ASPECTE ETICE IN RESUSCITAREA

CARDIO-PULMONARA
Rezident Macai Flrorina

Medicina de Urgenta anul II

Moartea cardiaca subita, neasteptata, este un eveniment cu consecinte adesea

devastatoare pentru victima in sine, familie si prieteni. In Europa, stopul cardio-respirator apare
in 0,5-1% din 1000 de persoane pe an. In ciuda unei usoare imbunatatiri observate in ultimii ani,
rata de supravietuire la externare a unui stop cardio-respirator este de 7,6%. O mai buna
cunoastere medicala, prezenta unor proceduri de inalta calitate , cat si cresterea asteptarilor din
partea publica, au dus la punerea in discutii unor anumite situatii de natura etica.

In ultimii ani, s-a produc o schimbare a directie de abordare bazata pe medic cu acccent
pe beneficiar, spre o abordare bazata pe pacient, cu accent mai mare pe autonomia pacientului.
Aceasta schimbare de reflecta in orienarile etice din Ghidul de Resuscitare 2015.

Societatea ca un intreg si in special seerviciile medicale de urgenta, spitalele si alte

institutii de sanatate, trebuie sa planifice, sa organizeze si sa asigure raspunsul corespunzator in
caz de moarte subita cardiaca. Cateva consideratii snt necesare pentru a fi siguri ca deciziile de a
incerca sau a se abtine de la resuscitare sunt adecvate si ca pacientii sunt tratati cu demnitate.
Aceste decizii cunt complexe, fiind influentate de factori individuali, culturali locali si
internationali, factori legali, traditionali, religiosi si economici.

Principiile cheie ale eticii sunt autonomia, ce reprezinta dreptul pacientului de a accepta
sau refuza oriice tratament.Acest principiu se refera la pacientii care sunt capabili sa ia decizii
informate in numelel lor, in loc sa fie supusi la decizii paternaliste luate pentru ei de catre
profesionistii din domeniul sanatatii. Acest principiu este considerat universal in practica
medicala, totusi poate fi greu de aplicat intr-un caz de urgenta, precum moartea subita cardiaca.
”Non maleficence” inseamna a nu face rau, sau mai potrivit, a nu face mai mult rau. Resuscitarea
nu ar trebui incercata in cazurile in mod clar inutile. Beneficiul implica faptul ca furnizorii de
servicii medicale trebuie sa asigure beneficii in interesul pacientului si in acelasi timp sa puna in
balanta si riscul. In general acest lucru va implica incercarea resuscitarii, dar in unele situatii va
insemna abtinerea de la resuscitarea cardio-pulmonara( ex DNAR). Dreptatea implica
preocuparea si indatorirea de a distribui resursele limitate de sanatate egal in cadrul societatii si
decizia de dine primeste tratament(impartialitate si egalitate). Daca se asigura resuscitarea,
aceasta ar trebui sa fie facuta disponibila pentru toti cei ce ar beneficia de ea. Demnitatea si
corectitudinea sunt frecvent adaugate ca elemente esentiale de etica. Pacientii au intotdeuna
dreptul sa fie tratati cu demnitate si informarea ar trebui sa fie sincera, fara ascunderea faptelor
importante, Transparenta si declararea conflictelor de interese, este o alta parte importanta a
eticii profesionalismului medical, fiind subliniata si pusa in functie de Comitetul de Legatura
International pe probleme de Resuscitare(ILCOR).

Eforturile de resuscitare se concentreaza adesea pe stopul cardiac instalat brusc si

neasteptat, si care ar fi putut fi prevenit. In cazul deciziei daca se initiaza resuscitarea, trebuie
luata in calcul probabilitatea reusitei si respectiv, calitatea vietii pacientului dupa externarea din
spital. Incercarile de reusucitare sunt nereusite in 70-98% din cazuri si decesul este in celel din
urma inevitabil. Mai multe studii au demonstrat ca un stop cardiac urmat de o resuscitare reusita
poate fi insotit de o buna calitate a vietii la cei mai multi supravietuitori. Supravietuitorii pot
dezvolta probleme post-stop cardiac, inclusiv anxietate, depresie, stres post-traumatic si
dificultati ale functiei cognitive.Clinicienii ar trebui sa fie constienti de aceste posibile probleme,
sa cerceteze aparitia lor, sa le gaseasca si sa le trateze.

In toare cazuri de stop cardiac, furnizorul de servicii de sanatate este pus la incercare cu 2
intrebari principale precum cand sa inceapa si cand sa opreasca manivrele de resuscitare. In caz
individual, decizia de a initia, continua sau opri manevrele de resuscitare sunt bazate pe balanta
dificila intre beneficii , riscuri si costurile la care aceste interventii vor supune pacientul, mambrii
familiei si furnizorii. Standardul de ingrijire ramane initierea prompta a resuscitarii cardio-
pulmonare. Medicii trebuie sa ia in considerare eficacitatea terapeutica, potentialele riscuri si
preferintele pacientului. Resuscitarea este nepotrivita si nu ar trebuie initiala in cazurile in care
exista dovezi clare ca ar fi inutila sau este impotriva dorintelor exprimate anterior de catre
pacient.

Protocoalele de resuscitare sau procedurile operationale standard ar trebuie sa precizeze

cine are obligatia si responsabilitatea de a lua decizia dificila de a nu tenta resusucitarea sau de a
abandona incercarile ulterioare. Aceasta este valabila pentru situatiile din pre-spital si din spital.
In spital, decizia este luata de obicei dupa consutari cu medicul cu grad mai mare care are in grija
pacientul sau de catre conducatorul echipei de resuscitare. Echipa medicala de urgenta,
actioinand ca raspuns la preocuparea privind starea pacientului, a personalului de pe sectie. Poate
lua decizia de a nu initia resuscitarea( DNAR). In general, resuscitarea este inceputa in stopul
cardiac, cu exceptia cazurilor prezentei leziunilor incopatibile cu viata, precum decapitarea, rigor
mortis, lividitate cavaverica, macerare fetala.

Cererea de a nu tenta resuscitare(DNAR) este un document legal, obligatoriu, care

declara ca resuscitarea nu ar trebui incercata in cazul stopului cardio-respitaror. Alte tratamente
ar trebui continuate, mai ales alinarea durerii, sedarea, asa cum este necesar sau indicat, daca se
considera ca ar contribui la calitatea vietii. Desi responsabilitatea finala si decizia de DNAR
ramane a medicului cu grad superior care are pacientul in grija, este intelelpt pentru acesta sa se
sonsulte cu altii inaintea luarii deciziei. Urmand principiul autonomiei pacientului, este intelept
daca este posibil, sa verificam dorintelel pacientului despre incercarile de resuscitare. Acest lucru
trebuie facut in avans, cand pacientul este capapbil sa faca o alegere in cunostinta de cauza.
Opiniile variaza in ce priveste daca astfek de discutii ar trebui sa aiba loc de rutina pentru fiecare
internare in spital sau doar daca se pune diagnosticul unei conditii potential amienintatoare de
viata. In prezentarea faptelor catre pacient, medicul trebuie sa fie cat mai oprecis cu putinta
asupra diagnosticului si prognosticului si ar putea cere o a doua opinie medicala