gentium pentru a include și non
cetățenii, precum și jus naturale, care desemnează legi comune în ultimă instanță tuturor ființelor vii,
referitoare cu precădere la reproducere și legitima apărare în fața unui atac. Aceasta reclamă în a doua
jumătate a secolului III apariția jurisconsulților pentru a satisface nevoia de specialiști ai dreptului din ce
în ce mai complex. Ei însă nu administrau justiția, ci, similar vechilor pontifex, interpretau și generau

1
Pascal Pichonnaz, Les fondements romains du droit prive, Zurich, 2008, p. 58, conținut accesibil sub forma unui
articol interviu la adresa: http://www.swissinfo.ch/eng/legal-roman-eagles_how-ancient-rome-influenced-
european-law/36688830
2
Johnston, David, Roman Law in Context, Cambridge, Cambridge University Press, 1999,p. 153.
3
În De Officiis apare referința.
opinii formale despre lege. Astfel a apărut știința dreptului roman, unificatoare - din inițiativa lui
Justinian - a unui Imperiu dezbinat și divers.

Digestele, Codex și Instituțiunile ce formează această operă amplă de codificare adunau și compilau
fiecare frântură de jurisprudență existentă până la acea dată4. Occidentul a redescoperit această
moștenire abia în secolul XI la Bologna, Italia, fapt care a dus la apariția primei universități și a primei
facultăți de drept, făcând din amintitul oraș un epicentru cultural european. Astfel devine dreptul roman
dreptul material aplicabil în Europa Occidentală până în secolul XVIII. Procedura care îl însoțea și
completa a dăinuit încă și mai mult, sub Imperiul Roman de națiune Germană. Întregul sistem s-a întins,
firesc, și în coloniile țărilor ce îl foloseau (din America Latină și chiar în Etiopia). România medievală
(Valahia, Moldova și alte astfel de formațiuni statale regionale) a creat un sistem mixt cu puținele
reglementări locale.

Codul civil al lui Napoleon (1804) s-a inspirat masiv din opera precursorilor de sorginte latină, și prin
intermediul acestuia și reglementările similare și ulterioare, printre care nu mai puțin Codul Civil român
din 1864, copie fidelă, cu excepția a aproximativ 20 de articole. Ce este însă și mai interesant este că și o
serie de alte țări precum Turcia, China sau Japonia au preluat codurile europene sau au fost inspirate de
ele.

Importanța rezidă în utilizarea terminologiei juridice latine până astăzi, și nu doar în sistemele de drept
romano-germane, ci chiar în cel anglo-saxon, de common law, fundamental diferit (împrumută
numeroase concepte și principii precum stare decisis, culpa in contrahendo, pacta sunt servanda et
caetera). Atracția aceasta din urmă ar putea fi explicată prin concizia și generalitatea care caracterizează
deopotrivă dreptul roman și pe cel anglo-saxon. Dreptul roman de altfel se află alături de Biblie la baza
dreptului canonic al Bisericii Romano-Catolice.

Înafară de a crea concepte și instituții, cartografiind această altfel de terra nova, romanii și-au lăsat
amprenta asupra ei încât reminiscențe supraviețuiesc încă, ancorate de acele rădăcini imuabile ale
condiției a tot ce este viu. Astfel, ca să menționez doar câteva dintre contribuțiile esențiale, romanii sunt
cei care au făcut distincția dintre posesie și proprietate, care au creat tipurile standard de
contracte(vânzare, închiriere, muncă, servicii) și au definitivat carcateristicile lor. Gaius(160 î.Hr.) a
inventat în calitatea sa de jurisconsult un sistem de drept privat bazat pe o diviziune tripartită a tuturor
elementelor în persoane (personae), bunuri (res) și acțiuni (actiones). Dreptul național codificat de astăzi
se află fără excepție în legătură cu dreptul roman.

Un destin - ne reîntoarcem, simetric, la Fortuna – care se reflectă astăzi în imaginea Uniunii Europene. O
legătură aparent neverosimilă, dar care ni se revelează într-un slogan aflat pe frontispiciul acestei
entități-templu, sprijinită, nu întâmplător, de trei piloni : unitate în diversitate.

Mocanu Diana, studentă în anul I de Master

la Facultatea de Drept a Universității «Alexandru Ioan Cuza », Iași

4
Mommsen, Theodor, Krueger, Paul,The Digest of Justinian, volum 4 , Philadelphia, 1985, p. 85.