Lucru individual

Tema:
Factorii de producție : plasarea personalului și
investirea internațională
 Plan de lucru
I. Statutul economic al străinului în dreptul internațional

II. Specificul investițiilor internaționale

III. Particularităţile şi principiile investiţiilor internaţionale în contextul

industriei globale.

IV. Securitatea investițiilor: regimul, protecția și garanțiile investițiilor

V. Trecerea dreptului de proprietate: exproprierea, naționalizarea, privatizarea

I. Statutul economic al străinului în dreptul internațional

Relaţiile economice internaţionale constituie o componentă a relaţiilor internaţionale generale

şi pot fi explicate în ceea ce priveşte apariţia, evoluţia istorică, trăsăturile principale şi formele de
desfăşurare, în strînsă legătură cu aspectele politice, juridice, militare şi diplomatice ale
raporturilor dintre state în ansamblul lor, în cadrul complex al dezvoltării societăţii în fiecare
perioadă istorică determinată.
Statutul economic constă nu numai din comerțul de vânzări de mărfuri și servicii, dar și de
modul de producție, de furnizare a acestor mărfuri străinilor pe teritoriul țărilor cărora acest lucru
le este acceptat. Cu alte cuvinte, este vorba despre acea identificare în măsura în care schimbarea
factorilor de producție din țară în țară se dovedește a fi admisă într-un mod legal.
Pentru aceasta, este necesar de cunoscut în ce poziție sau situație sunt străinii conform
dreptului teritorial, de asemenea și posibilitatea punerii în aplicare a obiectivului propus, inclusiv
și oportunitatea unei dezvoltări de succes cu investițiile străine.
Subiectul pus în dezbatere privind statutul economic al străinului în dreptul internațional nu
este suficient prelucrat și se răsfrânge la formularea unor anumite principii generale. Mai cu
seamă, în virtutea suveranității teritoriale statul face trimitere la dreptul intern și anunță părțile
obligatorii potrivit regulamentului referitor la protecția cetățeanului și proprietății sale.
Trimiterea la dreptul național în numele suveranității teritoriale a statului. Trimiterea poate fi
fi redusă la două aspecte: fiecare stat suveran are dreptul de a decide ce să fie legal sau ce să fie
acceptat pe teritoriul său. Pe viitor, străinii care vor fi admiși pe acel teritoriu se vor folosi doar
de acele drepturi pe care statul gazdă i le va pune la dispoziție.
Admiterea străinilor la discreția statelor. Nici un stat nu este obligat să admită sau să
recunoască pe teritoriul său, persoane din alte state. Principiul este incostetabil care rezultă din
exclusivitatea teritorială de competență. Cu alte cuvinte, nici un cetățean străin nu dispune de
dreptul de ședere temporară pe teritoriul țării străine, nemaivorbind de stabilirea cu traiul
permanent pe un teritoriu străin. Mai exact, în competența statului gazdă intră acordarea vizelor
pe care străinii ar trebui să le primească pentru șederea temporară pe teritoriul străin. În cazul în
care ei își exprimă dorința de a trăi pe teritoriul unui astfel de stat în mod permanent, ei trebuie
să obțină un permis de ședere, care fiind în principiu limitat în timp poate fi prelungit și să
devină chiar în situațiile prevăzute de legea internă șederea permanentă. Nu există nici un drept
de a emigra, prevăzut persoanelor fizice. Politica de emigrare a fost întotdeauna și rămâne până
în prezent una dintre principalele domenii, în care statele își arogă autoritatea în integralitatea
lor. Ceea ce este caracteristic pentru personele fizice se referă și persoanelor juridice. Nici o
persoană juridică străină, nu are dreptul la ședere permanentă ( prin intermediul poziționării unei
filiale locale sau birouri), fără acordul țării în cauză.
Acordarea drepturilor economice din partea statului de reședință. În acest caz, principiul
general al puterilor de discreție ale statului gazdă este predominantă, dar cu anumite rezerve.
Într-un adevăr, atunci cand străinul, persoană fizică, primește dreptul de acces pe teritoriul unui
anumit stat, el are dreptul de recunoaștere în fața legii (art.7 din Declarația Universală a
Drepturilor Omului).
Această limită de puteri de puteri discreționare ale statului este importantă, deoarece fără
recunoașterea personalității juridice, adică, fără dreptul de a acționa ca un subiect de drepturi și
îndatoriri, un străin nu poate exercita nici un fel de tranzacție economică- nici internă, și nici
între persoane fizice. Dincolo de această restricție, toate sunt incluse în domeniul de aplicare al
puterilor discreționare ale statului de primire, și doar el singur va determina natura drepturilor
economice, de are se vor putea folosi străinii.
Protecția persoanei străine și a bunurilor sale. Străinul care are permis de ședere și permis de
muncă, pe teritoriul unui stat străin și nu deține cetățenia acelui stat, va cădea sub protecția
acestui stat, ceea ce este extrem de important pentru el, avându-se în vedere activitatea lui
economică. În termeni generali, el se bucură de protecția legii, iar proprietatea lui este protejată
prin intervenții arbitrare de către stat.
Protecția străinului în conformitate cu legislația. Străinului îi este acordat dreptul de a dispune
de proprietate, dar totodată, lui îi poate fi interzisă procurarea imobilului și în special a
terenurilor agricole. Pot fi reglementate, de asemenea, alte achiziții: procurarea de bunuri mobile
ale companiilor teritoriale etc. În afară de aceasta, dacă străinului îi este acordată posibilitatea de
a apela la instanța de judecată naționalăcu scopul asigurării recunoașterii drepturilor sale, de la el
poate fi cerută o garanție financiară specifică (aceasta poate fi gajul clasic). Într-un cuvânt, dacă
protecția străinului conform legii, în mod natural, oferă unui străin protecția juridică
corespunzătoare necesară pentru buna desfășurare a afacerilor sale (și numai pentru acele
activități care îi sunt permise), în asemenea situație, străinului în nici un caz nu i se asigură
egalitate în raport cu cetățenii acestui stat. Legea națională desigur că protejează cetățenii străini,
dar aceasta nu semnifică că o astfel de protecție este echivalentă cu protecția acordată cetățenilor
statului respectiv1.

1 Drept internațional economic, Note de curs, Valeriu Gureu, Chișinău,2017

II. Specificul investițiilor internaționale
Investiţiile străine, în cadrul unei industrii globale, constituie factorul-cheie fără participarea
căruia procesul producţiei internaţionale ar fi fost imposibil.
Într-un volum şi o structură corespunzătoare, investiţiile asigură înlocuirea şi modernizarea
tehnicii şi tehnologiilor, sporirea producţiei şi ofertei de bunuri, îmbunătăţirea calităţii şi
competitivităţii acestora, crearea de noi locuri de muncă şi nu în cele din urmă, creşterea calităţii
vieţii. Pornind de la aceste considerente, fiecare agent economic şi fiecare economie naţională
construieşte într-un mod explicit şi implicit o strategie a dezvoltării economice în cadrul căreia
investiţiile au un rol precumpănitor.
În plan teoretic, investiţia constituie un plasament pe termen lung pentru care se prezumă efecte
favorabile; o alocare de resurse, de capitaluri economisite, în activităţi profitabile, în speranţa
recuperării lor pe seama veniturilor viitoare, superioare; o modificare a patrimoniului generată de
realizarea unor imobilizări corporale, necorporale şi chiar financiare; un proces economic
complex, generator al altor procese (de exploatare, de producţie, prestaţii etc).
În plan practic, tot ceea ce întreprinde omul, entitatea sau comunitatea, pentru a-şi depăşi
„condiţia” statică, deci într-un context temporal dinamic înseamnă, în fapt, investiţie, fiind vorba
despre orice efort de creştere şi instruire a tinerei generaţii, de formare a forţei de muncă
constituie o investiţie continuă. Construcţiile de case, de fabrici, de întreprinderi, de şcoli şi
spitale, achiziţiile de bunuri pentru folosinţă îndelungată, achiziţiile de titluri şi active financiare
etc. constituie forme concrete, reale şi diversificate ale investiţiilor2.
În general, în literatura de specialitate dedicată aspectelor financiare ale funcţionării economiei,
noţiunea de investiţii sau cheltuieli de investiţii a fost şi este interpretată diferit şi utilizată cu mai
multe sensuri. Acest concept este tratat fie destul de îngust şi contradictoriu, fie atribuindu-i-se
semnificaţii destul de ample şi expansive.
Astfel, în sens restrîns, investiţiile pot fi definite ca “totalitatea cheltuielilor efectuate cu
scopul creării, achziţionării de noi fonduri fixe, perfecţionării sau reconstruirii fondurilor fixe
existente, pentru o perioadă lungă de timp”3, ea “reprezintă un adaos la capital sau la patrimoniul
personal existent, rezultat din folosirea unei părţi a economiilor obţinute din activitatea perioadei
respective, indiferent dacă se referă la elementele de capital fix sau circulant, la capitalul lichid
sau la bunurile aflate în proprietatea menajelor”; investiţiile deci “reprezintă utilizarea
economiilor pentru crearea de bunuri de capital şi/sau stocuri de capital” 4 . Printre unii

2 Lazăr M. Cistelecan, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 12
3 Stănescu C., Analiza economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p. 658
4 Angelescu C., Stănescu I., Economie politică: elemente fundamentale, Editura Oscar Print, Bucureşti 2002, p. 223
economişti acţiunea de investire s-a impus ca achiziţie de bunuri de echipament în scopul măririi
capacităţii de producţie numită formare de capital fix şi sporirea stocurilor de capital.
O asemenea definire este dată de economiştii ce abordează în special latura
macroeconomică a investiţiilor, fiind atribuită de fapt investiilor de capital, ce constituie suportul
material al creşterii economice şi al dezvoltării social-culturale a naţiunii.
Sensul mai amplu, întîlnit în monografiile economiştilor ce tratează mai mult latura
microeconomică, afirmă că investiţiile implică efort prealabil (financiar, material, de muncă) dar,
ca o consecinţă, se scontează obţinerea unor efecte multiplicatoare (tehnico-materiale, financiare
şi sociale). Astfel, „investiţia reprezintă sacrificiul unei părţi din consumul prezent pentru un
(posibil şi incert) consum viitor”5. Latura definitorie a acestui concept, în această abordare, este
sacrificiul făcut întotdeauna în speranţa că acel consum viitor va fi mai mare decît cel sacrificat
în prezent. Se observă existenţa unor două atribute în joc: timpul şi riscul. Sacrificiul are loc în
prezent şi este sigur. Recompensa pentru el vine mai tîrziu şi mărimea ei este incertă.
P. Samuelson face chiar o distincţie între investiţiile ca noţiune percepute de economişti şi
de populaţie, menţionînd că „pentru economişti, investiţiile reprezintă întotdeauna cheltuieli
fizice, reale de capital, spre deosebire de majoritatea populaţiei, pentru care investiţiile sunt
simple schimbări în conturile sale, cumpărări de acţiuni sau deschideri de conturi de economii”6.
De fapt, pe parcursul dezvoltării gîndirii economice, interpretarea acestui concept de către
economiştii de vază a depins în mare parte de nivelul cercetării şi abordării vieţii economice.
Astfel, doctrinele economice ce au abordat mai mult latura macroeconomică, au atribuit
investiţiilor conceptul mai restrîns al acestora, adică cel ce ţine de investirea în stocuri de capital,
iar economiştii ce au acordat o mai mare atenţie microeconomiei au privit investiţiile mai larg, ca
fiind renunţarea la sursele băneşti lichide actuale, în speranţa obţinerii unor avantaje viitoare.
Printre economiştii care tratează problemele macroeconomice, acţiunea de investire s-a
impus ca achiziţie de bunuri de echipament în scopul măririi capacităţii de producţie, numită în
prezent formare brută de capital. Ei nu includ în această categorie achiziţionarea de active
financiare, deoarece prin aceste cheltuieli se schimbă doar dreptul de proprietate şi nu contribuie
cu nimic la creşterea capitalului şi a avuţiei societăţii7. Formarea brută de capital constituie de
fapt investiţiile brute, care sunt parte componentă a produsului intern brut, calculat după metoda
utilizării finale:
PIB = Cpv + Cpb + FBC + Expn
unde:

5 Munteanu C., Vâlsan C., Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 1
6 Samuelson P., Economics, New York, 1989, p. 204
7 C. Gogoneaţă, A Gogoneaţă, Economie politică. Teorie micro şi macroeconomică,Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1995, p. 171
 Cpv – consumul privat,
Cpb – consumul public,
FBC – formarea brută de capital,
Expn – exportul net.
În teoria macroeconomică, la noţiunea de spor al capitalului se referă cheltuielile ce ţin de
investiţii capitale brute, adică formarea brută de capital fix (FBCF) şi variaţia stocurilor (S):
FBC = FBCF + S = Ib + S = In + A + S
Deci investiţiile sunt cheltuielile care sunt destinate, pe de o parte, menţinerii stocului de
capital (adică a mijloacelor utilizate în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor), şi pe de
altă parte, creşterii acestui stoc de capital. Adăugările totale la stocul de capital, adică cele pentru
refacerea, amortizarea (A) şi cele pentru creşterea stocului de capital, reprezintă investiţiile brute
(Ib). Iar cheltuielile realizate numai pentru creşterea netă a stocului de capital într-o perioadă de
timp reprezintă investiţiile nete (In) 8 . În ce priveşte variaţia stocurilor, parte componentă a
formării brute de capital, aceasta reprezintă diferenţa între intrările în stocuri şi ieşirile din
stocuri în perioada de calcul. În stocuri se includ toate bunurile care nu fac parte din capitalul fix
şi care se găsesc, la un moment dat în posesia unităţilor producătoare.
În plan contabil investiţiile constituie o imobilizare în bunuri mobile sau imobile, corporale
sau necorporale achiziţionate ori create pentru o entitate economică, durabile, respectiv:
imobilizări legate de exploatare, imobilizări în afara exploatării. Se apreciază, de asemenea, că în
economia de piaţă, investiţia constituie plasament de capital în active diverse, indiferent de
durata şi scopul deţinerii lor, inclusiv în scop speculativ.
Economistul P. Masse 9 prin investiţie desemnează „toate actele de transformare a
mijloacelor financiare în bunuri concrete şi rezultatele acestor acţiuni”. In această concepţie
noţiunea de investiţii se delimitează prin următoarele elemente:
- subiect, adică persoana (fizică sau juridică) care investeşte;
- obiect, respectiv construcţia, echipamentele, utilajele pentru care se iniţiază investiţia;
- cost, adică efortul financiar, cost actual pentru realizarea obiectivului respectiv;
- efecte, concretizate în rezultate, valori materiale, economice şi financiare care urmează a
fi obţinute în viitor, o speranţă mai mult sau mai puţin certă.
Astfel: „investiţia reprezintă renunţarea la sursele băneşti lichide contra speranţelor unor
resurse viitoare etalate în timp” 10 ; o condiţie a progresului social, care se „realizează prin
renunţarea la consumarea imediată, în favoarea unui consum ulterior”11.

8 Băcescu-Cărbunaru A., Analiza macroeconomică, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 232

9 Masse P., Le choix des investissments, Paris, Dunod, 1959, p. l .
10 Aftalion F., ş.a., Theorie financiere de l'entreprisse, P.U.F., Paris, 1974, p. 85
11 Rueff J., L 'age de l'inflation, Editura Payot, Paris, 1964, p. 83.
 Abordarea conceptului de investiţie cu sensul său restrâns este frecventă în planul teoriei şi,
cu atât mai mult, al practicii economice. Într-adevăr, în sens restrâns, investiţiile în economia
unei ţări au o sferă de extindere marcată prin scop şi mijloace. Scopul evidenţiază faptul că
investiţiile presupun mutaţii (înlocuire, sporire) ale unor elemente de patrimoniu de natura
mijloacelor de muncă cu deosebire a mijloacelor fixe. Dar contextul tranziţiei la economia de
piaţă implică analiza unor noi aspecte, conturîndu-se argumente privind oportunitatea extinderii
acestui concept:
a) prin înglobarea unor cheltuieli asimilate investiţiilor, având aceeaşi sursă de finanţare
chiar dacă nu produc mutaţii cantitative în structura şi volumul mijloacelor fixe;
b) prin cerinţa înglobării în acest concept a investiţiilor intelectuale care pot avea, sau nu,
aceeaşi sursă de finanţare cu investiţiile materiale (propriu-zise) întrunind următoarele trei
condiţii: produc modificări de comportament; contribuie la o acumulare de patrimoniu şi conduc
la creşterea capacităţii de producţie. În esenţă se au în vedere cheltuieli de cercetare-dezvoltare
pentru informatizare, implantarea logisticii comerciale a firmei, formarea profesională şi studii
de diagnoză, prognoză şi fezabilitate;
c) prin luarea în considerare a investiţiilor financiare, făcînd referire la investiţiile de natura
plasamentelor în acţiuni, cumpărarea de obligaţiuni şi titluri de valoare etc.
Sfera de cuprindere a conceptului de investiţie este marcată şi prin mijloacele de realizare,
de înfăptuire a lor. În esenţă, principalul mijloc de realizare a oricărei investiţii îl constituie
cheltuiala unor sume băneşti. Investiţia are ca mijloc de înfăptuire realizarea unor lucrări,
efectuarea unor plasamente financiare cu efecte de lungă durată sau pur şi simplu efectuarea unor
cheltuieli de natură investiţională prin sursa de finanţare ori prin efectele generate asupra
patrimoniului firmei.
Indiferent de sensul larg sau restrâns al abordării conceptului de investiţie şi de relativa
diversitate a punctelor de vedere şi opiniilor formulate, pot fi desprinse câteva trăsături comune
ale investiţiilor, care prezintă interes şi anume12:
a) Orice investiţie presupune transpunerea în cheltuieli a unor disponibilităţi băneşti
indiferent dacă efortul înseamnă realizarea unor obiecte, bunuri concrete, echipamente sau
dimpotrivă plasamente in acţiuni, titluri şi hârtii de valoare.
b) Orice investiţie înseamnă efort, sub multiple aspecte, dar în urma căruia se scontează
efecte diverse, multiplicatoare, cel mai adesea sub forma sporului de profit, a cărui realizare
rămîne incertă.
c) Orice investiţie implică „dezafectarea” temporară, dar certă, a unor resurse curente
(materiale, financiare, de muncă) al căror cost urmează a fi suplinit de efectele nete viitoare.

12 Lazăr M. Cistelecan, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 17
 Internaţionalizarea crescîndă a vieţii economice a făcut ca, în cadrul domeniilor de
cercetare economică, domeniul investiţiilor internaţionale să aibă o pondere mereu în creştere.
Aceasta se datorează faptului că investiţiile constituie un mijloc important, prioritar în creşterea
şi perfecţionarea capitalului fix care, în ultimă instanţă, împreună cu alte resurse naturale,
conturează, prefigurează specificul structural al unei economii. Pe această bază se poate asigura
o perfecţionare a structurii economice şi o îmbunătăţire continuă a proporţiilor dintre ramurile
tradiţionale şi cele cu rol important în promovarea progresului tehnic, o corelaţie mai strînsă între
modernizarea fondurilor fixe şi extinderea celor existente.
Sporirea gradului de competitivitate atît la nivel de firmă, cît şi la nivel de economie
naţională, implică utilizarea în procesele tehnologice a unor utilaje de înalt nivel tehnic şi cu
productivitate sporită, ceea ce obligă agenţii economici să apeleze, fie la achiziţionarea de utilaje
din import, fie să stabilească relaţii contractuale de investiţii cu anumiţi parteneri străini, care să
contribuie cu aducerea acestor utilaje drept contribuţie la investiţia respectivă.
Izvorul principal pentru realizarea investiţiilor îl constituie sursele interne. Totuşi, faţă de
ritmul cu care se cere a fi realizată modernizarea producţiei şi tehnologiilor, precum şi faţă de
necesitatea dezvoltării şi adaptării producţiei şi tehnologiilor la exigenţele participării la
schimburile economice internaţionale, nu sunt întotdeauna suficiente mijloace investiţionale,
precum şi tehnologii adecvate disponibile de provenienţă autohtonă, în raport cu nevoia
valorificării unor resurse naturale şi cu cerinţa realizării unor obiective privind dezvoltarea şi
modernizarea unor ramuri. Deoarece nevoia de capital şi de investiţii în condiţiile globlizării se
ridică la un nivel mult peste posibilităţile economice actuale, în special în ţările în tranziţie, se
impune apelarea la capital străin, sau altfel spus la investiţii străine.
În sens larg, investiţiile străine pot fi considerate fluxuri financiare şi de resurse, care
traversează graniţele juridice şi economice ale statelor. C. Munteanu denumeşte investiţiile
realizate cu capital străin ca fiind investiţii internaţionale. După el, formele investiţiilor
internaţionale reprezintă modalităţile concrete prin care un agent economic realizează o
investiţie internaţională, adică ori de câte ori:
a) cumpără acţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă din altă ţară;
b) cumpără obligaţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă străină;
c) construieşte „pe loc gol” o societate nouă („greenfield investments”) sau deschide o
filială într-o altă ţară;
d) acordă un credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară sau unui agent economic
străin ce operează pe propria piaţă;
e) preia (achiziţionează) o firmă străină sau fuzionează cu o firmă străină;
f) participă cu capital investiţional la constituirea de societăţi mixte;
 g) încheie contracte internaţionale de leasing sau franchising.
De aici autorul deduce definiţia termenului de investiţie internaţională, considerînd-o ca
fiind acea investiţie care încorporează un element de extraneitate.
Materialele Fondului Monetar Internaţional definesc investiţiile străine ca fiind acele
„investiţii ce sunt efectuate pe termen lung de rezidentul unei ţări într-o întreprindere – rezident
al altei ţări. Investiţiile pe termen lung presupun existenţa relaţiilor de lungă durată între
investitor şi întreprindere şi influenţa considerabilă a investitorului asupra conducerii acestei
întreprinderi”. Din definiţia dată se poate sesiza de fapt esenţa investiţiilor străine directe, care
presupun deţinerea puterii de decizie şi control a investitorului asupra obiectului investiţional,
nefiind abordate investiţiile străine de portofoliu.
În funcţie de raportul ce se stabileşte între emitent şi receptor există două tipuri de investiţii
internaţionale – directe sau de portofoliu.
Atunci când investiţia presupune transferarea către agentul emitent a posibilităţii de control
şi decizie asupra activităţii agentului receptor, este vorba despre o investiţie directă. În restul
cazurilor, când investiţia nu presupune stabilirea unui asemenea raport, este vorba despre o
investiţie de portofoliu.
Investiţia de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, o investiţie pur
financiară. Investiţia directă îmbină însă într-un mod mult mai complex plasamentul financiar cu
investiţia reală. Atunci când agentul emitent ajunge să controleze agentul receptor, pe lângă
fluxul financiar iniţial apar şi alte fluxuri, multe dintre ele având o consistenţă reală: fluxuri de
tehnologie, fluxuri de forţă de muncă, fluxuri manageriale şi chiar fluxuri de bunuri şi servicii.
De multe ori, încadrarea unei investiţii internaţionale în unul din cele două tipuri este foarte
dificilă. Între investiţia directă şi cea de portofoliu există o zonă „gri”, în care cu greu se poate
desluşi frontiera. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie achiziţionarea de acţiuni pe
piaţa financiară internaţională. Deoarece pachetul de control al acţiunilor nu reprezintă un anumit
procent fix în totalul acţiunilor, ci variază de la caz la caz, investiţia, la rândul ei, se va încadra în
unul sau altul din tipurile menţionate13.
Într-un raport al UNCTAD (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare), care
organizează sistematic studii cu privire la extinderea investiţiilor străine în diferite regiuni şi la
impactul lor asupra dezvoltării economiilor receptoare de investiţii, investiţia străină directă
(ISD) este definită ca fiind o relaţie pe termen lung care reflectă interesul de durată al

13De exemplu, reglementările şi statisticile din SUA cuprind în categoria investiţiilor directe toate tranzacţiile care trec dintr-un
patrimoniu în altul mai mult de 10% din acţiunile emise de către o firmă. În Franţa, procentul este de 20%, iar în Germania de
25%. În general, mărimea pachetului de control al acţiunilor variază invers proporţional cu dimensiunea firmei şi numărul de
acţiuni emise de ea.
investitorului şi posibilitatea reală de a controla entitatea situată în ţara străină, unde face
investiţia.
Fluxurile de investiţii străine directe se constituie în resurse financiare dirijate spre o
anume localizare investiţională internaţională, care permit firmei emitente să dezvolte operaţiuni
asupra cărora deţine puterea de decizie şi control. Fluxurile financiare respective, indiferent dacă
îmbracă forma de capital, profituri reinvestite sau împrumuturi acordate de firma-mamă sunt
însoţite de transferul unui pachet de resurse tehnologice, manageriale, informaţionale etc.
Analiştii tind să considere că aceste inputuri calitative sunt, în termeni relativi, mult mai
importante decît influxul financiar propriu-zis.

III. Particularităţile şi principiile investiţiilor internaţionale în contextul industriei globale.

O analiză atentă a ultimei părţi a secolului XX scoate în evidenţă cîteva aspecte cu caracter
de noutate, care au schimbat din temelii configuraţia economiei mondiale. Printre elementele mai
importante trebuie menţionate următoarele: tendinţa de organizare a producţiei (îndeosebi cea
industrială) la scară globală; transferul unor mari sume de bani prin intermediul reţelelor
computerizate; noile presiuni competitive, care au schimbat modul de gîndire şi acţiune al
comunităţilor mari şi mici, graniţele devenind mult mai penetrabile, mai ales pentru noile
tehnologii; arhitecţii noii ordini globale s-au dovedit a fi corporaţiile transnaţionale, care s-au
evidenţiat prin capacitatea organizatorică de a transforma economia globală. În acest context,
globalizarea economică este pe cale de a se transforma dintr-un proiect al corporaţiilor
multinaţionale, într-unul al statelor înseşi, multiplicînd în acelaşi timp punctele de convergenţă
dintre state.

Intensificarea globalizării economice constituie o trăsătură fundamentală a sfîrşitului acestui

secol, fiind o realitate ireversibilă care oferă oportunitatea unor pieţe mai largi, posibilitatea
producerii şi comercializării unei game mai mari de bunuri şi servicii, şanse sporite pentru
atragerea de capitaluri şi pentru schimbul de tehnologii avansate. Procesul globalizării constă în
tendinţa firmelor de a-şi stabili unităţi de producţie în lumea întreagă, adică oriunde piaţa este
suficient de mare pentru a permite economii de scară. Aceasta conduce la creşterea numărului şi
a mărimii întreprinderilor multinaţionale.
Trăsătura de bază a globalizării rezidă în faptul că mărfurile, serviciile, capitalul, munca şi
ideile sunt transferate pe plan internaţional prin intermediul firmelor14.

14 Livesey F., Dictionary ofEconomics, Pitman Publishing, London, 1993, p. 99

 Transformările produse de globalizare în materie de producţie sunt deosebit de
semnificative. Se vorbeşte despre conceptul de „industrie globală” astăzi ca fiind aceea „în
cadrul căreia poziţia concurenţială a unei firme dintr-o ţară anume este influenţată de o manieră
semnificativă de strategia adoptată de alte întreprinderi situate în alte ţări”15. După M. Porter
„cadrul apropiat al analizei în elaborarea unei strategii internaţionale a firmei este industria,
deoarece industria este arena unde avantajul competitiv se câştigă sau se pierde”.
El face distincţie între situaţia în care „industria internaţională era o colecţie de industrii
esenţialmente interne” şi cazul în care „industria internaţională nu este o simplă colecţie de
industrii interne, ci rezultanta unui şir întreg de industrii interconectate între ele”16. Într-o
industrie globală, afirmă M. Porter, o întreprindere trebuie să se integreze în aşa fel încât să-şi
desfaşoare activitatea pe o bază mondială.
Cauza iniţială sau impulsul iniţial17, după economistul român Gh. Postelnicu, spre crearea
unei industrii globale a constat în oportunităţile create de relaţiile transfrontaliere de reducere a
costurilor de producţie. În acest context, marile întreprinderi s-au străduit să-şi extindă activitatea
pretutindeni unde costul forţei de muncă, politica fiscală, sursele de aprovizionare, piaţa de
desfacere şi alte variabile economice le-au fost favorabile.
Adevăratul sens al conceptului de „industrie globală” a început să fie tradus prin „a
produce o marfă oriunde, a utiliza resurse de oriunde, a localiza compania pretutindeni şi a
vinde peste tot”18.
Investiţiile internaţionale, în cadrul unei astfel de industrii, constituie factorul-cheie fără
participarea căruia procesul producţiei internaţionale ar fi fost imposibil. În coordonatele
industriei globale, investiţia internaţională îşi schimbă esenţial semnificaţia, presupunînd nu
doar un transfer de capital bănesc spre alte regiuni ale lumii, ci de fapt realizarea unor transferuri
de „capital antreprenorial” sau „pachet investiţional” 19 , respectiv de resurse productive
precum financiare, tehnologice şi inovaţionale, resurse umane sub aspectele lor calitative,
respectiv abilităţile manageriale şi organizaţionale etc.
Cei mai mari deţinători de capital antreprenorial, adică producătorii şi utilizatorii de
resurse productive, precum şi cei mai mari organizatori ai mişcării acestora pe plan internaţional
sunt corporaţiile transnaţionale (CTN).
După I. Bari20, pieţele tind să se globalizeze datorită faptului că pieţele interne nu mai pot
susţine costurile crescânde ale cercetării şi dezvoltării şi nici ciclurile de viaţă tot mai scurte ale

15 Porter M.E., Competition in Global Industries, Boston, Mass., Harvard Business School Press, 1986, p. 17
16 Ibidem, p. 18
17 Postelnicu Gh., Postelnicu C., Globalizarea economiei, Editura economică, Bucureşti, 2000, p. 14
18 Naisbits J., Global Paradox, Brealey, London, 1994, p. 19.
19 Mazilu A., Transnaţionalele şi competitivitatea: o perspectivă est-europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 19
20 Bari I., Probleme globale contemporane,Editura Economică, Bucureşti, 2003
produselor sub aspect tehnologic. Într-o măsură tot mai accentuată, marile corporaţii îşi extind
sfera de acţiune în afara graniţelor naţionale, recurgând la managementul transnaţional în
domeniile inovaţiei, producţiei şi desfacerii. O adevărată reţea de „alianţe strategice”, cum ar fi
fuzionări de firme, crearea de societăţi mixte, acorduri de cesionare reciprocă de licenţe,
dezvoltarea în comun de noi produse, desfacerea în comun a produselor ş.a. - permit corporaţiilor
să împartă riscul inerent dezvoltării produselor destinate pieţelor internaţionale şi să împartă
beneficiile de pe urma expansiunii investiţiilor de portofoliu realizate pe seama acestor produse.
O reţea mondială de producţie permite firmelor să îşi diversifice sursele de aprovizionare şi
pieţele de desfacere, să atenueze implicit riscurile asumate şi, într-un sens mai general, le oferă o
mai mare latitudine de acţiune în condiţiile de volatilitate accentuată ce caracterizează piaţa
internaţională a zilelor noastre. O dată cu globalizarea pieţelor, produsele, la rândul lor, devin tot
mai „globalizate”. Un produs finit: reprezintă tot mai mult rezultatul combinării unor „inputuri”
materiale şi servicii ale căror surse de provenienţă sunt tot mai diversificate, fiind localizate în
cele mai diferite colţuri ale lumii21.
Motivele cele mai frecvente ale internaţionalizării activităţii industriale şi apariţia, în
cele din urmă, a „industriei globale” pot fi grupate în patru mari categorii22 şi anume:
• motive ce ţin de oportunităţile strategice ale firmei;
• dorinţa de extindere a activităţii şi de cucerire a unor noi pieţe;
• crearea unor segmente noi de clientelă transfrontalieră;
• legarea activităţii productive de anumite avantaje competitive.
În ceea ce priveşte prima categorie de motive, ce ţin de oportunităţile strategice ale firmei,
un rol foarte important îl poate avea: imaginea pozitivă a unei ţări, facilităţile de acces (limbă,
cultură comună), succesele înregistrate de un partener local, cursul de schimb valutar favorabil,
cererea spontană sau de durată mai lungă a unui produs ş.a.m.d.
Crearea unor segmente noi de clientelă transfrontalieră poate să fie dictată de o cerere
locală insuficientă, de necesitatea de a acompania consumatorul la nivel internaţional, punerea în
valoare a unor meserii şi profesiuni de esenţă internaţională, valorificarea unei mărci deja
cunoscute, crearea unor produse sau servicii netransportabile, utilizarea unor canale de distribuţie
internaţionale, obţinerea unor avantaje de pe urma standardizării etc.
Deşi poate cea mai puţin importantă componentă a „pachetului investiţional” de resurse
transferat de CTN în ţările de implantare, capitalul financiar poate juca un rol potenţial benefic

21 Încă la mijlocul anilor '80, rezultatele unor cercetări efectuate cu privire la dimensiunea globalizării producţiei industriei
prelucrătoare indicau un stadiu avansat de globalizare în industria automobilelor, a bunurilor electronice de larg consum, în
industria textilă şi a confecţiilor. Se evidenţiază, de exemplu, că un autoturism „global” este construit din părţi componente
provenite din nu mai puţin de 16 ţări diferite. Un exemplu concret, de dată mai recentă, ne este oferit de autoturismul-sport, de
mare succes, „Mazda Miata", care a beneficiat de servicii de design în California, de servicii de inginerie în Japonia, iar
prototipul a fost construit în Anglia.
22 Postelnicu Gh., Postelnicu C., Globalizarea economiei, Editura economică, Bucureşti, 2000, p. 138
de suplimentare a resurselor financiare interne şi de antrenare a unei utilizări mai eficiente a
acestora.
În ceea ce priveşte dimensiunea cantitativă a aportului de capital al investiţiilor
internaţionale, în majoritatea ţărilor, raportul dintre acesta şi nivelul formării interne brute a
capitalului fix nu depăşeşte, de regulă, 10%, deşi este mai înalt în cazul unor ţări precum Belgia
şi Luxemburg - peste 20%, Singapore - aproape 40%. În ciuda contribuţiei, în general, minore
prin raportare la capitalul intern, resursele financiare furnizate prin capital antreprenorial sunt
importante pentru ţările în dezvoltare, atât pe fondul reducerii, în ultimii ani, a altor fluxuri de
capital străin publice sau private, cît şi în virtutea asigurării unui echilibru necesar între
împrumuturi şi investiţii în ansamblul fluxurilor de capital străin atrase de această categorie de
state.
Modalităţile prin care influxul de investiţii străine poate suplimenta capitalul intern sunt în
funcţie de forma pe care o îmbracă respectivul influx. Cel mai evident impact îl au aşa-numitele
investiţii pe loc gol - „greenfield investments” - care conduc la dezvoltarea de noi activităţi
economice. Investiţiile străine care realizează schimbarea formei de proprietate, cum ar fi
privatizările sau preluările de firme (engl. acquisitions) pot, de asemenea, să influenţeze pozitiv
stocul de capital intern în situaţia în care firma care a fost cumpărată ar fi fost, alternativ, închisă
sau dacă, în general, performanţele sale sunt îmbunătăţite în urma investiţiei străine. Chiar şi
afara unor astfel de prezumţii, sumele care provin din vânzarea către investitorul străin pot fi
reinvestite în ţara-gazdă.
Dacă în ţările dezvoltate, cea mai mare parte a ISD o constituie preluările de firme – în
1993, în SUA, aproximativ 90% din fluxurile de ISD au îmbrăcat această forma – în ţările în
dezvoltare ponderea acestora este mai redusă, fie pe fondul unor restricţii care sunt menţinute, fie
în condiţiile lipsei sau insuficientei dezvoltări a unei pieţe de capital. De aceea, se apreciază că
efectul direct de sporire a stocului de capital intern prin ISD este mai important în aceste din
urmă ţări.
O remarcă importantă privind impactul pur financiar al investiţiei străine se referă la faptul
că investiţia iniţială poate fi urmată, în timp, de o serie de investiţii secvenţiale, generate fie de o
modificare a factorilor locali, spre exemplu a legislaţiei privind cota de participare străină admisă
la capitalul unei întreprinderi, fie de strategia firmei investitoare care poate include, înaintea
angajării depline, o tatonare a mediului economic local.
În fine, orice ISD poate atrage investiţii din partea firmelor străine care sunt asociate cu
firma investitoare, acţionînd indirect în sensul sporirii resurselor de capital ale economiei-gazdă.
Astfel de ISD asociate sunt realizate de companii care furnizează produse intermediare
investitorului iniţial, sau care sunt distribuitori ai produselor finale ale acestuia, fiind vorba
despre servicii a căror fumizare implică, în mod obligatoriu, stabilirea, implantarea pe piaţă.
Importanţa CTN pentru procesul de inovare tehnologică, parte componentă esenţială a
pachetului investiţional este considerabilă. Marile firme sunt cei mai mari producători şi
utilizatori de tehnologie, precum cei mai mari organizatori ai mişcării acestei resurse productive
pe plan internaţional, parte componentă a capitalului antreprenorial. Aceasta reflectă, pe de o
parte, avantajele competitive ale ţărilor de origine ale transnaţionalelor, iar, pe de altă parte,
faptul că managementul producţiei şi utilizării tehnologiei favorizează marile firme.
Rolul CTN în această direcţie tinde să devină tot mai amplu pe măsură ce fenomenele de de
globalizare a fluxurilor economice se adâncesc. Este demonstrat faptul că unul din principalele
avantaje de proprietate specifice firmelor, care face posibilă dezvoltarea cu succes a unor active
productive în străinătate, este tocmai abilitatea lor de a produce, dobândi, înţelege importanţa
tehnologiei şi de a organiza utilizarea acesteia în afara spaţiului economic naţional.
O importanţă deosebită în susţinerea afirmaţiei de mai sus o are specificul tehnologiei
înseşi, care face ca utilizările ulterioare ale unei tehnologii deja create să implice pentru
proprietarul său un cost marginal zero. Dintr-un unghi de vedere opus, respectiv al celui care nu
posedă dar care doreşte, la rândul său, utilizarea tehnologiei în cauză, dezvoltarea acesteia pe
cont propriu ar implica costuri enorme sau s-ar putea dovedi chiar imposibilă, se are în vedere
faptul că producţia de tehnologie se bazează, în cea mai mare parte, pe cunoaştere acumulată23.
În funcţie de ipostaza concretă, efectele generate de ISD vor fi mai mult sau mai puţin
intense, mai mult sau mai puţin directe, iar, în ceea ce priveşte situaţia de firme concurente, chiar
benefică sau adversă. Respectivele efecte de antrenare şi externalităţi sunt prezente, cu deosebire,
atunci când transferul de tehnologie este realizat prin intermediul investiţiilor străine directe. În
general, se apreciază că impactul cel mai puternic asupra ameliorării performanţei economice a
firmei locale în toate cele trei ipostaze îl au anume, tehnologia şi practicile manageriale şi
organizaţionale.
Pe lîngă capitalul financiar şi tehnologie, CTN transferă prin intermediul capitalului
antreprenorial economiei receptoare şi competenţele manageriale şi organizaţionale ale sale,
influenţînd hotărîtor competitivitatea firmelor şi performanţa economică a ţărilor date.
În calitate de resursă productivă cheie, practicile manageriale şi organizaţionale reprezintă
multitudinea şi diversitatea de strategii, metode şi tehnici, regăsite la nivelul diferitelor
coordonate ale activităţii firmei ca structură economică24.

23 Hood N., Young A., The Economics of Multinational Entreprise, Longman Group Ltd., 1990, p. 184-189
24 Mazilu A., Transnaţionalele şi competitivitatea: o perspectivă est-europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 159
 CTN sunt mai apte să susţină progresul în ceea ce priveşte o astfel de resursă productivă,
din următoarele două aspecte:
- transnaţionalele dispun de resursele necesare pentru susţinerea acestui proces,
- sfera lor globală de acţiune le asigură accesul la un amplu ansamblu de experienţă
organizaţională şi talent managerial.
Dacă se poate afirma că practicile perfectate la nivelul firmei-mamă sunt diseminate către
filialele din ţară şi din străinătate, la fel de adevărat este că dezvoltarea de tip reţea, tot mai
integrată în contextul strategiilor de internaţionalizare, a permis acumularea de expertiză
managerială şi organizaţională de către firmele-mamă printr-un flux în sens invers, dinspre
filialele din strainătate.
Contribuţia pachetului investiţional depinde însă, considerabil de propriile capacităţi şi
competenţe tehnologice ale ţării-gazdă, necesare utilizării unor tehnologii noi, adaptării acestora
la condiţiile locale, eventualelor îmbunătăţiri.
 Bibliografie
1. Lazăr M. Cistelecan, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura
Economică, Bucureşti, 2002
2. Angelescu C., Stănescu I., Economie politică: elemente fundamentale,
Editura Oscar Print, Bucureşti 2002
3. Caraganciu A., Domenti O., Ciobu S., Bazele activităţii investiţionale,
Editura ASEM, Chişinău 2004
4. Hood N., Young A., The Economics of Multinational Entreprise, Longman
Group Ltd., 1990,
5. Mazilu A., Transnaţionalele şi competitivitatea: o perspectivă est-europeană,
Editura Economică, Bucureşti, 1999,
6. Idem
7. Ibidem
8. Sergiu Bivol, Drept Internaţional Privat, note de curs, Chişinău, 2013
9. Ceban A. Relații valutar-financiare internaționale: Note de curs, Chișinău:
Print-Caro,2016
10.Nastase A., Gîlea I. Drept internațional economic, București: C.H. Beck,
2014
11.Lazăr M. Cistelecan, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura
Economică, Bucureşti, 2002