I.

Expuneţi cronologic proiectele cu privire la unitatea europeană şi de integrare europeană

1) 19 septembrie 1946 .Într-un discurs susţinut la Universitatea din Zürich, Winston Churchill îndeamnă
la înfiinţarea unor „State Unite ale Europei”.
2) 4 martie 1947 – la Dunkerque se semneaza tratatul de Alianta si Asistenta Mutuala impotriva unei
eventuale agresiuni germane in viitor, incheiat intre Franta si Marea Britanie;
3) 5 iunie 1947 inaintarea planului Marshall, creat pentru revitalizarea economică a Europei.
4) 17 martie 1948 Belgia, Franţa, Luxemburg, Ţările de Jos şi Regatul Unit semnează Tratatul Uniunii
Europei Occidentale (Tratatul de la Bruxelles).
5) 16 aprilie 1948 Este creată Organizaţia Europeana de Cooperare Economica (OECE), cu rol de
coordonare a Planului Marshall.
6) 4 aprilei 1949 Semnarea Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) la Washington.
7) 5 mai 1949 La Londra (Regatul Unit) este semnat statutul Consiliului Europei si la 10 august 1949 la
Strasbourg (Franţa) are loc prima sesiune a adunării consultative a Consiliului Europei. Membrii
federalişti solicită înfiinţarea unei autorităţi politice europene.
8) 9 mai 1950 – au fost prezentate pentru prima data ideile care au dus la înfiinţarea Uniunii Europene au
, de ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman. Această zi este acum celebrată ca fiind
un moment cheie în crearea UE.
9) 18 aprilie 1951 Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos semnează Tratatul de la
Paris, prin care se înfiinţează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
10) 1952 intră în vigoare Tratatul CECO. Jean Monnet este numit preşedinte al Înaltei Autorităţi, iar Paul-
Henri Spaak devine preşedinte al Adunării comune.
11) 1954 Adunarea Naţională a Franţei respinge Tratatul Comunităţii Europene pentru Apărare. Jean
Monnet, preşedinte al Înaltei Autorităţi CECO, demisionează după eşecul adoptării EDC. După
Conferinţa de la Londra, la Paris se semnează acorduri privind modificarea Tratatului de la Bruxelles
şi este creată Uniunea Europei Occidentale (UEO).
12) 6 mai 1956 Ministrul belgian al afacerilor externe, Paul-Henri Spaak, le prezintă colegilor săi din
CECO un raport privind proiectul de tratat al Comunităţilor, care prevede crearea CEE şi Euratom. La
Bruxelles încep negocierile pentru redactarea textelor de instituire a CEE şi Euratom.
13) 25 martie 1957 Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos semnează, la Roma,
tratatele de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (Euratom). Începând cu această zi, acestea vor fi numite „Tratatele de la Roma”.
14) 1958 Intră în vigoare Tratatele de la Roma. Comunităţile CEE şi EURATOM îşi încep activitatea la
Bruxelles. Adunarea Parlamentară de la Luxemburg şi Curtea Europeană de Justiţie reprezintă
instituţii comune pentru toate cele trei Comunităţi.
15) 1960 – OECE devine Organizatia Economica de Cooperare si Dezvoltare (OECD), oferind ajutor
pentru dezvoltarea lumii a treia (in primul an au aderat SUA si Canada, iar mai apoi Japonia, australia
si altele)

IV. Analizaţi particularităţile Planului Schuman

Declaraţia ministrului francez al afacerilor europene, Robert Schuman , de la 9 mai 1950 , este
momentul care marchează debutul construcţiei europene, făcând trecerea de la abordarea
interguvernamentală a cooperării statelor europene la abordarea comunitară, supranaţională. Ea propune o
nouă formă de cooperare – „integrarea”, bazată pe principiul conform căruia statele renunţă la o parte din
suveranitatea lor pe care o delegă unui organism internaţional specializat, cu prerogative decizionale în
domeniul său de specializare şi cu personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre şi superioară
acestora. Acest transfer de responsabilitate de la state către instituţii supranaţionale presupune o anumită
limitare a suveranităţii naţionale, statele membre nemaiputând să acţioneze liber, independent, în
domeniul în care a avut loc acest transfer, această cedare de competenţe.
Concepţie a lui Jean Monnet , însă asumată public de Robert Schuman, Declaraţia Schuman sau
Planul Schuman de integrare europeană propune un „federalism sectorial şi limitat la chestiuni tehnice” ,
pornind de la ideea că unitatea Europei nu se poate realiza dintr-o dată, ci în etape, ea trebuie cultivată,
creându-se în primul rând, o solidaritate de fapt a statelor europene.
Având în vedere trei imperative fundamentale: limitarea domeniilor colaborării la sectoare
specifice, introducerea unui mecanism de luare a deciziilor în comun şi necesitatea unor transformări
radicale ale diplomaţiei tradiţionale, propunerea Schuman - Monnet vine cu o soluţie realistă şi eficientă -
punerea în comun a industriilor carbonifere şi siderurgice ale Franţei şi Germaniei şi plasarea lor sub
autoritatea unei singure organizaţii puternice şi independente în deciziile sale faţă de statele membre.
Această organizaţie era deschisă participării şi altor state europene.
Două elemente importante dau originalitate Planului Schuman. Este vorba, în primul rând, de
faptul că polul cărbune-oţel nu constituie decât prima etapă a unui proces de integrare mai larg, avându-se
în vedere ca, prin integrarea şi a altor domenii, să se ajungă la o comunitate economică generală, în final
chiar la o veritabilă Federaţie europeană (preconizată în chiar textul proiectului). Astfel, „punerea în
comun a producţiei” urma să asigure „stabilirea imediată a bazelor comune de dezvoltare economică,
prima etapă a Federaţiei Europene şi schimbarea destinului acestor regiuni mult timp dedicate fabricării
de arme, cărora tot ele le cădeau apoi constant victime”.
În al doilea rând, aspectul cel mai original şi esenţial al proiectului constă în preconizarea creării
unei autorităţi supranaţionale independente, dotate cu puteri reale în domeniile comunitare astfel create.
Între cele două opţiuni care îşi disputau supremaţia, confederal şi federal, fondatorii construcţiei europene
au găsit astfel liantul, elementul de continuitate - metoda funcţionalistă. Aceasta presupune integrarea
politicului prin economic. Altfel spus, obiectivul imediat era integrarea economică progresivă (cu paşi
mărunţi), într-un model de cooperare care să permită accentuarea interdependenţelor şi dezvoltarea
solidarităţii, şi care să facă posibil obiectivul ultim – uniunea politică.
Aşadar, integrarea europeană a fost gândită încă de la început ca un proces evolutiv, adaptat
continuu la nevoile ce vor apărea pe parcurs şi la dorinţele exprimate de statele membre de a avansa într-o
direcţie sau alta. Fiecare evoluţie în sensul integrării urma să antreneze alte evoluţii (efectul de „angrenaj”
sau „spill over”). Chiar dacă evoluţia ulterioara a dovedit că uniunea politică nu decurge automat din
solidaritatea economică, metoda de integrare europeană propusă (”metoda comunitară”) este inovatoare şi
progresistă. Ea a pus la dispoziţia statelor o formă pragmatică de colaborare care a stat la baza unui proces
complex de unificare progresivă a acestora.
V. Evaluaţi sistemul de colaborare dintre state în organizaţiile internaţionale de cooperare
în raport cu sistemul de colaborare dintre state în organizaţiile internaţionale de integrare
Sistemul de colaborare dintre state in organizatiile internationale de cooperare se caracterizeaza
prin urmatoarele:
*Organizaţiile internaţionale de cooperare nu trebuie să încalce suveranitatea statelor membre.
*Deciziile şi recomandările organizaţiilor internaţionale de cooperare nu au, în principiu, un caracter
juridic obligatoriu. Ele devin obligatorii numai în măsura în care sunt acceptate de către statele membre.
* Sintetizând trăsăturile principale larg acceptate ale organizaţiei internaţionale de cooperare,
aceasta poate fi determinată ca o formă de asociere cu caracter permanent a statelor, pe baza unui act
consti- tutiv care statua organizarea, funcţionarea şi puterile sale, autonomia sa funcţională în sco- pul
îndeplinirii unor obiective comune, convenite privitor la pacea, securitatea şi cooperarea internaţională.
In functie de activitatatea organizatiile internationale de cooperare au drept scop promovarea
cooperării între state, care se ocupă de probleme la nivel statal. Acestor organizaţii nu li se transferă puteri
suverane.
Colaborarea dintre organizatiile internationale de integrare nu se limitează numai la
promovarea cooperării dintre state, ci concep chiar legislaţia aplicabilă pe teritoriul statelor care o
compun. În cazul acestor organizaţii atributul de a guverna, suveranitatea, a fost delegat de la statul
membru la organizaţie. Prin urmare, acestea pot edita legi obligatorii pentru subiecţii de drept ai statelor
membre, fără intervenţia guvernului naţional. În plus, aceste organizaţii pot lua decizii obligatorii cu
majoritatea de voturi.Cadrul juridic de colaborare in organizatiile de integrare este mult mai largit si este
prevazut in tratatele de constituire a acestora.De la intrare in vigoare a tratalui de Lissabona Uniunea
Europeană a păşit, spre un nou statut, depăşind formal încadrarea în categoria organizaţiilor internaţionale
de cooperare, deoarece noul Tratat conferă construcţiei comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea
unor competenţe ce ţin mai degrabă de esenţa statului federal: monedă unică, buget provenit şi din resurse
proprii (există, însă, şi contribuţii naţionale), control integrat la frontiere, o serie de politici comune decise
şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună (cu limitele ei), înfiinţarea parchetului
european, a jandarmeriei europene, a poliţiei europene de frontieră, precum şi atribuţii, deocamdată incert
conturate, în domenii ca apărarea şi securitatea. De altfel, întreaga evoluţie a construcţiei comunitare a
fost una de la interguvernamental spre integrat, chiar dacă, de-a lungul istoriei, Comunitatea Europeană
(astăzi Uniunea Europeană) a cunoscut şi perioade de recul şi euroscepticism. Actele adoptate în cadrul
unei forme de cooperare consolidată sunt obligatorii numai pentru statele membre participante. Acestea
nu sunt considerate ca fiind acquis care trebuie acceptat de statele candidate la aderarea la Uniune.
Sistemul de colaborare dintre state in organizatiile internationale de integrare este bazat pe
principiul conform căruia statele renunţă la o parte din suveranitatea lor pe care o delegă unui organism
internaţional specializat, cu prerogative decizionale în domeniul său de specializare şi cu personalitate
juridică distinctă de cea a statelor membre şi superioară acestora. Acest transfer de responsabilitate de la
state către instituţii supranaţionale presupune o anumită limitare a suveranităţii naţionale, statele membre
nemaiputând să acţioneze liber, independent, în domeniul în care a avut loc acest transfer, această cedare
de competenţe.

VI. Expuneţi natura juridică a Comitetului Economic şi Social

CES- infiintat la Roma in 1958 – organ de reprezentare a diferitor categorii economice si sociale
existente la nivel european, pentru ale da acestora posibilitatea de a se expune asupra activitatilor
comunitare si asupra a tot ceea ce se petrece la nivel european, precum si asupra initiativelor comunitare.
CES, impreuna cu CoR (comitetul regiunilor) este organ consultativ cu competenta generala in
cadrul procesului dezicional al UE.
CES reprezinta un instrument de legatura, de comunicare dintre UE, instituiile acestea si
reprezentantii societatii civile europene, „vocea societatii civile organizate”.
CES este format din reprezentantii organizatiilor patronale, sindicale precum si a intereselor
diverse, mai ales in sfera socio-economica, culturala, civila, profesionala etc.
Odata ce ariile de competenta a CES au evoluat si s-au largit prin tratatele ulterioare instituirii
acestuia, CES a devenit un adevarat partener al institutiilor europene.

II. Analizaţi procedura de numire, organizare şi funcţionare a Comitetului Economic şi

Social
Numarul membrilor CES (numiti deputati) nu poate depasi 350. Acestia sunt numiti de catre
Consiliu, pe un mandat de 5 ani care poate fi reinnoit pe baza listelor elbaorate de catre guvernele
nationale (care trebuie sa tine cont de propunerile si sugestiile organizatiilor societatii civile). Consiliul
decide dupa o consultare a cmisiei, precum si dupa consultarea organizatiilor europene reprezentative
pentru diferite sectoare si domenii de activitate si ale societatii civile.
Membrilor CES li se recunoaste statut de independenta, conform TFUE, stipuland ca mandatul
acestora nu este imperativ, ci isi exercita functiile in deplina independenta, in interesul general al Uniunii.
Consiliul este cel care stabileste indemnizatiile membrilor CES.
Potrivit art.303, Comitetul isi alege, din membrii sai, presedintele si biroul, pentru un mandat de
2.5 ani. Presedintele – rol de conducere a Comitetului si reprezentarea acestuia in relatiile externe.
Consiliul are privelegiul de a se autoregla, prin regulamentul intern al acestuia.
Principalele structuri de lucru sunt biroul, grupurile si sectiunile specializate.
Membrii CES sunt împărțiți în trei grupuri, conduse de câte un președinte de grup:
- Grupul angajatorilor (grupul I) este alcătuit din membri care provin din sectorul privat şi public
al industriei, întreprinderilor mici şi mijlocii, camerelor de comerţ, comerţului en-gros şi cu amănuntul,
serviciilor financiare, transporturilor şi agriculturii;
- Grupul salariaţilor (grupul II) este alcătuit din membri proveniţi din organizaţiile sindicale
naţionale ale lucrătorilor, atât la nivel de confederaţii, cât şi la nivel de federaţii sectoriale;
- Grupul care include celelalte componente ale societăţii civile (grupul III, ”interese diverse”) este
alcătuit din membri proveniţi din organizaţii ale agricultorilor, ale consumatorilor, ale IMM-urilor,
meşteşugarilor, profesiilor liberale şi ONG-urilor însărcinate cu protecţia socială şi cu protecţia mediului.

Biroul este structura de conducere a CES, avînd ca atribuții stabilirea procedurilor de organizare şi
funcţionare, exercitarea prerogativelor bugetare şi financiare și analiza semestrială, pe baza unui raport, a
măsurilor luate ca urmare a avizelor emise de Comitet. Biroul este compus din preşedinte, cei doi
vicepreşedinţi, cei trei preşedinţi de grup, președinții secţiunilor specializate și un număr de membrii cel
mult egal cu numărul statelor membre.
 Membrii Comitetului sunt repartizați, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, în cadrul a şase
secţiuni specializate:
- Agricultură, dezvoltare rurală, mediu (NAT)
- Uniune economică şi monetară, coeziune economică şi socială (ECO)
- Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, cetăţenie (SOC)
- Relaţii externe (REX)
- Piaţa unică, producţie şi consum (INT)
- Transporturi, energie, infrastructuri, societatea informaţiei (TEN).
În afara acestor secțiuni, la propunerea Biroului, Adunarea Plenară poate înfiinţa şi alte secţiuni
specializate în domeniile cuprinse în tratat. Cu excepţia preşedintelui, toţi membrii Comitetului trebuie să
fie membri ai cel puţin uneia dintre secţiunile specializate; niciun membru nu poate face parte din mai
mult de două secţiuni (cu excepţia cazurilor în care se acordă o derogare). Membrii secţiunilor sunt numiţi
pentru o perioadă de doi ani şi jumătate.
Secţiunile specializate au sarcina de a redacta avize sau rapoarte de informare privind chestiunile
în legătură cu care sunt sesizate. Acestea pot constitui în cadrul lor un grup de studiu sau un grup de
redactare, sau pot desemna un raportor unic. Raportorul are sarcina de a elabora avizul şi de a monitoriza
măsurile luate de către instituţiile europene ca urmare a acestuia, după adoptarea sa în sesiune plenară.
Comitetul este asistat de un Secretariat general, condus de un secretar general, care își exercită
funcțiile sub autoritatea președintelui.
Comitetul se reuneşte în adunare plenară în cursul a 10 sesiuni pe an și adoptă prin vot cu
majoritatea celor prezenți (vot care poate fi public, nominal, sau, dacă majoritatea membrilor îl solicită,
secret) avizele, pe baza avizelor secţiunilor specializate, pe care le prezintă Consiliului, Comisiei şi
Parlamentului European. Avizele Comitetului se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Sesiunile plenare şi şedinţele secţiunilor specializate sunt publice, la acestea putând asista și lua
cuvântul membrii instituţiilor europene. Sediul CES este la Bruxelles.

III. Estimaţi rolul Comitetului Economic şi Social în procesul de luare a deciziilor în cadrul
UE
In primul rand, misiunea esentiala a CES este de a asista instituțiile Uniunii cu rol decizional în
pregătirea propunerilor de acte normative.
Tratatele prevad unele domenii in care consultarea CES este obligatorie: politica agricola, libera
circulatie a fortei de munca, dreptul de rezidenta, extinderea serviciilor, transport, piata comuna, energia,
politica sociala, pregatirea profesionala, Fndul European Social etc.
Din toate 170 avize emise anual, aproximativ 15%sunt emise din initiativa proprie.
Fiind un organ consultativ, Comitetul Economic si Social are competenta de a adresa celor 3
institutii (Parlamentul, Consiliul, Comisia) avize pe chestiuni de interes European. Acest fapt denuta
importanta acestui organ in procesul de luare a deciziilor in cadrul Uniunii, la progresarea si imunatatirea
legislatiei UE.
Cu toate acestea, este de mentional ca CES joaca inca un rol destul de redus in procesul de
adoptare a deciziilor la nivelul uniunii, astfel incat el ar putea fi numit un instrument de informare a
partenerilor sociali asupra proiecteor uniunii.

VII. Identificaţi principalele entităţi ce formează cadrul instituţional al UE

Conform prevederilor Tratatului privind Uniunea Europena, aceasta dispune de un cadru
instituțional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor
sale, ale cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a
continuității politicilor și a acțiunilor sale. Instituțiile Uniunii sunt:
— Parlamentul European;
— Consiliul European;
— Consiliul Uniunii Europene;
— Comisia Europeană
— Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
— Curtea Europeana de Conturi;
— Banca Centrală Europeană.

VIII. Analizaţi particularităţile sistemului instituţional al UE

În schema instituţională complexă a Ununii Europene se remarcă, pe de o parte, existenţa unor
instituţii politice, care reprezintă aparatul decizional al Uniunii (Parlamentul, Consiliul, căruia i se adaugă
Consiliul European, şi Comisia), şi a unor instituţii cu rol de control (Curtea de Justiţie şi Curtea de
Conturi).
Pe de altă parte, dacă marile priorităţi ale Uniunii sunt stabilite de Consiliul European, în cadrul
aparatului decizional propriu-zis există un executiv bicefal, format din Consiliu şi Comisie, în timp ce
funcţia legislativă este exercitată prin colaborarea a trei instituţii - Comisia (cu rol de iniţitivă), Consiliul
şi Parlamentul European (în calitate de co-legislatori).
De fapt, UE nu este federatie, si nici organism de cooperare interguvernamentala. În realitate, ea
este unică, cu particularitati distincte.
Tările care formează UE (statele membre) rămân naţiuni independente şi suverane care îşi exercită
însă în comun o parte din suveranitate pentru a dobândi, la nivel mondial, o putere şi o influenţă pe care
nu le-ar obţine dacă ar acţiona pe cont propriu .
În practică, prin punerea în comun a suveranităţii se înţelege că statele membre deleagă anumite
puteri de decizie unor instituţii comune pe care le-au creat, astfel încât hotărârile cu privire la probleme
specifice de interes comun să poată fi adoptate în mod democratic, la nivel european.Respectiv pentru
implementarea acesto scopuri e nevoie de un sitem institutional specific.
Fiecare instituție din cadrul celor mentionate anterior acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt
conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea.
Instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial. Cadrul institutional al Uniunii Europene, stabilit de
catre Tratate, are la baza "triunghiul institutional" (Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European si
Comisia Europeana ), care sunt actorii procesului de decizie, si Consiliul European, care defineste
orientarile politice generale.
Pe masura ce competentele Uniunii s-au extins, institutiile s-au dezvoltat si au devenit mai
numeroase. Agentiile, fundatiile si centrele au fost infiintate pe baza deciziilor adoptate de Comisia
Europeana sau de Consiliul Uniunii Europene, dar functioneaza ca organisme cu autonomie deplina.
Pe masura intereselor pe care le reprezinta si apara aceste institutii pot fi clasate sub o urmatoare
formula: prin natura lor, ele reprezintă interesele statelor (Consiliul), interesele Uniunii (Comisia),
interesele popoarelor statelor membre (Parlamentul) si interesele dreptului Uniunii (Curtea de Justitie);
beneficiază de o anumită autonomie juridică, administrativă si financiară, prin asigurarea specificitătii lor
functionale.

IX. Propuneţi argumentînd poziţia care este instituţia UE ce conferă originalitate sistemului
instituţional al UE
As spune ca institutia care ii ofera sistemului institutional al Uniunii Europene originalitate este
Consiliul European
Un prim argument pe care le-as aduce in favoarea sus-mentionatei pozitii este statutul pe care il
are Consiliul European in cadrul tabloului institutional al Uniunii Europene. Este cunoscut ca principala
functie a Consiliului European este cea de impulsionare si orientare, oferind Uniunii impulsurile necesare
dezvoltarii UE si definind orientarie politice generale ale sale. Cu toate acestea, Consiliul European a
primit statutul de institutie a Uniunii Europene foarte recent, in comparatie cu alte instituii ale UE, prin
Tratatul de la Lisabona. Dar si aici este o particularitate importanta: Consiliul European a devenit
institutie doar formal, inclus intre Parlament si Consiliu, dotat cu putere decizionala, cu toate ca NU
exercita functii legislative.
De asemenea, mentionam ca Consiliul European are si functie de arbitru, adica intervine sa
transeze chestiunile sensibile asupra carora a intervenit un dezacord la nivelul Consiliului, iar daca un
membru al Consiliului UE crede ca un proiect de act aduce atingere securitatii internationale, sociale sau
sistemului de justitie penala, el poate sesiza Consiliul European, ceea ce face procedura legislativa sa se
suspende. De asemenea, Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a Consiliului sa treaca
de la unanimitate la majoritate calificata in anumite domenii. Deci, cu toate ca Consiliul European nu este
inclus in ”triunghiul institutional” al UE (din care fac parte Parlamentul UE, Comisia, Consiliul UE), care
ar putea fi considerata baza institutionala, totusi Consiliul European exercita unele atributii asupra unei
parti componente ale acestui tablou de baza (Consiliul UE). Consiliul European influienteaza si Comisia
Europeana, intrucat numeste presedintele acesteia.
Totodata, cu toate ca se precizeaza ca Consiliul European nu exercita atributii legislative, acesta
este investit cu importante atributii deicizonale:
 poate decide revizuirea tratatelor;
 poate constata existenta unei violari grave si persistente a valorilor Uniunii;
 aproba criteriile de eligibilitate pentru statele care vor sa adere si sa se retraga din UE;
 numeste membrii diverselor institutii (presedintele Comisiei, Inaltul reprezentatnt pentru politica
externa si de securitate).

X.Expuneti natura juridica a Comitetului Regiunilor

Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care reprezintă autorităţile locale şi regionale
din Uniunea Europeană. Comitetul Regiunilor este format din reprezentanți ai colectivităților regionale și
locale care sunt fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorități regionale sau locale, fie răspund
din punct de vedere politic în fața unei adunări alese.
Rolul Comitetului Regiunilor este de a face cunoscute punctele de vedere locale şi regionale cu
privire la legislaţia UE. În acest sens, Comitetul emite rapoarte sau „avize” pe marginea propunerilor
Comisiei. Comisia, Consiliul şi Parlamentul trebuie să consulte Comitetul Regiunilor înainte de luarea
unor decizii în domenii care privesc administraţia locală şi regională (de ex. ocuparea forţei de muncă,
mediul, educaţia, sănătatea publică).
Tratatul de la Lisabona revizuieste prevedere anterioare si institutie cadrul juridic la Comitetului
Regiunilor in mare parte asemanator cu cel al Comitetului Economic si Social.

XI. Analizaţi procedura de numire, organizare şi funcţionare a Comitetului Regiunilor

Numarul de membri, durata mandatutlui, repartizarea locurilor sunt similare cu cele din cadrul
CES. Pe langa cei 350 membri titulari, sunt tot atatia supleanti care au rolul de a inlocui, la nevoie, un
membru titular la lucrarile Comitetului.
Sunt impuse 2 conditii fata de persoana care poate deveni mmebru al Cor-ului:
- fie este titularul unui mandat electoral în cadrul unei autorități regionale sau locale, fie răspunde din
punct de vedere politic în fața unei adunări alese;
- sa nu fie in acelasi timp membru al Parlamentului European.
Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie care stabilește
componența Comitetului. Membrii Comitetului, precum și un număr egal de supleanți se numesc pentru o
perioadă de cinci ani. Mandatul acestora poate fi reînnoit. Consiliul adoptă lista membrilor și a
supleanților stabilită în conformitate cu propunerile fiecărui stat membru.
Comitetul Regiunilor își desemnează dintre membrii săi președintele și biroul, pentru un mandat
de doi ani și jumătate. Comitetul este convocat de președinte, la cererea Parlamentului European, a
Consiliului sau a Comisiei. Acesta se poate întruni și din proprie inițiativă. Comitetul își organizează
lucrările cu ajutorul a șase comisii de specialitate, alcătuite din membri CoR, care examinează în detaliu
propunerile legislative în legătură cu care este consultat Comitetul și elaborează un proiect de aviz, în care
CR subliniază elementele din propunerile Comisie Europene cu care este de acord și elementele care
necesită modificări. Proiectul de aviz este apoi dezbătut în cadrul uneia dintre cele cinci sesiuni plenare
anuale ale CR. Dacă majoritatea îl aprobă, proiectul este adoptat și devine aviz al Comitetului Regiunilor,
care se transmite apoi Comisiei, Parlamentului și Consiliului.CR adoptă și rezoluții cu privire la chestiuni
politice de actualitate. Biroul poate fi considerat forţa conducătoare a CoR, având sarcina de a elabora
programul politic al Comitetului la începutul fiecărui mandat, de a controla punerea sa în aplicare şi de a
asigura coordonarea generală a lucrărilor sesiunilor plenare şi ale comisiilor.
De regulă, Biroul are şapte şedinţe pe an: una înaintea fiecărei sesiuni plenare şi două şedinţe
extraordinare, organizate fiecare în statul membru care deţine preşedinţia Consiliului.
Ca forţă conducătoare a CoR, Biroul trebuie să reflecte pluralismul – în special cel politic – din
cadrul Comitetului. Prin urmare, componenţa Biroului este următoarea:
*preşedintele,
 *prim-vicepreşedintele,
*28de alţi vicepreşedinţi (câte unul pentru fiecare stat membru)
*28de alţi membri,
*preşedinţii grupurilor politice.

12. Estimați rolul Comitetului Regiunilor în procesul de luare a deciziilor în cadrul UE

Funcția esențială a Comitetului Regiunilor este aceea de a asista instituțiile cu rol decizional ale
Uniunii Europene - Consiliul, Parlamentul European și Comisia. Rolul său este unul în principal
consultativ, consultarea sa fiind obligatorie în cazul unor domenii specificate în tratat (coeziunea
economică, socială și teritorială, fondurile structurale, rețelele transeuropene, sănătatea, educația și
cultura, ocuparea forței de muncă, politica socială, mediul, formarea profesională, transporturile, protecția
civilă, schimbările climatice, energia, serviciile economice de interes regional), însă această consultare
poate avea loc ori de câte ori instituțiile apreciază că este necesară. De asemenea, el are competența de a
se autosesiza, putând emite avize din proprie inițiativă ori de câte ori consideră oportun.
Art. 307 par. 3 TFUE prevede că, în cazul în care Comitetul Economic și Social este consultat,
Comitetul Regiunilor este de asemenea informat de Parlamentul European, Consiliu sau de Comisie cu
privire la cererea de aviz. În cazul în care consideră că sunt în joc interese regionale specifice, Comitetul
Regiunilor poate emite un aviz în acest sens. În practică, emițând din ce în ce mai multe avize în domenii
care nu erau incluse în sfera sa de competență, CoR a presat pentru extinderea treptată, pe măsura
revizuirii tratatelor, a câmpului consultărilor obligatorii. Noile prevederi de la Lisabona consolidează
poziția Comitetului Regiunilor. Pe de o parte, se instituie obligația de analiză a impactului la nivel local și
regional a propunerilor legislative. Comisia Europeană trebuie să consulte în mod extensiv nivelurile
local şi regional şi să ţină seama de dimensiunea locală şi regională înainte de a prezenta noi propuneri
legislative.
Sarcinile la nivel local şi regional, fie ele de natură financiară sau administrativă, pe care le
presupune fiecare nou act legislativ al UE, trebuie analizate şi reduse la minim. Pe de altă parte, se acordă
CoR dreptul de a introduce acţiuni în justiţie înaintea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în două
situaţii distincte: atunci când nu a fost consultat corespunzător de către instituţiile comunitare (art. 8 par. 2
din Protocolul (nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității) şi, în al doilea rând,
pentru a solicita anularea actelor legislative ale Uniunii pe care le consideră încălcări ale principiului
subsidiarităţii (articolul 263 din TFUE).
Dincolo de rolul limitat conferit prin tratat, avizele sale neavând forță obligatorie pentru instituțiile
Uniunii, încă de la înființarea sa CoR și-a stabilit un obiectiv mult mai ambițios decât cel de complement
al instituțiilor decizionale, în considerarea legitimității democratice pe care o are ca reprezentant al
puterilor locale. Misiunea declarată a Comitetului Regiunilor este de a implica autorităţile regionale şi
locale în procesul decizional european şi de a încuraja astfel o participare mai activă a cetăţenilor, de a
face Europa mai accesibilă pentru cetăţeni1 . CoR nu s-a mulțumit cu rol marginal acordat în cadrul
procesului decizional European și a făcut presiuni pentru obținerea statutului de instituție a Uniunii
Europene, care să-i permită să facă din eșalonul local o ”a treia voce” în Uniunea Europeană. Deși i s-a
refuzat acest statut, noile posibilități de acțiune (în principal în materie contencioasă) par a-l apropia de o
astfel de poziție.

13.Identificați instituțiile UE implicate în rolul legislativ și rolul acestora

Elaborarea şi adoptarea legislaţiei europene implică 3 instituţii:
1.Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia
2.Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre. Preşedinţia Consiliului este deţinută,
prin rotaţie, de statele membre.
3.Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblu.
Împreună, aceste trei instituţii elaborează politicile şi legislaţia care se aplică în toată Uniunea, prin
intermediul „procedurii legislative ordinare” (fosta „codecizie”). În principiu, Comisia propune actele
legislative, iar Parlamentul şi Consiliul le adoptă. Ulterior, Comisia şi statele membre le implementează,
iar Comisia trebuie să se asigure că legislaţia europeană este corect aplicată.
 Parlamentul - Prin Tratatul de la Lisabona se realizează o echilibrare a poziţiei Parlamentului în
raport cu cea a Consiliului. Astfel, procedura de codecizie este generalizată, simplificată şi i se atribuie un
caracter exclusiv legislativ, fiind denumită „procedură legislativă ordinară” (art. 289 TFUE). Această
procedură presupune examinarea propunerii într-o primă lectură de către Consiliu şi Parlament, în caz de
nevoie, şi într-o a doua lectură, iar dacă dezacordul persistă, este supusă unui comitet de conciliere,
format din reprezentanţii celor două instituţii (Comisia având doar rol de mediator). Dacă în termen de
şase săptămâni Comitetul de conciliere reuşeşte să adopte un proiect comun, acesta este supus unei a treia
lecturi în Parlament şi Consiliu, iar dacă nu reuşeşte, se consideră că actul în cauză nu a fost adoptat (art.
294 TFUE). Procedura legislativă ordinară vizează aproximativ 95% din legislaţia Uniunii, incluzând
domenii din pilonul III al Uniunii (care este desfiinţat în mod oficial), precum politicile în domeniul
justiţiei civile, azilului, imigrării şi vizelor sau cooperarea juridică şi poliţienească în cazuri penale, dar şi
alte domenii precum politica agricolă comună, politica comună a pescuitului sau politica comercială
comună. Procedura legislativă ordinară este dublată de o procedură legislativă „specială”, potrivit căreia,
în cazuri excepţionale, atât Consiliul, cu aprobarea sau consultarea Parlamentului, cât şi Parlamentul, cu
aprobarea Consiliului sau chiar a Comisiei, au dreptul să decidă în mod individual. În ceea ce priveşte
celelalte proceduri de decizie, procedura de cooperare este desfiinţată, însă sunt menţinute procedurile de
consultare şi de aviz conform, ultima dintre acestea sub denumirea de „aprobare”. În pofida unor rezerve
exprimate de statele membre, câmpul de aplicare al acestei proceduri este extins de o manieră
semnificativă, la domenii de o importanţă majoră precum: adoptarea unor măsuri cu titlu de clauză de
flexibilitate, determinarea compoziţiei Parlamentului European, o cerere de aderare, pentru constatarea
violării „valorilor” Uniunii, stabilirea cadrului financiar plurianual, adoptarea reglementărilor în domeniul
fondurilor structurale şi de coeziune, crearea Parchetului European, stabilirea unei proceduri uniforme
pentru alegerea membrilor Parlamentului European, autorizarea punerii în aplicare a unei cooperări
întărite, pentru a se opune convocării unei convenţii de revizuire a Tratatului şi pentru a autoriza
modificarea regulii de vot în Consiliu şi procedura aplicabilă.
Consiliul este instituţia prin intermediul căreia statele membre intervin în funcţionarea Uniunii,
dispunând de un important rol legislativ, în materie bugetară şi de anumite competenţe executive. El a
reprezentat, de-a lungul timpului, principalul organ de decizie al Uniunii Europene, rol pe care, treptat, a
trebuit să-l împartă cu Parlamentul European. Compus din reprezentanţi ai executivelor naţionale, aceste
executive fiind responsabile din punct de vedere democratic, fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa
cetăţenilor, după cum se subliniază în Tratatul de la Lisabona (art. 10 alin (2) TUE), Consiliul exprimă
legitimitatea statală a Uniunii Europene (care se adaugă celei populare, încarnate de Parlamentul
European). Desemnat prin tratatele anterioare ca fiind principalul organ legislativ al Uniunii, rolul
dominant al Consiliului în materie legislativă a fost estompat treptat, pentru ca prin Tratatul de la
Lisabona să devină un simplu co-legislator, alături de Parlamentul European, în exercitarea atribuţiilor
legislative prevăzute de tratate nemaifiind făcută o ierarhie între aceste două instituţii. În limitele
competenţelor normative conferite prin tratate şi având în vedere ca acestea să fie conforme cu
dispoziţiile tratatelor, Consiliul, împreună cu Parlamentul, adoptă acte normative cu forţă juridică
obligatorie (regulamente, directive, decizii), care se impun statelor membre, celorlalte instituţii ale
Uniunii, precum şi lor însele. În domeniul decizional, în afara competenţelor expres atribuite, Consiliul
are o competenţă generală, în sensul că ori de câte ori este necesară luarea unei decizii pentru realizarea
unui obiectiv al Uniunii, competenţa aparţine Consiliului, care decide cu unanimitate, la propunerea
Comisiei şi cu aprobarea Parlamentului (art. 352 alin (1) TFUE). Rolul decizional al Consiliului se
manifestă şi în materie bugetară. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o
procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii (art. 314 TFUE). Un rol important deţine
Consiliul şi în materie de politică externă. Pe de o parte, Consiliul decide procedurile şi normele
aplicabile acordurilor de asociere la Uniune a statelor terţe şi hotărăşte, cu unanimitate, negocierea şi
încheierea de acorduri în materie comercială. n ceea ce priveşte Politica externă şi politica de securitate
comună, Consiliul participă nu numai la definirea acesteia, alături de Consiliul European, ci adoptă şi
deciziile necesare pentu definirea şi punerea în aplicare a acesteia, pe baza liniilor directoare elaborate de
Consiliul European (art. 28 alin (1) TUE). Nu în ultimul rînd, Consiliul are competenţă de decizie în ceea
ce priveşte componenţa Comitetului Economic şi Social sau Comitetului Regiunilor, adoptând lista
membrilor stabilită potrivit propunerilor statelor membre.
 Comisia - Principalul său rol este de a participa la formarea actelor legislative ale Uniunii, formulând
propuneri de acte de drept derivat pe care le supune spre aprobare Consiliului şi Parlamentului. Art. 17
alin (2) TUE prevede competenţa de principiu a Comisiei de a iniţia acte legislative, acestea putând fi
adoptate ”numai” la propunerea Comisiei, ”cu excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel” şi, corelativ,
pentru celelalte acte, necesitatea ca o competenţă a Comisiei să fie stipulată în tratate. Regulile de
procedură stabilesc că atunci când Consiliul hotărăşte la propunerea Comisiei, cu câteva excepţii (în
materie bugetară), acesta poate modifica propunerea numai hotărând în unanimitate (procedura de
principiu fiind votul cu majoritate calificată). Comisia rămâne, în toate cazurile, titulara puterii de
iniţiativă, tratatele lăsându-i posibilitatea de a modifica sau chiar retrage propunerea pe tot parcursul
procedurilor care duc la adoptarea unui act al Uniunii, atâta timp cât Consiliul nu a luat o hotărâre. Prin
Tratatul de la Lisabona Comisia conservă un cvasi-monopol al iniţiativei legislative în domenile ţinând de
fostul pilon comunitar, Parlamentul şi Consiliul putând să-i solicite să facă propuneri, daca apreciază că
acestea sunt necesare, însă măsura în care răspunde solicitării şi conţinutul propunerii rămân la latitudinea
Comisie, Curtea de Justiţie recunoscând acesteia o putere discreţionară din acest punct de vedere1 . De
asemenea, un număr semnificativ de resortisanţi ai statelor membre, prin intermediul iniţiativei
cetăţeneşti, pot invita Comisia să supună o propunere vizând adoptarea unui act juridic al Uniunii,
Comisia nefiind însă ţinută să dea curs acestei propuneri. În ceea ce priveşte domeniile ţinând de foştii
piloni interguvernamentali ai Uniunii, Comisia împarte dreptul de iniţiativă fie cu un grup de state
membre (spre exemplu, cu un sfert, în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare penale - art. 76 TFUE),
fie cu alte instituţii (BCE, CJUE, BEI - art. 289 alin (4) TFUE). În materie de PESC, Comisia nu are nici
un drept de iniţiativă, acesta fiind rezervat statelor membre şi Înaltul reprezentant al Uniunii pentru
afacerile externe şi politica de securitate. Iniţiativele Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, seria „C”, fiind numite „documente COM”.

14. Analizați procedura legislativă ordinară

Procedura legislativă ordinară înlocuieşte procedura anterioară de codecizie. Această procedură este
mai legitimă din punct de vedere democratic. Ea implică intervenţia Parlamentului European în calitate
de colegiuitor alături de Consiliu. În timp, aceasta a devenit, în plus, procedura legislativă cea mai
utilizată. Aşadar, Tratatul de la Lisabona consacră această tendinţă, schimbându-i denumirea şi instituind-
o ca procedură de drept comun. De asemenea, în conformitate cu tratatele anterioare, Tratatul de la
Lisabona extinde procedura legislativă ordinară la noi domenii politice.
Modalităţile de aplicare a procedurii legislative ordinare sunt identice cu cele din procedura
anterioară de codecizie. Acestea sunt descrise amănunţit în articolul 294 din Tratatul privind funcţionarea
UE. Consiliul şi Parlamentul sunt situate pe picior de egalitate. Cele două instituţii adoptă actele
legislative fie în primă lectură, fie în a doua lectură. Dacă în urma celei de a doua lecturi cele două
instituţii nu au ajuns încă la un acord, se convoacă un comitet de conciliere.
În plus, regula de vot în cadrul procedurii legislative ordinare este majoritatea calificată. Pentru a
facilita adoptarea deciziilor şi pentru a consolida eficacitatea procedurii, Tratatul de la Lisabona a
redefinit majoritatea calificată.

Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și

Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei.Conditiile acestei
procedure sunt urmatoarele:
1)Comisia prezintă o propunere Parlamentului European și Consiliului;
Prima lectura a) Parlamentul European adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Consiliului.
b) În cazul în care poziția Parlamentului European este aprobată de Consiliu, actul respectiv se
adoptă cu formularea care corespunde poziției Parlamentului European.
c) În cazul în care poziția Parlamentului European nu este aprobată de Consiliu, acesta adoptă poziția
sa în primă lectură și o transmite Parlamentului European.
d) Consiliul informează pe deplin Parlamentul asupra motivelor care l-au condus la adoptarea poziției
sale în primă lectură. Comisia informează pe deplin Parlamentul European cu privire la poziția sa.

A doua lectura În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii, Parlamentul European:
 a) aprobă poziția Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunțat, actul respectiv se consideră
adoptat cu formularea care corespunde poziției Consiliului;
b) respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziția Consiliului din prima lectură, actul
propus este considerat ca nefiind adoptat;
c) propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări la poziția Consiliului din prima
lectură, textul astfel modificat se transmite Consiliului și Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste
modificări.
În cazul în care, în termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului European, Consiliul,
hotărând cu majoritate calificată:
a) aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat aprobat;
b) nu aprobă toate modificările, președintele Consiliului, în consens cu președintele Parlamentului
European, convoacă comitetul de conciliere, într-un termen de șase săptămâni.
Concilierea Comitetul de conciliere, care reunește membrii Consiliului sau reprezentanții lor și tot
atâția membri care reprezintă Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui
proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanților acestora și cu
majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul European, în termen de șase săptămâni de la data
convocării, pe baza pozițiilor Parlamentului și ale Consiliului din a doua lectură.
În cazul în care, în termen de șase săptămâni de la convocare, comitetul de conciliere nu aprobă
niciun proiect comun, actul propus este considerat neadoptat.
A treia lectură a) În cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun,
Parlamentul European și Consiliul dispun fiecare de un termen de șase săptămâni de la această aprobare,
pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European hotărând cu
majoritatea voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este
considerat neadoptat.

15. Estimați particularitățile procedurii legislative speciale și a variațiilor acestia (consultare și

aprobare)
Procedura legislativă ordinară este dublată de o procedură legislativă „specială”, potrivit căreia, în
cazuri excepţionale, atât Consiliul, cu aprobarea sau consultarea Parlamentului, cât şi Parlamentul, cu
aprobarea Consiliului sau chiar a Comisiei, au dreptul să decidă în mod individual.
Procedurile legislative speciale înlocuiesc procedurile anterioare de consultare, de cooperare şi de
aviz conform. Obiectivul este simplificarea procesului de luare a deciziilor al UE, sporind claritatea şi
eficacitatea acestuia. Aşa cum o indică denumirea lor, aceste proceduri sunt derogatorii de la procedura
legislativă ordinară şi constituie, aşadar, nişte excepţii.
În cadrul procedurilor legislative speciale, Consiliul UE este, în practică, singurul legiuitor.
Parlamentul European doar participă la această procedură. Rolul său se limitează astfel la consultare sau
la aprobare, după caz.
Spre deosebire de procedura legislativă ordinară, Tratatul privind funcţionarea UE nu descrie în mod
precis procedurile legislative speciale. Modalităţile de punere în practică a acestora sunt definite de la caz
la caz, prin articolele din Tratatul privind UE şi din Tratatul privind funcţionarea UE care prevăd
aplicarea lor.
Actele legislative adoptate în conformitate cu o procedură legislativă specială se semnează de
președintele instituției care le-a adoptat. Actele legislative se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea
zi de la publicare.
Actele fără caracter legislativ, adoptate sub formă de regulamente, directive și decizii, în cazul în care
acestea din urmă nu indică destinatarii, se semnează de președintele instituției care le-a adoptat.
Regulamentele și directivele care se adresează tuturor statelor membre, precum și deciziile, în cazul în
care acestea nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în
vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării.

PLS se deosebeste de cea ordinara prin aceea ca lipseste necesitatea adoptarii actului comun(de
regula o institutie adopta actul)in colaboare sau consultare celelalte institutii ori prin aprobare.
 In conformitate cu articolul 289 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE),
consultarea este o procedură legislativă specială prin care Parlamentului i se solicită avizul cu privire la
legislaţia propusă, înainte ca aceasta să fie adoptată de Consiliu. Această procedură se aplică în prezent
într-un număr limitat de domenii legislative, cum ar fi derogările de pe piaţa internă şi dreptul
concurenţei. Parlamentul European poate aproba sau respinge o propunere legislativă, sau poate propune
amendamente la aceasta.În cazurile în care se aplică consultarea, Consiliul consultă Parlamentul înainte
de a adopta o decizie privind propunerea Comisiei şi se asigură că avizul acestuia este luat în considerare.
Consiliul nu are obligaţia legală de a se conforma avizului Parlamentului, însă, în conformitate cu
jurisprudenţa Curţii de Justiţie, nu trebuie să adopte o decizie în lipsa acestuia.
În anumite domenii legislative, Parlamentului European i se solicită să îşi dea aprobarea, ca
procedură legislativă specială în conformitate cu articolul 289 alineatul (2) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Procedura de aprobare conferă Parlamentului drept de veto.
Astfel, Parlamentul are rolul de a aproba sau de a respinge propunerea legislativă fără alte amendamente,
iar Consiliul nu poate ignora avizul Parlamentului. Cunoscută anterior sub denumirea de „procedură de
aviz conform‖, aceasta a fost introdusă în 1986 de Actul Unic European în două domenii: acordurile de
asociere şi acordurile de aderare la Uniunea Europeană. Domeniul de aplicare al procedurii a fost extins
prin toate modificările ulterioare ale tratatelor. Ca procedură legislativă, aceasta trebuie utilizată şi în
cazul adoptării de noi acte legislative în domeniul combaterii discriminării; procedura acordă în prezent
Parlamentului European drept de veto. Parlamentul European îşi dă aprobarea în legătură cu un proiect de
act înaintat de Consiliu. El poate aproba sau respinge actul adoptat de Consiliu. Parlamentul îşi dă sau nu
aprobarea. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul nu poate depune amendamente la textul propus de
Consiliu.În cazul în care este necesară aprobarea Parlamentului pentru un act legislativ propus sau un
acord internaţional preconizat, comisia competentă poate decide, în vederea încheierii cu succes a
procedurii, să prezinte un raport interimar privind propunerea Parlamentului, care să cuprindă o propunere
de rezoluţie cu recomandări de modificare sau de punere în aplicare a actului propus.

16. Relatați evoluția politicii economice și monetare

La 20 de ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht, ce a marcat decizia Consiliului European de
a înființa o Uniune Economică și Monetară (UEM), existența și evoluția politicii monetare a UE continuă
să suscite atât eforturi constructive de a se avansa soluții comune, cât și reacții adverse și de opoziție.
Principiile și procesele de integrare economică și monetară ce stau la baza UEM vizează toate
statelele membre. Astfel, Uniunea Europeană în ansamblul ei, este influențată de elementele politicii
monetare comune, dintre care se disting: moneda euro, piața internă și piața comună, centralizarea
deciziilor de politică monetară (pentru statele membre UEM) la nivelul Băncii Centrale Europene (BCE),
sau coordonarea politicilor economice și fiscale din toate statele membre ale UE.
UEM implică mai multe dimensiuni simultane de convergență. În primul rând, se distinge
dimensiunea integrării monetare, dirijată de politica monetară comună. Aceasta se bazează pe criteriile de
convergență enunțate în cadrul Tratatului de la Maastricht, vizează în principal adoptarea monedei unice
și stabilitatea cursului de schimb și se concretizează prin zona Euro. Dimensiunea mai largă a integrării
economice include pe lângă implementarea politicii monetare comune și elemente de convergență
structurală, fiscală și bugetară. Astfel, procesul de convergență al economiei europene pornește de la
voința politică de a implementa un cadru structural comun, trece prin etapa esențială a omogenizării
monetare și financiare și evoluează mai departe prin întărirea mecanismelor de coordonare și în domeniul
fiscal și bugetar.
Iniţiativa realizării unei Uniuni Economice Monetare a apărut în anul 1969, în cadrul Summitului de
la Haga, unde Comisia Europeană a adus prima dată în discuţie conceptul de monedă unică. Deşi statele
membre ale Comunităţii Europene făceau parte la acea dată din Sistemul de la Bretton Woods, pe fondul
declinului acestuia la sfârşitul anilor ’60, a apărut dorinţa realizării UEM. Rezultatul Summitului de la
Haga l-a constituit Planul Werner. Realizat de un grup de reflecţie prezidat de către primul ministru al
Luxemburgului, Pierre Werner, acesta era un program ce stabilea calendarul integrării economice şi
monetare, a cărei finalizare avea să aibă loc pe parcursul următorilor 10 ani. În ciuda faptului că planul a
fost aprobat în 1971, el nu a fost pus în aplicare, iar tentativa de realizare a integrării economice şi
monetare într-un singur deceniu a eşuat.
Pentru a evita dezechilibrele ce ar fi putut apărea în economiile europene, în anul 1973 a fost lansat
programul „șarpele în tunel” (snake in the tunnel), ce prevedea un regim fix al ratelor de schimb. Acesta
presupunea împrumuturi interguvernamentale pentru sprijinirea reciprocă a valutelor fiecărui membru,
fără crearea unor noi instituţii. Programul a eşuat din cauza numeroaselor crize ale cursurilor de schimb,
menţinându-se numai ca o „zonă a mărcii germane”.
Procesul de integrare monetară este reluat în martie 1979, când este creat Sistemul Monetar European
(SME). Tot atunci se creează şi moneda compozită ECU (European Currency Unit), expresie a mediei
comunitare ponderate. Sistemului Monetar European a contribuit la stabilizarea cursului de schimb,
primind trei noi membri până în 1992: Spania, Marea Britanie şi Portugalia. În anul 1989, în cadrul
Consiliului European de la Madrid, a fost prezentat Raportul Delors, privind „stabilitatea prețurilor și
disciplina monetară”. Acesta era un plan de creare a Uniunii Economice şi Monetare realizat de către
Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene din acea vreme. Raportul Delors a fost aprobat de către
membrii Consiliului şi a constituit fundamentul viitorului Tratat privind Uniunea Europeană (TUE),
cunoscut și ca Tratatul de la Maastricht după localitatea în care a fost semnat pe 7 februarie 1992. Tratatul
de la Maastricht prevedea un proces de unificare monetară şi economică în trei etape, aşa cum era anunţat
şi de Raportul Delors.
Prima etapă a procesului de realizare a UEM, vizând convergenţa politicilor economice ale statelor
membre și eliminarea barierelor pentru a obţine libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi
a capitalului între statele membre ale UE., a fost planificată să se desfăşoare între 1 iulie 1990 şi 31
decembrie 1993.
A doua etapă a procesului de unificare este reprezentată de crearea instituţiilor necesare, precum
Banca Centrală Europeană (BCE). În această etapă proiectată să se realizeze între 1 ianuarie 1994 şi 31
decembrie 1998, băncile centrale naționale devin independente, facilitând astfel crearea Sistemului
European al Băncilor Centrale (SEBC), alcătuit din băncile centrale naționale și BCE.
Ultima etapă, lansată la 1 ianuarie 1999, este încă în curs de dezvoltare și presupune unificarea
politicii monetare şi adoptarea monedei unice de către statele membre ale UE, sub supravegherea SEBC.
Tot în cadrul Tratatului de la Maastricht au fost stabilite criteriile de convergență ce trebuie îndeplinite
de către statele membre ale Uniunii Europene dornice să devină membri ai Uniunii Economice şi
Monetare. Acestea acoperă următoarele domenii ale politicii monetare naționale :
• stabilitatea prețurilor;
• stabilitatea cursului de schimb;
• deficitul bugetar;
• datoria guvernamentală;
• rata dobânzii pe termen lung.

In anul 1988 Consililul European a declarat printer obiectivele UE instaurarea globala a unii Uniuni
Economice si Monetare.Pentru realizarea acestui scop a fost intocmit un raport care propunea realizarea
UEM in 3 etape successive.
Prima etapa presupunea realizarea in perioada 1 iulie 1990-31 decembrie 1993 a urmatoarelor sarcini:
1)liberalizarea completa a circulatiei capitalurilor;
2)Consolidarea cooperarii intre bancile nationale centrale ale statelor membre:
3)Utilizarea libera a monedei unice”ecu”(predecesoara monedei euro)
Pentru a doua etapa,realizata intre anii 1 ianuarie 1994-31 decembrie 1998 se propunea:
1)Crearea Institutului Monetar European;
2)Stabilirea unei interdictii pentru bancile nationale centrale ale statleor member de acorda imprumutiri
autoritatilor si organismelor publice;
3)Consolidarea coordonarii politicilor monetare intre statele member;
4)Realizarea unor masuri in stare sa conduca la independenta bancilor centrale nationale
A treia etapa,oriantata pentru perioada de dupa 1 ianuarie1999 implica:
1)Stabilirea irevocabila a ratei de conversiune a monedelor nationale fata de moneda euro;
2)Introducere mondei euro
3)Elaborarea unei politici monetare unice pentru Sistemul European al bacnilor centrale
 17. Analizați modalitatea de organizare, funcționare și atribuțiile Băncii Centrale Europene
Organele de decizie ale BCE sunt Comitetul executiv și Consiliul guvernatorilor. Există și un organ
”de tranziție”, Consiliul general, care va exista atâta vreme cât vor exista state membre în afara zonei
euro. Comitetul executiv este format din președinte , vicepreședinte și alți patru membri numiți de
Consiliul European cu majoritate calificată, la recomandarea Consiliului și după aprobarea Parlamentului
Eropean și a Consiliului Guvernatorilor dintre persoane a căror autoritate și experiență profesională în
domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute.
Mandatul acestora este de opt ani și nu poate fi reînnoit. Comitetul executv este însărcinat cu
pregătirea şedinţelor Consiliului guvernatorilor, punerea în aplicare a politicii monetare pentru zona euro,
în conformitate cu orientările specificate şi deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor și gestionarea
activității zilnice a BCE. Consiliul guvernatorilor este organul suprem de decizie al BCE, fiind format din
membrii Comitetului executiv și guvernatorii băncilor centrale naționale ale statelor membre a căror
monedă este euro. Consiliul este prezidat de președintele BCE.
Consiliul guvernatorilor se întrunește de cel puțin zece ori pe an, în cadrul unor reuniuni
confidențiale. Rolul său este de a hotărâ orientările și de a lua deciziile necesare pentru îndeplinirea
misiunilor încredințate SEBC, definind politica monetară a Uniunii inclusiv, dacă este cazul, deciziile
privind obiectivele monetare intermediare, ratele dobânzilor de referință și constituirea rezervelor în
cadrul SEBC, și stabilește orientările necesare aplicării lor. Consiliul general include preşedintele BCE,
vicepreşedintele BCE şi guvernatorii băncilor centrale naţionale ale celor 27 de state membre ale UE.
Rolul său este unul consultativ și de coordonare a băncilor naționale dar are și un rol de pregătire a unei
eventuale extinderi a zonei euro.
”Banca Centrală Europeană are personalitate juridică. Aceasta este singura abilitată să autorizeze
emisiunea de monedă euro. Aceasta este independentă în exercitarea competențelor și în administrarea
finanțelor sale. Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și guvernele statelor membre,
respectă această independență” (art. 282 alin (3) TFUE). Acest statut de independență este exprimat de o
manieră și mai tranșantă în art. 7 din Statut, care precizează că în îndeplinirea misiunilor și îndatoririlor
care le-au fost conferite, BCE, băncile centrale naționale sau membrii organelor lor de decizie nu pot
solicita sau accepta instrucțiuni de la instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, de la guvernele
statelor membre sau de la orice alt organism. Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și
guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii
organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naționale în îndeplinirea misiunilor acestora.
Prin Consiliul guvenatorilor, Banca Centrală Europeană este singura abilitată să autorizeze emiterea
de bancnote euro în Uniune. Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale pot emite astfel de
bancnote. Bancnotele emise de Banca Centrală Europeană și de băncile centrale naționale sunt singurele
care au statutul de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii.
În exercitarea misiunii sale, BCE are o competență decizională importantă, adoptând regulamente,
decizii, recomandări și avize și este abilitată să impună întreprinderilor amenzi și penalități cu titlu
cominatoriu, în cazul neîndeplinirii obligațiilor care rezultă din regulamentele și deciziile sale.
BCE este consultată de instituțiile Uniunii cu privire la orice act al Uniunii propus în domeniile care
sunt de competența sa, precum și de autoritățile naționale, putând prezenta avize instituțiilor, organelor,
oficiilor și agențiilor Uniunii sau autorităților naționale. Anual, BCE prezintă Parlamentului European,
Consiliului, Consiliului European și Comisiei un raport privind activitatea SEBC și politica monetară din
anul precedent și din anul în curs.
Printre atributiile BCE se numara:
definirea politicilor Eurosistemului: Consiliul guvernatorilor BCE este responsabil de politica
monetară pentru moneda unică. Aceasta presupune, printre altele, definirea stabilităţii preţurilor, a
modalităţii de analiză a riscurilor inflaţioniste etc.;
adoptarea de decizii privind operaţiunile de politică monetară, coodonarea şi monitorizarea
acestora: BCE dă instrucţiuni BCN cu privire la detaliile operaţiunilor necesare (valoare, timp, dată etc.)
şi verifică derularea cu succes a acestora;
 adoptarea de acte juridice: în limite clar definite, organele de decizie ale BCE au competenţa de a
emite acte cu forţă juridică obligatorie în interiorul Eurosistemului, precum orientări şi instrucţiuni, în
vederea asigurării derulării coerente a operaţiunilor descentralizate de către BCN. În plus, în limitele
definite, organele de decizie pot adopta regulamente şi decizii, care au forţă juridică obligatorie în afara
Eurosistemului;
 autorizarea emiterii de bancnote: cuprinde planificarea şi coordonarea strategică a producţiei şi a
procesului de emisiune a bancnotelor euro. BCE coordonează, de asemenea, activităţile de cercetare şi
dezvoltare ale Eurosistemului, precum şi pe cele referitoare la securitatea şi calitatea producţiei
bancnotelor euro. În plus, BCE găzduieşte Centrul de analiză a contrafacerilor, a cărui misiune constă în
examinarea şi clasificarea bancnotelor şi monedelor euro contrafăcute, precum şi baza de date centrală
privind bancnotele euro contrafăcute şi Centrul internaţional de prevenire a contrafacerilor, care
contribuie, sub egida guvernatorilor din G10, la cooperarea interbancară la nivel mondial în domeniul
prevenirii contrafacerilor;
 intervenţii pe pieţele valutare: în colaborare cu fiecare BCN, dacă este necesar. Aceasta presupune
cumpărarea şi/sau vânzarea de titluri pe pieţele valutare;
 operarea sistemelor de plăţi şi supravegherea infrastructurii de plăţi şi a altor infrastructuri ale
pieţei financiare: sistemele de plăţi reprezintă un mijloc de transfer al banilor în cadrul sistemului bancar.
BCE acţionează ca operator al T2-BCE, o componentă a TARGET2, sistemul de plăţi pentru moneda
euro. În plus, BCE desfăşoară, alături de BCN din cadrul Eurosistemului, anumite activităţi de
supraveghere, aceasta din urmă reprezentând funcţia care permite băncii centrale să promoveze siguranţa
şi eficienţa infrastructurilor pieţei financiare şi ale instrumentelor de plată prin monitorizare, evaluări şi,
dacă este necesar, prin iniţierea unor modificări.
Organele interne ale BCE sunt consiliul guvernatorilor,comitetul executiv si consiliul general.
Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene este constituit din membrii Comitetului executiv al
Băncii Centrale Europene și din guvernatorii băncilor centrale naționale ale statelor membre a căror
monedă este euro. Comitetul executiv este constituit din președinte, un vicepreședinte și alți patru
membri. Președintele, vicepreședintele și ceilalți membri ai Comitetului executiv sunt numiți de Consiliul
European, hotărând cu majoritate calificată, la recomandarea Consiliului și după consultarea
Parlamentului European și a Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dintre persoane a căror
autoritate și experiență profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute. Mandatul acestora
este pe termen de opt ani și nu poate fi reînnoit. Doar resortisanții statelor membre pot fi membri ai
Comitetului executiv. Consiliul general este alcătuit din:
 preşedintele BCE;
 vicepreşedintele BCE şi
 guvernatorii băncilor centrale naţionale (BCN) ale celor 28 de state membre ale UE.

18. Estimați sub aspect comparativ Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) și
Eurosistemul
Temeiul juridic pentru politica monetară unică îl reprezintă Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene și Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene.
Statutul stabilește atât înființarea BCE, cât și a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) la data
de 1 iunie 1998. BCE a fost concepută ca nucleu al Eurosistemului și al SEBC. BCE și băncile centrale
naționale îndeplinesc împreună atribuțiile care le-au fost încredințate. BCE dispune de personalitate
juridică în conformitate cu dreptul public internațional.
Tratatele instituie un cadru juridic comun pentru BCE și Sistemul European al Băncilor Centrale
(SEBC), pe de o parte, și Eurosistemul (”zona euro”), pe de altă parte, însărcinându-le cu misiuni
specifice. Astfel, dacă obiectivul principal al SEBC îl reprezintă menținerea stabilității prețurilor și
sprijinirea politicilor economice generale în cadrul Uniunii pentru a contribui la realizarea obiectivelor
acesteia, Eurosistemul este însărcinat cu conducerea politicii monetare a Uniunii (art. 282 TFUE).
Potrivit art. 127 alin (2) TFUE, ”Misiunile fundamentale care urmează să fie îndeplinite prin
intermediul SEBC sunt:
- definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;
- efectuarea operațiunilor de schimb valutar în conformitate cu articolul 219; - deținerea și
administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
- promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți”.
De asemenea, SEBC contribuie la buna desfășurare a politicilor promovate de autoritățile competente
în ceea ce privește supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar
(art. 127 alin (5) TFUE). SEBC este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene. SEBC
și Eurosistemul vor coexista atâta vreme cât cât vor exista state membre ale UE în afara zonei euro.
Obiectivul principal al Eurosistemului este menţinerea stabilităţii preţurilor . Fără a aduce atingere
acestui obiectiv, Eurosistemul trebuie să susţină politicile economice generale ale Comunităţii Europene.
Eurosistemului îi este interzisă acordarea de credite organismelor comunitare sau entităţilor din
sectorul public naţional, fapt care îi sporește independenţa, protejându-l de orice tip de influenţă
exercitată de către autorităţile publice. Mai mult, Consiliul guvernatorilor BCE are competenţa de a
adopta norme cu caracter obligatoriu pentru îndeplinirea atribuţiilor SEBC, precum și în anumite alte
cazuri, astfel cum sunt definite acestea în documente specifice ale Consiliului UE.

19. Identificați tipurile de acțiuni declanșate în fața CJUE

Având în vedere dispoziţiile tratatelor şi ale art. 51 din Statutul Curţii, intră în competenţa Curţii de
Justiţie:
 trimiterile preliminare adresate de instanţele naţionale (art. 267 TFUE);
 acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statele membre, prevăzută de art. 258-260
TFUE;
 acţiunea în anulare şi acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona, introduse de un stat membru:
- împotriva Parlamentului European, a Consiliului, sau a celor două instituţii împreună, mai puţin
atunci când este vorba de acte ale Consiliului în materia ajutoarelor de stat, de protecţie comercială sau
acte de executare ale Consiliului;
- împotriva Comisiei Europene atunci când hotărăşte în materie de cooperare consolidată;
 acţiunea în anulare şi acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona, introduse de o instituţie a
Uniunii împotriva unui act sau a unei abţineri de a hotărî a Parlamentului European sau a Consiliului, a
celor două instituţii împreună sau a Comisiei sau sunt introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unui
act sau a unei abţineri de a hotărî a Băncii Centrale Europene.
 cererile de demitere a unui membru al Comisiei, a Ombudsmanului European sau a unui membru al
Curţii de Conturi;
 cererile de aviz asupra compatibilităţii unui acord internaţional ce urmează a fi încheiat cu dreptul
Uniunii;
 recursurile împotriva hotărârilor Tribunalului;
 reexaminarea deciziilor Tribunalului care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor
Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene Competenţele rezervate Curţii, ce par a avea în vedere
mai degrabă criteriul poziţiei autorului acţiunii decât cel al naturii actului atacat, conturează ”un fel de
Curte supremă însărcinată cu un contencios instituţional sau constituţional”

20. Analizați particularitățile acțiunilor directe (acțiunile în anulare și abținerea de a acționa)

Acţiunea în anulare este principalul mijloc jurisdicţional ce permite Curţii de Justiţie să-şi asigure
controlul de legalitate asupra actelor instituţiilor Uniunii. Prin această acţiune reclamantul solicită
anularea unui act adoptat de către o instituţie, un organ sau un organism al Uniunii Europene. Actele
susceptibile de a fi anulate pe calea acestei acţiuni sunt prevăzute în art. 263 TFUE:
- actele legislative;
- actele Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările şi
avizele;
- actele Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de
terţi;
- actele organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.
Astfel, sunt excluse din sfera de competenţă a CJUE recomandările şi avizele. Motivele de anulare
sunt: - incompetenţa (fie actul a fost adoptat într-un domeniu care nu ţine de competenţa Uniunii, fie actul
a fost adoptata de o instituţie într-un domeniu ţinând de competenţa altei instituţii); -încălcarea formelor
substanţiale (spre ex., încălcarea procedurii de adoptare, a obligaţiei de consultare sau absenţa motivării
actului); -încălcarea tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea sa (Curtea verifică
eroarea de drept, eroarea de fapt şi încadrarea juridica - alegerea bazei juridice a actului atacat); - abuzul
de putere (folosirea de către o instituţie a puterii conferite în alt scop decât cel pentru care i-a fost
acordată).
 Pot avea calitatea de reclamanţi, declanşând o acţiune în anulare:
- statele membre, Comisia, Parlamentul European şi Consiliul, denumiţi reclamanţi privilegiaţi,
întrucât pot să formuleze o acţiune în anulare în faţa CJUE fără a fi nevoiţi să demonstreze un interes de a
acţiona;
- Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană şi Comitetul Regiunilor, denumiţi reclamanţi semi-
privilegiaţi, putând formula acţiuni în anulare împotriva actelor europene care ar aduce atingere
prerogativelor lor;
- parlamentele naţionale şi Comitetul Regiunilor, care după Tratatul de la Lisabona pot intenta acţiuni
în anulare împotriva actelor pe care le consideră neconforme cu principiul subsidiarităţii.;
- particularii (persoane fizice sau juridice), reclamanţi neprivilegiaţi, care pot solicita anularea unui
act european numai dacă sunt destinatarii actului sau acesta îi vizează în mod direct şi individual.
Termenul în care poate fi formulată acţiunea este de două luni şi începe să curgă fie de la publicarea
actului, fie de la notificarea sa reclamantului, fie din ziua când reclamantul ia cunoştinţă de actul
respectiv, atunci când destinatar este un alt subiect de drept. Atunci când actele fac obiectul publicării în
Jurnalul Oficial, jurisprudenţa a statuat că data publicării trebuie să fie luată în considerare, făcând
inaplicabil criteriul datei luării la cunoştinţă. În cazul în care acţiunea este apreciată ca întemeiată, Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene declară actul contestat nul şi neavenit. Totuşi, Curtea poate opera o anulare
parţială, precizând, dacă apreciază că este necesar, care sunt efectele actului anulat care trebuie
considerate ca fiind irevocabile (art. 264 TFUE).
Acţiunea în constatarea abținerii de a acționa este îndreptată împotriva inacţiunii unei instituţii, organ
sau organism al Uniunii Europene prin care se solicită Curţii să constate inerţia instituţiei şi să o oblige să
acţioneze. Lipsa sau omisiunea de a acţiona din partea entităţii în cauză în situaţii în care dreptul european
impune obligaţia de a acţiona reprezintă o situaţie de încălcare a dreptului Uniunii, având deci caracter
ilegal.
În consecinţă, temeiul acţiunii îl constituie ”încălcarea tratatelor”, Curtea constatând abţinerea
instituţiei de a acţiona chiar şi atunci când tratatele stabilesc un scop de atins, lăsând o anumită marjă de
apreciere instituţiei cu privire la mijloacele de atingere a acestui scop. Această acţiune poate viza, potrivit
art. 265 TFUE, actele instituţiilor Uniunii, cu excepţia celor ale Curţii de Justiţie şi Curţii de Conturi,
precum şi actele organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii. Pot avea calitatea de reclamanţi în acţiunea în
carenţă statele membre şi toate instituţiile Uniunii, reclamanţi consideraţi „privilegiaţi”, deoarece nu
trebuie să demonstreze că au un interes în a acţiona pentru a putea introduce o acţiune în constatarea
abţinerii de a acţiona.
Persoanele fizice şi juridice pot introduce o acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona dacă fac
dovada unui interes, art. 265 TFUE prevăzând că aceştia pot acţiona împotriva unei instituţii în caz de
omisiune a acesteia ” de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz”. Înainte de sesizarea
Curţii cu o acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona este obligatorie efectuarea unei proceduri
administrative prealabile, constând în invitarea instituţiei respective să acţioneze.
Dacă în termen de două luni de la această invitaţie, instituţia nu-şi exprimă poziţia, reclamantul poate
să sesizeze Curtea de Justiţie într-un alt termen de două luni care curge de la data când instituţia
respectivă trebuia să răspundă. Admiţând acţiunea, Curtea declară ilegală abţinerea instituţiei Uniunii,
aceasta fiind obligată să ia măsurile care se impun pentru executarea hotărârii Curţii, deci să emită actul
respectiv, reclamantul având şi dreptul de a fi despăgubit.

21. Evaluați rolul și modul de desfașurare a procedurii în constatare a neîndeplinirii

obligațiilor ce revin statelor member în temeiul tratatelor (procedura de infringement)
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor reprezintă instrumentul ce permite Curţii de Justiţie
să controleze modul în care statele membre îşi respectă obligaţiile care le revin în temeiul dreptului
european. Cum statelor membre le revine, în mare măsură, sarcina de a asigura punerea în aplicare a
dreptului Uniunii, a fost necesară instituirea unei proceduri în cadrul căreia comportamentul statelor
membre să fie confruntat cu exigenţele decurgând din dreptul Uniunii Europene.
Reglementată în art. 258-260 TFUE, această procedură presupune parcurgerea a două faze succesive,
una precontencioasă, gestionată de Comisie, şi o fază contencioasă, ce se derulează în faţa Curţii.
Acţiunea poate fi iniţiată de către Comisie sau de către un stat membru împotriva unui alt stat membru
care se presupune că nu a respectat dreptul Uniunii Europene. Când iniţiativa sesizării aparţine unui stat
membru, acesta are obligaţia de a sesiza mai întâi Comisia.
Aceasta emite un aviz motivat după ce ascultă argumentele statelor membre în cauză. Statul membru
reclamant poate apoi să sesizeze Curtea de Justiţie. În acelaşi timp, articolul 271 TFUE conferă
posibilitatea de a declanşa acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor şi altor instituţii şi organe:
Băncii Europene de Investiţii în legătură cu neîndeplinirea de către un stat membru a unei obligaţii ce
rezultă din statutul BEI, Băncii Centrale Europene (prin Consiliul acesteia), pentru neîndeplinirea de către
băncile centrale naţionale a obligaţiilor care rezultă din tratate şi din Statutul SEBC şi al BCE.
Indiferent cine este reclamantul, Comisia sau un stat membru, acţiunea în neîndeplinirea obligaţiilor
debutează cu o fază precontencioasă, prin care se urmăreşte conformarea, de bună voie, a statului membru
la cerinţele prevăzute de dreptul Uniunii. Aceasta constă în examinarea cauzei de către Comisie şi
trimiterea unei scrisori de notificare prin care se solicită unui stat membru comunicarea, până la o anumită
dată, a observaţiilor sale referitoare la o problemă de aplicarea a dreptului Uniunii.
Prin instituirea acestei faze se are în vedere un dublu obiectiv: de a circumscrie obiectul litigiului şi
de a oferi statului în cauză elementele necesare pentru a-şi pregăti apărarea. Pe baza răspunsului furnizat
de statul în cauză sau în absenţa unui răspuns, Comisia Europeană poate decide să îi trimită un aviz
motivat, în care îşi va expune în mod clar şi definitiv motivele pentru care consideră că a avut loc o
încălcare a dreptului Uniunii. Prin acest aviz, statul membru este somat să se conformeze dreptului
Uniunii într-un termen dat (în mod normal două luni).
În cazul în care statul nu se conformează, Comisia poate sesiza Curtea de Justiţie, declanşându-se
astfel faza contencioasă. Comisia dispune de un drept discreţionar atât în ceea ce priveşte decizia de a
sesiza Curtea, cât şi cu privire la termenul în care să formuleze acţiunea în faţa Curţii. Prin hotărârea pe
care o ia, Curtea poate numai constata neîndeplinirea obligaţiilor şi obligarea statului pârât la îndreptarea
comportamentului său, dar nu poate anula actele emise de autorităţile interne, pentru că astfel s-ar
substitui judecătorului naţional. Repararea eventualelor daune cauzate de neîndeplinirea obligaţiilor
unionale se poate face doar ulterior pronunţării hotărârii Curţii, prin antamarea unei proceduri naţionale.
Executarea hotărârii Curţii este obligatorie iar interpretarea pe care o dă Curtea unei regulii de drept
cu ocazia unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor se impune autorităţilor naţionale. Există şi
posibilitatea aplicării unor sancţiuni pecuniare statelor care nu se conformează hotărârii Curţii, sub forma
unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Constatarea o face Comisia, care în cele mai
multe cazuri, procedează la efectuarea unei proceduri prealabile asemănătoare celei iniţiale, după care
sesizează din nou Curtea.
Tratatul de la Lisabona întăreşte semnificativ puterile Comisiei şi ale Curţii atunci când încălcarea
obligaţiei constă în necomunicarea măsurilor de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu o
procedură legislativă (art. 260 alin (3) TFUE). În acest caz, Comisia poate indica, prin chiar cererea
introductivă, în cazul în care consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu
cominatoriu care urmează a fi plătită de statul respectiv şi pe care îl consideră adecvat situaţiei.
În cazul în care constată neîndeplinirea obligaţiei, prin hotărârea pronunţată Curtea poate impune
statului membru respectiv şi plata unei sume forfetare sau a unei penalităţi cu titlu cominatoriu, în limita
valorii indicate de Comisie, care se aplică de la data stabilită de Curte prin hotărârea sa.

22. Relatați regulile cu privire la alegerea reprezentanților în Parlamentul European

Alegerea membrilor instituţiei parlamentare europene prin sufragiu universal direct a fost prevăzută
prin chiar tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene, dar trecerea la acest mod de scrutin nu s-a
putut realiza fără dificultăţi.
După alegerile din 1979, noul Parlament a demarat lucrările de elaborare a propunerilor pentru o
procedură electorală uniformă însă va fi nevoie de 20 de ani pentru a înregistra progrese semnificative.
Între timp, aderarea la Uniunea Europeană a noi state, cu propria legislaţie electorală, a complicat şi mai
mult situaţia. De departe însă, cele mai mari probleme, constând în afectarea echilibrului politic din
Parlamentul European, le crea sistemul electoral majoritar organizat în circumscripţii uninominale folosit
de Marea Britanie. În aceste condiţii, majoritatea eurodeputaţilor (cu excepţia celor britanici) era de acord
asupra necesităţii de a conveni un sistem electoral uniform care să se bazeze pe reprezentarea
proporţională.
 În Tratatul de la Amsterdam se introduce dispoziţia potrivit căreia sistemul electoral european nu mai
trebuia să fie uniform, ci doar să fie „în concordanţă cu principiile comune tuturor statelor membre”. Pe
baza unei propuneri a Parlamentului Europan, Consiliul a adoptat Decizia 2002/772/CE de modificare a
Actului din 1976, prin care au fost stabilite o serie de principii comune aplicabile de către statele membre
pentru armonizarea procesului de alegere a reprezentanților:
- generalizarea scrutinului proporţional (votul poate fi preferenţial),
- diferitele circumscripţii (naţionale sau regionale) pot rămâne neschimbate atâta vreme cât nu
afectează reprezentarea proporţională,
- pragul electoral minim pentru obţinerea unui loc în Parlament nu poate depăşi 5% din voturile
exprimate.
Cele mai multe reguli privind votul şi alegerile rămân separate, mai ales în ceea ce priveşte datele
alegerilor, numărul de circumscripţii (naţionale sau regionale), aplicarea reprezentării proporţionale,
numărul de mandate care pot fi deţinute în acelaşi timp, condiţiile de participare la vot şi de eligibilitate,
precum şi egalitatea de şanse.
Procedura uniformă rămâne însă un deziderat pentru Parlamentul European, care consideră că
reducerea diferenţelor dintre procedurile electorale ale statelor membre este necesară pentru creşterea
popularităţii sale şi a responsabilităţii membrilor săi faţă de cetăţenii pe care îi reprezintă.
Tratatul de la Lisabona stabileşte în art. 223 TFUE alin. (1) competenţa Parlamentului de a elabora
un proiect pentru a stabili dispoziţiile necesare care să permită alegerea membrilor săi prin vot universal
direct ”în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu principii
comune tuturor statelor membre”, urmând ca Consiliul să stabilească dispoziţiile necesare în acest sens,
care intră însă în vigoare după ce au fost aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor
constituţionale.
Conducerea Parlamentului European este asigurată de către un Preşedinte, 14 vicepreşedinţi şi cinci
chestori care împreună formează Biroul Parlamentului European. Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi
dintre membrii Parlamentului European, pe baza majorităţii absolute a voturilor exprimate, pentru o
perioadă de doi ani şi jumătate. Candidaturile lor trebuie să fie susţinute de un grup politic sau de cel
puţin 40 de deputaţi.

26. Determinati modalitatea de organizare si functionare a Parlamentului European

Organizarea
Parlamentul European dispune de autonomie în ceea ce priveşte organizarea sa internă, art. 232
TFUE prevăzând că acesta ”îşi adoptă regulamentul de procedură cu majoritatea voturilor membrilor săi”.
Regulamentul de procedură al Parlamentului, actulizat permanent, cuprinde ansamblul normelor interne
de organizare şi funcţionare. Prin acesta sunt stabiliteca structuri de lucru ale Parlamentului European:
Biroul (conducerea Parlamentului), comisiile parlamentare şi grupurile politice parlamentare
a) Conducerea Parlamentului European este asigurată de către un Preşedinte, 14 vicepreşedinţi şi cinci
chestori care împreună formează Biroul ParlamentuluiEuropean.
Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi dintre membrii Parlamentului European, pe baza
majorităţii absolute a voturilor exprimate, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Candidaturile lor
trebuie să fie susţinute de un grup politic sau de cel puţin 40 de deputaţi.
Preşedintele Parlamentului :
 conduce toate activităţile PE şi reprezintă Parlamentul European;
 deschide, suspendă şi închide şedinţele;
 conduce dezbaterile parlamentare;
 hotărăşte asupra admisibilităţii amendamentelor în şedinţa plenară, asupra
 întrebărilor adresate Consiliului şi Comisiei şi asupra conformităţii rapoartelor PE cu regulamentul de
procedură;
 adresează comisiilor comunicările care sunt de resortul acestora.
Biroul este organul executiv al Parlamentului European, având rolul de a organiza desfăşurarea
şedinţelor, structurile administrative, de a gestiona finanţele Parlamentului şi a pregăti ante-proiectul de
cheltuieli.
b) Comisiile parlamentare sunt constituite de către Parlamentul European prin vot majoritar pe
diverse domenii de activitate. Membrii titulari ai acestora sunt aleşi la propunerea Biroului, pe baza unei
repartizări prealabile între grupurile politice, avându-se în vedere realizarea unei repartizări echitabile a
statelor membre.
Există trei tipuri de comisii în cadrul PE:
comisiile permanente1. Aceste comisii se află în centrul activităţii legislative a Parlamentului
(anexa VII la regulamentul de procedură). Comisiile permanente examinează chestiunile în care au fost
sesizate şi care ţin de domeniul lor de competenţă. Atunci când o chestiune ţine de mai multe domenii,
pot fi sesizate maximum trei comisii pentru a examina chestiunea respectivă;
comisiile speciale. Atribuţiile, componenţa şi mandatul acestora sunt stabilite în momentul
constituirii lor; mandatul acestor comisii este de cel mult 12 luni;
comisiile de anchetă. Acestea sunt comisii ad hoc constituite la cerereaunui sfert din membrii PE.
Comisiile de anchetă sunt menite să examineze presupusele încălcări ale dreptului Uniunii
c) Grupurile politice parlamentare sunt formaţiuni politice ale membrilor Parlamentului European
constituite nu pe o bază naţională (ca delegaţii naţionale), ci în funcţie de afinităţile politice care îi
apropie. Ele se constituie în baza unei declaraţii făcute preşedintelui Parlamentului, ce se publică în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Functionare
Parlamentul se reuneşte în sesiuni plenare ordinare lunare care durează osăptămână, şi în sesiuni
plenare adiţionale (extraordinare). Sesiunile plenare aleParlamentului sunt pregătite cu sprijinul
comisiilor parlamentare care formulează avize şi propun amendamente la diferite proiecte aflate pe
agenda reuniunii. Ordinea de zi este stabilită de Biroul Parlamentului şi de Conferinţa Preşedinţilor.
În perioadele dintre reuniunile lunare se desfăşoară activităţi în cadrul comisiilor parlamentare,
câte două săptămâni pe lună, şi în cadrul grupurilor politice, câte o săptămână în fiecare lună.
Parlamentul European nu are un sediu unic, reuniunile lunare având loc la Strasbourg, comisiile
parlamentare şi grupurile politice parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, unde au loc şi sesiunile plenare
adiţionale, iar Secretariatul Generalşi serviciile acestuia se află la Luxemburg. Lucrările se desfăşoară în
cele 24 de limbi oficiale, cu traducere simultană, iarşedinţele sunt publice, la ele putând participa şi
membrii Comisiei Europene (art. 230 TFUE).În conformitate cu art. 231 TFUE, Parlamentul ia decizii, de
regulă, cu majoritatea voturilor exprimate, dacă tratatele nu dispun altfel.
27. Estimati rolul Parlamentului European din perspectiva diverselor competente pe care le
are.
Însărcinal, iniţial, cu un rol pur consultativ, puterea Parlamentului European a fost consolidată
progresiv pe calea revizuirii tratatelor constitutive, fiind astăzi o verigă importantă a procesului decizional
la nivelul Uniunii Europene şi o instituţie cu rol democratic în Uniune.
Potrivit art. 14 alin. (1) TUE, ”Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile
legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu
condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei”. În esenţă,
Parlamentului European îi sunt conferite atribuţii în domeniul legislativ, în domeniul bugetar şi atribuţii
de control politic asupra instituţiilor europene.
Atribuţiile legislative
Puterea legislativă este deţinută, în cadrul Uniunii Europene, de către Parlamentul European şi
Consiliu, dreptul de iniţiativă aparţinând, în principal, Comisiei. Înainte de toate, Parlamentul dispune de
o putere generală de deliberare care îi dă dreptul să dezbată orice aspect al activităţii Uniunii, inclusiv în
domenii ţinând de foştii piloni interguvernamentali
Atribuţii bugetare
Adoptarea bugetului anual al Uniunii Europene se realizează tot prin cooperarea celor trei
instituţii: Comisia, Consiliul UE şi Parlamentul European. Astfel, în fiecare an Comisia pregăteşte un
proiect de buget, care este avizat de Parlament şi adoptat de Consiliu UE.
Parlamentul poate să crească sau să micşoreze cheltuielile Uniunii, în anumite limite stabilite, fără
a avea nevoie de o aprobare din partea Consiliului. El poate,de asemenea, propune sau chiar modifica
repartizarea sau sumele alocate în anumite secţiuni ale bugetului. Parlamentului European i s-a conferit
dreptul de a adopta, în forma finală, bugetul, refuzul acestuia de a-l aproba presupunând reluarea
procedurii bugetare
 Atribuţii de supraveghere şi control
Parlamentului European îi sunt conferite competenţe în domeniul supravegherii activităţii Uniunii
şi a controlului politic asupra altor instituţii ale Uniunii, un rol de supervizor acordat Parlamentului şi care
reprezintă una dintre manifestările principiului democratic la nivelul Uniunii Europene. Controlul politic
exercitat de Parlamentul European vizează în principal
activitatea Comisiei şi mai puţin pe cea a Consiliului şi Consiliului European, puterile sale cu
privire la acestea din urmă fiind destul de limitate.

a) Dreptul de a participa la numirea membrilor unor instituţii

Astfel, Parlamentul participă la desemnarea preşedintelui şi a membrilor Comisiei, care ia forma
unui vot de învestitură Ca membru al Comisiei, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate va fi supus votului de aprobare al Parlamentului European, împreună cu ceilalţi
membri ai Comisiei, fiind, prin urmare, răspunzător în faţa
Parlamentului. Parlamentul participă, de asemenea, la numirea membrilor altor instituţii, numind
Ombudsmanul European, avizând numirea membrilor Curţii de Conturi, fiind consultat cu privire la
numirile pentru Banca Centrală Europeană şi având dreptul de a alege membrii consiliilor de
administraţie al unora dintre agenţiile specializate.
b) Controlul asupra activităţii instituţiilor
Această formă de control vizează, în principal, posibilitatea Parlamentului:
 de a adresa întrebări sau formula recomandări Comisiei, Consiliului şi Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate;
 de a dezbate rapoartele prezentate de Comisie, inclusiv raportul general anual şi
programul anual al Comisiei, dar şi rapoartele prezentate de fiecare preşedinţie a Consiliului, rapoartele
preşedintelui Consiliului European asupra fiecărei reuniuni a acestora şi raportul anual al Băncii Centrale
Europene;
 de a primi şi examina petiţii având ca obiect activitatea instituţiilor Uniunii;
 de a înfiinţa comisii temporare de anchetă pentru investigarea unor cazuri de nerespectare
a dreptului Uniunii;
 de a sesiza Curtea Europeană de Justiţie pentru încălcarea de către Consiliu sau Comisie a
prerogativelor sale, precum şi în caz de violare a dispoziţiilor tratatelor sau de inacţiune a instituţiilor
comunitare;

c) Dreptul de cenzură asupra Comisiei şi Ombudsmanului European

Cea de-a treia formă de control vizează dreptul de a demite Comisia înainte de terminarea
mandatului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură care antrenează demiterea în bloc a Comisiei
Europene, membrii aceştia trebuind ”să demisioneze colectiv din funcţiile lor” O putere indirectă de
cenzură are Parlamentul şi în ceea ce priveşte Ombudsmanul European, acesta putând fi demis de Curtea
de Justiţie la cererea Parlamentului European

23. Expuneti temeiul juridic al crearii Bancii Europene de Investitii si natura juridica a
acesteia
Banca Europeană de Investiții (BEI), cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată la 1 ianuarie 1959,
în conformitate cu Tratatul de la Roma care o prevedea ca instrument de sprijin al Pieței Comune, prin
finanţarea unor proiecte de reducere a decalajelor economice între regiunile din spaţiul comunitar.
Statutul acesteia era stabilit printr-un protocol anexă. Atribuțiile BEI au fost extinse pe măsura dezvoltării
de parteneriate strategice cu state din afara spațiului Uniunii și prin anumite acorduri de asociere. BEI a
devenit după 1990 principalul mijloc de
sprijinire a economiilor statelor candidate la aderare pentru a face faţă dificultăţilor tranziţiei spre
o economie competitivă.
Creditele B.E.I sunt destinate, în special, finanțării proiectelor de dezvoltare a rețelelor
transeuropene de transporturi, telecomunicații, aprovizionare cu energie, pentu protecția mediului,
creșterea competitivității internaționale a industriei și întreprinderilor mici și mijlocii.
 Temeiul juridic
Tratatul de la Lisabona îi consacră art. 308 - 309 TFUE, completate prin Protocolul (nr. 5) asupra
statutului Băncii, care îi este anexat si Protocolul (nr. 28) privind coeziunea economică, socială și
teritorială, anexate la Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și la Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene (TFUE).
24. Analizati modalitatea de numire, organizare si functionare a Bancii Europene de
Investitii
Banca Europeană de Investiții este dotată cu personalitate juridică și capacitatea de a încheia
acorduri cu state terțe. Membrii Băncii sunt statele membre ale Uniunii, care în temeiul art. 24 din Statut
sunt supuse unor obligații (în principal, obligația de a vărsa cota parte și de a asigura rambursarea
împrumuturilor sale) a căror neîndeplinire poate duce la suspendarea acordării de
împrumuturi sau garanții statului respectiv sau resortisanților acestuia, această decizie
neexonerând statul și nici pe resortisanții săi de obligațiile lor față de Bancă..
Organizare
BEI este condusă și administrată de un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu
de administrație și un Comitet de direcție.
Consiliul guvernatorilor asigură conducerea BEI. Acesta este format din miniștrii desemnați de
statele membre (de regulă, miniștrii de finanțe). Printre alte atribuții, acesta stabilește directivele generale
referitoare la politica de creditare a Băncii în conformitate cu obiectivele Uniunii și veghează la
executarea acestor directive. Deciziile Consiliului guvernatorilor se adoptă cu majoritatea membrilorsăi,
care trebuie să reprezinte cel puțin 50% din capitalul subscris

Consiliul de administrație este format din douăzeci și opt de administratori, numiți pentru cinci
ani de Consiliul guvernatorilor, fiecare stat membru desemnând câte un administrator iar Comisia
desemnând, de asemenea, un administrator. Membrii sunt selectați dintre personalitățile care prezintă
toate garanțiile de independență și competență; aceștia nu sunt răspunzători decât față de Bancă. Sunt
prevăzuți și optsprezece supleanți și șase experți fără drept de vot (trei în calitate de membri și trei
supleanți), ce pot fi cooptați. În timp ce Consiliul guvernatorilor definește politicile și principiile de
creditare, Consiliul de administrație, alături de Comitetul de direcție, asigură executarea politicii de
creditare.
Functionare
Banca adoptă decizii de împrumut și creditare, ținând cont de punctele forte ale fiecăruiproiect și
de oportunitățile oferite de piețele financiare. În cadrul UE , creditele se acordă în funcție de anumite
priorități . În afara Uniunii , BEI sprijină politicile de dezvoltare și cooperare din diverse țări ale lumii.
BEI este un organism independent și adoptă propriile decizii în materie de împrumut și creditare.
Colaborează cu alte instituții ale UE, în special cu Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul
UE.
25. Estimati rolul BEI din perspectiva diverselor competente pe care le are
Misiunea BEI, stabilită prin art. 309 TFUE, este aceea de a contribui la ”dezvoltarea echilibrată și
neîntreruptă a pieței interne în interesul Uniunii”. Îndeplinirea acestei misiuni se realizează prin
recurgerea la piețele de capital și la resursele proprii. În exercitarea misiunii sale, BEI acordă împrumuturi
pentru investiţii productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii Europene -
dezvoltarea regională, creşterea economică, competitivitatea, ocuparea forţei de muncă, crearea de
întreprinderi, etc. Banca facilitează, de asemenea, finanțarea programelor de investiții în legătură cu
intervențiile fondurilor structurale și ale altor instrumente financiare ale Uniunii.
Finanțările BEI sunt orientate în principal spre regiunile mai slab dezvoltate ale Uniunii. În afara
Uniunii, BEI sprijină aplicarea politicilor UE de dezvoltare şi cooperare cu ţările partenere, în principal a
politicii de vecinătate. Aproximativ 90% din împrumuturi merg însă către programe şi proiecte elaborate
în UE. Deși dispune de autonomie juridică și financiată, BEI nu este independentă complet de Uniunea
Europeană. Calificată încă din 1976 ca ”organism comunitar”1 sau chiar instituție2, BEI are o natură
bivalentă, subliniată de noile prevederi ale Tratatului de la Lisabona care reglementează modalitățile de
control asupra activității de gestionare a veniturilor și cheltuielilor Uniunii exercitate de BEI (art. 287,
alin (3) par. 3 TFUE). Acestea recunosc Curții de conturi dreptul de acces la informațiile deținute de
Bancă, pe baza unui acord încheiat în acest sens. În lipsa acestui acord, ”Curtea are, cu toate acestea,
acces la informațiile necesarepentru a efectua controlul veniturilor și cheltuielilor Uniunii administrate de
bancă”.

28. Expuneti modul de organizare a Secretariatului, Presedentiei Consiliului si COREPER

Secretariatul General
Secretariatul General al Consiliului este organul care asigură din punct de vedere logistic buna
desfăşurare a activităţii Consiliului. Acesta este condus de un Secretar General1 numit de Consiliu şi care
are sarcina de a lua măsurile necesare bunei sale funcţionări, de a pregăti proiectul cheltuielilor şi de a
gestiona fondurile puse la dispoziţia Consiliului. De asemenea, Secretarul General este cel care asigură
buna desfăşurare a lucrărilor Consiliului;

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER)

COREPER este un organ de lucru al Consiliului compus din reprezentanţi permanenţi2 ai statelor
membre pe lângă UE ce are ca sarcină pregătirea lucrărilor Consiliului şi executarea mandatelor care îi
sunt încredinţate de acesta.
Comitetul îşi are originea în art. 7 al Tratatului de fuziune de la Bruxelles şi afost înfiinţat pentru a
asigura continuitatea activităţii Consiliului. COREPER estelocul unde se dezvoltă un dublu dialog: dialog
între reprezentanţii permanenţi între ei şi dialog al fiecăruia dintre aceştia cu propria capital.
Preşedinţia COREPER este asigurată de reprezentantul permanent sau reprezentantul permanent
adjunct al statului care deţine preşedinţia Consiliului. El funcţionează în două formaţii, una de natură
politică (COREPER 2 – care se ocupă de problemele mai importante, incluzându-i pe înşişi
reprezentanţii permanenţi), alta de natură tehnică (COREPER 1, reunind reprezentanţi permanenţi
adjuncţi).

Preşedinţia
Reţinând soluţiile existente în tratatele anterioare1, Tratatul de la Lisabona a instituit o preşedinţie
rotativă a Consiliului, după un sistem de rotaţie egalitară. Ordinea de rotaţie este stabilită printr-o decizie
a Consiliului European statuând cu majoritate calificată (art. 226 TFUE). Cu excepţia Consiliului Afaceri
Externe, prezidat de către Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate 3,
preşedinţia celorlalte formaţiuni ale Consiliului este asigurată de grupuri de trei state membre care se
succed o dată la 18 luni. În cadrul acestui sistem, denumit şi ”troică”, fiecare membru al grupului asigură,
prin rotaţie, pentru o durată de şase luni, preşedinţia tuturor formaţiunilor, cu excepţia formaţiunii Afaceri
Externe.
Ceilalţi membri ai grupului sprijină preşedinţia în îndeplinirea tuturor responsabilităţilor acesteia,
pe baza unui program comun. Prin intermediu acestui sistem se asigură o coordonare şi o continuitate a
acţiunilor Consiliului, preşedinţia în exerciţiu colaborând cu preşedinţia anterioară şi cu cea care îi va
succeda.

29. Analizati responsabilitatile Presedentiei Consiliului UE

Preşedinţia are un rol motor în desfăşurarea lucrărilor Consiliului. Grupul celor trei state membre
şi Înaltul Reprezentant, care asigură preşedinţia formaţiunilor Consiliului, trebuie să prezinte un proiect
de program al activităţilor Consiliului. Acest proiect trebuie să fie apoi aprobat de Consiliul Afaceri
Generale. Preşedinţia trebuie, de asemenea, să stabilească ordinea de zi provizorie pentru reuniunile
organizate în timpul mandatului său. Preşedinţia convoacă Consiliul, din proprie iniţiativă sau la
solicitarea Comisiei ori a unuia dintre membrii săi, ia decizia de a se trece la vot şi redactează procesul-
verbal, poate, dacă este necesar, să limiteze numărul persoanelo prezente, să stabilească durata
dezbaterilor, să solicite poziţii comune şi contribuţii în scris. Veghind la buna derulare a dezbaterilor,
preşedinţia are un rol de mediere şi de concertare, încercând să găsească compromisuri acceptabile 1. Ea
poate, de asemenea, să reprezinte Consiliul în faţa Parlamentului European.

30. Evaluate rolul COREPER in procesul de luare a deciziilor

Deciziile Consiliului sunt pregatite de Comitetului Reprezentantilor Permanenti, un organ
cunoscut sub denumirea de COREPER, format din experti reuninti in grupuri de lucru si comisii pentru
fiecare domeniu. Acesti experti sunt condusi de cate un Reprezentant permanent al fiecarui stat pe langa
Uniune, cu rang de ambasador. COREPER inlatura problemele politice si tehnice inainte de a transmite
dosarul Consiliului. Activitatea sa este permanenta spre deosebire de cea a Consiliului.
Principala funcţie a COREPER este pregătirea lucrărilor Consiliului,examinând problemele
înscrise pe ordinea de zi a reuniunilor Consiliului1 şiclasificându-le în două categorii: categoria „A” – cele
asupra cărora s-a ajuns laun acord în cadrul COREPER şi nu necesită discuţii, Consiliul urmând doar să
voteze asupra lor, şi categoria „B” – problemele delicate, asupra cărora nu s-aajuns la un acord şi care vor
face obiectul dezbaterilor în Consiliu. Practic,aproximativ 75-80% dintre textele adoptate de Consiliu au
fost convenite la nivelul reprezentanţilor permanenţi, făcînd parte din categoria „A”, care nu au făcut
obiectul dezbaterii miniştrilor, ceea ce demonstrează utilitatea acestui organism şi rolul pe care îl are în
întărirea capacităţii normative a Uniunii.
În ambele sale formaţii COREPER se reuneşte săptămânal şi ori de câte orisunt situaţii deosebite
sau Consiliul propune discutarea unor probleme urgente.
- Coreper I, format din ambasadorii adjuncţi ai reprezentanţelor permanente ale Statelor Membre
de pe lângă UE și se axează pe probleme de mediu, competitivitate, agricultură, pescuit, cultură, tineret,
transport, energie, sănătate si probleme sociale;
- Coreper II, format din ambasadorii reprezentanţelor permanente ale Statelor Membre de pe lângă
UE și se axează pe probleme de politică externa, probleme financiare si de protecţie civilă.
COREPER este responsabil cu asistarea Consiliului Uniunii Europene în rezolvarea unor
propuneri sau proiecte de instrumente înaintate de Comisie, în stadiul care implică negocieri preliminare.
COREPER ocupă o poziţie centrală în procesul de luare a deciziilor în Comunitate, fiind în acelaşi
timp un forum pentru dialog (între reprezentanţii permanenţi şi între acestia şi autorităţile din ţara de
origine), dar şi un organism de exercitare a controlului politic (prin faptul ca trasează linii directoare şi
supervizează activitatea grupurilor de experţi).

38. Determinaţi structura Comisiei Europene, procedura de numire a Comisiei

Europene(preşedintele, vicepreşedintele (ÎRUEAEPS), comisarii)
Comisia Europeană este una dintre principalele instituţii ale Uniunii Europene. Reprezintă şi
susţine interesele Uniunii în ansamblul său. Propune acte legislative şi gestionează punerea în aplicare a
politicilor europene şi modul în care sunt cheltuite fondurile UE.Structura comisie este formate din 3
elemente:
1) Colegiul Comisarilor(Colegiul comisarilor este alcătuit din câte un comisar pentru fiecare stat
membru )
2) Directoratele Generale(DG-urile sunt clasificate pe domenii de activitate,principale grupuri
sint:Politicii Ue;Relatii Externe;Servicii Generale;Servicii interne.)
3) Cabinetele comisarilor(mijloc intermediar intre DG si Comisari)staful cu care functioneaza
comisarul. Mandatul Comisiei este de cinci ani. Vice-presedinte a comisie si IRUEAEPS este numit de
Consiliu European potrvit VMC,cu acordul preventiv al Presedintelui Comisiei.
I etapa Ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European și după ce a procedat la
consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune Parlamentului
European un candidat la funcția de președinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul
European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest candidat nu întrunește
majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou
candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeași procedură.
II etapa Consiliul, de comun acord cu președintele ales, adoptă lista celorlalte personalități pe
care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează, pe baza
sugestiilor făcute de statele membre.
III etapa Președintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate și ceilalți membri ai Comisiei sunt supuși, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al
Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, hotărând
cu majoritate calificată.
IVetapa Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în fața Parlamentului European.
Parlamentul European poate adopta o moțiune de cenzură împotriva Comisiei, În cazul în care se adoptă o
astfel de moțiune, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în mod colectiv din funcțiile lor, iar Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate trebuie să demisioneze din funcțiile
pe care le exercită în cadrul Comisiei

31 Analizati principiile de functionare a comisiei si statutului presedintelui Comisiei

Comisia acţionează ca un ”colegiu” al celor 28 de membrii, denumiţi uzual ”comisari”.
Conducerea sa este asigurată de preşedintele Comisiei şi de un număr de vicepreşedinţi între care Inaltul
reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate este vicepreşedinte de drept.
Preşedintele este figura cea mai reprezentativă, având un rol administrativ şi reprezentând
Comisia în relaţiile cu celelalte instituţii şi cu terţii. Rolul şi prerogativele acestuia au fost întărite
considerabil cu ocazia ultimelor revizuiri ale tratatelor Uniunii, fiind implicat în desemnarea celorlalţi
membrii ai Comisiei, dispunând asupra problemelor de orientare internă (pentru a asigura coerenţa,
eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor Comisiei), stabilind responsabilităţile ce revin fiecărui membru al
Comisiei, care îşi vor desfăşura atribuţiile sub autoritatea sa, numind vicepreşedinţii Comisiei şi putând
cere demisia unui comisar. Preşedintele este cel care defineşte orientările politice în cadrul cărora
Comisia îşi exercită misiunea şi conduce activităţile Comisiei
Organizarea şi funcţionarea Comisiei se realizează în baza unui Regulament de procedură pe care
ea însăşi îl fixează, în condiţiile prevăzute de tratat (art. 249 TFUE), pentru a asigura funcţionarea sa şi a
serviciilor sale, regulament care este publicat.
Principiul de funcţionare a Comisiei este colegialitatea, ce presupune luarea în comun a deciziilor
(în şedinţă), orice măsură luată de către unul dintre membrii săi fiind imputabilă Comisiei, singura titulară
a puterii de decizie. Independent de caracterul colegial, preşedintele atribuie membrilor Comisiei domenii
de activitate specifice (portofolii), pentru care sunt anume responsabili în ceea ce priveşte pregătirea
activităţilor Comisiei şi punerea în aplicare a deciziilorsale. Preşedintele poate modifica repartizarea
acestor responsabilităţi în cursul mandatului. Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile atribuite de
preşedinte sub autoritatea acestuia.

32 Estimati rolul Comisiei din perspectiva diverselor competente pe care le are.

In ansamblul institutiilor comunitare, Comisia este cea care reprezinta interesul comunitar avand
atributii:
Atribuţii de iniţiativă
Principalul său rol este însă acela de a participa la formarea actelor legislative ale Uniunii,
formulând propuneri de acte de drept derivat pe care le supune spre aprobare Consiliului şi Parlamentului.
Orice propunere legislativa a Comisiei trebuie sa aiba interesul european drept punct de plecare si trebuie
sa respecte principiile subsidiaritatii si proportionalitatii
Atribuţii de control (funcţia de ”gardian al tratatelor”)
Vegheaza aplicarea dispoziţiilor tratatelor, ca şi a măsurilor luate de instituţii în aplicarea
acestora. Această misiune generală de supraveghere a Comisiei se exercită atât asupra comportamentului
statelor membre, cât şi, în anumite cazuri, asupra celui al particularilor şi al altor instituţii.
Atribuţii executive
Comisia întruchipează organul executiv la nivelul Uniunii Europene, punând în aplicare actele
normative emise de Consiliu şi de Parlamentul European, realizând execuţia bugetară şi negociind în
numele Uniunii, în limitele mandatului încredinţat, acorduri internaţionale.
Comisia dispune atât de o putere normativă care îi permite adoptarea unor acte proprii de punere
în aplicare a unor acte legislative cât şi de competenţe delegate de Consiliu şi Parlament pentru a adopta
acte fără caracter legislativ care modifică elemente neesenţiale ale unui act legislativ sau pentru
executarea actelor juridice obligatorii, când sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a acestor
acte.
Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de executare, sunt, conform
tratatelor:
 implementarea (execuţia) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de competenţa
Comisiei;
  uniunea vamală;
 concurenţa;
 funcţionarea pieţei comune (cu excepţia agriculturii);
 gestiunea fondurilor comunitar
Atributie de decizie
Comisia are atât competenţă de executare, cât şi competenţă decizională. Ea poate să elaboreze
regulamente, emite directive sau adoptă decizii, aceste atribuţii fiindu-i conferite direct prin dispozitiile
tratatelor sau prin delegare de competenţă de către Consiliu
Atributii de reprezentare
Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu statele nemembre şi organismele
internaţionale; în interiorul Uniunii ea reprezintă interesul comunitar, în raport cu persoanele fizice sau
juridice, cu celelalte instituţii comunitare sau cu statele membre.
Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia este cea care negociază tratatele internaţionale
încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul Uniunii Comisia Europeană se
numără printre organismele comunitare cele mai importante, reprezentând organul executiv al Uniunii
Europene. Comisia Europeană are ca rol principal, într-o formulare foarte generală exprimarea interesului
comunitar şi asigurarea realizării acestuia. Ea întruchipează „ideea europeană”, întrucât membrii săi, deşi
numiţi de guvernele naţionale, nu au nici o obligaţie faţă de acestea, fiind loiali doar intereselor Uniunii
Europene.
Pe lângă atribuţiile legislative, Comisia este şi apărătoarea tratatelor europene, controlând
aplicarea lor. De asemenea, ea asigură formularea şi implementarea politicilor comunitare, administrează
bugetul şi programele comunitare, cu ajutorul administraţiilor naţionale.

33. Indentificati tipurile de procedura de luare a deciziilor in UE.

Principalele tipuri de proceduri sint: cea legsilativa (care poate fi ordinara si speciala) si cea
nonlegislativa (care poate fi de delegare si implementare).
Puterea legislativă este deţinută, în cadrul Uniunii Europene, de către Parlamentul European şi
Consiliu, dreptul de iniţiativă aparţinând, în principal, Comisiei.
Procedura standard de luare a deciziilor la nivelul UE este cunoscută sub numele de procedură
legislativă ordinară (denumită anterior codecizie). Această procedură presupune examinarea propunerii
într-o primă lectură de către Consiliu şi Parlament, în caz de nevoie, şi într-o a doua lectură, iar dacă
dezacordul persistă, este supusă unui comitet de conciliere, format din reprezentanţii celor două instituţii
(Comisia având doar rol de mediator). Dacă în termen de şase săptămâni Comitetul de conciliere reuşeşte
să adopte un proiect comun, acesta este supus unei a treia lecturi în Parlament şi Consiliu, iar dacă nu
reuşeşte, se consideră că actul în cauză nu a fost adoptat (art. 294 TFUE). Procedura legislativă ordinară
vizează aproximativ 95% din legislaţia Uniunii
Procedura legislativă ordinară este dublată de o procedură legislativă „specială”, potrivit căreia,
în cazuri excepţionale, atât Consiliul, cu aprobarea sau consultarea Parlamentului, cât şi Parlamentul, cu
aprobarea Consiliului sau chiar a Comisiei, au dreptul să decidă în mod individual.
În ceea ce priveşte celelalte proceduri de decizie, procedura de cooperare este desfiinţată, însă sunt
menţinute procedurile de consultare şi de aviz conform, ultima dintre acestea sub denumirea de
„aprobare”. Câmpul de aplicare al acestei proceduri este extins precum: adoptarea unor măsuri cu titlu
de clauză de flexibilitate, determinarea compoziţiei Parlamentului European, o cerere de aderare, pentru
constatarea violării „valorilor” Uniunii, stabilirea cadrului financiar plurianual, adoptarea reglementărilor
în domeniul fondurilor structurale şi de coeziune, crearea Parchetului European, stabilirea unei proceduri
uniforme pentru alegerea membrilor Parlamentului European, autorizarea punerii în aplicare a unei
cooperări întărite, pentru a se opune convocării unei convenţii de revizuire a Tratatului şi pentru a
autoriza modificarea regulii de vot în Consiliu şi procedura aplicabilă.
34. Analizati procedura de delegare de la art. 290 al TFUE
Un act legislativ poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu
de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ.
Actele legislative definesc în mod expres obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării
de competențe. Elementele esențiale ale unui anumit domeniu sunt rezervate actului legislativ și nu pot
face, prin urmare, obiectul delegării de competențe.
Actele legislative stabilesc în mod expres condițiile de aplicare a delegării; aceste condiții pot fi
următoarele:
(a) Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării;
(b) actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul stabilit prin actul legislativ,
Parlamentul European sau Consiliul nu formulează obiecțiuni. În înțelesul literelor (a) și (b),
Parlamentul European hotărăște cu majoritatea membrilor care îl compun, iar Consiliul hotărăște cu
majoritate calificată. Totusi procedura de reglementare+control va continua sa fie untilizata pina cind
toate actele de delegare vor fi revizuite.

35. Estimaţi importanţa noilor reguli care vizează mecanismele de control din partea
statelor membre asupra exercitării de către Comisie a atribuţiilor de executare (procedura
de executare art.291 TFUE)
În absenţa unor reglementări precise şi riguroase cu privire la competenţa statelor membre în
executarea dreptului comunitar, Curtea de Justiţie a adus o serie de precizări care converg spre ideea că
statele membre sunt titulare ale unei competenţe executive de drept comun, sau o competenţă de
principiu, această competenţă neconstituind o simplă facultate, ci o veritabilă obligaţie. Astfel, Curtea a
apreciat că „în conformitate cu principiile generale care stau la baza sistemului instituţional al
Comunităţii şi care reglementează relaţiile dintre Comunitate şi statele membre, revine statelor membre,
în virtutea articolului CEE, de a asigura pe teritoriile lor executarea reglementărilor comunitare”. În plus,
în jurisprudenţa sa recentă, Curtea a statuat în sarcina autorităţilor naţionale o obligaţie de a interpreta
propriile puteri într-un mod care să asigure cea mai bună executare posibilă a dreptului Uniunii.
Tratatul de la Lisabona, preluând dispoziţiile corespunzătoare din proiectul de Tratat
Constituţional, aduce o serie de clarificări cu privire la această chestiune, subliniind, pentru prima dată,
faptul că competenţa statelor membre este o competenţă de principiu, Uniunea neputând interveni decât
în cazul în care o reglementare uniformă se dovedeşte a fi necesară.
Astfel, după ce articolul 4 TUE subliniază principiul cooperării loiale, care se impune statelor
membre în materie, articolul 291 TFUE statuează: „(1) Statele membre iau toate măsurile de drept intern
necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii. (2) În cazul
în care sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere
juridic ale Uniunii, aceste acte conferă Comisiei competenţe de executare sau, în cazuri speciale şi
temeinic justificate, precum şi în cazurile prevăzute la articolele 24 şi 26 din Tratatul privind Uniunea
Europeană, Consiliului”.
Cu alte cuvinte, competenţa statelor membre este regula, iar competenţa instituţiilor europene
excepţia de la aceasta.
Raţiunile investirii statelor membre cu această competenţă de principiu în punerea în aplicare a
legislaţiei europene derivă, pe de o parte, din absenţa unui aparat instituţional propriu al Uniunii care să
asigure pe deplin executarea juridică şi materială a legislaţiei sale şi, pe de altă parte, din principiul
proximităţii, înscris în articolul 1 TUE, potrivit căruia deciziile Uniunii trebuie să fie luate cât mai
aproape posibil de cetăţeni, dând eficacitate, în acelaşi timp, principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii
în favoarea statelor membre.

Competențe de executare delegate de Consiliu și Parlament În conformitate cu articolul 291 din

TFUE, Comisia își exercită atribuțiile conferite pentru punerea în aplicare a actelor legislative adoptate de
Consiliu și Parlament. Tratatul de la Lisabona a introdus norme și principii generale noi privind
„mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către
Comisie”[articolul 291 alineatul (3) din TFUE și Regulamentul (UE) nr. 182/2011]. Ele înlocuiesc
mecanismele anterioare privind comitetele cu două instrumente noi, procedura de consultare și procedura
de examinare. Dreptul de control al Parlamentului și al Consiliului este inclus în mod oficial și se prevede
o cale de atac în cazul în care există un conflict.

36. Definiti criteriile de aderare la UE prin prisma TUE si a criteriilor stabilite la

Copenhaga si Madrid
Țara solicitantă trebuie:
 să fie un stat din regiunea geografică a Europei;
 să respecte și să fie angajată față de valorile stabilite în articolul 2 al TUE, respectiv:
respectarea demnității umane, a libertății, a democrației, a egalității și a statului de drept;
respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților, și respectarea
unei societăți caracterizate prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între
femei și bărbați.
Țara solicitantă trebuie, de asemenea, să îndeplinească criteriile de eligibilitate ale UE. Acestea
sunt cunoscute sub denumirea „criteriile de la Copenhaga”, întrucât au fost definite de Consiliul European
care a avut loc în Copenhaga în iunie 1993. Aceste criterii sunt următoarele:
 stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și
respectarea și protejarea minorităților (criterial politic);
 o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față concurenței și forțelor pieței
din cadrul UE (criterial economic);
 abilitatea de a-și asuma și de a pune în aplicare în mod eficace obligațiile asociate calității
de stat membru, inclusiv obiectivele uniunii politice, economice și monetare criteriul privind adoptarea
acquis-ului comunitar).

Consiliul European care a avut loc la Madrid în decembrie 1995 a adăugat faptul că țara candidată
trebuie să poată aplica dreptul UE și să poată asigura că dreptul UE transpus în legislația națională este
pus în aplicare în mod eficace prin intermediul structurilor administrative și judiciare corespunzătoare.
UE își rezervă dreptul de a decide când țara candidată îndeplinește criteriile de aderare. De
asemenea, UE însăși trebuie să poată integra membri noi.

37. Analizati etapele procesului de aderare

Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la această cerere. Statul
solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și
după aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din care este
constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul European se iau în considerare.
Uniunea este întemeiată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, precum şi a statului de drept. Orice stat european care respectă aceste principii
poate solicita să devină stat membru al Uniunii. Condiţiile sunt prevăzute în Tratatul privind Uniunea
Europeană.
Depunerea cererii de aderare la UE este doar începutul unui proces lung şi riguros. Startul oficial
este dat în momentul în care o ţară îşi depune cererea de aderare – deşi, de cele mai multe ori, acest lucru
este rezultatul unei relaţii bilaterale, deja solide, cu UE. O cerere valabilă atrage după sine o serie de
proceduri de evaluare care pot - sau nu - conduce la invitarea statului să adere la UE. Ritmul în care
avansează fiecare ţară depinde numai de progresele pe care le face aceasta către realizarea obiectivelor
noastre comune.
Cererea depusă de o ţară care doreşte să adere la UE este transmisă Consiliului. Comisia
Europeană contribuie cu o opinie oficială privind ţara solicitantă, iar Consiliul decide dacă acceptă sau nu
candidatura. Odată ce Consiliul decide în unanimitate asupra unui mandat de negociere, negocierile între
ţara candidată şi toate statele membre pot fi oficial deschise. Acest lucru nu se întâmplă, însă, în mod
automat. Ţara solicitantă trebuie să îndeplinească o serie de criterii înainte ca negocierile să
demareze.Criteriile de la Copenhaga si Madrid.
Procesul de aderare debutează printr-o fază de examen-analiză numită «screening», în cadrul
căreia se face o trecere în revistă a situaţiei existente în statele candidate, în raport cu legislaţia UE
(acquis communautaire). Legislaţia este divizată în 35 de capitole ce acoperă toate domeniile, de la libera
circulaţie a bunurilor până la concurenţă. Ulterior au loc negocieri la nivel ministerial pentru a defini
modul în care candidaţii îşi propun să ralieze la fiecare capitol în parte. Comisia înaintează poziţii comune
în numele UE pentru fiece capitol în parte. Statele candidate trebuie să-şi adapteze instituţiile pentru
fiecare domeniu legislativ. în timpul negocierilor, candidaţii pot solicita perioade de tranziţie pentru a se
conforma unor reguli comunitare.
Toţi candidaţii beneficiază de o asistenţă financiară din partea UE, pentru susţinere în procesul de
aderare. Aprobarea pe capitole legislative poate fi deschisă şi închisă, numai cu aprobarea în unanimitate
de către statele membre. Comisia înaintează sistematic Parlamentului şi Consiliului raporturi de evaluare
a progreselor realizate do statele candidate.
Odată cu finisarea negocierilor, rezultatele la care s-a ajuns sunt introduse într-o versiune
preliminară a unui tratat de aderare. După semnare, acesta va trebui ratificat de fiece stat membru şi statul
candidat.

39. Estimati rolul institutiilor UE in procesul de aderare al unui stat particularitatile

procedurii prejudiciale;

1. Aplicarea
Țara europeană care îndeplinește criteriile din articolul 2 al TUE depune o cerere formală
Consiliului. Consiliul notifică Parlamentul European, Comisia și parlamentele naționale cu privire la
această cerere.

2. Statutul de țară candidată

Statutul de țară candidată este acordat de Consiliul European în urma unui aviz favorabil din
partea Comisiei și în urma aprobării de către Parlamentul European.

3. Negocieri
Negocierile sunt deschise în urma unei decizii unanime a Consiliului European și ca urmare a unei
recomandări favorabile din partea Parlamentului European.
Negocierile au loc în cadrul unor conferințe interguvernamentale între guvernele țărilor UE și
guvernul țării candidate. Acquis-ul (corpusul legislativ al UE) este împărțit pe domenii politice, fiecare
dintre acestea negociindu-se separat. (Există în prezent 35 de domenii politicesau „capitole”.)
Pe parcursul fazei de preaderare, Comisia monitorizează eforturile țării candidate depuse pentru
implementarea acquis-ului. Aceasta, de asemenea, asistă țara candidată pe parcursul procesului, furnizând
instrumente de finanțare preaderare, precum TAIEX.
Dispoziții tranzitorii – părțile, de asemenea, dezbat dacă anumite norme pot fi introduse treptat (și
modalitatea de introducere) pentru a acorda noului membru sau țărilor UE existente timp să se adapteze.
Acest aspect se discută, în principal, pe parcursul etapelor finale ale negocierilor.

4. Procesul de monitorizare
Așa-numitul proces de monitorizare se desfășoară în paralel cu negocierile. Acesta prevede
verificarea transpunerii în legea țării candidate a articolelor acquis-ului, enumerate într-un anumit capitol.
Doar atunci când țara candidată demonstrează că a pus deja în aplicare un capitol din acquis, sau că îl va
pune în aplicare până la data aderării, acest capitol se va închide provizoriu. Fac excepție cazurile în care
o țară candidată stabilește acorduri speciale cu privire la o parte din acquis.
Comisia notifică Consiliul și Parlamentul European pe parcursul procesului, în special prin
intermediul rapoartelor anuale privind progresul. Țara candidată elaborează, de asemenea, programe
anuale naționale care cuprind evaluarea propriului progres cu privire la implementarea diverselor capitole
ale acquis-ului.
 5. Aderarea
Obiectivul final al negocierilor este pregătirea tratatului de aderare. Aderarea trebuie aprobată în
mod unanim de către Consiliu și trebuie să primească aprobarea Parlamentului European. Tratatul este
semnat ulterior de fiecare dintre țările UE și de țara care aderă și este ratificat de fiecare țară UE și de țara
care aderă, fiecare în conformitate cu propriile proceduri constituționale.

40. Expuneţi modul de organizare al Consiliului UE şi configuraţiile acestuia;

Consilul este instituitia care reprezinta interesele statelor membre ale UE. Consiliul este compus
din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul
statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot.Acesta se reuneşte în zece formaţiuni
diferite, în funcţie de subiectele dezbătute. De exemplu, formaţiunea Afaceri Externe cuprinde miniştrii
afacerilor externe, formaţiunea Justiţie şi Afaceri Interne pe cei ai justiţiei şi afacerilor interne etc.
Toate lucrările Consiliului sunt pregătite sau coordonate de Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi (Coreper), alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre care lucrează la Bruxelles
şi asistenţii acestora. Activitatea acestui comitet este la rândul ei pregătită de peste 150 de comitete şi
grupuri de lucru alcătuite din delegaţi din statele membre. Consiliul se întrunește în ședință publică atunci
când deliberează și votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este
divizată în două părți, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităților
fără caracter legislativ.
La moment sint expuse 10 configuratii ale consiliului si anume:
Consiliul Afaceri Generale
Afaceri Externe
Afaceri Economice şi Financiare
Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi
Consumatori
Competitivitate (piață internă, industrie, cercetare şi spațiu)
Transporturi,
Telecomunicaţii şi Energie
Agricultură şi Pescuit
Mediu
Educație, Tineret, Cultură şi Sport

41. Analizati Competentele Consiliului UE

Consiliul adoptă, cel mai frecvent împreună cu Parlamentul European acte legislative, iar atribuțiile
Consiliului sunt:
 Adoptă acte legislative (regulamente, directive etc.), cel mai adesea în „codecizie” cu Parlamentul
European;
 Contribuie la coordonarea politicilor statelor membre. Un astfel de exemplu este domeniul economic;
 Elaborează politica externă și de securitate comună pe baza liniilor strategice stabilite de Consiliul
European;
 Încheie acorduri internaționale în numele Uniunii;
 Aprobă, împreună cu Parlamentul European, bugetul Uniunii.
 Consiliul poate actiona in fata CEJ al UE alte institutii ale Ue pt incalcarea dr UE sau abtinerea de a
actiona.
 Consiliul hotărând cu majoritate simplă poate solicita Comisiei să efectueze toate studiile pe care acesta
le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune și să îi prezinte orice propuneri
corespunzătoare. În cazul în care Comisia nu prezintă nicio propunere, aceasta comunică motivele
Consiliului.
 Consiliul stabilește salariile, indemnizațiile și pensiile președintelui Consiliului European, ale
președintelui Comisiei, ale Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate, ale membrilor Comisiei, ale președinților, membrilor și grefierilor Curții de Justiție a Uniunii
Europene, precum și ale secretarului general al Consiliului. Consiliul stabilește, de asemenea, toate
indemnizațiile care țin loc de remunerație.
 Consiliul hotărând cu majoritate simplă adoptă, după consultarea Comisiei, statutul comitetelor
prevăzute de tratate.(comitetul regiunilor si comitetul economic si social European
 Se pronunta asupra admiterii noilor state member.

42. Evaluati rolul Presedintiei din cadrul UE din perspectiva modului de organizare si
atributiilor pe care le are
Consiliul este prezidat prin rotație de cele 28 de state membre ale Uniunii, fiecare dispunând de o
perioadă de șase luni. În cursul semestrului respectiv, Președinția conduce reuniunile la toate nivelurile,
propune orientări și elaborează compromisurile necesare adoptării de decizii de către Consiliu.
Președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe, este asigurată de
reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal, în condițiile stabilite
în conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Consiliul Afaceri Externe, care, odată
cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate.
Presedintia este responsabila pentru aplicarea acestui regulament de procedura si asigura buna
derulare a dezbaterilor. In acest scop, presedintia poate, cu exceptia cazurilor in care Consiliul decide
altfel, sa adopte orice masura adecvata necesara pentru ca timpul disponibil in cursul reuniunilor sa fie
folosit in cel mai bun mod posibil, in special:
(a) sa limiteze, pentru dezbaterea unui anumit punct, numarul de persoane din fiecare delegatie
prezente in sala de reuniune si sa decida daca sa autorizeze sau nu deschiderea unei sali suplimentare;
(b) sa stabileasca ordinea in care se trateaza punctele si durata discutiilor care le sunt consacrate;
(c) sa organizeze timpul alocat pentru dezbaterea unui anumit punct, in special limitand timpul in
care participantii pot lua cuvantul si stabilind ordinea interventiilor lor;
(d) sa solicite delegatiilor sa prezinte in scris propunerile lor pentru modificarea unui text in
discuţie inainte de o anumita data insotite, daca este cazul, de o scurta explicatie;
(e) sa solicite delegatiilor care au pozitii identice sau similare privind un anumit punct, text sau
parte a unui text să o aleaga pe una dintre ele pentru a exprima pozitia lor comuna in cadrul reuniunii sau
in scris inainte de reuniune.
Tot aici ar fi de mentionat si faptul ca secretariatul se află în special la dispoziţia Preşedinţiei,
sprijinind-o în sarcinile de căutare a soluţiilor de compromis, de coordonare a activităţilor şi de sinteza.

43. Identificati categoriile agentilor UE si organismelor institutionale

Agenţiile şi organismele descentralizate ale UE pot fi grupate în mai multe categorii.
 Agenţii şi organisme de reglementare
Au fost înfiinţate o serie de agenţii ale UE specializate şi descentralizate cu scopul de a sprijini
statele membre ale UE şi pe cetăţenii acestora. Aceste agenţii reprezintă un răspuns la dorinţa de
deconcentrare geografică şi la nevoia de a face faţă unor noi sarcini de natură juridică, tehnică şi/sau
ştiinţifică. Agenţiile şi organismele de reglementare includ:
o Agenţii de politici
o Agenţii pentru politica de securitate şi de apărare comună
o Agenţii de cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală
 Agenţii şi organisme EURATOM
Aceste organisme sunt create cu scopul de a susţine realizarea obiectivelor Tratatului de instituire
a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Obiectivele Tratatului sunt: coordonarea
programelor de cercetare ale statelor membre în vederea utilizării paşnice a energiei nucleare, asigurarea
cunoştinţelor, infrastructurii şi a finanţării energiei nucleare şi asigurarea unei cantităţi suficiente de
energie atomică cu respectarea condiţiilor de siguranţă.
 Agenţii executive
Agenţiile executive sunt organizaţii instituite în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 58/2003 al
Consiliului (JO L 11 din 16.1.2003) în vederea realizării anumitor sarcini referitoare la gestionarea unuia
sau a mai multor programe comunitare. Aceste agenţii sunt înfiinţate pe o perioadă determinată. Ele
trebuie să fie situate la sediul Comisiei Europene (Bruxelles sau Luxemburg).
 Organisme de supraveghere financiară
În ianuarie 2011, au fost create trei autorităţi de supraveghere având misiunea de a preveni
anumite riscuri care ar putea să pună în pericol stabilitatea sistemului financiar global. Institutul European
de Inovare şi Tehnologie (EIT) est un organism independent şi descentralizat al UE, care reuneşte cele
mai bune resurse existente pe plan ştiinţific, antreprenorial şi educaţional pentru a promova capacitatea de
inovare a Uniunii Europene.

44. Analizati particularitatile organismelor PESC, CPJMP si a organelor interinstitutionale

a UE
Politica externa si de securitate comuna (PESC) a fost creata si este reglementata prin Titlul V
din Tratatul de instituire a Uniunii Europene. PESC a inlocuit conceptul de Cooperare Politica Europeana
(CPE) si are ca principal obiectiv trasarea unui cadru pentru o politica de aparare comunitara care sa
conduca, in timp, la o aparare comuna.
Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună include toate domeniile
politicii externe, precum şi toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată
a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comună. Politica externă şi de securitate
comună face obiectul aplicării unor norme şi proceduri speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare
de Consiliul European şi de Consiliu, hotărând în unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatele dispun
altfel.
Politica externă şi de securitate comună este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate şi de statele membre, în conformitate cu tratatele. Rolurile
specifice al Parlamentului European şi Comisiei în acest domeniu sunt definite prin tratate.
Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP) reprezintă al
treilea pilon al Uniunii Europene și se referă la cooperarea interguvernamentală. Până în 2003 pilonul s-a
numit Justiție și afaceri interne (JAI).
Atribuțiile acesteia sunt stipulate în articolul 30 al Tratatului de la Maastricht.
Instituțiile create pentru acest pilon sunt Poliția Europeană (Europol), care are rol de coordonare și
strângere de informații. Mai există și un organism european pentru îmbunătățirea cooperării judiciare
(Eurojust). Academia Europeană de Poliție (EPA) intermediază cooperarea academiilor de formare
naționale. CPJMP de asemenea are de afacere cu urmatoarele domenii:
 Trafic de droguri și Trafic de arme
 Trafic de carne vie
 Terorismul
 Infracțiuni împotriva minorilor
 Crimă organizată
 Corupție, coruptibilitate și înșelăciune

Organisme interinstituţionale:
Oficiul pentru Publicaţii. Denumirea completă a acestui organism este Oficiul pentru Publicaţii
al Uniunii Europene. În calitatea sa de editură a instituţiilor europene, are ca misiune să producă şi să
distribuie toate publicaţiile oficiale ale Uniunii Europene, atât pe suport tipărit, cât şi în format electronic.
Oficiul European pentru Selecţia Personalului. Oficiul European pentru Selecţia Personalului
(EPSO) a devenit operaţional în ianuarie 2003. Responsabilitatea sa este de a organiza concursuri pentru
recrutarea personalului în vederea angajării în toate instituţiile UE. Această centralizare este mai eficientă
decât dacă fiecare instituţie şi-ar organiza propriile concursuri. Bugetul anual al EPSO, de aproximativ 21
milioane euro, este mai mic cu 11% decât cheltuielile pe care instituţiile UE le suportau în trecut pentru
recrutare.
Școala Europeană de Administrație. Şcoala Europeană de Administraţie (SEA) a fost înfiinţată la
10 februarie 2005. Misiunea sa este de a organiza cursuri de formare în domenii specifice pentru
personalul UE. La aceste cursuri pot lua parte toţi membrii personalului care lucrează în instituţiile UE,
SEA contribuind, astfel, la difuzarea valorilor comune, la promovarea unei mai bune înţelegeri între
membrii personalului UE şi permiţând realizarea unor economii de scară. Ea lucrează în strânsă
colaborare cu departamentele de formare din cadrul tuturor instituţiilor, pentru a evita depunerea unui
efort dublu.

45. Determinati diferentele dintre organele, agentiile, oficiile UE si institutiile UE.

Institutiile UE:
UE beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care:
 priorităţile generale sunt stabilite de Consiliul European, care reuneşte liderii naţionali şi europeni
 deputaţii europeni, aleşi prin vot direct, reprezintă interesele cetăţenilor în cadrul Parlamentului
European
 interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei membri sunt desemnaţi
de guvernele naţionale
 guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii Europene.

Agentii si oficii
Agențiile Uniunii Europene sunt organisme distincte de instituțiile UE. Sunt entități juridice
separate, create pentru a îndeplini anumite sarcini specifice, în temeiul legislației europene.
Agențiile descentralizate contribuie la punerea în aplicare a politicilor UE. De asemenea, ele
sprijină cooperarea dintre UE și guvernele naționale prin punerea în comun a expertizei tehnice și de
specialitate a instituțiilor UE și a autorităților naționale.

Organele UE
Organele Uniunii Europene completeaza competentele si dezvolta raporturile dintre institutiile
comunitare, in sensul democratizarii si strangerii legaturii dintre ele.

46. Estimaţi rolul organelor, agenţiilor UE în raport cu cel al instituţiilor UE din perspeciva
competenţelor pe care le au:

Comunităţile Europene au fost dotate, încă de la constituirea lor, cu un sistem instituţional mult mai
complex şi mai evoluat decât al altor organizaţii internaţionale, sistem care, în același timp, nu poate fi
explicat prin trimitere la regulile tradiționale de organizare a puterilor publice într-un stat. Acest sistem
instituţional, format din patru instituţii fundamentale: Consiliul, Comisia, Parlamentul şi Curtea de
Justiţie, deşi a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări, a rămas, în linii generale, acelaşi cu cel
de la constituirea Comunităţilor şi după înfiinţarea Uniunii Europene, care le-a înglobat. Uniunea
Europeană este dotată cu cinci instituţii fundamentale:
- Comisia Europeană – organul executiv al Uniunii;
- Consiliul UE – organ legislativ dar şi titular al puterii executive, care acţionează pe baza propunerilor
Comisiei;
- Parlamentul European – iniţial cu rol consultativ, însă investit treptat cu un
rol decizional important, implicat în adoptarea deciziilor, alături de Consiliul UE;
- Curtea Europeană de Justiţie – organ jurisdicţional investit cu atribuţii de interpretare a actelor
comunitare şi a tratatelor institutive, în caz de conflict juridic;
- Curtea de Conturi – instituţie cu rol de control financiar.

Această structură instituţională este completată cu două organe cu rol consultativ (Comitetul Economic şi
Social şi Comitetul Regiunilor), cu două organisme financiare specializate, dotate cu personalitate
juridică (Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii), cărora li se adaugă Mediatorul
European, creat ca o prelungire a Parlamentului European.
În schema instituţională complexă a Ununii Europene se remarcă, pe de o parte, existenţa unor instituţii
politice, care reprezintă aparatul decizional al Uniunii (Parlamentul, Consiliul, căruia i se adaugă
Consiliul European, şi Comisia), şi a unor instituţii cu rol de control (Curtea de Justiţie şi Curtea de
Conturi).

- Pe de alta parte, Art. 13 TUE, dedicat instituțiilor Uniunii, prevede în alin. (4) că, ”Parlamentul
European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al
Regiunilor, care exercită funcții consultative”. Aceeași prevedere este reluată în art. 300 alin (1) TFUE,
în alin (2) specificându-se compoziția acestuia: ”Comitetul Economic și Social este format din
reprezentanți ai organizațiilor patronale, salariale și ai altor reprezentanți ai societății civile, în special
din domeniile socio-economic, civic, profesional și cultural”.
- Comitetul Regiunilor (CoR) a fost înființat prin Tratatul de la Maastricht, fiind însărcinat cu misiunea
de a asista, alături de Comitetul Economic și Social, instituțiile decizionale ale Uniunii Europene.
Crearea sa a reprezentat un răspuns la presiunile structurilor subnaționale (în principal din statele
federale și puternic regionalizate) de a fi asociate la procesul decizional european.
- BEI a devenit după 1990 principalul mijloc desprijinire a economiilor statelor candidate la aderare
pentru a face faţă dificultăţilor tranziţiei spre o economie competitivă si finanţează proiectele de
investiţii ale UE şi sprijină întreprinderile mici prin intermediul Fondului european de investiţii.

UE dispune şi de alte instituţii şi organisme interinstituţionale specializate:

- Ombudsmanul European investighează plângerile privind proasta administrare de către instituţiile şi

organismele UE
- Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor are rolul de a asigura protecţia datelor cu caracter
personal ale cetăţenilor
- Oficiul pentru Publicaţii publică informaţii despre UE
- Oficiul European pentru Selecţia Personalului recrutează personal pentru instituţiile şi organismele UE
- Şcoala Europeană de Administraţie organizează cursuri de formare în diverse domenii pentru
personalul instituţiilor UE
- numeroase agenţii specializate şi organisme descentralizate desfăşoară o serie de activităţi de natură
tehnică, ştiinţifică sau de gestionare
- Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE) îi oferă sprijin Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, funcţie deţinută în prezent de Catherine Ashton. Aceasta
conduce lucrările Consiliului Afaceri Externe şi trasează direcţiile politicii externe şi de securitate
comune, asigurând, în acelaşi timp, consistenţa şi coordonarea acţiunilor desfăşurate de UE pe plan
extern.

47. Identificaţi etapele şi caracteristicile unificării instituţionale:

Pe baza propunerilor înaintate de comitetul de experţi înfiinţat şi condus de primul ministru belgian Paul
Henri Spaak, la 25 martie 1957 sunt semnate la Roma, de către cele şase ţări membre ale CECO, Tratatele
de Instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(CEEA sau Euratom). După ce au fost ratificate în cursul anului 1957, cele două tratate vor intra în
vigoare la 1 ianuarie 1958, pentru o durată
nelimitată.
Existenţa unui set de instituţii separate pentru cele trei Comunităţi era însă contraproductivă şi ineficientă.
De aceea, odată cu semnarea Tratatelor de la Roma, a fost semnată şi Convenţia relativă la anumite
instituţii comune ale Comunităţilor Europene, prin care cele trei Comunităţi au fost dotate cu o Adunare
Parlamentară şi cu o Curte de Justiţie comune, iar CEE şi CEEA şi cu
un Comitet economic şi Social Comun.
Unificarea instituţională s-a definitivat în 1965, prin semnarea Tratatului de fuziune a executivelor2, care
a instituit o Comisie unică a Comunităţilor Europene (formată din fuziunea Înaltei Autorităţi cu Comisia
CEE şi CEEA) şi un Consiliu unic (ce a înlocuit cele trei Consilii de Miniştri).
Această fuziune a fost numai una instituţională, cele trei comunităţi rămânând distincte din punct de
vedere juridic, prevederile referitoare la funcţionarea şi atribuţiile lor rămânând neschimbate.

48. Analizaţi particularităţile Comunităţilor Europene între anii 1958 şi 1986. Criza scaunului gol:
Dupa intrare in vigoare(in 1958) a tratatelor CEE si CEEA,statele membre ale comunitatilor cunosc o
dezvoltare virtiginoasa a comertului intre ele care a crescut anual aproape cu 30% respectiv dind si
marind profitul si veniturile bugetare.Ca reactie de raspuns La 4 ianuarie 1960 Stockholm (Suedia) este
semnată Convenţia Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), care include Austria, Danemarca,
Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Regatul Unit.Insa aceasta asociatie din urma nu sa soldat cu
succes asteptat. In pofida faptului că Tratatul CEE a evitat reglementarea integrării politice, apelurile spre
o cooperare în acest domeniu între statele membre au continuat şi pe parcursul anilor 60 ai secolului al
XX-lea. Perioada respectivă se caracterizează printr-o tensiune existentă între Preşedintele Franţei,
Charles de Gaulle, concepând un model inierguvernamental al cooperării europene, şi Comisie, care, sub
conducerea Preşedintelui său, Walter Hallstein, a adoptat o poziţie dinamică întru promovarea mai
departe a procesului de integrare.
Tensiunea s-a soldat cu criza din 1965, când a venit timpul, conform prevederior de tranziţie ale
Tratatului, de a modifica modalitatea de votare în cadrul Consiliului Miniştrilor prin trecerea de la
sistemul unanim la cel al majorităţii calificate. în urma obiecţiilor prezentate de Preşedintele de Gaulle
vizând reforma instituţională specificată mai sus şi combinată cu propunerea de a rezolva conflictul
politicii agricole, a fost imposibilă atingerea unui compromis în cadrul Consiliului. în urma acestor
evenimente, Franţa a refuzat să participe la lucrările de mai departe ale Consiliului şi a adoptat politica
"fotoliului gol". Această situaţie a durat din iulie 1965 până în ianuarie 1966 şi s-a finalizat cu
Compromisul de la Luxemburg sau Acordurile de la Luxemburg. Aceste acorduri în esenţă constituiau o
înţelegere privind dezacordul vizavi de modalitatea de votare în cadrul Consiliului. O înţelegere privind
dezacordul nu a rezolvat problemele practice ale sistemului de votare, motiv pentru care se poate
considera că opinia franceză a prevalat. Statele membre se străduiau să ajungă la un acord comun în
cadrul întrunirilor, iar efectul pledării pentru "un interes important" pentru un stat era tratat drept veto, pe
care alte state membre trebuia să-l respecte. Votarea cu o majoritate calificată a devenit o excepţie şi nu o
normă, iar revenirea la interguvernamentalism a afectat considerabil dinamica dezvoltării Comunităţii în
anii posteriori.
Următorul salt al Comunităţii a venit o dată cu aderarea noilor state în 1973. Numai după modificarea
politicii Marii Britanii, în 1961, cea din urmă a depus cererea de aderare la Comunitate. Atât în 1961, cât
şi în 1967, când Marea Britanie a depus cea de a doua cerere de aderare, dreptul de veto a fost aplicat de
Preşedintele Franţei, de Gaulle. Aceste decizii se bazau pe ferma convingere a liderului francez că locul
potrivit pentru Marea Britanie este în Commonwealth şi nu parte a Europei continentale. Redresarea
situaţiei a avut loc numai după demisia lui de Gaulle, iar cererea de aderare a Marii Britanii a fost
acceptată în 1973 împreună cu cea a Danemarcei şi Irlandei. In urma unui referendum naţional, care s-a
exprimat împotriva statutului de membru al Comunităţii, Norvegia, a cărei cerere a fost la fel acceptată,
nu a ratificat Tratatul de aderare. Următoarele state care au aderat la Comunitate au fost Grecia, în 1981;
Portugalia şi Spania, în 1986;
Creşterea numărului statelor membre ale Comunităţii, precum şi nivelul de dezvoltare diferit al acestora,
au catalizat anumite dificultăţi în aplicarea politicilor comunitare, motiv pentru care era necesară
adaptarea lor la noile realităţi şi cerinţe. Toate acestea au dus la semnarea la Luxemburg, la 17 şi 28
februarie 1986, a Actului Unic European (AUE) ce constituia, în pofida criticii,cea mai importantă
revizuire a tratatelor din momentul adoptării lor.
Deşi Actul Unic European nu a introdus anumite modificări scontate de către diferite comitete şi rapoarte
pe parcursul anilor'70-80,importanţa sa se bazează pe reformele instituţionale şi reformele substanţiale,
inclusiv şi în domeniul politic.

49. Estimaţi particularităţile „pieţei interioare a AUE” versus obiectivelor„pieţei comune”stabilită

prin Tratatul de la Roma:
a) În preambulul Tratatului instituind CEE se reaminteşte finalitatea istorică şi politică a construcţiei
europene - apărarea păcii şi a libertăţii, înscriindu-se hotărârea de a pune bazele unei „uniuni fără încetare
mai strânse între popoarele europene”, eliminându-se barierele care divizează Europa.
Obiectivul fundamental al Comunităţii, aşa cum este stabilit în art. 2 din Tratat, îl constituie „promovarea
unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice în ansamblul comunităţii, o expansiune continuă şi
echilibrată, o stabilitate sporită, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele
pe care le reuneşte”. Pentru realizarea acestui obiectiv, se prevedea
stabilirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice. Spre deosebire de celelalte
comunităţi cu caracter sectorial, CEE reprezintă un proiect de integrare economică globală ce are în
vedere toţi factorii de producţie.
Piaţa comună implică două aspecte esenţiale:
- o uniune vamală în care taxele vamale şi restricţiile cantitative în comerţul dintre statele membre sunt
eliminate, stabilindu-se un tarif vamal extern comun pentru produsele provenite din statele terţe. Mai
important însă, această uniune se bazează nu numai pe libertatea de circulaţie a mărfurilor în regim de
concurenţă liberă şi loială, ci se prevede, de asemenea libertatea de circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi
a capitalurilor;
- stabilirea unor politici comune pentru agricultură, transporturi şi comerţ, politici coordonate în
domeniile social sau fiscal şi armonizarea politicilor
economice interne.
Această Piaţă Comună trebuia să se realizeze progresiv, în cursul unei perioade tranzitorii de doisprezece
ani, divizată în trei etape de către patru ani, pe parcursul căreia competenţele se deplasează de la nivel
statal către nivel comunitar.

b) Comunitatea găseşte în deceniul ’80 forţa de a demara o amplă reformă ce se va finaliza, la orizontul
anilor ’90, cu crearea Uniunii Europene. Aceasta reformă de ansamblu a Comunităţii era axată pe un
dublu obiectiv:
- o perfecţionare instituţională, pentru a permite creşterea eficienţei organelor comunitare, în condiţiile
extinderii la douăsprezece state membre, şi pentru a le conferi o legitimitate democratică sporită;
- dezvoltarea integrării, prin intensificarea politicilor comune şi o mai bună coordonare între activităţile
comunitare şi cooperarea politică europeană.
- este extins votul cu majoritate calificată în Consiliul de Miniştri la majoritatea
deciziilor privind piaţa internă unică, mai puţin în ceea ce priveşte domenii sensibile
precum armonizarea fiscală, libera circulaţie a persoanelor, drepturile şi interesele
salariaţilor, unde deciziile vor fi luate în continuare cu unanimitate.
- Competenţele executive ale Comisiei sunt extinse, însă i se recunoaşte Consiliului puterea de a hotărî
să-şi rezerve dreptul de a decide în chestiunile considerate mai importante.
- Actul Unic foloseşte termenul de„Parlament European”, adoptat de parlamentari încă din 1962, în locul
celui de„Adunare parlamentară”. Parlamentul European cunoaşte o întărire semnificativă a puterilor
sale.
- Referitor la Curtea de Justiţie, Actul Unic European decide crearea unei noi trepte de jurisdicţie
comunitară – Tribunalul de Primă Instanţă, pentru a decongestiona sarcinile Curţii de Justiţie a
Comunităţii Europene, asaltată cu un număr impresionant de cereri.
- crearea unei pieţe interne unificate (unice), „un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a
produselor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată, potrivit dispoziţiilor Tratatului”.
- întrucât piaţa internă nu putea fi realizată exclusiv prin armonizare legislativă care să permită
suprimarea obstacolelor, Actul Unic European include noi domenii în cooperarea supranaţională, mai
 exact, introduce în mod formal în domeniul de intervenţie al Comunităţii o serie de politici dezvoltate
în cursul ultimilor ani în afara Tratatului de la Roma: cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediul
ambiant şi coeziunea economică şi socială.
- Alături de obiectivul realizării pieţei interne şi de introducerea unor noi politici comune, ca o
completare logică a acestora, Actul Unic European înscrie principiul realizării progresive a unei Uniuni
economice şi monetare (UEM), fără a preciza însă nici mijloacele de realizare şi nici calendarul
implementării acesteia.
- Cooperarea în materie de politică externă consacrată de Actul Unic European reprezintă principala
noutate adusă de acesta, pentru prima dată cooperarea politică fiind alăturată integrării economice în
documente comunitare.

50. Identificaţi misiunea generală a jurisdicţiei UE:

Pentru a construi Europa, anumite state (astăzi în număr de 28) au încheiat tratate de instituire a
Comunităţilor Europene, ulterior a Uniunii Europene, dotate cu instituţii care adoptă norme de drept în
domenii determinate.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii și a Comunității
Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie,
Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice, a căror principală misiune este examinarea legalității actelor
Uniunii şi asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia.
Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia administraţiilor şi a
instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor de competenţă şi de a proteja
drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a dreptului Uniunii), fără a aplica însă orice
dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei Uniunii (supremaţia
dreptului Uniunii asupra dreptului naţional).
Evoluţia jurisprudenţei sale ilustrează contribuţia Curţii la crearea unui spaţiu juridic care îi priveşte pe
cetăţeni, fiind menit să le protejeze drepturile conferite acestora de legislaţia Uniunii în diverse domenii
ale vieţii lor cotidiene.

51. Clasificaţi acţiunile exercitate în faţa organelor jurisdicţionale:

Curtea pronunţă hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:
1. Procedura privind pronunţarea unei hotărâri preliminare
Instanţele naţionale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare a
legislaţiei europene în statul respectiv. Dar există riscul ca instanţele din diferite ţări să interpreteze
legislaţia UE în moduri diferite.Pentru a preveni acest lucru, a fost prevăzută o „procedură pentru
pronunţarea unei hotărâri preliminare”. Dacă o instanţă naţională are îndoieli cu privire la interpretarea
sau validitatea unui act legislativ european, aceasta poate şi, în anumite cazuri, este obligată, să solicite
avizul Curţii de Justiţie. Acest aviz poarte numele de „hotărâre preliminară”.
2. Acţiuni în neîndeplinirea unei obligaţii
Comisia poate iniţia o acţiune în justiţie în cazul în care consideră că un stat membru nu îşi îndeplineşte
obligaţiile prevăzute de legislaţia europeană. Procesul poate fi intentat şi de un alt stat membru.În ambele
cazuri, Curtea investighează acuzaţiile şi pronunţă sentinţa. Dacă se constată că acuzaţiile aduse statului
respectiv sunt întemeiate, acesta are obligaţia de a remedia situaţia imediat. În cazul în care statul membru
nu se conformează hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie, aceasta poate impune plata unei amenzi.
3. Acţiuni în anulare
Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiţii) Parlamentul consideră că un anumit
act legislativ european este ilegal, Curţii de Justiţie i se poate solicita anularea actului respectiv. Aceste
„acţiuni în anulare” pot fi prezentate şi de persoanele fizice care doresc să îi solicite Curţii anularea unui
anumit act legislativ care le afectează în mod direct şi negativ.În cazul în care constată că actul respectiv a
fost adoptat incorect sau că nu se bazează pe dispoziţiile din Tratate, Curtea îl poate declara nul şi
neavenit.
4. Acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona
Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au obligaţia de a adopta anumite decizii
în anumite situaţii. Dacă nu îşi îndeplinesc această obligaţie, celelalte instituţii ale UE şi, în anumite
împrejurări, persoanele fizice sau întreprinderile pot adresa o plângere Curţii pentru ca această abţinere de
a acţiona să fie consemnată oficial.
5. Acţiuni directe
Orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acţiuni sau a lipsei de acţiune din
partea instituţiilor UE sau a funcţionarilor acestora, poate intenta o acţiune la Tribunalul de Primă
Instanţă, cu scopul de a obţine despăgubiri.

52. Identificaţi principiile generale ale dreptului UE:

1) Principiul imputernicirii speciale limitate şi implicite

2) pr. subsidiarităţii- Uniunea Europeană nu va interveni în domeniile care nu ţin de competenţa sa

exclusivă decât în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate,datorită
dimensiunilor sau efectelor proiectate, de o manieră satisfăcătoare decătre statele membre, însă pot fi
realizate mai bine la nivel comunitar.

3) principiul proporţionalităţii- are rolul de a stabili, odată admisă competenţa Uniunii, până unde se poate
merge în exercitarea acesteia (care ar trebui să fie întinderea intervenţiei Uniunii) şi care sunt mijloacele
potrivite în raport de obiectivele urmărite.

4) pr. echilibrului instituţional

5) pr. rangului prioritar al dreptului UE faţă de dreptul naţional

6) pr. aplicării directe a dr. comunitar

7) pr. respectarii drepturilor fundamentale ale omului

8) pr. cooperarii locale- Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în

îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
9) principiul cooperarii loiale
10) principiul egalitatii de tratament si non-discriminarii
11) pr. egalitatii statelor membre in raport cu Tratatele.

53. Analizaţi principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii:

1) pr. subsidiarităţii- Uniunea Europeană nu va interveni în domeniile care nu ţin de competenţa sa
exclusivă decât în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate,datorită
dimensiunilor sau efectelor proiectate, de o manieră satisfăcătoare decătre statele membre, însă pot fi
realizate mai bine la nivel comunitar. In temeiul art. 5, alin.(3) TUE,

„În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţ a sa exclusivă , Uniunea
intervine numai dacă şi în mă sura în care obiectivele acţ iunii preconizate nu pot fi realizate în mod
satisfă că tor de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional ş i local, dar datorită
dimensiunilor şi efectelor acţ iunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituţiile
Uniunii aplică principiul subsidiarităţ ii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului subsidiarităţii,
în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol.”

Principiul subsidiarităţii este un principiu de reglementare a exercitării competenţelor şi nu un principiu

de atribuire de competenţe (repartiţia competenţelor fiind stabilită în conformitate cu principiul atribuirii).
În acelaşi timp, principiul subsidiarităţii se aplică numai domeniilor care fac obiect de competenţă
partajată între Uniune şi statele membre şi nu domeniilor de competenţa exclusivă a Uniunii, unde aceasta
este singura abilitată să acţioneze.
El permite organizarea acestui partaj de competenţe în funcţie de necesităţile obiectivelor stabilite2.
Subsidiaritatea apare astfel ca un principiu ce vizează eficacitatea acţiunii, autorizând Uniunea să exercite
anumite activităţi care ţin de competenţa ordinară a statelor membre, necesare pentru atingerea
obiectivelor Uniunii stabilite prin tratate, fără a modifica prin aceasta repartizarea de
competenţe3.

2) principiul proporţionalităţii- are rolul de a stabili, odată admisă competenţa Uniunii, până unde se
poate merge în exercitarea acesteia (care ar trebui să fie întinderea intervenţiei Uniunii) şi care sunt
mijloacele potrivite în raport de obiectivele urmărite. Prezent în majoritatea sistemelor juridice sub forma
regulii potrivit căreia mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor (relaţia
cauzală între scop şi mijloace), principiul proporţionalităţii era inclus implicit în dispoziţiile tratatelor
constitutive sub forma deselor referiri la caracterul ”necesar” al unei măsuri1. Dezvoltarea principiului s-a
făcut însă pe cale jurisprudenţială, prin recunoaşterea statutului acestuia de principiu general al dreptului
Uniunii2, calitate care îi permite să reglementeze atât competenţele Uniunii, cât şi pe cele ale statelor
membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii3. Potrivit jurisprudenţei Curţii, măsurile adoptate de
instituţiile comunitare trebuie să fie „proporţionale” sau „necesare” pentru realizarea obiectivelor vizate
prin competenţa acordată instituţiei. Prin consacrarea şi aplicarea acestui principiu se urmăreşte evitarea
unor excese ale intervenţiei instituţiilor Uniunii (ale birocraţiei europene), dincolo de ceea ce este necesar,
dincolo de obiectivele şi competenţele ce le sunt conferite. Odată cu tratatul de la Lisabona, principul
subsidiarităţii beneficiază de o definiţie mai precisă. Potrivit art. 5 alin (4) TUE, ”În temeiul principiului
proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor tratatelor”.

54. Estimaţi particularităţile dreptului UE în raport cu dreptul internaţional şi dreptul intern al

statelor membre:
Raportul dintre dreptul statal şi dreptul suprastatal este, dintotdeauna, o temă centrală a specialistului în
drept constituţional şi internaţional. Disputa dintre şcoli, şi anume dintre monismul orientat către filosofia
lui Kant şi dualismul hegelian, străbate istoria mai nouă a raportului între „ dreptul internaţional şi dreptul
naţional”. În timp ce pentru monişti dreptul internaţional are întâietate faţă de cel naţional, astfel că, în
caz de conflict, dreptul naţional trebuie să râmână neaplicat, pentru dualişti ambele sisteme stau alături
unul de celălalt, egal îndreptăţite, şi fiecare se bucură de prioritate, în interiorul propriei sfere de
dezvoltare, înaintea celuilalt. În măsura în care suportă paralela cu dreptul internaţional, se poate constata
că ordinea de drept comunitară este organizată, fără echivoc, monist. Altfel decât în dreptul internaţional,
în dreptul comunitar principiul priorităţii nu include, totuşi, numai obligaţia statelor membre de a aduce
dreptul lor naţional în concordanţă cu dreptul comunitar prioritar, ci pretinde, în afară de aceasta, ca, în
legătură cu principiul efectului direct, toate autorităţile şi instanţele statale să lase neaplicat dreptul
naţional contrar, în cadrul proceselor în curs de soluţionare la ele. Pentru asigurarea aplicării şi
valabilităţii unitare a dreptului comunitar pe întreg teritoriul CE este de importanţă vitală aplicarea
dreptului comunitar cu prioritate faţă de dreptul naţional. Spre deosebire de cea mai mare parte a tratatelor
internaţionale, dreptul comunitar nu se limitează doar la reglementarea raporturilor dintre statele membre,
ci conferă particularilor drepturi care pot, în anumite condiţii, să fie invocate în faţa instanţelor naţionale
împotriva organismelor publice sau a altor particulari. În aceste condiţii este absolut necesar sublinierea
faptului că principiile ce stau la baza aplicării dreptului comunitar în statele membre (principiul efectului
direct si cel al supremaţiei) nu sunt strict conturate în Tratatele de bază ale CE, ci au avut ca izvor
jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, alături de legislaţia primară şi secundară. „Prioritatea”,
„supremaţia” sau „superioritatea” dreptului comunitar implică două aspecte: a) prin legi (sau alte acte
normative, evident) naţionale posterioare nu pot fi modificate sau abrogate dispoziţii normative
comunitare, orice astfel de lege fiind nulă şi inaplicabilă; b) normele comunitare posterioare pot modifica
sau face inaplicabile norme juridice naţionale. Administraţia şi judecătorii naţionali vor asigura corelarea
necesară şi vor lăsa inaplicabile, dacă este cazul, normele interne contrare dreptului comunitar, fără a
aştepta intervenţia legiuitorului naţional de abrogare a acestora. orice normă comunitară are forţă juridică
superioară normelor naţionale, chiar şi atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei
comunitare. Regula enunţată se aplică indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic naţional
(Constituţie, lege, ordonanţă, ordin, etc.) şi de acela al normei comunitare (tratat, principiu al dreptului
comunitar, regulament, directivă, decizie).

55. Definiţi izvoarele dreptului UE:

Izvoarele dreptului Uniunii Europene reprezintă forma sub care se materializează normele juridice le
Uniunii Europene, regulile de conduită aplicabile în raporturile juridice din cadrul Uniunii.
Izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt diverse şi în acelaşi timp, presupun o ierarhizare a normelor de
drept în funcție de forţa ce le este atribuită1. Astfel, majoritatea autorilor împart izvoarele dreptului
Uniunii în:
a) izvoare primare (originare), ce formează dreptul primar sau originar, şi unde sunt incluse tratatele
constitutive, precum şi instrumentele juridice care le-au fost anexate sau care le-au adus modificări.
b) izvoarele secundare sau derivate – care includ actele adoptate de instituţiile Uniunii în scopul aplicării
prevederilor tratatelor: regulamente, directive, decizii.

56. Identificaţi particularităţile actelor adoptate de instituţiile UE menţionate la art. 288 TFUE:
Pentru îndeplinirea funcţiei legislative, instituţiile europene pot adopta, în termenii articolului 288 TFUE,
regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.
1. Regulamentul este principalul izvor al dreptului derivat, actul cel mai important aflat la dispoziţia
instituţiilor Uniunii Europene, având aplicabilitate generală, fiind obligatoriu în toate elementele sale
şi direct aplicabil în fiecare stat membru. Aplicabilitatea generală, ca trăsături definitorie a
regulamentului constă în caracterul nedeterminat, neindividualizat al situaţiilor la care se aplică,
formularea lui în abstract. Obligativitatea regulamentului în toate elementele sale, este o caracteristică
a regulamentului care îl distinge de celelalte acte de drept derivat - de recomandări şi avize, care au
un caracter îndrumător şi de directive, care sunt obligatori numai în ceea ce priveşte rezultatul de
obţinut, nu şi în ceea ce priveşte mijloacele de realizare a acestuia. Aplicabilitatea directă a
regulamentului are în vedere:
a) pe de o parte, faptul că nu este necesară vreo acţiune legislativă formală din
partea statelor membre pentru intrarea acestuia în vigoare, el aplicându-se direct
în dreptul intern al statelor membre.
b) pe de altă parte, regulamentul are un efect direct, în sensul că este apt să confere drepturi şi să
impună obligaţii celor cărora li se adresează (persoane fizice sau juridice, state membre sau organe ale
acestora), drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate în faţa jurisdicţiilor naţionale sau a celei europene.
2. Ca şi regulamentul, directiva face parte din categoria actelor obligatorii însă, spre deosebire de
primul, directivă obligă statul membru căruia i se adresează numai în privinţa rezultatului ce trebuie atins,
lăsând autorităţilor naţionale posibilitatea de a alege forma şi mijloacele de realizare efectivă. Astfel,
directiva apare ca un instrument legislativ indirect, sau o lege-cadru, un instrument de armonizare a
drepturilor naționale. Directivele trebuie transpuse în dreptul intern al statelor cărora li se adresează,
pentru ca rezultatul urmărit să fie atins, ceea ce presupune modificarea legislaţiei naţionale sau adoptarea
unor prevederi legale în domeniile care fac obiectul ei. Netranspunerea unei directive presupune o
încălcare a obligațiilor ce revin statelor, putând determina angajarea răspunderii statului respectiv.
3. Decizia era în tratatele anterioare un act comunitar cu caracter individual, obligatoriu în toate
elementele sale pentru cei cărora li se adresa – state membre, instituţii comunitare, persoane fizice sau
juridice. În această reglementare, deciziile nu cuprindeau reguli generale, aplicabile unor categorii
abstracte de destinatari, ci se adresau unor subiecţi determinaţi. Potrivit art. 288 par. 4 TFUE, ”Decizia
este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie
numai pentru aceștia”. Decizia își pierde astfel caracterul său de act exclusiv individual fără însă ca prin
aceasta să se realizeze o dublare a regulamentului pentru că, spre deosebire de acesta, decizia privește un
subiect individul, o speță concretă. Consacrarea posibilității de a lua forma unui act în care destinatarii nu
trebuie precizați vine să acopere o practică deja existentă, în care sub această denumire erau adoptate
anumite hotărâri în cazuri prevăzute sau nu în tratate, a căror valoare juridică trebuia analizată de la caz la
caz, în funcție de conținutul lor și de obligațiile prevăzute.
Prin decizie, instituţiile abilitate pot conferi drepturi sau pot impune obligaţii, pot autoriza o acţiune sau
pot să ceară abţinerea subiectelor de a face ceva, sau pot să dea explicaţii cu privire la o altă decizie.
4. Spre deosebire de celelalte acte emise de instituţiile Uniunii, recomandările şi avizele nu au forţă
juridică obligatorie şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi contestate în justiţie.
Recomandarea este în general folosită pentru a orienta pe destinatar cu privire la linia de conduită pe care
să o adopte.

Avizul reprezintă un punct de vedere, o opinie a unei instituţii a Uniunii cu privire la o chestiune concretă.
El poate fi emis din oficiu sau la cerereavpersoanelor interesate ori a statului membru sau a altor instituţii
europene şi nu produce efecte juridice. Nu sunt avute în vedere aici avizele adoptate în cadrul
procedurilor legislative prin care se adoptă acte obligatorii (acestea neadresânduse unor subiecte
exterioare), ci doar acele avize care exprimă poziţia instituţiei europene de la care emană.

5. actele care reglementează activitatea internă a instituţiilor - regulamentele interne, care, cel puțin în
cazul instituțiilor cu rol decizional, se impun actelor adoptate de acestea, fiind invocabile împotriva lor în
fața Curții de Justiție;
6. rezoluțiile, programele de acțiune sau comunicările, care reprezintă manifestări de intenție sau de
orientare politică fără catacter constrângător. Aceste instrumente atipice, calificate de doctrină ca
instrumente de ”soft law”, beneficiază de un anumit efect, recunoscut de Curtea de Justiţie1, trebuind să
fie luate în considerare de către autoritățile statelor membre.
7. declarațiile comune sau acordurile interinstituționale încheiate între Comisie, Consiliu și Parlamentul
European, cel mai adesea în aplicarea clauzei de colaborare loială ce le revine (colaborare funcțională),
dar putând viza și alte aspecte, precum drepturile omului sau lupta împotriva rasismului și xenofobiei;
8. declarațiile în cadrul PESC, care trasează liniile politicii externe, fără a avea caracte constrângător.

57. Evaluaţi rolul jurisprudenţei CJUE în calitate de izvor al dreptului UE:

Curtea de Justiţie interpretează legislaţia europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în acelaşi fel
în toate ţările UE. De asemenea, soluţionează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre şi
instituţiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizaţiile pot, la rândul lor, să aducă un caz
în faţa Curţii de Justiţie dacă consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituţie europeană.
Curtea pronunţă hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:
1. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când instanţele naţionale îi cer Curţii de
Justiţie să interpreteze un act legislativ european
2. acţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor – când guvernele nu aplică legislaţia europeană
3. acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele europene sau
drepturile fundamentale
4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când instituţiile UE nu acţionează pentru a lua
deciziile pe care au obligaţia de a le lua
5. acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii împotriva deciziilor sau
acţiunilor UE

Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia administraţiilor şi a

instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor de competenţă şi de a proteja
drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a dreptului Uniunii), fără a aplica însă orice
dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei Uniunii (supremaţia
dreptului Uniunii asupra dreptului naţional). Curtea a recunoscut de asemenea principiul răspunderii
statelor membre pentru încălcarea dreptului
Uniunii, care constituie, pe de o parte, un element care consolidează în mod decisiv protecţia drepturilor
conferite particularilor de normele Uniunii şi, pe de altă parte, un factor care este de natură să contribuie
la aplicarea mai diligentă a acestor norme de către statele membre. Încălcările săvârşite de acestea din
urmă sunt astfel de natură să dea naştere unor obligaţii de despăgubire, care, în anumite cazuri, pot avea
repercusiuni grave asupra finanţelor publice naţionale. În plus, Curtea poate fi sesizată cu orice
neîndeplinire, de către un stat membru, a obligațiilor ce decurg din dreptul Uniunii, iar în situaţia
neexecutării unei hotărâri de constatare a unei astfel de neîndepliniri, aceasta îi poate impune plata unei
sume forfetare sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt
comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate fi aplicată de Curte statului membru
vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a
neîndeplinirii obligațiilor.

58. Identificaţi particularităţile procesului de aderare la Uniunea Europeană din anii 2004-2007.
Calitatea de stat membru al UE nu se poate obţine de pe o zi pe alta, ci presupune parcurgerea unei proceduri
complexe. Odată îndeplinite condiţiile de aderare, ţările candidate trebuie să aplice legislaţia europeană în toate
domeniile.Orice ţară care îndeplineşte condiţiile de aderare îşi poate depune candidatura. Cunoscute sub denumirea
de „criteriile de la Copenhaga”, acestea includ existenţa economiei de piaţă, a unei democraţii stabile, a statului de
drept, precum şi acceptarea legislaţiei UE, inclusiv a celei referitoare la moneda euro. Ultimele valuri de extindere
au adus în rândurile UE încă 12 ţări din Centrul şi Estul Europei, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia, în 2004, urmate de România şi Bulgaria, în 2007.Aceasta a fost cea
mai amplă extindere pe care a cunoscut-o UE şi un pas istoric în direcţia unificării Europei după decenii de scindări
cauzate de Războiul Rece.
UE a fost constituita pentru a unifica cat mai multe state din Europa intr-o organizatie comuna, prin care sa se
asigure ascensiunea economica si nivelul de trai inalt a acestor state. Astfel, unul din obiectivele Uniunii era
expansiunea acesteia spre est, dat fiind faptului ca majoritatea statelor membre pana la 2004 erau din central si
vestul Europei. Tarile din este se caracterizau printr-o economie instabila si slaba, precum si sistem de drept
nefunctional. In procesul de negocieri cu UE, aceste impedimente partial sau total au fost inlaturate, statele fiind
chiar si in prezent in proces de „integrare” (trecerea la moneda euro).
59.Expuneţi modalităţile de vot în cadrul Consiliului.
Consiliul de Miniştrii apelează la 4 metode proceduale în adoptarea deciziilor:
majoritatea simplă,
majoritatea calificată,
unanimitatea şi
folosirea dreptului de veto.
Alegerea între aceste modalităţi de votare nu este lăsată la aprecierea
Consiliului ci sestabileşte prin tratatele comunitare modul de votare în funcţie
de situaţia dată şi de caracterul dinamic al integrarii comunitare.
- Majoritatea simplă
Votul cu majoritate simplă este solicitat în cazuri limitate.În această modalitate de votare, fiecare ţară membră are
un singur vot, majoritatea calculându-se prin raportare la numărul total al membrilor care compun Consiliul, iar nu
la numărul celor prezenţi la şedinţă. Deşi din contextul legislativ indicat rezultă faptul că un astfel de vot
reprezintă regula, în prezent el este folosit mai rar, Consiliul hotărând cu importanţă secundară şi atunci când
dispoziţiile de fond ale tratatelor impun în acest sens, cum ar fi: stabilirea procedurii de votare în anumite situaţii
în care aceasta nu este reglementată expres, adoptarea agendei de lucru a Consiliului, aprobarea cererilor prin care
solicită Comisiei să realizeze studii de oportunitate cu privire la probleme de interes comun. Toate deciziile
Consiliului care ţin de organizarea internă sunt adopatate cu această procedură, şi anume stabilirea procedurii de
vot, a necesităţii desfăşurarii şedinţelor cu uşile închise, a ordinii de zi, a programului si metodelor specifice de
lucru. Aceasta procedură se aplică şi atunci când Consiliul solicită în mod expres Comisiei să redacteze şi să
propună proiecte privind realiazarea unor obiective comunitare. Un ultim domeniu în care Consiliul decide pe baza
acestei proceduri este cel al amendării Tratatelor Comunitare, procedura în care este însă implicat şi Parlamentul
European.
Majoritatea calificată
Majoritatea calificata : Această procedură este cea mai folosită în cadrul Consiliului. Pentru ca o propunere
să fie adoptată, trebuie să fie susţinută de un număr minim de voturi.
Majoritatea calificată nu a reuşit să se impună decât începând cu Actul Unic European, şi mai ales cu Tratatul de la
Maastricht. Până atunci, Consiliul opera în cea mai mare măsură pe baza procedurii unanimităţii.
Pre-Lisabona:
Fiecare stat dispune de un număr de voturi ce exprimă însemnătatea sa în cadrul Comunității, din punct de vedere
demografic, politic și economic. Prin ponderea voturilor se urmărește obținerea unui echilibru: satele mici să nu fie
marginalizate, dar nici ca ele să dețină singure o minoritate care să poată împiedica adoptarea deciziilor (minoritate
de blocaj). După cum urmează numărul de voturi ce revin statelor member în momentul de față:
-Franța, Germania, Italia, Marea Britanie – cîte 29 de voturi;
-Spania, Polonia – cîte 27 de voturi;
-România – 14 voturi;
-Olanda – 13 voturi;
-Belgia, Cehia, Grecia, Portugalia, Ungaria – cîte 12 voturi;
-Austria, Bulgaria, Suedia – cîte 10 voturi;
-Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia – cîte 7 voturi;
-Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia – 4 voturi;
-Malta – 3 voturi.
Totalul este de 345 voturi.
Dacă actul e adoptat la propunerea Comisiei, pentru adoptarea sa e nevoie de îndeplinirea a 3 condiții:
1) un număr de voturi de 255 (73,9% din total);
2) majoritatea statelor (jumătate plus unu din numărul statelor);
3) Statele în favoarea măsurii trebuie șă reprezinte 62% din populația UE

Dacă deliberarea nu se face pe baza propunerii Comisiei pe lîngă majoritatea calificată de 255 de voturi, va fi
nevoie de votul a 2/3 din membrii Uniunii. Amintim că mecanismul de vot a fost influențat de Compromisul de la
Luxemburg din 29 ianuarie 1966, care a soluționat criza scaunului gol. Aranjamentul a contribuit la încetățenirea
în sistemul decizional comunitar a unor practici diplomatice, specific metodei interguvernamentale: se caută
realizarea consensului chiar și atunci cînd s-ar putea trece la votul cu majoritate calificată. Desigur, această evoluție
nu e rezultatul exclusiv al actului din ianuarie 1966. Statele sînt conștiente că, dacă s-ar forța trecerea
la vot, ar apărea resentimentele care s-ar putea reflecta în funcționarea viitoare a Consiliului.
Post-Lisabona
Se renunță la sistemul de pondere a voturilor. Pentru adoptarea actelor la propunerea Comisiei, va fi nevoie de două
condiții:
1) 55% din numărul statelor, cuprinzînd cel puțin 15 state;
2) Statele ce susțin actul trebuie să reprezinte 65% din populația UE.
Minoritatea de blocaj trebuie să cuprindă cel puțin 4 state, ca o garanție împotriva dominației statelor cu populație
numeroasă. La insistențele Poloniei, aplicarea noului sistem de vot s-a amânat. Astfel s-a stabilit că,
dacă niciun stat nu va cere continuarea procedurii consimțite la Nisa, noul mecanism se va aplica din 2014.
Dacă unul sau mai multe state recurg la această opțiune, dubla majoritate să funcționeze abia din
2017.
Reforma operată prin Tratatul de la Lisabona e însoțită de încă o limitare: tot la cererea Poloniei, s-a reactivat
Compromisul de la Ioanina, introducându-se un veto temporar pentru statele aflate în minoritate. Astfel, dacă niște
state membre- al căror număr se apropie de minoritatea de blocaj, fără a o atinge-se opun adoptării unui act,
președenția Consiliului va proceda la o nouă deliberare. În cursul acestei deliberări Consiliul va face
tot posibilul pentru a se ajunge, într-un termen rezonabil, la o soluție satisfăcătoare pentru statele aflate în
minoritate. Decizia nefiind blocată ci întîrziată, acest sistem fiind abandonat după intrarea în vigoare a Tratatului de
la Nisa.
- Unanimitatea
Procedura unanimităţii: şi-a pierdut treptat generalitatea de care se bucura mai ales în anii 1970, atunci când
procesul integrării intrase într-o nouă fază, iar statele membre se simţeau ameninţate de pierderea autorităţii
în favoarea instituţiilor europene. Procedura unanimităţii este cea care se aplică atunci când sunt adoptate norme
comunitare de mare importanţă, altele decât cele privind oragnizarea internă a Consiliului, precum şi în cazul
directivelor adresate statelor comunitare vizând armonizarea legislaţiilor naţionale cu cele comunitare.
Dreptul de veto.
- Dreptul de veto
Trecerea treptata din anii 1970 de la procedura unanimităţii la cea a majorităţii calificate a determinat o serie de
temeri şi nemulţumiri din partea unor state care îşi vedeau ameninţate poziţiile dobândite în cadrul Comunităţilor în
primii 20 de ani. În consecinţă, la propunerea Franţei a fost instituită procedura de veto. Acesta nu trebuie însă
folosită de către un stat decât în mod absolut excepţional şi numai atunci când se apreciază că sunt ameninţate în
mod direct interesele comunitare sau cele ale unui stat membru. Tocmai de aceea această procedură poate
fi respinsă de către plenul Consiliului, pe motiv de nerespectare a condiţiilor, statul care a propus veto-ul
refuzat neavând nici o altă posibilitate de blocare a adoptării deciziei respective. De asemenea, este important de
menţionat că un stat membru nu poate abuza de dreptul de veto. Această procedură este din ce în ce mai rar
uitlizată. Cu toate acestea, aşa cum relevă practica Consiliului, un stat care invocă dreptul de veto poate să dispună
în mod real de el numai dacă reuşeşte să convingă că prin respectivul drept sunt protejate interese fundamentale ale
sale, şi nu reprezintă o tactică menită să-l ajute în privinţa altor probleme comunitare.

60. Analizaţi particularităţile votului prin unanimitate şi domeniile pentru care acesta se aplică.

Procedura unanimităţii şi-a pierdut treptat generalitatea de care se bucura mai ales în anii
1970, atunci când procesul integrării intrase într-o nouă fază, iar statele membre se simţeauameninţate de pierderea
autorităţii în favoarea instituţiilor europene. Procedura unanimităţii estecea care se aplică atunci când sunt adoptate
 norme comunitare de mare importanţă, altele decâtcele privind oragnizarea internă aConsiliului, precum şi în cazul
directivelor adresate statelor comunitare vizând armonizarea legislaţiilor naţionale cu cele comunitare.
În domenii cu caracter sensibil, cum ar fi securitatea, afacerile externe şi impozitarea, deciziile Consiliului trebuie
adoptate în unanimitate. Cu alte cuvinte, fiecare ţară are drept de veto.
Tratatul CE prevede unanimitatea numai pentru un număr restrâns de decizii, însă dintre cele mai importante
(fiscalitate, politică socială etc.). Unanimitatea este păstrată și de Tratatul de la Lisabona. Cu toate acestea, noul
tratat prevede la articolul 48 alineatul (7) din TUE o clauză pasarelă care îi permite Consiliului să hotărască cu
majoritate calificată în loc de unanimitate în anumite domenii. În plus, în cazul anumitor politici, Consiliul poate
decide (în unanimitate) să extindă utilizarea majorității calificate, de exemplu privind măsurile privind dreptul
familiei care au implicații transfrontaliere [articolul 81 alineatul (3) TFUE].
În general, Consiliul tinde să urmărească unanimitatea chiar și în domeniile în care aceasta nu este necesară.
Această preferință datează din perioada compromisului de la Luxemburg din 1966, care a încheiat un conflict
apărut între Franța și celelalte state membre, Franța refuzând să treacă de la unanimitate la votul cu majoritate
calificată pentru anumite domenii. Textul compromisului prevede: „Atunci când, în cazul unei decizii care poate fi
luată printr-o majoritate de voturi la propunerea Comisiei, sunt în joc interese foarte importante ale unuia sau ale
mai multor parteneri, membrii Consiliului vor depune eforturi, într-o perioadă de timp rezonabilă, să găsească
soluții care pot fi adoptate de către toți membrii Consiliului, cu respectarea intereselor lor reciproce și a celor ale
Comunității”. În 1994, s-au găsit soluții similare. Așa-numitulcompromis de la Ioannina protejează anumite state
membre care aproape întrunesc minoritatea necesară pentru blocarea deciziilor, prevăzând ca, în cazul în care
aceste state și-au exprimat intenția de a se opune luării unei decizii de către Consiliu cu majoritate calificată,
Consiliul să facă tot ce îi stă în putință, într-un termen rezonabil, pentru a ajunge la o soluție satisfăcătoare pentru
marea majoritate a statelor. Această atitudine se reflectă, de curând, în introducerea posibilității de a amâna
aplicarea noului sistem al dublei majorități din 2014 până în 2017.

61. Analizaţi procedura de numire, modalitatea de organizare şi funcţionare a judecătorilor.

Procedura de numire:Curtea de Justitie este compusa din 28 judecatori, cite un judecator pentru fiecare stat
membru. Judecatorii sunt alesi dintre personalitatile care ofera toate garantiile de independenta si intrunesc
conditiile cerute de exercitarea in tara lor a celor mai inalte functii jurisdictionale sau sunt juristi de competenta
recunoscuta. Judecatorii sunt numiti de comun acord de catre guvernele statelor membre, dupa consultarea
comitetului alcatuit din 7 personalitati, care va emite un aviz cu privire la competenta candidatilor la aceste functii,
inainte ca guvernele statelor membre sa faca nominalizarile.

Judecatorii desemneaza dintre ei pe Presedintele Curtii de Justitie, prin vot secret si majoritate absoluta, pentru un
mandat de 3 ani, ce poate fi reinnoit. La preluarea mandatului , judecatorii depun un juramint prin care se angajeaza
sa-si exercite functia in deplina impartialitate si sa nu divulge secretul deliberarilor Curtii. Ei nu pot exercita nici o
funtie politica sau administrativa. Mandatul judecatorilor este de 6 ani, el poate fi reinnoit. Calitatea de judecator
inceteaza prin ajungerea la termen a mandatului, demisie sau prin deces. Ei pot fi inlocuiti sau isi pot pierde dreptul
la pensie sau alte avantaje echivalente doar prin decizia unanima a judecatorilor, luata in absenta celor in cauza,
daca nu mai corespunde conditiilor necesare sau nu mai fac fata obligatiilor ce rezulta din functia lor.
De regula, Curtea se reuneste in Camere, iar in mod exceptional in sedinta plenara, atunci cind considera ca cauza
cu care a fost sesizata este de o importanta exceptionala.
In general, exista un raport de proportionalitate directa intre dificultatea pricinii si numarul judecatorilor care o
solutioneaza.Curtea poate delibera numai in prezenta unui numar impar de judecatori. Cele mai multe pricini sunt
solutionate de camerele formate din 5 judecatori. Pot fi diverse formatiuni de judecata: camere din 5
judecatori/camere din 3 judecatori/Marea Camera (13 judecatori)/sedinta plenara – 28 judecatori.
Camera 5 judecatori: deciziile sunt valabile daca sunt luate de 3 judecatori;
Camera 3 judecatori: deciziile sunt valabile daca sunt luate de 3 judecatori;
Marea Camera: este prezidata de Presedintele Curtii; se reuneste la cererea unui stat membru sau a unei institutii
UE, la cererea acestora.
Sedinta plenara: cand este sesizata in anumite cazuri de demiteri din functii (ex:al unui membru al Comisiei); cand
cauza este de o importanta exceptionala; Deciziile pot fi adoptat numai in prezenta a 15 judecatori.

62.Estimaţi rolul avocaţilor generali şi contribuţia lor în procesul jurisdicţional al UE.

CJUE este asistata de opt avocati generali,desemnati conform acelorasi criterii si modalitati dupa care au fost
desemnati judecatorii.Avocatul general are rolul de a examina cazul sub toate aspectele juridice,contrar
judecatorilor, care in numeroase cazuri, examineaza doar o parte a intrebarilor puse in cadrul procesului
judiciar.Deasemenea au rolul de a prezenta in mod public, de o maniera independenta si impartiala, concluziile
motivate asupra cauzelor aduse in fata Curtii. Avocatul general nu ia parte la deliberarile camerei, dar isi exprima
opiniile la sfirsitul procedurii verbale, dupa ce se incheie dezbaterile;
Concluziile avocatului general contin o analiza completa a dreptului UE aplicabil, precum si punctul sau de vedere
liber asupra solutionarii spetei; Concluziile avocatului general nu sunt obligatorii pentru Curte, dar Curtea accepta
destul de frecvent rationamentul avocatului general.
Examinarea concluziilor este fundamentala pentru intelegerea cazului, avocatul general prezentind mai usor decit
curtea concluziile concepute intr-o maniera unitara, dat fiind faptul ca nu sunt rezultatul unui compromis colectiv.
Dintre avocatii generali, Curtea il desemneaza pe primul avocat general, pentru un mandat de 1 an.
Primul avocat general poate sa propuna reexaminarea de catre Curte a unor hotariri ale Tribunalului, daca unitatea
sau coerenta dreptului UE sunt puse in pericol grav.

63.Identificaţi cadrul normativ care reglementează relaţiile RM – UE.

Baza legala a relatiilor bilaterale dintre Republica Moldova si Uniunea Europeana o constituie:
Relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană au fost formal consacrate prin semnarea Acordului de
Parteneriat si Cooperare (PCA), incheiat la 29 noiembrie 1994 si intrat in vigoare la 1 iulie 1998 pentru o
perioada de zece ani,cu posibilitatea prelungirii tacite. Acordul de Parteneriat si Cooperare stabileste obiective
commune, asigura cooperarea dintre mai multe domenii, majoritatea ce tin de armonizarea legislatiei.
Următorul pas în apropierea RM-UE a fost reprezentat de Planul de Acţiuni Moldova – UE, elaborat în
cadrul Politicii Europene de Vecinătate şi adoptat la Consiliul de Cooperare din februarie 2005. Planul de
Acţiuni stabilea obiectivele strategice de cooperare iniţial pentru o perioadă de trei ani care mai apoi a fost
extinsă repetat.
Strategia europeană a RM pentru perioada 2007-2013, adoptată de către Comisia la 7 martie 2007, are la
bază Politica Europeană de Vecinătate, Acordul de Parteneriat şi Cooperare UE-RM şi Planul de Acţiuni.
Stategia nationala de dezvolatare 2008-2011, principalul act, semnat sub forma de lege
stabileste prioritatile de armonizare a legislatiei nationale cu cea a UE.
30 septembrie 2010, semnarea Protocolului adiţional la Acordul de Parteneriat şi Cooperare
cu RM.
La 11 octombrie 2011, RM a semnat Memorandumul de Înţelegere între Comunităţile Europene
şi Republica Moldova privind asocierea Republicii Moldova la cel de-al Şaptelea Program Cadru al
Comunităţii Europene pentru Cercetare şi Dezvoltare Tehnologică (PC7).

Acordul de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, şi Uniunea Europeană şi

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi statele membre ale acestora, pe de altă parte a fost
semnat la 27 iunie 2014 la Bruxelles, Belgia. Acordul a fost ratificat de Parlamentul RM pe 2 iulie
2014, iar de Parlamentul European pe 13 noiembrie 2014.

64.Analizaţi rolul RM în cadrul Politicii Europene de Vecinătate şi a Parteneriatului Estic.

Politica Europeană de Vecinătate (PEV) a fost lansată în 2004 pentru a permite UE să sprijine şi să
promoveze stabilitatea, securitatea şi prosperitatea în ţările cele mai apropiate de frontierele sale. În februarie 2005
Republica Moldova a semnat cu Uniunea Europeană Planul de Acţiune UE – Moldova din cadrul PEV (Action
Plan), document reînnoit în 2008. Acesta prevedea:
Domeniul Prioritar 1: Susţinere în dezvoltarea democratică şi în buna guvernare;
Domeniul Prioritar 2: Susţinere în reforma sistemului judiciar şi crearea capacităţii administrative;
Domeniul Prioritar 3: Susţinere în reducerea nivelului sărăciei şi în creşterea nivelului economic.
Iniţiativa Parteneriatului Estic a fost aprobată în octombrie 2009, adresându-se Republicii Moldova, Ucrainei,
Belarusului, Georgiei, Azerbaidjanului şi Armeniei. Iniţiativa nu oferă perspective de aderare statelor vizate, fiind
parte a Politicii de vecinătate a UE, dar vorbeşte despre o abordare diferenţiată a membrilor în funcţie de aspiraţii şi
progrese, şi oferă sprijin financiar şi perspectva de semnare a unor Acorduri de asociere cu UE.
Dintre cele șase tari ale acestui program numai Moldova a obţinut si eliminarea vizelor pentru spaţiul Schengen
si a semnat si Acordul de asociere si liber schimb.
Republica Moldova are drept obiectiv valorificarea oportunităţilor oferite de Parteneriatul Estic atît pe
dimensiunea bilaterală, cît şi cea multilaterală, în baza principiilor diferenţierii şi mai mult pentru mai mult. După
cum prevede abordarea “mai multă asistenţă pentru mai multe reforme”, UE a oferit RM pentru anul bugetar 2012,
28 mln Euro suplimentar tranşelor de asistenţă programate iniţial pentru continuarea reformelor în domeniile
justiţiei, sănătăţii şi dezvoltării rurale.
Pe dimensiunea multilaterală a Parteneriatului Estic, instituţiile de resort participă cu regularitate la reuniunile din
cadrul platformelor tematice ale Parteneriatului.
După aderarea României la Uniunea Europeană, Moldova va deveni vecin direct cu UE, un aşa-zis
„nou vecin” al Europei. Acest lucru a determinat statele UE să atragă mai multă atenţie proceselor
care au loc în RM şi problemelor de ordin politic, economic, social cu care se confrunta RM ,
deoarece aceste probleme sînt potenţiale surse de instabilitate atît pentru Moldova, cît şi pentru restul
UE. Problema transnistreană capătă o importanţă deosebită în relaţiile RM-UE datorită numeroaselor
riscuri de securitate pe care le comportă prezenţa acestui conflict nesoluţionat la o distanţă de doar
100 de km de hotarul UE după aderarea României. Pe de altă parte, participarea Moldovei la PEV se
înscrie în eforturile mai largi de realizare a obiectivului strategic de integrare europeană a statului
nostru. PEV deschide noi perspective pentru dezvoltarea unor relaţii mai strînse cu UE şi pentru
apropierea Moldovei de modelul politic şi economic european. Participarea la PEV aduce mai multe
beneficii – participarea la piaţa unică şi alte politici comunitare, asistenţă tehnică şi financiară din
partea UE, facilităţi pentru vize etc. În plus, PEV prevede un sprijin mai mare din partea UE în
procesul de reglementare transnistreană, un obiectiv urmărit de autorităţile de la Chişinău de mai
multă vreme. Pe de altă parte PEV nu prevede aderarea Republicii Moldova la UE, deci nu satisface
întru totul aspiraţiile europene ale Republicii Moldova. Cu toate acestea, Chişinăul trebuie să se
concentreze asupra îndeplinirii depline şi în termen a angajamentelor luate în cadrul PEV, în acest fel
demonstrînd ataşamentul faţă de obiectivul de integrare europeană şi deschizînd perspectiva unor
relaţii şi mai strînse cu UE.

65. Pronosticaţi asupra perspectivei aderării RM la UE.

Donald Tusk: „In primul rînd, Parteneriatul Estic nu a fost o promisiune oficiala că va garanta aderarea la
Uniunea Europeana pentru că ideea, visul aderarii este ceva destul de nou. Dar, bineinteles că Georgia, Moldova
si Ucraina au tot dreptul sa viseze la acest vis european şi cred ca este de datoria noastra, si mi se pare ca aceasta
este responsabilitatea mea personala, de a nu face promisiuni deşarte ca acest lucru ar putea fi posibil miine sau
poimiine. Drumul spre Europa poate ca nu va aduce calitatea de membru in viitorul apropiat, dar apropierea
neoficiala de standardele europene, de comunitatea noastra culturala si politica s-ar putea intimpla in citiva ani,
dar numai avind acest vis si cu ajutorul nostru.Uniunea Europeana nu doreste sa dezamageasca ţările aspirante şi
ca Acordul de asociere si ridicarea vizelor pentru moldoveni sunt dovezi că Uniunea Europeana este un partener
„predictibil” si ca in viitor aceste ţări ar putea sa se regăseasca „intr-o singura organizatie politica”.
În Moldova există o opinie larg răspândită, conform căreia RM ar putea urma „scenariul ucrainean”, în care
instabilitatea politică va împiedica elaborarea şi implementarea reformelor democratice. Într-o astfel de
perspectivă,unii analişti susţin că UE ar putea să-i întoarcă spatele RM şi să-şi redirecţioneze atenţia şi eforturile
spre dimensiunea de sud. Există un alt avertisment, care se referă în mod direct la posibilitatea unor noi alegeri
anticipate, ceea ce ar constitui o „catastrofă” în ceea ce vizează politica internă şi externă (adică relaţiile cu UE).
Este realist de presupus că lipsa prelungită a reformelor sistemice în domeniile-cheie va împiedica apropierea
Moldovei de UE, dar e totuşi exagerat de a prezice o schimbare fundamentală în atitudinea UE faţă de RM.
Bineînţeles, nu este exclus că UE va arăta unele semne de „oboseală”, dacă RM nu se va conforma cerinţelor
privind reformele, dar, în pofida acestui fapt, există motive temeinice de a ne aştepta că UE îşi va menţine interesul
faţă de RM şi apropierea viitoare de UE, şi chiar speranţa vizavi de „istoria noastră de succes”. primul rând,
mărimea şi poziţia geografică contează.
Există mult mai multe speranţe şi potenţial de a deveni o „istorie de succes” pentru o ţară cu o populaţie de circa
patru milioane de oameni, care se află la hotar cu UE (nu cu Rusia), decât pentru o ţară cu 46 de milioane de
locuitori, poziţionată între UE şi Rusia. În al doilea rând, conflictul transnistrean favorizează o atenţie sporită faţă
de ţara noastră. Acesta este singurul conflict îngheţat din zona postsovietică, ce vizează direct UE.E adevărat,
separatismul transnistrean ar putea crea obstacole considerabile pentru integrarea europeană a RM pe viitor, dar pe
termen mediu şi scurt acesta ar atrage mai degrabă atenţia specială a UE. În al treilea rând, RM e una dintre ţările
cele mai proeuropene din regiune, cu cel mai proeuropean guvern şi cu un consens în cadrul cercurilor politice şi al
societăţii în favoarea UE. Un sondaj naţional organizat în martie 2011 arata că, în cazul unui referendum privind
aderarea RM la UE, 62% din cetăţeni ar vota „pro”.
În Ucraina, dimpotrivă, se atestă o scădere mică, dar treptată în ceea ce priveşte sprijinul ideii de integrare în UE.

66.Propuneţi formulele utilizate pentru aplicarea VMC ţinînd cont de prevederile art. 16 (4) TUE şi art 283
(3) TFUE, dar şi de perioadele de tranziţie formulate la art 3 (2) din Protocolul privind Dispoziţiile
tranzitorii anexat la TUE şi TFUE.
În general, Consiliul UE adoptă deciziile aplicând regula „majorităţii calificate”. Cu cât populaţia unei ţări este mai
numeroasă, cu atât sunt mai multe voturile de care dispune ţara respectivă. Totuşi, în realitate, numărul voturilor nu
este strict proporţional cu populaţia, ci ponderat în favoarea ţărilor cu mai puţini locuitori:
  Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit: 29 de voturi
 Spania şi Polonia: 27
 România: 14
 Ţările de Jos: 13
 Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria: 12
 Austria, Bulgaria şi Suedia: 10
 Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia: 7
 Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia: 4
 Malta: 3
TOTAL: 345
Majoritatea calificată este îndeplinită în cazul în care:
 majoritatea celor 28 de ţări membre (uneori chiar şi două treimi) votează în favoarea deciziei
 se întrunesc cel puţin 255 din cele 345 de voturi.
În plus, orice stat membru poate cere să se verifice dacă majoritatea întrunită reprezintă cel puţin 62% din totalul
populaţiei. În caz contrar, propunerea nu poate fi adoptată.
Se renunță la sistemul de pondere a voturilor. Pentru adoptarea actelor la propunerea Comisiei,va fi nevoie de două
condiții:
1)55% din numărul statelor, cuprinzînd cel puțin 15 state;
2)Statele ce susțin actul trebuie să reprezinte 65% din populația UE.

Minoritatea de blocaj trebuie să cuprindă cel puțin 4 state, ca o garanție împotriva dominațieistatelor cu populație
numeroasă. La insistențele Poloniei, aplicarea noului sistem de vot s
-aamânat. Astfel s-a stabilit că, dacă niciun stat nu va cere continuarea procedurii consimțite la Nisa, noul
mecanism se va aplica din 2014. Dacă unul sau mai multe state recurg la aceastăopțiune, dubla majoritate să
funcționeze abia din 2017.Reforma operată prin Tratatul de la Lisabona e însoțită de încă o limitare: tot la cererea
Poloniei, s-a reactivat Compromisul de la Ioanina,introducându-se un veto temporar pentrustatele aflate în
minoritate. Astfel, dacă niște state membre
-al căror număr se apropie deminoritatea de blocaj, fără a o atinge
-se opun adoptării unui act, președenția Consiliului va proceda la o nouă deliberare. În cursul acestei deliberări
Consiliul va face tot posibilul pentru a se ajunge, într-un termen rezonabil, la o soluție satisfăcătoare pentru statele
aflate înminoritate. Decizia nefiind blocată ci întîrziată, acest system fiind abandonat după intrarea în vigoare a
Tratatului de la Nisa.

67. Relataţi istoricul şi motivaţia creării Curţii de Justiţie;

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii și a Comunității

Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul de
prima instanta şi Tribunalul Funcţiei Publice, a căror principală misiune este examinarea legalității actelor Uniunii
şi asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia.
Creata in 1951, ca o institutie a CECO, Curtea de Justitie si-a extins competentele si asupra CEE si CEEA de la
infiintarea acestora, Pe masura dezvoltarii Comunitatii, a crescut foarte mult si volumul de activitate al Curtii, iar
institutia a devenit supraaglomerata. Pentru a descongestiona agenda de lucru a Curtii, s-a decis crearea
Tribunalului de prima instanta, care a inceput sa lucreze in 1989. Tratatul de la Nisa a extins competent TPI si a
prevazut posibilitatea infiintarii de camera specializate pe anumite domenii, care sa preia din sarcinile TPI. Un prim
pas s-a facut prin infiintarea Tribunalului Functiei Publice, care functioneaza din octombrie 2005.
Tratatul de la Lisabona introduce clar notiunea de Curte de Justitie. Astfel, CJUE este institutia Uniunii cu un rol
jurisdictional in interiorul UE, care are misiunea de a asigura respectarea dreptului UE in interpretarea si aplicare
uniforma a tratatelor.Litigiile de competenta CEJ sint in materie administrativa si civila, ea nedispunind de
competente in materie penala.

68. Determinaţi natura juridică a Curţii de Conturi.

Curtea Europeană de Conturi verifică modul în care sunt administrate fondurile europene. Rolul său este acela de a
îmbunătăţi gestiunea financiară a UE şi de a prezenta rapoarte cu privire la folosirea banilor publici. A fost
înfiinţată în 1975 şi are sediul la Luxemburg.
 Curtea Europeana de Conturi este una din cele cinci institutii ale Uniunii Europene. Misiunea sa este de a audita
independent bugetul Uniunii Europene (venituri si cheltuieli) si de a evalua modul in care institutiile UE isi
indeplinesc rolul.

Curtea a fost infiintata in 1975 prin Tratatul Bugetar si este recunoscuta ca una dintre institutiile europene prin
Tratatul de la Maastricht.

In prezent Curtea este compusa din 28 de membri, cate unul din fiecare stat membru, numiti de Consiliu pentru
o perioda de sase ani, cu posibilitate de reinnoire. Membrii isi aleg dintre ei un Presedinte, pentru un mandat de trei
ani.
Una dintre cele mai importante sarcini ale Curţii de Conturi este să înainteze Parlamentului European şi Consiliului
un raport anual privind exerciţiul financiar anterior („descărcarea anuală de gestiune”). Parlamentul examinează
minuţios raportul Curţii înainte de a decide dacă aprobă sau nu modul în care Comisia a gestionat bugetul.
De asemenea, Curtea trebuie să formuleze un aviz privind legislaţia financiară a UE şi posibilităţile de combatere a
fraudei.
Auditorii Curţii de Conturi efectuează frecvent controale în instituţiile UE, în statele membre şi în ţările care
primesc ajutoare europene. Activitatea Curţii vizează, în principal, fondurile de care răspunde Comisia Europeană,
însă, în practică, autorităţile naţionale gestionează 80% din venituri şi cheltuieli.

69.Analizati procedura de numire a membrilor Curtii de Conturi si statutul lor.

Membrii Curtii de Conturi sunt umiti de Consiliriu dupa consultarea PE si in urma nominalizarilor de
statele membre.Durata normal a mandatului-6 ai,poate fi reinnoit.
Mandatul poate inceta prin schimbare ordinara,deces,in mod individual prin demisie sau prin
destituire,declarata de Curtea de Justitie.

Statutul membrilor:
-Membrii Curtii de Conturi sunt alesi din personalitatile care fac parte,ori au facut parte,in statul lor,din
institutiile de control financiar extrem sau care au o calificare deosebita pentru aceasta functie.
-Ei trebuie sa ofere toate garantiile de independenta.
-La indeplinirea competentelor,membrilor Curtii li se interzice sa solicite sau sa accepte instructiuni din
partea unui guvern sau organism al UE.
-Pe durata mandatului,membrii Curtii nu pot exercita nici o alta activitate profesionala,remunerata sau nu.
-In cazul nerespectarii acestor obligatii,Curtea de Justitie,la solicitarea Curtii de Conturi,poate decide
destituirea membrului Curtii de Conturi in cauza din functie,ori il poate declara decazut din dreptul la
pensie sau alte avantaje care inlocuiesc acest drept.
-Membrii Curtii de Conturi beneficiaza de privilegiile si imunitatile prevazute de Protocolul nr.6 privind
privilegiile si imunitatile Uniunii.

70.Estimatii rolul Curtii de Conturi din perspective atributiilor pe care le are.

Curtea de Conturi are un rol important deoarece in primul rind asigura controlul conturilor Uniunii.Pe
linga aceasta mai are si alte atributii semnificative:
-Verifica totalitatea conturilor de venituri si cheltuieli ale Uniunii,ale oricarui organ,oficiu sau agentie
infiintata de Uniune;
-Efectueaza controlul asupra actelor justificative si la fata locului,in sediile oricarui organism care
administreaza venituri sau cheltuieli facute in numele UE si in statele membre,inclusive imobilele oricarei
persoane fizice sau juridice care beneficieaza de varsamintele provenite de la bugetul UE;
-Colaboreaza cu institutiile supreme de audit din statele membre,fiind obligate sa ra[prteze orice fraude
descoperite sau iregularitati Oficiului European de lupta anti-frauda;
-Sprijina PE si Consiliul in exercitarea functiei de control al executiei bugetare;
-Adopta rapoarte anuale,rapoarte special sau avize cu majoritatea membrilor Curtii;
-Intocmeste un raport annual dupa incheierea fiecarui exercitiu financiar,care se transmite celorlalte
institutii ale UE si se publica in Jurnalul Oficial al UE;
-Poate sesiza Curtea de Justitie pentru incalcarea dreptului UE in privinta altor institutii sau pt abtinerea
de a actiona;
71.Identificati definitiile pt dreptul UE si particularitatile acestuia.
DUE este un sistem autonom de dr. alcătuit dintr-un complex de norme şi principii de drept care
reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în cadrul proceselor de integrare ale comunităţilo reuropene
şi UE.
Dreptul Uniunii Europene reprezintă un ansamblu unitar complex de reguli și principii, autonom
atât în raport cu dreptul internaţional cât şi cu dreptul intern, ce reglementează conduita statelor membre,
resortisanților acestora, instituțiilor Uniunii și Uniunii înșiși. În cadrul acestui sistem de drept, integrat în
dreptul intern al statelor membre, se degajă o ierarhie a normelor.

Particularitati:
-sunt superioare faţă de prevederile legislative ale sistemelor naţionale de drept;
-are un carecter regional, supranaţional, reglementază relaţii strict determinate;

Normele care compun dreptul Uniunii Europene beneficiază de prioritate în raport cu dispoziţiile
naţionale şi, în principiu, de un efect direct în dreptul intern. Punerea în aplicare a acestui drept depinde
însă de cooperarea instituţiilor statale. În punerea în aplicare a dreptului Uniunii, autorităţile naţionale
conservă o autonomie instituţională şi procedurală însă, dacă nu se achită de obligațiile asumate, își pot
vedea angajată răspunderea. Pentru a garanta o aplicare uniformă şi armonioasă a dreptului său, Uniunea
dispune de o putere de sancţionare destul de largă şi diversificată.

72.Analizati principiul suprematiei din perspectiva jurisprundentei CJUE.

Conform principiului supremaţiei, dreptul european are o valoare superioară faţă de legislaţiile naţionale
ale statelor membre. Principiul supremaţiei este valabil pentru toate actele europene care au caracter
obligatoriu. Statele membre nu pot aşadar să aplice o normă naţională care ar fi contrară dreptului
european. CJUE a consacrat principiul supremaţiei în hotărârea Costa împotriva Enel din data de 15
iulie 1964. În această hotărâre, Curtea declară că legislaţia emisă de instituţiile europene se integrează în
sistemele juridice ale statelor membre, care sunt obligate să o respecte. Dreptul European are atunci
supremaţie asupra legislaţiilor naţionale. Astfel, dacă o regulă naţională este contrară unei dispoziţii
europene, autorităţile statelor membre trebuie să aplice dispoziţia europeană. Dreptul naţional nu este nici
anulat şi nici abrogat, însă caracterul său obligatoriu este suspendat.Curtea a precizat în continuare că
supremaţia dreptului european se aplică tuturor actelor naţionale, indiferentdacă acestea au fost adoptate
anterior sau ulterior actului european în cauză.
Întrucât dreptul european devine superior dreptului naţional, principiul supremaţiei garantează aşadar o
protecţie uniformă a cetăţenilor, prin dreptul european, pe întreg teritoriul UE.

73.Evaluati recunoasterea principiului suprematiei din perspective statelor membre.

La fel ca în cazul principiului efectului direct, Curtea de Justiţie exercită controlul aplicării corecte a
principiului supremaţiei. Aceasta sancţionează statele membre care nu îl respectă prin intermediul
deciziilor luate în temeiul diferitelor acţiuni prevăzute de tratatele fondatoare, în special acţiunea în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor .
Judecătorul naţional are, de asemenea, obligaţia de a asigura respectarea principiului supremaţiei. După
caz, acesta poate să utilizeze procedura întrebărilor preliminare, dacă există îndoieli privind aplicarea
acestui principiu. Într-o hotărâre din 19 iunie 1990 (Factortame), Curtea de Justiţie a stabilit că o instanţă
naţională, în cadrul pronunţării unei hotărâri preliminare privind valabilitatea unei norme naţionale,
trebuie să suspende fără întârziere aplicarea acestei norme, în aşteptarea soluţiei preconizate de Curtea de
Justiţie şi a hotărârii pe care instanţa o va lua privind fondul acestei chestiuni.

74.Expuneti procesul de intindere a Comunitatilor Europene si a Uniunii Europene

de la 6 la 27;
Extinderea integrarii europene inseamna extinderea geografica (sau integrarea pe orizontala) si consta in
aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfasurat in cinci valuri
succesive de aderare, etapele intregrarii geografice fiind urmatoarele:
Membri fondatori : 1957 - Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg;
Prima extindere : 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;
A doua extindere : 1981 - Grecia;
A treia extindere : 1986 - Portugalia, Spania;
A patra extindere : 1996 - Austria, Finlanda, Suedia;
A cincea extindere : 2004 - Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,Slovenia,
Ungaria;
A şasea extindere : 2007 – Bulgaria, Romania.
2013- Croatia

75.Analizati strategia de extindere a UE ;statele candidate si potential candidate;

Calitatea de stat membru al UE nu se poate obţine de pe o zi pe alta, ci presupune parcurgerea
unei proceduri complexe. Odată îndeplinite condiţiile de aderare, ţările candidate trebuie să aplice
legislaţia europeană în toate domeniile.Orice ţară care îndeplineşte condiţiile de aderare îşi poate depune
candidatura. Cunoscute sub denumirea de „criteriile de la Copenhaga‖”, acestea include existenţa
economiei de piaţă, a unei democraţii stabile, a statului de drept, precum şi acceptarea legislaţiei UE,
inclusiv a celei referitoare la moneda euro. O ţară care doreşte să adere la UE înaintează o cerere
Consiliului, iar acesta îi solicită Comisiei Europene să evalueze capacitatea statului candidat de a
îndeplini criteriile de la Copenhaga. Dacă avizul Comisiei este favorabil,Consiliul trebuie să convină
asupra unui mandat de negociere. Ulterior, se deschid negocieri oficiale pentru fiecare capitol de aderare
în parte.Astfel, pana a deveni stat-membru al UE, statele trec prin urmatoarele faze: state-aderente,state-
candidate si state-potential candidate. Statele aderente deja sunt in plan de aderare, ele fiind in faza de
inchidere a negocierilor de integrare. Statele-candidate sunt în plin proces de transpunere (sau integrare) a
legislaţiei UE în legislaţia naţională, iar ţările potenţial candidate încă nu îndeplinesc criteriile de aderare.
Statele-canditate: Albania, Macedonia, Muntenegro, Serbia, Turcia;
Statele potential-candidate – Kosovo, Bosnia si Herzegovina

76. Determinati natura juridica a Uniunii Europene si a TUE si TFUE;

Una din cele mai importante noutati pe care le aduce Tratatul de la Lisabona este faptul ca Uniunea
Europeana are personalitate juridica. Tratatele constitutive ale Comunitatilor europene le-au dotat pe
acestea cu personalitate juridica, dar începând cu Tratatul instituind Uniunea Europeana din 1993 si
continuând cu tratatele de revizuire ulterioare nu s-a mai prevăzut acest aspect (propuneri de acordare
a personalităţii juridice Uniunii Europene au fost înregistrate si cu prilejul elaborării tratatelor de la
Maastricht si Amsterdam, insa nu s-a luat nicio decizie din raţiuni politice naţionale.)
-TFUE ofera Consiliului posibilitatea desemnarii negociatorului,fie Comisia,fie IR AEPS,in fuctie de
domeniul acordului in cauza.
-TFUE extinde atributiile PE solicitind aprobarea din partea PE a mai multor acorduri international,in
particular acele care acopera domeniile pentru care se aplica procedura legislative ordinara.
-Acordurile incheiate in cadrul Tratatelor sunt obligatorii pt institutiile Uniunii si pt statele
membre.Tratatul de la Lisabona retine particularitatile procesului de luare a deciziilor existente la ex
pilonul PESC,mentinind la art.31(1) TUE sistemul numit “abtinere constructive”in cadrul caruia abtinerea
de la vot nu creeaza obligatia pt statul care s-a abtinut de a aplica decizia,dar obligatia de a accepta faptul
ca decizia angajeaza Uniunea.

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul
European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai
profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii
Europene.
Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE și a Tratatului EURATOM acest document este și actul
constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituții definitive a
UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.
Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuiește însă vechile Comunități Europene, ci le reunește sub
un numitor comun, acela al unei noi “politici și forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente
Comunitățile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:
 Comunitățile Europene
 Colaborarea în politica externă și de securitate (PESC),
 Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP).
Conținutul tratatului:
Uniunea monetară și economică (Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice și
Monetare în trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai
devreme la 1 ianuarie 1997 și cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o țară să participe la Uniunea
monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergență), prin care trebuie
asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul
prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb.)
Politica externă și de securitate comună Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin
Tratatul de la Maastricht de Politica Externă și de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un
pilon al UE, deciziile sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri
este nevoie de aceea de un vot în unanimitate.
Cetățenia europeană Nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează. Cetățenia europeană o deține
orice persoană care are cetățenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele dreptul de
ședere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv și activ la alegerile locale precum și dreptul de a alege
deputații din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.
Procesul de democratizare O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În
felul acesta Parlamentul European are în anumite domenii aceleași drepturi ca și Consiliul de Miniștri. În
afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea
adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene.
Colaborarea în domeniul politicii interne și juridice În tratat s-a hotărât îmbunătățirea colaborării în
domeniul juridic și al afacerilor interne. Pentru o mai bună coordonare a colaborării polițienești a fost
înființat Oficiul European de Poliție Europol, cu sediul la Haga.

77.Analizati competentele UE introduce de Lisabona ca urmare a abolirii sistemului

de piloni.
Uniunea actioneaza numai in limitele competentelor care i-au fost atribuite de statele membre prin
Tratate.
Principiul atribuirii competentelor:
UE actioneaza numai in limitele competentelor atribuite;
Orice competenta care nu este atribuita Uniunii prin Tratate, apartine statelor membre. Aceasta semnifica
ca toate competentele sunt stabilite de statele membre. Totusi, nu exista in Tratate un catalog al
domeniilor integral excluse din dreptul UE. Tototdata, conform TUE, securitatea nationala ramine
responsabilitatea exclusiva a fiecarui stat membru. Astfel,actiunea Uniunii si a institutiilor sale trebuie sa
se incadreze in limitele competentelor sale. In caz contrar, este posibila prezentarea unei actiuni in anulare
in fata CJUE.Tratatul de la Lisabona clarifica tipurile de competente ale Uniunii, stabilind in mod expres
caracterul acestora: competente exclusive/ competente partajate/competente de sprijin fata de statele
membre.Competente exclusive: numai UE poate legifera si adopta acte cu caracter de forta juridical
obligatorie intr-un domeniu determinat. Statele membre nu pot actiona cu exceptia cand sun tabilitate de
Uniune si pentru punerea in aplicare a actelor Uniunii.
Domenii relevante:Uniunea Vamala;
Normele cu referire la concurenta; Politica monetara
Competente partajate: Atit Uniunea, cat si statele membre pot legifera si adopta acte obligatorii din punct
de vedere juridic, insa competenta statelor membre se bazeaza pe principiul „ocuparii domeniului‖.
Statele membre isi execut competenta in masura in care Uniunea nu si-a executat competenta. De vreme
ce domeniul a fost ocupat de Uniune, statele membre isi pierd competenta lor. Domenii relevante: piata
interna; agricultura si pescuitul;mediul;
Competente de sprijin: sustinere, coordonare si completare:
Atit Uniunea, cit si statele membre pot legifera, doar ca Uniunea poate doar sa sprijine, sa coordoneze
sau sa completeze actiunile statelor membre. Actiunile Uniunii nu vor inlocui competentele statelor
membre.Actele obligatorii ale Uniunii nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege ale statelor
membre. Domenii relevante: industria; cultura; turismul; protectia civila; educatia.

78.Estimati importanta modificarilor introduse de Lisabona

- Uniunea Europeana se bazeaza pe 2 tratate: TUE si Tratatul p-nd Functionare UE

- acordarea personalitatii juridice unice ue si abolirea pilonilor;
- creste rolul PE in procesul decizional al UE- initiativa cetateneasca;
– 1 milion de cetateni europen poate solicita direct Comisiei sa prezinte ointiativa legislative;
- carta drepturilor fundamentale dobandeste caracter obligatoriu, desi nu este incorporata in Tratat.

- Uniunea Europeană va avea un Preşedinte stabil al Consiliului European, cu un mandat de 2 ani şi

jumătate, cu posibilitatea de a fi reînnoit o singură dată.
- Uniunea va avea un Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, care-l va
înlocui pe actualul Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună/PESC. Noul
Înalt Reprezentant va fi, în acelaşi timp, şi vice-preşedinte al Comisiei.
- Numărul de membri ai Parlamentului European este fixat la 750 plus preşedintele PE. Numărul minim
şi maxim de reprezentare a statelor membre a fost stabilit la 6, respectiv 96 de parlamentari europeni.
România beneficiază de 33 de deputaţi europeni.
- Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte statut juridic obligatoriu.
- Tratatul măreşte numărul domeniilor în care Parlamentul European are dreptul de a aproba legislaţia
europeană, împreună cu reprezentanţii statelor membre din Consiliul UE (procedură cunoscută sub
numele de „co-decizie”).
- Votul cu majoritate calificată va deveni modalitatea obişnuită de vot în Consiliul UE. Se va renunţa
astfel la dreptul de veto în multe domenii ale acţiunii UE, întărindu-se capacitatea de acţiune
comunitară.
- Deciziile luate cu majoritate calificată vor avea nevoie, începând din 2014, de sprijinul a 55% dintre
statele membre, reprezentând 65% din populaţia Uniunii Europene.
- Parlamentele naţionale dobândesc dreptul de a urmări actele legislative ale Uniunii, pentru a se asigura
că atribuţiile sunt exercitate la cel mai adecvat nivel decizional (local, naţional sau european) –
respectarea principiului subsidiarităţii.
- Uniunea Europeană dobândeşte personalitate juridică.
- Importanţa relaţiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat, ca politică integrată.
- Tratatul de la Lisabona recunoaşte existenţa unor noi provocări la adresa Uniunii, precum combaterea
schimbărilor climatice, promovând totodată solidaritatea statelor membre în domeniul energiei.
- Statele membre se pot retrage din UE, urmând procedura prevăzută în acest sens de clauza de retragere.

79.Expuneti natura juridica a Uniunii Europene.

Una din cele mai importante noutati pe care le aduce Tratatul de la Lisabona este faptul ca
Uniunea Europeana are personalitate juridica. Tratatele constitutive ale Comunitatilor europene le-au
dotat pe acestea cu personalitate juridica, dar începând cu Tratatul instituind Uniunea Europeana din 1993
si continuând cu tratatele de revizuire ulterioare nu s-a mai prevăzut acest aspect (propuneri de acordare
a personalităţii juridice Uniunii Europene au fost înregistrate si cu prilejul elaborării tratatelor de la
Maastricht si Amsterdam, insa nu s-a luat nicio decizie din raţiuni politice naţionale. )
Natura juridică a Uniunii Europene este una dintre cele mai discutate şi controversate teme în literatura de
specialitate. Dificultatea definirii Uniunii derivă, pe de o parte, din natura sa evolutivă, un „evoluţionism
constant”2, care nu facilitează reflecţia3, iar pe de altă parte, din complexitatea procesului de integrare,
care presupune un melanj de elemente supranaţionale şi interguvernamentale de natură diferită
(economică, socială, politică). Deşi prin Tratatul de la Lisabona Uniunea dobândeşte personalitate
juridică, devenind subiect de drept, definirea naturii juridice a Uniunii Europene nu devine mai facilă, iar
calificarea dată acestei construcţii acum mai bine de 15 ani de către Jaques Delors, aceea de „obiect
politic neidentificat”, este la fel de actuală.
Uniunea reprezintă o structură juridică originală şi complexă, care refuză să se încadreze în
categoriile tradiţionale ale dreptului internaţional1. Originalitatea şi puterea sa ţin de găsirea unui
echilibru, de realizare a unui compromis între unificare şi respectarea diversităţii componentelor sale.
Formată din elemente de natură diferită (integrare suprastatală şi cooperare interguvernamentală),
Uniunea reuneşte elemente specifice organizaţiilor internaţionale interguvernamentale (în principal modul
de constituire), statelor federale (modul de repartizare a competenţelor, coexistenţa Uniunii şi a statelor
membre, alegerea directă a membrilor Parlamentului European, moneda unică, cetăţenia, sistemul juridic,
politicile comune, etc.) şi confederaţiilor (menţinerea calităţii de subiect de drept a statelor componente,
cooperarea într-un anumit număr de domenii, inclusiv în materie de politică externă şi de securitate), fără
a putea fi considerată ca aparţinând exclusiv uneia dintre aceste categorii. Ea este în acelaşi timp o uniune
convenţională de state2 (fără a fi o organizaţie regional clasică şi reprezentând mai mult decât o simplă
uniune reală3) şi o uniune constituţională4 (dimensiune întărită ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului
de la Lisabona), împrumutând numeroase elemente proprii statului federal.

80. Analizati principiul efectului direct si aplicabilitatii directe a dreptului UE din perspectiva
jurisprudentei CJUE
Principiul efectului direct ( principiul format de CJUE) permite persoanelor fizice să invoce în mod direct
o prevedere europeană în fața unei instanțe naționale sau europene. Acest principiu se referă numai la
anumite acte europene. În plus, principiul este supus mai multor condiții.
Expresia „direct aplicabi” apare în articolul 249 T.C.E.E. cu referire la unul dintre izvoarele dreptului
comunitar derivat – regulamentul. În acest context, aplicabilitatea directă semnifică faptul că, în primul
rând, regulamentele comunitare sunt integrate ca atare în ordinea juridică internă şi că orice măsură
naţională de transformare sau de introducere în ordinea juridică internă este interzisă.
Efectul direct include două aspecte: un efect vertical și un efect orizontal. Jurisprudenţa C.J.U.E. face
distincţie între aplicabilitatea directă verticală şi cea orizontală
 Aplicabilitatea directă verticală desemnează, în principal, posibilitatea invocării dispoziţiilor unei
directive în raport cu un stat sau cu o autoritate a acestuia.
 Aplicabilitate directă orizontală permite unui justiţiabil privat să invoce o dispoziţie comunitară
împotriva unei alte persoane particulare.

81. Evaluati efectele juridice ale regulamentelor, deciziilor si directivelor.

Regulamentul
Regulamentul este principalul izvor al dreptului derivat, actul cel mai important aflat la dispoziţia
instituţiilor Uniunii Europene, având aplicabilitate generală, fiind obligatoriu în toate elementele sale şi
direct aplicabil în fiecare stat membru
Aplicabilitatea generală, ca trăsături definitorie a regulamentului constă în caracterul nedeterminat,
neindividualizat al situaţiilor la care se aplică, formularea lui în abstract (asemănător cu legile interne), în
vederea aplicării sale la un număr nedeterminat de persoane şi în mod repetat, unor situaţii obiectiv
definite
- Obligativitatea regulamentului în toate elementele sale, este o caracteristică a regulamentului care îl
distinge de celelalte acte de drept derivat - de recomandări şi avize, care au un caracter îndrumător şi de
directive, care sunt obligatori numai în ceea ce priveşte rezultatul de obţinut, nu şi în ceea ce priveşte
mijloacele de realizare a acestuia. Fiind obligatoriu în toate elementele sale, statele membre nu pot aplica
regulamentul în mod incomplet sau selectiv; chiar dacă la emiterea lui s-a avut în vedere o situaţie
specifică unei anumite zone din spaţiul Uniunii, el are
aplicabilitate în toate sistemele de drept naţionale şi în toate situaţiile similare ce
vor apărea în timp
Aplicabilitatea directă a regulamentului are în vedere:
a) pe de o parte, faptul că nu este necesară vreo acţiune legislativă formală din partea statelor membre
pentru intrarea acestuia în vigoare, el aplicându-se direct în dreptul intern al statelor membre.
b) pe de altă parte, regulamentul are un efect direct, în sensul că este apt să
confere drepturi şi să impună obligaţii celor cărora li se adresează (persoane fizice
sau juridice, state membre sau organe ale acestora), drepturi şi obligaţii ce pot fi
invocate în faţa jurisdicţiilor naţionale sau a celei europene.
Directiva
Directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre.
Fiecare dintre ele are însă libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului
stabilit. De regulă, directivele sunt emise de către Consiliu și/sau de Parlament, ori de către Comisie,
putând avea caracter legislativ sau nelegislativ. Din punctul de vedere al destinatarilor, directiva poate
avea caracter general sau individual.
Directivele trebuie transpuse în dreptul intern al statelor cărora li se adresează, pentru ca rezultatul
urmărit să fie atins, ceea ce presupune modificarea legislaţiei naţionale sau adoptarea unor prevederi
legale în domeniile care fac obiectul ei. Netranspunerea unei directive presupune o încălcare a obligațiilor
ce revin statelor, putând determina angajarea răspunderii statului respectiv.

Decizia
Decizia este un act legislativ direct aplicabil și obligatoriu pentru toți cei cărora li se adresează.
Destinatarii săi pot fi statele membre sau chiar întreprinderile. Prin decizie, instituţiile abilitate pot conferi
drepturi sau pot impune obligaţii, pot autoriza o acţiune sau pot să ceară abţinerea subiectelor de a face
ceva, sau pot să dea explicaţii cu privire la o altă decizie. O decizie poate fi adoptată ca act legislativ de
Parlament și Consiliu, prin procedură legislativă ordinară, sau doar de Consiliu, printr-o procedură
specială, iar în calitate de act nelegislativ, de Consiliul European, Consiliu, Comisie sau Banca Centrală
Europeană. Decizia are aplicabilitate imediată şi directă, ea fiind receptată, integrată în dreptul intern al
statelor membre din momentul adoptării, fără să fie necesară luarea unor măsuri naţionale pentru
transpunerea ei şi având un efect direct, destinatarii şi terţii putând să se prevaleze de ea în justiţie. Ca şi
directivele, deciziile se comunică celor interesaţi, producând efecte juridice de la data notificării şi se
publică în Jurnalul Oficial.

82. Expunteti natura juridical a Consiliului European, modul de organizare si functionare

Consiliul European reprezintă forma de instituţionalizare a întâlnirilor periodice ale şefilor de stat sau de
guvern ai statelor membre, întâlniri care au început să se desfăşoare din 1961. Consiliul European apărea
astfel ca un organism de cooperare politică a statelor membre ale Uniunii Europene la cel mai înalt nivel
în cadrul căruia se stabilesc direcţiile de dezvoltare a Uniunii şi se definesc orientările politice
generale.
Organizare şi funcţionare
Preşedintele
Potrivit art. 15 alin (5) TUE, ”Consiliul European îşi alege preşedintele cu
majoritate calificată, pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea
reînnoirii mandatului o singură dată.
Preşedintelui Consiliului European îi revin două categorii de funcţii, unele în plan intern, altele de
reprezentare în plan extern a Uniunii.
În plan intern, la nivelul Uniunii, preşedintele:
 prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
 asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
 cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
  acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European;
 prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.

În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de funcţii, acesta asigură, ”la
nivelul său şi în această calitate”, reprezentarea externă a Uniunii în problem referitoare la politica
externă şi de securitate comună, ”fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate”.
Reuniunile
Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelui său (art. 15 alin (3)
TUE), o reuniune extraordinară a Consiliului European putând fi însă convocată de preşedinte ”atunci
când situaţia o impune”. Durata reuniunilor este, de regulă, de două zile şi acestea nu sunt publice.

83. Analizaţi competenţele Consiliului European, modalitatea de luare a deciziilor şi

regimul juridic al actelor elaborate de acesta
Principala atributie a Consiliului European este cea de impulsionare si orientare, potrivit art. 15 al
TUE, astfel incat Consiliul European ofera impulsurile necesare dezvoltarii Uniunii Europene si defineste
„orientarile si prioritatile politice principale si generale ale Uniunii”. Aceasta atributie vizeaza mai mult
pilonul PESC. În acest domeniu Consiliul European ”identifică interesele strategice ale Uniunii, stabileşte
obiectivele şi defineşte orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune, inclusive în ceea
ce priveşte chestiunile având implicaţii în materie de apărare” (art. 26 alin (1) TUE). De asemenea, un rol
important revine Consiliului European şi în stabilirea marilor orientări ale politicilor economice ale
statelor membre şi ale Uniunii (art. 121 TFUE), precum şi a orientărilor strategice ale programării
legislative şi operaţionale în materia spaţiului de libertate, securitate şi justiţie (art. 68 TFUE).

O a doua funcţie vizează rolul de arbitru cu care a fost investit Consiliul European (în
considerarea autorităţii de care dispun membrii săi), acesta fiind chemat să tranşeze chestiunile sensibile
asupra cărora a intervenit un dezacord la nivelul Consiliului. În domeniul securităţii sociale (art. 48
TFUE) sau în cel al cooperării în materie penală (art. 82-83 TFUE), dacă un membru al Consiliului
apreciază că un proiect de act aducere atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de securitate
socială sau ale sistemului său de justiţie penală, acesta poate sesiza Consiliul European, procedura
normativă suspendându-se. Consiliul European poate, fie să retrimită proiectul Consiliului, caz în care
procedura legislativă îşi reia cursul, fie (doar în materie de securitate socială) să ceară Comisiei să
înainteze o nouă propunere, caz în care proiectul este abandonat.

Deşi se face precizarea că acesta nu exercită funcţii legislative, Consiliul European a fost dotat,
prin Tratatul de la Lisabona cu competenţe decizionale importante. Astfel:
- poate constata existenţa unei violări grave şi persistente a valorilor Uniunii, constatare ce poate conduce
la suspendarea anumitor drepturi ale statului respective decurgând din tratate (art. 7 alin (2) TUE);
- poate decide revizuirea tratatelor (art. 48 TUE);
- poate adopta o decizie de autorizare a Consiliului să treacă de la unanimitate la majoritate calificată în
anumite domenii;
- aprobă criteriile de eligibilitate pentru statele care vor să adere la Uniune şi stabileşte orientările pentru
retragerea unui stat membru din Uniune;
- numeşte membrii diverselor instituţii (preşedintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant pentru
politica externă şi de securitate, al cărui mandat poate înceta tot prin hotărârea Consiliului European, sau
membrii directoratului Băncii Centrale Europene);
- stabileşte lista formaţiunilor Consiliului şi conducerea acestora.

Modalitatea de adoptare a deciziilor este consensul, ”cu excepţia cazului în care tratatele dispun
altfel”. Tratatele prevăd mai multe ipoteze în care votul Consiliului European este cerut, acesta hotărând
fie cu unanimitate (caz în care abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea
deliberărilor Consiliului European), fie cu majoritate calificată, după regulile aplicabile în cadrul
Consiliului Uniunii (în acest caz preşedintele Consiliului European şi cel al Comisiei nu iau parte la vot)
sau cu majoritate simplă. Regulamentui intern (art. 7) prevede că, la propunerea preşedintelui, pentru o
chestiune urgentă, deciziile Consiliului European pot fi adoptate ”prin vot exprimat în scris”. În caz de
vot formal, un membru al Consiliului European poate reprezenta un alt membru (doar unul singur), pe
bază de delegare. Rezultatele lucrărilor Consiliului European sunt consemnate într-un procesverbal
încheiat pentru fiecare reuniune în care sunt menţionate concluziile aprobate, deciziile luate şi declaraţiile
făcute cu această ocazie.
Modalitatea de luare a deciziilor luate:
1. Consensul – consensul devine regula, cu exceptia cand Tratatele prevad altfel. De regula, prin
consens se adopta actiunile politice.
2. VMC – Daca Consiliul European se pronunta prin vot, Presedintele C.European si presedintele
Comisiei nu participa la vot (ex: numirea presedintelui Consiliului European; presedintele Comisiei)
3. Unanimitate – In caz de vot prin unanimitate, abtinerile membrilor prezenti sau reprezentati nu
impiedica adoptarea deciziilor Consiliului European (ex: revizuirea Tratatelor)
4. Majoritate simpla – se utilizeaza in chestiuni de procedura, pentru adoptarea regulamentului de
procedura
Deciziile adoptate de Consiliul European sunt semnate de președintele acestuia și de Secretarul
General al Consiliului. În cazul în care nu indică destinatarul, acestea se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene. În cazul în care au un destinatar, deciziile se aduc la cunoștința acestuia de către
Secretarul General al Consiliului. (2) Dispozițiile privind forma actelor care figurează în anexa VI la
regulamentul de procedură al Consiliului se aplică mutatis mutandis deciziilor Consiliului European.

84. Identificaţi proiectele de relansare paşnică a continentului european care au precedat crearea
CECO.
Proiectele de relansare si cooperare europeana postbelica se dezvolta treptat pe trei planuri:
A) economic, prin desfasurarea planului Marshall si crearea Organizatiei Europene de Cooperare
Economica (OECE);
B) diplomatic si militar, prin pactul de la Bruxelles si NATO;
C) politic si parlamentar , prin Consiliul Europei.

85.Evaluaţi sub aspect comparativ rolul Preşedintelui Consiliului European, al Înaltului

Reprezentant pentru PESC şi a Preşedintelui Comisiei Europene în cadrul acţiunii externe a UE.
Atributiile Presedintelui Consiliului European in politica externa a UE tin mai mult de reprezentarea
externa a Uniunii in probleme referitoare la politica externa si de securitate comuna, fara insa a aduce
atingere atributiilor Inaltului Reprezentant, care participă în mod activ la politica externă şi de securitate
comună a Uniunii. În primul rând, acesta contribuie la elaborarea acestei politici, prin propunerile pe
care le supune votului Consiliului şi Consiliului European. Apoi pune în aplicare deciziile adoptate, în
calitate de mandatar al Consiliului.Înaltul Reprezentant al Uniunii deţine în plus o funcţie de
reprezentare. Acesta conduce dialogul politic cu ţările terţe şi are responsabilitatea de a exprima poziţiile
UE în organizaţiile internaţionale. Presedintele Comisiei Europene, la fel ca si Presedintele Consiliului
European, poate reprezenta Uniunea in problem referitoare la politica externa si de securitate comuna,
insa fara a aduce atingere atributiilor IR.

86. Analizaţi obiectivele şi cadrul instituţional al CECO;

Potrivit art. 3 din Tratat, obiectivele CECO erau: să vegheze la regularizarea aprovizionării; să
asigure egalitatea accesului la sursele de producţie; să vegheze la fixarea unor preţuri la cel mai mic nivel
posibil; să îmbunătăţească capacitatea şi calitatea producţiei şi să promoveze o politică de exploatare
raţională a resurselor naturale, să îmbunătăţească condiţiile de muncă şi de viaţă ale lucrătorilor; să
stimuleze dezvoltarea schimburilor internaţionale reciproce.
Realizarea pieţei unice se va face progresiv, pentru a permite adaptarea instituţiilor naţionale la
noile condiţii. După o perioadă pregătitoare, în cursul căreia se organizează instituţiile, şi care se încheie
la începutul anului 1953, şi una de tranziţie, la 10 februarie 1953 este deschisă piaţa comună pentru
cărbune, minereu şi fier vechi, iar pe 1 mai 1953 şi pentru oţel.
 Caracterul supranaţional al Comunităţii este dat de structura sa instituţională. Organul dotat cu
principalele puteri de decizie şi gestiune este Înalta Autoritate3, beneficiind de autonomie faţă de
guvernele statelor membre. Aceasta este compusă din nouă membrii, persoane independente desemnate
de comun acord de către guvernele statelor membre în considerarea competenţelor lor personale şi
exercitându-şi funcţia în totală independenţă, în interesul general al Comunităţii. Acestea nu trebuie să
solicite şi nici să accepte instrucţiuni de la vreun guvern sau organism. Înalta Autoritate emite, în
domeniile sale de competenţă, decizii care sunt obligatorii pentru statele membre, „direct aplicabile” pe
teritoriul acestora. Independentă din punct de vedere financiar (în principal prin perceperea unei taxe de
maxim 1% asupra cifrei de afaceri întreprinderilor din sectorul cărbune-oţel), aceasta avea propriul
capital, putând să ofere împrumuturi şi garanţii firmelor.
Alături de Înalta Autoritate, Tratatul creează alte trei instituţii:
- Consiliul de Miniştri, înfiinţat la iniţiativa Benelux-ului, organ interguvernamental compus dintr-
un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru (ministrul afacerilor externe, de finanţe, al
economiei sau al industriei), acesta are sarcina de a armoniza acţiunea Înaltei Autorităţi cu cea a celor
şase guverne1. Pentru deciziile importante ale Înaltei Autorităţi, el îşi dă avizul conform, hotărând cu
unanimitate pentru chestiuni fundamentale şi cu majoritate în celelalte cazuri.
- Adunarea Comună, reprezentând popoarele statelor membre, formată din parlamentari desemnaţi
de către parlamentele naţionale2. Cu competenţe limitate la exercitarea unui control politic asupra Înaltei
Autorităţi, aceasta nu dispune de puteri legislative sau bugetare. Ea discută raportul general anual supus
de Înalta Autoritate şi poate, în anumite condiţii, să adopte o moţiune de cenzură obligând membrii Înaltei
Autorităţi să demisioneze.
- Curtea de Justiţie, organ jurisdicţional format din şapte judecători desemnaţi de comun acord de
către guverne, dar independenţi în acţiunea lor faţă de acestea, având sarcina de a veghea la interpretarea
şi aplicarea Tratatului şi a reglementărilor şi deciziilor adoptate de Înalta Autoritate. În exercitarea acestor
atribuţii ea tranşează diferendele şi poate anula o decizie.

Alături de aceste patru instituţii se înfiinţează un Comitet Consultativ, reprezentând producătorii,

lucrătorii, comercianţii şi consumatorii, care nu beneficiază însă de competenţe.

87. Evaluați particularitățile CECO în raport cu organizațiile internaționale de cooperare

La 18 aprilie 1951, între statele Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg se încheie
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul intră în vigoare la
25 iulie 1952, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani.
Prin Tratatul instituind CECO se pun bazele unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, care
presupune înlăturarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative de la libera circulaţie a acestor produse,
interdicţia măsurilor discriminatorii şi a subvenţiilor sau ajutoarelor acordate de către state, o piaţă
dominată de principiul liberei concurenţe. CECO va controla procesul de aprovizionare şi va fixa
preţurile.
Prin acest tratat ia naştere o organizaţie internaţională atipică, constituită dintr-un număr relativ mic
de state (doar şase state consimţind abandonul de suveranitate pe care îl presupunea participarea la
această organizaţie), dar dotată cu organe supranaţionale având competenţe limitate la anumite domenii,
însă beneficiind în aceste domenii de puterea de a lua decizii şi de a le impune statelor membre.
Potrivit art. 3 din Tratat, obiectivele CECO erau: să vegheze la regularizarea aprovizionării; să
asigure egalitatea accesului la sursele de producţie; să vegheze la fixarea unor preţuri la cel mai mic nivel
posibil; să îmbunătăţească capacitatea şi calitatea producţiei şi să promoveze o politică de exploatare
raţională a resurselor naturale, să îmbunătăţească condiţiile de muncă şi de viaţă ale lucrătorilor; să
stimuleze dezvoltarea schimburilor internaţionale reciproce.
Realizarea pieţei unice se va face progresiv, pentru a permite adaptarea instituţiilor naţionale la noile
condiţii. După o perioadă pregătitoare, în cursul căreia se organizează instituţiile, şi care se încheie la
începutul anului 1953, şi una de tranziţie, la 10 februarie 1953 este deschisă piaţa comună pentru cărbune,
minereu şi fier vechi, iar pe 1 mai 1953 şi pentru oţel.
 Caracterul supranaţional al Comunităţii este dat de structura sa instituţională. Organul dotat cu
principalele puteri de decizie şi gestiune este Înalta Autoritate, beneficiind de autonomie faţă de guvernele
statelor membre. Înalta Autoritate emite, în domeniile sale de competenţă, decizii care sunt obligatorii
pentru statele membre, „direct aplicabile” pe teritoriul acestora. Independentă din punct de vedere
financiar perceperea unei taxe de maxim 1% asupra cifrei de afaceri întreprinderilor din sectorul cărbune-
oţel), aceasta avea propriul capital, putând să ofere împrumuturi şi garanţii firmelor.
Alături de Înalta Autoritate, Tratatul creează alte trei instituţii:
- Consiliul de Miniştri, înfiinţat la iniţiativa Benelux-ului, organ interguvernamental compus dintr-un
reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru (ministrul afacerilor externe, de finanţe, al
economiei sau al industriei), acesta are sarcina de a armoniza acţiunea Înaltei Autorităţi cu cea a celor
şase guverne.
- Adunarea Comună, reprezentând popoarele statelor membre, formată din parlamentari desemnaţi de
către parlamentele naţionale. Cu competenţe limitate la exercitarea unui control politic asupra Înaltei
Autorităţi, aceasta nu dispune de puteri legislative sau bugetare.
- Curtea de Justiţie, organ jurisdicţional format din şapte judecători desemnaţi de comun acord de
către guverne, dar independenţi în acţiunea lor faţă de acestea, având sarcina de a veghea la interpretarea
şi aplicarea Tratatului şi a reglementărilor şi deciziilor adoptate de Înalta Autoritate. În exercitarea acestor
atribuţii ea tranşează diferendele şi poate anula o decizie.
Alături de aceste patru instituţii se înfiinţează un Comitet Consultativ, reprezentând producătorii,
lucrătorii, comercianţii şi consumatorii, care nu beneficiază însă de competenţe.
Prin înfiinţarea acestei organizaţii europene care, deşi cu caracter sectorial, reprezenta o formă nouă
de structură interstatală, s-a creat un precedent instituţional de o deosebită importanţă. Aducînd, în primii
ani, numeroase beneficii economice, sociale şi politice, rolul CECO se va reduce treptat, pe fondul unei
supraproducţii apărute în sectorul carbonifer, al declinului puterii economice a cărbunelui şi oţelului în
raport cu petrolul şi al rezistenţei întâmpinate din partea mediilor profesionale naţionale.

88. Expuneți obiectivele CECO și CEEA

Potrivit art. 3 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Cărbunelui şi Oţelului,
obiectivele CECO erau: să vegheze la regularizarea aprovizionării; să asigure egalitatea accesului la
sursele de producţie; să vegheze la fixarea unor preţuri la cel mai mic nivel posibil; să îmbunătăţească
capacitatea şi calitatea producţiei şi să promoveze o politică de exploatare raţională a resurselor naturale,
să îmbunătăţească condiţiile de muncă şi de viaţă ale lucrătorilor; să stimuleze dezvoltarea schimburilor
internaţionale reciproce.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), a treia comunitate europeană, are
ca obiectiv crearea unei pieţe comune a energiei atomice, contribuind la crearea şi dezvoltarea industriilor
nucleare, la creşterea nivelului de viaţă în statele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu alte state. Se
urmărea prin înfiinţarea acestei Comunităţi recuperarea decalajelor ce despărţeau statele membre în
domeniul industriei nucleare faţă de alte state (SUA, URSS, Marea Britanie) şi, în acelaşi timp, evitarea
ca industria germană de profil să se dezvolte independent. Tratatul stabilea o piaţă comună caracterizată
de libera circulaţie a materialelor nucleare de bază, a echipamentelor tehnice şi a mâinii de lucru,
dezvoltarea în comun a cercetărilor (prin înfiinţarea unui Centru comun de cercetare), stabilirea unor
norme uniforme de securitate, facilitarea şi coordonarea investiţiilor şi garantarea utilizării paşnice a
materialelor nucleare.

89. Analizaţi sistemul instituţional al CEEA şi CEE şi mecanismul decizional;

- o Comisie (echivalentă Înaltei Autorităţi a CECO) care reprezintă interesul general, comunitar şi ai cărei
membrii, numiţi de comun acord de către statele membre, sunt independenţi faţă de guvernele lor1. Ea
este dotată cu atribuţii atât în domeniul executiv, cât şi în cel legislativ, dispunând, în primul rând, de un
important rol de iniţiativă legislativă;
- un Consiliu, care reprezintă interesele statelor membre, format din câte un reprezentant la nivel
ministerial al fiecăruia dintre acestea. Acestei instituţii reprezentative a statelor membre i se atribuie
importante competenţe decizionale şi de coordonare a politicilor economice, tratatele de la Roma făcând
din Consiliu centrul de gravitaţie al sistemului instituţional. El poate adopta acte obligatorii,
care se impun statelor membre: regulamente, cu caracter general, direct aplicabile în fiecare stat membru,
sau directive, prin care se stabileşte în sarcina statelor obiectivele de atins, mijloacele rămânând la
alegerea acestora. Hotărârile erau luate, la începutul perioadei tranzitorii, cu unanimitate (fiecare stat
dispunând astfel de un drept de veto), urmând ca, în cea de-a treia etapă, aceasta să fie înlocuită în multe
domenii cu votul cu majoritate;
- o Adunare parlamentară, formată din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre, desemnaţi de către
parlamentele naţionale. Tratatele institutive atribuiau acestei instituţii puţine puteri, limitate la elaborarea
de avize consultative, înanumite domenii, şi la exercitarea unui anumit control politic asupra Comisiei.
Adunarea cuprindea 142 de membrii, repartizaţi astfel: 36 pentru fiecare din statele mari (Franţa,
Germania, Italia), 14 pentru Belgia şi Olanda şi 6 pentru Luxemburg. În 1962, aceasta decide să-şi
schimbe denumirea în aceea de „Parlament European” şi această denumire va fi utilizată, în practică, până
la recunoaşterea ei formală prin Actul Unic European;
- o Curte de Justiţie, compusă din judecători independenţi, care garanta respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatelor. Existenţa unui set de instituţii separate pentru cele trei Comunităţi era
însă contraproductivă şi ineficientă. De aceea, odată cu semnarea Tratatelor de la
Roma, a fost semnată şi Convenţia relativă la anumite instituţii comune ale Comunităţilor Europene, prin
care cele trei Comunităţi au fost dotate cu o Adunare Parlamentară şi cu o Curte de Justiţie comune, iar
CEE şi CEEA şi cu un Comitet economic şi social comun.

Astfel, schema institutionala CEEA si CEE era:

- Consiliul de Miniştri CEEA/ CEE – cate un ministru din fiecare tara

- ComisiaCEEA/ Comisia CEE; Comisia CEEA – 5 membri cu autonomie fata de statele membre;
Comisia CEE – 9 membri cu autonomie fata de statele membre; Competente: de a elabora proiecte
privind actiuni comunitare pe care le prezinta spre aprobare Consiliului ministerial.
- Adunarea – comuna pentru cele 3 comunitati; Compozitie: reprezentanti trimisi de parlaméntele
nationale; Functii exclusiv consultative si atributii de control.
- Curtea de Justiţie – comuna celor 3; Compozitie: 7 judecatori Sarcini: vegheaza respectare
prevederilor Tratatelor, precum si ale dispozitiilor de aplicare ale acestora.
- Comitetul Economic si Social – Organ consultativ común pentru CEEA si CEE;
- Agentia de Aprovizionare a CEEA – institutie de gestiune specializata.

In cadrul CEEA si CEE, mecanismul decizional este urmatorul: deciziile sunt luate de Consiliul de
Ministri, dar la propunerea Comisiilor. Asadar, desi Comisiile un mai pastreaza puterea de decizie a
Inaltei Autoritati, ele primesc un rol care un poate fi neglijat: au puterea de initiativa legislativa.

90. Formulaţi metodele propuse pentru construcţia europeană;

Metoda interguvernamentala(diplomatica) consta in colaborarea internat traditionala dintre state. In

organizatiile internat clasice, organul de conducere reuneste reprezentantii statelor participante si
hotaraste in unanimitate. Statele isi pastreaza suveranitatea, nu se ajunge la integrare. Ex: Consiliul
Europei, NATO. Metoda federalista este una de tip supranational. Deciziile se iau cu majoritate de voturi,
ceea ce implica o limitare a suveranitatii nationale. Federalistii europeni doreau in trecut adoptarea unei
constitutii federale, dupa modelul SUA. Nu a fost o idee usor de acceptat, pt ca ea reprezenta o
amenintare la adresa suveranitatii nationale.
 Metoda functionalista a lui Jean Monnet. Cautand o solutie de durata, JM a evaluat situatia dpdv
practic. Astfel, conditia pt asigurarea pacii era includerea Germaniei in acordurile europene, cu un statut
egal cu al celorlalti participanti. In spiritul conceptiei functionaliste, JM a pornit de la nevoile comune ale
statelor. Ideea lui era ca, daca Europa unita nu se poate raliza dintr-o data, ea se poate cladi pas cu pas,
integrand statele mai intai pe un sector de activitate ingust, dar vital. Legaturile economice vor crea
solidaritati concrete, declasand un proces ce va angrena si alte domenii. Se va ajunge, astfel, la o uniune
economica mai larga si in final, la integrarea politica. Organizatia ec a lui JM are un caracter puternic
supranational. Statele transfera esentialul capacitatii de decizie Inaltei Autoritati independente, ale carei
acte sunt obligatorii pt state. Curtea de Justitie va rezolva orice litigiu aparut.
Metoda comunitara. Dupa esecul Comunitatii Europene de Aparare, ideea unei structuri cu un
pronuntat caracter supranat nu mai era de actualitate. Solutia practica pt Comunitatea Economica
Europeana(CEE) a constat in compromisul dintre elem supranat, intr-o forma atenuata fata de sistemul
CECO si elem interguvernamental. S-a diminuat rolul Comisiei, care a primit monopolul put de
propunere, iar puterea de decizie a fost transferata Consiliului de ministri. Deci, Consiliul decidea la
propunera Comisiei, dupa consultarea Parlamentului.
Metoda federalista.
- modelul SUA;
- Deciziile sunt adopatate prin majoritate;
- un stat membru nu poate bloca deciziile prin aplicarea veto;
- o Constitutie comuna;
- inserarea in tratate a termenului “federal”;
- Marea Britanie era impotriva acestei metode;
Metoda neo-functionalista
Odată cu instituirea Comunităţ ii Economice Europene, î n 1957, funcţionalismul s-a simţ it trădat. Noua
comunitate î ş i găseş te reflectare in teoria neofuncţ ionalistă (E. B. Haas), corespunzând unei abordări
evoluţ ioniste, incrementaliste, în ceea ce priveş te integrarea europeană unde persistă stimulare
supranaţ ională din partea instituţ iilor create de statele membre. Teoria mai este cunoscută ş i sub numele
de teoria autorizată a integrării europene unde contează mai mult procesele de transfer al loialităţ ii către
autorităţ ile supranaţ ionale privind aprofundarea integrării europene prin efectul de angrenaj (spill-over
effect).
În anii '70 ai secolului trecut, preceptele neofuncţ ionalismului ș i-au găsit reflectare, atunci când instituţiile
europene păreau să-ş i fi pierdut rolul dominant, influenţ a ş i puterea de iniţ iativă î n relaţ iile cu statele
membre.
Tezele neofuncţionaliste au fost contestate ş i de argumentele neorealiste ş i neoraţ ionaliste, dintre care s-a
distins curentul interguvernamentalist liberal care considera că î n procesul de integrare statele sunt actorii
de bază ş i urmează să-ş i realizeze priorităţ ile.

91.Expuneți istoricul și temeiul juridic al creării Tribunalului (Tribunalul de Primă Instanță –

TPI);
Crearea a fost posibilă ca urmare a semnării Actului Unic European din 1986, care a modificat Tratatul de
la Roma (25 martie 1957).
A început să funcționeze la 31 octombrie 1989 printr-o decizie a Consiliului UE din 24 octombrie 1988,
cu scopul de a consolida garanțiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea
nivel al autorității judiciare, permițând astfel CEJ să se concentreze asupra atribuției sale de bază –
interpretarea uniformă a legislației comunitare.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona – decembrie 2009, TPI se numește Tribunalul și este
o instanță specializată în cadrul CEJ cu sediul la Luxemburg.
TPI soluționează disputele dintre:
 Comisie și pers. fizice sau juridice;
 dintre instituțiile comunitare;
 dintre instituțiile comunitare și funcționarii lor.
92.Expuneți istoricul și temeiul juridic al creării Tribunalului Funcției Publice;
Tribunalul Funcției Publice (TFP) - eng. Civil Service Tribunal, a fost înființat în 2004 (a început
activitatea în 2005), în urma adoptării Deciziei Consiliului UE din 2 noiembrie 2004, în baza Tratatului
de la Nisa (semnat 2001, în vig. 2003).
Funcționează pe lângă TPI și are sediul în TPI. Soluționează în primă instanță litigiile dintre UE și
funcționarii săi, litigii ce au obiect nu numai relațiile de muncă ci și de regimul de securitate socială +
litigiile privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din cadrul Europol, BCE, Oficiul
pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne, Eurojust.
93.Analizați procedura de numire, modalitatea de organizare și funcționare a judecătorilor la
Tribunalul Funcției Publice - eng. Civil Service Tribunal;
Numirea.
Tribunalul Funcției Publice este compus din șapte judecători numiți de Consiliu pentru un mandat de șase
ani care poate fi reînnoit, după publicarea unui anunț pentru depunerea de candidaturi și după emiterea
unui aviz de către un comitet instituit în acest scop format din 7 personalități alese dintre foști membrii ai
CEJ, TPI și alți juriști a căror competență este notorie. Judecători ad interim pot să se alăture acestor
judecători. Ei sunt chemați să suplinească absența unor judecători titulari care sunt împiedicați pe o
perioadă îndelungată să participe la soluționarea cauzelor.

Cu ocazia numirii judecătorilor la propunerea comitetului, Consiliul veghează la asigurarea unei

componențe cât mai echilibrate a Tribunalul Funcției Publice pe criteriul geografic și o reprezentare cât
mai extinsă posibil a sistemelor juridice naționale.

Judecătorii îl aleg dintre ei pe președintele Tribunalului Funcției Publice pentru un mandat de 3 ani.
Președintele poate fi reales.

Organizarea și funcționarea. Tribunalul Funcției Publice judecă în camere compuse din trei judecători.
Cu toate acestea, o cauză poate fi trimisă spre judecare plenului atunci când dificultatea sau importanța
problemelor de drept ridicate justifică această măsură. În plus, în cazurile stabilite prin Regulamentul de
procedură, Tribunalul Funcției Publice poate soluţiona o cauză în cameră compusă din cinci judecători
sau în complet format dintr-un judecător unic.

Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani.

Tribunalul Funcției Publice dispune de propria grefă, însă recurge la serviciile Curţii de Justiţie pentru
alte necesităţi administrative şi lingvistice.

94.Estimați competențele Tribunalului Funcției Publice (TFP) în raport cu competența

Tribunalului (TPI) și a Curții de Justiție (CEJ);
TFP TPI CEJ
Soluționează litigiile dintre Soluționează litigiile dintre: -Controlează legalitatea
UE și funcționarii săi. -UE și agenții săi (în recurs actelor comunitare;
față de deciziile TFP – -Interpretează unitare tratatele
controlul legalității); și actele comunitare derivate;
-recursurile împotriva unei -Controlează legalitatea
instituții a Comunității de acțiunilor/omisiunilor statelor
către pers. fiz. referitor în raport cu tratatele;
regulile de concurență; -Litigii dintre UE și
-recursurile în despăgubire ca funcționarii săi;
urmare a acțiunilor -Instanță arbitrară în caz de
instituțiilor comunitare; clauze compromisorii în
-dintre instituțiile comunitare; contract;
Deciziile TPI pot fi atacate la -Instanță de recurs de ultim
CEJ. grad în raport cu TPI;
-Tranșează litigiile între
statele membre în legătură cu
 tratatele;

95.Expuneți natura juridică a Ombudsmanului European

Ombudsmanul acționează ca intermediar între cetățean și autoritățile UE. Ombudsmanul este ales de
Parlament pentru un mandat de 5 ani. Poate fi destituit din funcție printr-o hotărâre CEJ la reclamația
Parlamentului, în cazul când nu respectă condițiile necesare funcției sau a comis o abatere gravă.
Ombudsmanul este independent, nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea la nimeni și nu poate
exercita orice altă activitate profesională sau nu.
Ombudsmanul acceptă reclamații de la cetățeni privind administrarea defectuoasă a instituțiilor UE.
Ombudsmanul investighează reclamațiile și întocmește un raport cu privire la fiecare. Poate efectua
investigații din propria inițiativă sau în baza plângerilor. În caz că se adeveresc încălcările, Ombudsmanul
sesizează instituția ce a admis încălcările, îi cere punctul de vedere, ulterior face raport pe caz și îl
transmite acesta Parlamentului și instituției în cauză, cu informarea petiționarului.
96.Determinați procedura de numire, organizare, funcționare și atribuțiile Ombudsmanului
European;
Numire: Candidaturile se trimit Comisiei pentru petiții a Parlamentului, în vederea analizării
admisibilității acestora. O listă a candidaturilor admisibile este supusă apoi votului Parlamentului. Se
procedează la o votare pe bază de buletine secrete, luându-se în considerare majoritatea voturilor
exprimate. Durată: Ombudsmanul este numit de Parlament după fiecare scrutin pentru întreaga durată a
mandatului Parlamentului adică 5 ani. Mandatul său poate fi reînnoit.
Funcționare: Ombudsmanul dispune de un secretariat alcătuit dintr-un personal supus normelor privind
funcția publică europeană. Ombudsmanul numește responsabilul principal al acestuia.
Atribuții:
— îşi exercită funcţiile în condiţii de independenţă totală, în interesul Uniunii şi al cetăţenilor acesteia;
— nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni de la niciun organism în vederea îndeplinirii funcţiilor sale;
— se abţine de la orice act incompatibil cu caracterul funcţiilor sale;
— nu poate exercita nicio altă funcţie politică sau administrativă ori activitate profesională, fie că este
remunerată sau nu.
Destituirea: Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiţie, la solicitarea Parlamentului European,
în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sau în cazul în care a comis o
abatere gravă. Ombudsmanul tratează cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor şi
organelor comunitare precum:
 comiterea unui abuz de putere;
 întârzierile nejustificate; adică nu sa dat răspuns la timp
 necomunicarea sau refuzul de a comunica informații;
 nedreptatea;
 discriminarea;
 desfășurarea unor proceduri incorecte.

97.Analizați procedura de numire și modalitatea de organizare și funcționare a judecătorilor la

Tribunal (TPI);
Compus din 28 de judecători, adică cel puțin câte unul din fiecare stat membru. Sunt numiți de comun
acord de guvernele statelor membre, pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Din rândul lor,
judecătorii desemnează un președinte pe un mandat de 3 ani și prin vot secret un grefier pentru mandat de
6 ani.
Se întrunește în camere, dar în unele cazuri determinate prin regulamentul de procedură, cauza poate fi
atribuită unui singur judecător sa se poate întruni în formațiune plenară. De regulă se întrunesc în camere
compuse din 3 sau 5 judecători. Aprox. ¾ din cauzele aflate pe rol sunt soluționate de către o cameră
compusă din 3 judecători. Pentru a face față volumului mare de lucru, cauzele (simple) pot fi atribuite
unui singur judecător. Când este o cauză complexă și dificilă, TPI se poate întruni în Marea Cameră
formată din 13 judecători sau în Ședință plenară.
98.Estimați competențele Tribunalului (TPI) în raport cu competența Curții Europene de Justiție
(CEJ);
TPI CEJ
Soluționează litigiile dintre: -Controlează legalitatea
-UE și agenții săi (în recurs actelor comunitare;
față de deciziile TFP – -Interpretează unitare tratatele
controlul legalității); și actele comunitare derivate;
-recursurile împotriva unei -Controlează legalitatea
instituții a Comunității de acțiunilor/omisiunilor statelor
către pers. fiz. referitor în raport cu tratatele;
regulile de concurență; -Litigii dintre UE și
-recursurile în despăgubire ca funcționarii săi;
urmare a acțiunilor -Instanță arbitrară în caz de
instituțiilor comunitare; clauze compromisorii în
-dintre instituțiile comunitare; contract;
Deciziile TPI pot fi atacate la -Instanță de recurs de ultim
CEJ. grad în raport cu TPI;
-Tranșează litigiile între
statele membre în legătură cu
tratatele;
99.Expuneți motivele creării UE la Maastricht bazată pe sistemul de piloni;
TUE a avut rolul de unificare a tratatelor de constituire a comunităților europene și a noi forme de
cooperare. A apărut necesitatea menținerii celor 3 comunități și adăugarea a 2 forme de cooperare:
Politică Externă și Securitate Comună + Justiție și Afaceri Interne.
La acel moment erau 3 piloni:
I – CECO, CEE, Euratom – decizii exclusiv la supranațional
II – PESC – unanimitate la nivelul statelor
III – JAI –unanimitate la nivelul statelor.
Pentru prima data, cooperarea europeana, pana atunci strict economica, se extinde si pe plan politic.
Statele europene intra într-o noua faza a unificării, creând o noua structura, cu o noua denumire (Uniunea
Europeana) si cu o organizare bazata pe existenta a trei piloni de importanta inegala. Referitor la JAI si
PESC, statele-membre nu erau de acord sa renunțe la partea de suveranitate in favoarea unei autorități
supranaționale, ci erau pentru inter guvernamentalism, așa ca trebuiau adăugate câteva instituții, precum
si adăugate careva competente la cele vechi. Era mai ușor pentru a trece treptat la o noua forma de
organizare – UE – prin menținerea vechilor comunități, decât la trecerea brusca prin abolirea celor 3
comunitate.
100.Analizați noutățile introduse prin Tratatul Maastricht, Amsterdam și Nisa;
Maastricht:
- modifică tratatele constitutive a celor 3 comunități;
- se creează UE bazându-se pe comunități dar distinctă de acestea;
- apar 2 piloni de cooperare inter guvernamentale PESC și JAI;
- uniune economică monetară;
- termen de cetățenie Europeană;
- procedura de co-decizie;
- drepturile civile europene;
- protecția comunitară a consumatorului;
- CECO și CEE devin Comunitatea Europeană.
Amsterdam:
- plasarea la nivel supranațional a migrației, azil, justiție, vize, asistență juridică, prin ce fuzionează
pilonul I și III
- pilonul III devine Cooperare Judiciară în Materie Penală rămânând la cooperare;
- acces la documente, transparență;
- cooperare consolidată (structurată);
- condiții de respectare a dr. omului pentru terți ce doresc să adere;
- introducerea funcției de Înalt Reprezentant al UE p/u PESC.
Nisa
- 1 comisar din fiecare stat membru;
- vot ponderat în Consiliu UE;
- redistribuirea în Parlament a nr. deputaților pe țară;

101.Estimați raționamentele respingerii Tratatului Constituțional și soluția adusă prin Tratatul de

la Lisabona;
Tratatul Constituțional nu a fost ratificat din frica unor state precum Franța și Olanda de a pierde
considerabil din suveranitate în urma unei extinderi necontrolate suficient. Dar totuși prin Tratatul de la
Lisabona, UE dobândește personalitate juridică și înlocuiește întru totul Comunitatea Europeană. UE se
bazează pe 2 tratate: Trata de Instituire a UE (Maastricht) și Tratat de Funcționare a UE (Roma). Euratom
rămâne distinct. Piața internă este reglementată de competență partajată. Statele pot reglementa doar dacă
domeniul nu este exclusiv reglementat de UE.
102.Evaluați relațiile Ombudsmanului European cu Parlamentul;
Deși este total independent în exercitarea funcțiilor sale, Ombudsmanul are caracter de Ombudsman
parlamentar. Acesta are legături strânse cu Parlamentul, care este exclusiv responsabil de numirea sa și de
inițiativa destituirii sale, stabilește îndatoririle acestuia, îi oferă asistenta în cadrul anchetelor și primește
rapoartele sale. Pe baza mai multor rapoarte anuale privind activitățile Ombudsmanului European,
Comisia pentru petiții și-a reiterat dorința ca Ombudsmanul European și omologii acestuia de la nivel
național și regional să colaboreze cu Comisia și cu Parlamentul, pentru a se asigura că rezultatele
modificărilor actuale aduse tratatelor maximizează accesibilitatea, transparența și responsabilitatea
Uniunii Europene.