,,Educaţia presupune schimbare, iar schimbarea nu poate exista fără educaţie.

În consecinţă, programul educaţional ,,Curcubeul schimbării” vizează o educaţie

modernă, bazată pe învăţare inovatoare, urmărindu-se optimizarea capacităţii copiilor de
adaptare continuă la schimbare.”

De ce nevoia de educaţie permanentă ?

Educaţia este unul dintre fenomenele care au apărut o dată cu societatea umană,
suferind pe parcursul evoluţiei sale, modificări esenţiale.
„Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”, spune Kant, la modul imperativ.
Tot ce ţine de umanitate: limbaj, raţiune, sentimente, arta, morala se realizează
numai prin educaţie.
Societatea actuală, responsabilităţile, individul însuşi se mişcă mai repede, mai
profund decât sfârşitul de secol trecut.
Problematica lumii contemporane, provocările acesteia şi consecinţele din
domeniul educaţiei au dus la impunerea şi operaţionalizarea în plan teoretic-explicativ,
dar şi practic-aplicativ, a unor sintagme cum ar fi: învăţare de-a lungul întregii vieţi
(lifelong learning), educaţie de-a lungul întregii vieţi (lefolong education), educaţie
permanentă, educaţia adulţilor, educaţia părinţilor, autoînvăţare (self learning),
autoinstruire, autoeducaţie (self education), autoinformare şi autoformare educativă,
autonomie educativă, educaţie globală.
Valul schimbărilor şi al noutăţilor care asaltează viaţa umanităţii şi a fiecărei
colecivităţi umane a făcut necesară extinderea actului educativ de-a lungul întregii vieţi.
Educaţia dată de şcoală nu mai este suficientă pentru întreaga viaţă a omului. În
încercarea de a face faţă provocărilor lumii contemporane, una din direcţiile de
restructurare a realităţii educaţionale este: extinderea actului educativ la nivelul întregii
vieţi a individului.
 A învăţa să înveţi şi a te perfecţiona continuu sunt condiţiile educaţiei
permanente. Ideea educaţiei permanente nu este nouă, necesitatea permanenţei educaţiei
în plan individual şi istoric fiind intuită de mult timp, în primul rând de la clasicii
pedagogiei tradiţionale.
Încă din secolul al XVII-lea, Jan Amos Comenius (1592-1670) afirma în lucrările
sale că „tota vita schola est” – reflecţie teoretică, pe care realitatea obiectivă, practica,
specialiştii şi ştiinţa, aveau să o valideze ulterior. S-a afirmat că „pentru fiecare om, viaţa
sa este o şcoală, de la leagăn până la mormânt” (J. A. Comenius).
Pentru a face faţă situaţiile multiple de provocare a lumii contemporane este firesc
să ne punem următoarea întrebare: Dacă, astăzi, educaţia dată în şcoală este suficientă a
face faţă avalanşei de probleme cu care se confruntă omenirea ? Răspunsul este clar,
educaţia dată în şcoală nu mai este suficientă pentru întreaga viaţă a omului; de aceea
reprezentanţii pedagogiei moderne au emis teza educaţiei prelungite sau a educaţiei
permanente care străbate întreaga viaţă personală a omului. În ansamblul său, educaţia
vizează nu doar pregătirea viitorilor specialişti, ci şi a indivizilor cu orizont deschis spre
câmpul valorilor, astfel încât nevoia de educaţie şi perfecţionare devine permanentă,
pentru toată viaţa.
Realitatea contemporană confirmă, de fiecare dată, că avem nevoie de o educaţie
permanentă. Nici o societate nu este complet imobilă, aşa încât o anumită instruire
continuă şi la vârsta adulă. În societatea actuală, caracterizată prin mobilitate economică,
politică, culturală, noua ordine educaţională nu se concepe fără avangarda mişcării
pedagogice teoretice şi a praxis-ului educaţional.
La baza reformei educaţionale din ţara noastră stă nevoia unei mai accentuate
aplicări a principiului educaţiei permanente şi a unei mai mari deschideri a şcolii spre
lume, spre marile ei probleme globale.
Cercetările din psihologia educaţională, psihologia vârstelor şi a învăţării au
demonstrat ştiinţific: capacitatea indivizilor de a învăţa şi de a se educa la orice
vârstă, prin forme, modalităţi, tehnici etc. diferite, în ritmuri şi cu intensităţi adecvate şi
nuanţate in funcţie de particularităţile lor psihosociale şi individuale.
În contemporaneitate, caracteristicile educaţiei permanente sunt (M. Ionescu,
2003, Instrucţie şi educaţie, p. 405):
 caracterul continuu, permanent – ca activitate socială educaţia permanentă este
analizată în:-planul social-istoric reprezentând premisa dezvoltării personalităţii
umane şi a umanizării omului;-planul individual (ontogenetic) al membrilor
societăţii, în sensul că educaţia este continuă, dispărând limita cronologică a
învăţării. Educaţia nu se termină la sfârşitul instrucţiei şcolare, ci constituie un
proces permanent. Educaţia permanentă acoperă întreaga existenţă a unei
persoane;
caracterul formativ – formarea, dezvoltarea şi modelarea personalităţii umane şi
autoperfecţionarea ei se realizează pe tot parcursul vieţii, datorită caracterului său
formativ, datorat influenţelor formative sistematice şi integratoare exercitate
asupra fiinţei umane pe întreaga existenţă a unei persoane;
caracterul generalizat – educaţia permanentă reprezintă o activitate socială
generalizată, omniprezentă şi de amploare, care a pătruns în toate sferele societăţii
contemporane;
caracterul dinamic, evolutiv şi integrator - educaţia permanentă angajează un
ansamblu de activităţi, şi procese evolutive, care integrează şi articuleză toate
formele şi tipurile de educaţie cu care omul vine în contact, toate stadiile şi
formele educaţiei, toate actele şi experienţele educative pe care acesta le trăieşte,
toate influenţele şi înrâuririle educative care se exercită asupra omului, precum şi
autoeducaţia, într-un ansamblu funcţional integrat, unitar şi coerent, care
contribuie la modelarea personalităţii umane;
caracterul flexibil – oferta educaţională a societăţii este extrem de diversificată şi
flexibilă, fiind modelată în sensul favorizării dezvoltării umane în direcţia
nevoilor sale educaţionale, a aspiraţiilor, intereselor, dorinţelor, aptitidinilor,
talentelor personale, a propriului profil de inteligenţă.

Educatorii, în toate timpurile, au oferit cel mai sugestiv exemplu privind educaţia.
Dar nevoia de educaţie a devenit mult mai acută în zilele noastre.
Societatea de mâine este efectul societăţii de astăzi. În acest sens, ar trebui să fim
optimişti, deşi ne aflăm într-o perioadă în care mulţi sunt covârşiţi de îndoieli în ceea
ce priveşte şansele pe care le oferă educaţia.
 Întotdeauna educaţia oferă soluţii când omenirea se confruntă cu situaţii de criză.
Aşadar multiple motive sunt pentru a pune din nou accentul pe dimensiunile educaţiei
permanente.

Suntem convinşi că fiecare dintre noi realizăm lucruri extraordinare la catedră,

realizăm mult mai mult decât ne cere strict programa şcolară, depunem mult suflet în
munca de educaţie. Doresc să adresez îndemnul meu tuturor colegilor ca, indiferent de
conjunctură, să-şi continue această chemare. iar pe colegii tineri îi sfătui să nu părăsească
munca de la catedră. Alături de copii au şansa să rămână mereu tineri, cel puţin sufleteşte.
În contextul vieţii sociale actuale educarea creativitatii poate să cunoască forme
specifice, lărgind sfera de constelaţii psihice implicate. Activităţile educative care merg
în direcţia creativităţii, vizează în primul rând gândirea, prin factorul ei general,
inteligenţa. Ea poate deveni mai eficientă dacă este ajutată să-şi însuşească tehnicile de
gândire, instrumentele intelectuale flexibile şi operaţionale specifice gândirii divergente.
Chiar şi memoria înţeleasă ca depozitarul cunoştinţelor, emoţiilor, este doar la
prima vedere antagonică creativităţii. Implicată în acţiuni creative, ea poate să confere
fluxuri de cunoştinţe ca materie primă, dar şi stocuri de priceperi şi aptitudini.
Nu în ultimul rând, imaginaţia, componenta cea mai importantă a creativităţii,
beneficiază poate cel mai mult pe de urmă acţiunilor de acest tip.
Devenit un obiectiv prioritar al învăţământului, educarea şi dezvoltarea
creativităţii la copiii de toate vârstele presupune o restructurare a procesului de
învăţământ la toate nivelele sale.
Acest deziderat poate fi urmărit prin încurajarea iniţiativelor proprii, a
manifestărilor spontane, prin formarea unei atitudini pozitive faţă de tot ce este nou, prin
formarea şi dezvoltarea aptitudinilor creative.
Noul obiectiv al şcolii ar trebui urmat de activităţi extraşcolare în care poate chiar
familia ar putea să sprijine eforturile educatorilor.
În funcţie de specificul diferitelor discipline de studiu, acest obiectiv cu caracter
general poate fi nuanţat şi particularizat, dar educaţia artistică este, prin specificul său, un
mijloc important de stimulare a creativităţii.
Fiecare materie de învăţământ şi fiecare domeniu de activitate oferă condiţii
generale, dar mai ales, condiţii specifice de aplicare a principiilor ce vizează dezvoltarea
gândirii creatoare. Conţinutul acestor discipline trebuie să prevadă activităţi educaţionale
şi sarcini pe care elevii trebuie să le rezolve pentru a-şi forma în cadrul lor deprinderi în
direcţia amintită.

Odată ce s-a stabilit ideea transferului creativităţii de la nivelul unui domeniu

specific la nivelul potenţialului creativ general sub formă de abilităţi cognitive şi atitudini
şi trăsături de caracter, înseamnă că în urmărirea acestui obiectiv pot fi implicaţi toţi
educatorii, iniţiaţi ei înşişi şi formaţi în această direcţie.
Pentru majoritatea disciplinelor, calea principală o constituie metodele de lucru
activ participative cu copii:

 problematizarea,
 învăţarea prin descoperire,
 experimentul,
 studiul de caz,
 brainstorming-ul,
 sinectica,
 dialogul dirijat,
 jocul didactic.

Toate se bazează pe interacţiunea colectivă între cei ce învaţă, pe discuţii,

schimburi spontane de idei, impresii, păreri în cadrul clasei şi observaţii independente.
Ceea ce se urmăreşte în principal prin aceste metode este ca profesorul să
propună o problemă pe care tinerii să o rezolve singuri sau în activităţi pe grupe.
Nu trebuie subestimat rolul educatorului în stimularea potenţialului creativ.
Profesorul trebuie să încurajeze curiozitatea, deschiderea şi spontaneitatea
copiilor prin crearea unei atmosfere destinse, de apropiere, care să înlăture blocajele
afective, folosind în acelaşi timp metode de lucru adecvate.
“Influenţele exercitate de profesor asupra tinerilor sunt hotărâtoare…iar între
creativitatea copilului şi cea a educatorului există o strânsă corelaţie,…ceea ce înseamnă
că în primul rând profesorul trebuie să adopte o atitudine creativă în activitatea sa
educativă” (E.Landau, Psihologia creativităţii, p. 95).
Este cunoscut faptul că succesul în predarea unei discipline de învăţământ nu este
condiţionat numai de stăpânirea specialităţii. Cunoaşterea temeinică a conţinutului
materiei de studiu este o condiţie necesară dar nu suficientă, mai ales dacă ţinem seama
de cerinţele pedagogiei moderne.
Calităţile personale, experienţa didactică şi folosirea cu pricepere şi inteligenţă a
metodelor de predare pot să asigure aceste cerinţe ale învăţământului actual. ,,O metodă
atestată ca fiind bună se poate transforma în contrariul ei, poate deveni chiar o caricatură
în mâinile unui profesor nepriceput” (I. Radu, M. Ionescu, Experienţă didactică şi
creativitate, p. 85) .
Educatorul cu o gândire deschisă caută să pună în valoare diferenţele de
personalitate, să stimuleze şi să cultive interesele şi talentele fiecărui copil. El va căuta
să-i ajute să se bucure de experienţele care le permit să se dovedească creativi şi să-i
înveţe să aprecieze aceste experienţe şi realizările lor, fie că este vorba de cele personale
sau ale celorlalţi.

Un învăţământ orientat în direcţia creativităţii presupune o serie de probleme, iar

găsirea de soluţii adecvate ridică mai multe întrebări:

cum se poate promova spontaneitatea şi iniţiativa copiilor păstrând în acelaşi timp

controlul şi disciplina asupra acestora?

ce atitudine să adopte profesorul în cazul unor răspunsuri neaşteptate,

surprinzătoare?
încurajarea copiilor să caute diverse răspunsuri poate da un caracter ludic
activităţilor educative, este oare bine?
societatea aşteaptă de la educator să formeze copii în spiritul conformismului,
cum răspunde educatorul cu o gândire nouă şi modernă în faţa acestor aşteptări?

Pentru a putea face faţă acestor probleme pedagogia modernă dă educatorilor

următoarele îndrumări:

 să respecte ideile, întrebările neobişnuite ale copiilor,

 să le ofere oportunităţi pentru a crea din proprie iniţiativă,
 să le dezvolte încrederea în propriile capacităţi,
  să încurajeze copiii să se manifeste spontan şi creativ, să aibă curajul să-şi
exprime ideile şi părerile,
 să le dezvolte încrederea în propriile capacităţi şi aptitudini, să-i ajute să-şi
descopere aceste aptitudini pe care ei le manifestă pentru a deveni conştienţi de
ele,
 să-i încurajeze să dobândească o gândire independentă, nedeterminată de grupul
clasei,
 să încurajeze atitudinea tolerantă faţă de ceea ce este nou,
 să caute să crească interesul şi curiozitatea tinerilor folosind metode didactice
diverse.

În concluzie, putem spune că elevii răspund cu entuziasm şi bucurie la noile

forme şi metode de învăţare, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să se demoleze şi să se
uite virtuţile formelor de educare tradiţionale.
De fapt, ce este mai important, să se dea copiilor libertatea de a–şi pune în valoare
înclinaţiile şi iniţiativele personale, sau să se urmărească însuşirea sistematică, prin
metode riguroase a conţinutului fiecărei discipline de studiu? Asemenea întrebări ce vin
din ambele direcţii ale pedagogiei ne conduc la concluzia că ar fi mai de folos realizarea
unei sinteze între cele două modalităţi de abordare, ce par doar la prima vedere
ireconciliabile.
În acord cu această idee privind integrarea celor două viziuni pedagogice, putem
afirma că înţelegerea şi apropierea lor ne poate conduce la cele mai bune soluţii.
Metaforic, se poate spune că şcoala de azi este obligată de noile realităţi să
readucă magia pe care omul contemporan o caută în diverse forme de manifestare.
În multe state europene, soluţiile alternative la sistemul clasic de învăţămant
câştiga tot mai mult încrederea profesorilor, a copiilor şi a societaţii în general. Aceasta
întrucât trăim într-o societate a cunoaşterii, acolo unde copiii nu mai trebuie să memoreze
şi să reproducă exact informaţia ci, în primul rând, să o înţeleagă.
E-learning-ul este o perspectivă nouă a educaţiei, a relaţiei dintre profesor şi elev,
în ultima instanţă, a profesorului şi a elevului. Definit astfel, aria semantică aconceptului
e-learning interferă cu instruire asistată, instruire prin multimedia, online learning
(învăţare online).
 În România, nevoia de forţă de muncă educată, capabilă să utilizeze noile
tehnologii şi să se adapteze rapid la un mediu în permanentă schimbare a adus un climat
deosebit de favorabil dezvoltării soluţiilor de eLearning.
AeL, soluţia de eLearning creată de SIVECO România, urmăreşte tocmai
transformarea procesului didactic clasic într-o activitate interactivă şi atractivă, uşor de
parcurs, ce conduce la o implicare mai mare din partea copiilorr şi la o asimilare mai
rapidă şi de durată a cunoşţintelor.
Educaţia pentru schimbare si dezvoltare are ca obiectiv responsabilizarea şi
pregătirea individului pentru afirmare şi adaptare întrucât dezvoltarea potenţialului uman
determină eşecul sau succesul dezvoltării sociale.
Pentru că suntem la începutul unui nou secol pentru că omenirea se află în faţa
unor schimbări profunde, şcoala trebuie să ocupe locul central a schimbării.
Ea poate planifica schimbarea sau poate interveni pentru schimbare. De aceea,
cadrul didactic trebuie să aibă un comportament deschis spre schimbare, precum şi o
atitudine corespunzătoare folosind un comportament inovator.
În activităţile extracurriculare ne-am propus teme care se pot discuta, realiza cu
copiii:
Educaţia ecologică influenţează activitatea umană asupra mediului înconjurător.
În acest context educaţia ecologică îi ajută pe copii să înţeleagă influenţa
comportamentului lor asupra calităţii mediului. Ea se bazează pe cunoaşterea mediului,
dar are şi o componentă afectivă: domeniul responsabilităţii, sistemul de valori, atitudini
necesare construirii unei societăţi durabile.
Este esenţial ca educaţia în spiritul respectului faţă de mediul înconjurător să
înceapă încă de la grădiniţă, când datorită particularităţilor psihopedagogice specifice
vârstei preşcolare e posibilă familiarizarea copiilor cu impactul activităţilor umane asupra
naturii şi li se pot educa emoţii, sentimente şi atitudini pozitive faţă de aceasta.
Nesfârşite sunt întrebările copiilor şi ale copilăriei. Pentru a putea răspunde
copiilor, trebuie să-i învăţăm să observe cu mai multă atenţie ceea ce se întâmplă în jurul
lor, să-şi pună întrbări, să-şi caute răspunsuri şi mai ales să acţioneze ştiind că ei sunt o
parte din marea carte a naturii.
 Pentru a le forma copiilor o conduită ecologică putem porni de la ideea simplă dar
eficientă în planul emoţiilor şi sentimentelor: transpunerea copilului în locul elementului
din natură care a suferit o agresiune din partea omului.
Pus în postura celui adresat şi care nu se poate apăra singur, copilul v-a realiza că
trebuie să acorde ,,drept la existenţa” tuturor elementelor mediului care îl înconjoară.
Treptat va înţelege că orice acţiune de distrugere sau exterminare de orice fel este
cât se poate de dăunătoare deoarece strică echilibrul natural. Deci copilul trebuie să
realizeze că problemele mediului înconjurător sunt ale lumii întregi, ale fiecăruia dintre
noi, iar fiecare acţiune negativă a noastră oricât de insignifiantă ni se pare poate să
afecteze în mod distructiv natura.
Curiozitatea copiilor conduce la acumularea de cunoştinţe despre mediul
înconjurător, despre protecţia lui, ceea ce contribuie la dezvoltarea capacitaţilor copiilor
de a gândi logic şi de a interpreta corect aspecte din jurul lor.
Elemente ale educaţiei ecologice s-au găsit şi se găsesc în toate temele desfăşurate
cu copiii la unele categorii de activitate cum ar fi: cunoaşterea mediului, educarea
limbajului, educaţie pentru societate, educaţie muzicală, activităţi artistico-plastice,
activităţi practice şi elemente de activitate casnică. Pentru a cuprinde toate aceste
categorii şi pentru a fi în conformitate cu noul curriculum pentru învăţământul preşcolar
(metoda proiectelor la vârste timpurii) s-au desfăşurat mai multe proiecte tematice şi
anume: ,, 1 Martie-Martisor”, ,,O carte pentru fiecare” etc.
Demn de menţionat este faptul că toate mărţişoarele care s-au confecţionat în
cadrul proiectului tematic , “1 Martie-Martisor,” au fost confecţionate din diverse
materiale, care au costituit o expoziţie cu în ultima zi a derulării proiectului.
„Plimbare prin cartier” (unde am avut ca obiective: să observe schimbările
petrecute în natură în anotimpul primavara, să colecteze materiale necesare pentru
desfăşurarea unor activităţi practice, să protejeze mediul înconjurător);
„Unde se aruncă gunoiul?” (cu obiectivele: să cunoască modalitatea de ambalare a
gunoiului, să cunoască locul unde se pot arunca gunoaie, să ia atitudine faţă de cei care
nu respectă acest lucru);
„Să cunoaştem animalele” – Vizită la Grădina Zoologică (să cunoască specii de
animale de la noi din ţară şi din alte ţări, să cunoască modul de hrănire, să iubească şi să
ocrotească animalele); „Şi noi iubim animalele” (cu obiectivele: să redea prin desen,
pictură, colaj animale mari şi mici, să exerseze deprinderea de protecţie a animalelor).
Excursia tematică ,,Frumuseţea florilor!’’ desfasurata împreună cu copiii la
Gradina Botanica, ne-a oferit ocazia să identificăm florile.
Sub genericul:,,Salvăm natura’’s-au plantat pomi în faţa grădiniţei, s-au văruit
pomii existenţi, s-au îndepărtat crengile uscate.
Scopul principal al educaţiei este acela de a oferi fiecărui individ posibilitatea
de a manifesta o atitudine personală responsabilă faţă de mediul în care trăieşte.
Este deci foarte important ca noi, cadrele didactice să avem o conştiinţa ecologica
bine conturată pentru ca acţiunile pe care le desfăşuram să fie eficiente si credibile in fata
copiilor.
Tocmai de aceea se recomanda ca activităţile de educaţia ecologică să se
desfăşoare într-o atmosferă relaxantă unde interesul şi comunicarea sa încurajeze
iniţiativele opţiunile şi opţiunile fiecăruia.
Educaţia interculturală se poate realiza prin activităţile curriculare şi
extracurriculale. Serbările sunt cel mai plăcut mod pentru copii, de a arăta ce ştiu şi cine
sunt ei.
În pregătirea unei serbări va fi cu atât mai plăcut pentru copii de diverse etnii cu
cât vor putea sa prezinte o poezie, un cântec, , un dans, un joc specific etniei pe care le
cunosc din familie sau din alte împrejurări. Nu numai copiii din grupă vor fi încântaţi să
vadă şi altceva de cât sunt obişnuiţi ci şi părinţii copiilor minoritari.
Astfel majoritatea face primul pas, iar minoritarii nu sunt insensibili la
manifestările pozitive ale majoritarilor.
Se pot realiza acţiuni de socializare interetnica organizând vizite şi excursii în
centrele culturale ale minorităţilor şi întâlniri cu reprezentanţii acestora. Şi acţiunile de
întrajutorare a unor grupuri sociale dezavantajate pot fi o modalitate de realizare a
obiectivelor educaţiei interculturale.
Copii manifestă compasiune pentru cei aflaţi în dificultate sau suferinţă. Este facil
a le explica cum pot ei să ajute şi să obţină întotdeauna rezultate pozitive.
Educaţia economică şi casnică modernă vizează pregătirea copilului pentru viaţă,
în general pentru viaţa de familie, formarea capacităţi de autogestiune şi autonomie,de
independenta. Astfel pregătirea economică a copiilor pentru viaţa individuală şi iniţierea
lor în problematica economiei casnice, constituie un prim pas în direcţia formării
capacităţi de autogestiune.
De asemenea, cunoaşterea şi înţelegerea faptelor economice de către copil conduc
la formarea unei atitudini pozitive faţă de muncă şi bunuri, a spiritului de cooperare şi
respect faţă de muncă şi o capacitate de participare directă la dezvoltarea economică a
societăţii.
Educaţia demografică are ca obiectiv cultivarea responsabilităţi civice a
indivizilor.
Educaţia pentru comunicare şi mass-media presupune formarea şi dezvoltarea
capacităţii de valorificare culturală a informaţiei furnizate de presă, radio, televiziune,
internet.
Pentru ca omul este o fiinţă informaţională şi conştientă–raţională, el nu poate trăi
în afara comunicării, care este sensul şi raţiunea existenţei. Şi pentru ca omul să-şi
satisfacă trebuinţele de comunicare şi de informare este necesară dezvoltarea
competentelor comunicării în două direcţii; de emitere şi de receptivitate.
Comportamentele de emitere ca recepţie; receptor conţinutul mesajelor
(informaţii, idei, opinii, sfaturi, îndemnuri, recomandări), modul de exprimare (putere de
convingere, forţă, capacitatea de inducere a unei stări), şi metodele şi tactul (limbaj
adecvat, accesibil, trezirea interesului, farmec personal etc.).
Comportamentele de recepţie sunt capacitatea intelectuală, experienţa de
cunoaştere, capacitatea de a asculta,concentrarea atenţiei ,curiozitatea, răbdarea.
Educaţia pentru comunicare are ca obiective: comunicarea coerentă, relevantă,
logică, interesantă, convingătoare, participativă, clară, concisă, respectarea adevărului
structura şi participare logică, deschidere spre cunoaştere, autodepăşire, acceptarea
noului, acceptarea auditorului, stimularea creativităţii, a iniţiativei.
Copiii trebuie să aibă o atitudine selectivă faţă de ceea ce le oferă diversele
mijloace de comunicaţie În funcţie de interesele şi nevoile lor în sensul că aceste mijloace
să le aducă un plus de cunoaştere şi informaţie pe direcţia dezvoltării personalităţii lor.
De aceea se pune problema intervenţiei factorilor educaţionali (şcoală, familie,
societate în conştientizarea de către copil a importanţei mass- media în alegerea
emisiunilor de radio şi televiziune precum şi în selectarea informaţiei din presa scrisă.
Educaţia pentru timpul liber vizează valorificarea acestuia în scopul refacerii
energiilor creatoare în direcţii benefice atât pentru individ cât şi pentru societate.
Orice schimbare în educaţie pune în discuţie şi implicarea familiei în educaţie, în
activitatea şcolii.
Se ştie că succesul copiilor depinde în mare măsură de armonizarea demersurilor
şcolii cu cele ale familiei, şi de colaborarea profesorilor cu părinţii pentru stabilirea unei
continuităţi în educaţie. De aceea şcoala trebuie să treacă de legăturile formale, oarecum
fireşti cu familiile copiilor şi să dezvolte parteneriate active formând diverse strategii.
Pentru a fi deci pregătiţi pentru viitor este o mare nevoie de schimbare,
schimbarea sistemului în interesul copilului şi al cadrului didactic, schimbarea
atitudinilor părinţilor prin deschiderea către dialog şi cooperare.
Şi nu în ultimul rând este necesară schimbarea noastră ca indivizi conştientizând
că poate suntem factorii cei mai importanţi care dacă vrem putem schimba întreaga lume.
Sensibilitatea la problemele cele din jur şi disponibilitatea în a-i ajuta la nevoie, ar
trebui să redevină valori ale culturii comunităţii. Dar pentru a putea pretinde altora
schimbare, ea trebuie mai întâi să răsară din sufletele noastre, sa fim noi înşine modelele.

,,Si dacă toate acestea

Fi-vor învăţate

Restul o să vină,

De la sine-apoi”

Şi dacă acestea toate

Cu drag le-om împlini

Avem în viaţa noastră

Ceva spre-a ne mândri

C-am modelat ceva

Că am sădit un ,,pom”

C-am reuşit în viaţă

Să pregătim un OM.