Distinse colege,

Stimați invitați,
Doamnelor și Domnilor,

Este drept că atunci când vorbim despre Marea Unire, aducem mai întâi vorba despre faptele
făcute de marii bărbați de stat ai vremii, uitând pe nedrept, rolul deosebit de important pe care l-
au avut doamnele neamului românesc în înfăptuirea acestui deziderat național. Cu această ocazie,
îmi doresc să subliniez că pe lângă aportul direct adus de acestea pentru înfăptuirea Unirii, nu
trebuie să uităm că întotdeauna în spatele unui bărbat puternic, se află o femeie mai puternică și
că lupta dusă de bărbații politici ai vremii ar fi fost mult mai grea, fără sprijinul partenerelor de
viață. Astfel, meritul doamnelor care au făcut posibilă Unirea este dublu, atât prin calitatea lor de
militante pentru realizarea acestui ideal, cât și ca mame, soții sau fiice care au meritul de a fi
păstrat vie flacăra românismului în sânul familiilor lor.

În acest sens, consider că cel mai edificator exemplu feminin care a contribuit la realizarea Marii
Uniri, rămâne Regina Maria, cea mult iubită și admirată de poporul român, căruia aceasta i-a
închinat viața. Ba, aș merge până acolo încât aș îndrăzni să afirm că Regina Maria (fără a
subestima meritele Regelui Ferdinand), a reprezentat pentru pentru Marea Unire, ceea ce a
reprezentat Carol I pentru Războiul de Independență. Fără ei, România, așa cum o știm acum, nu
ar fi existat. Ei au fost acel factor determinant în jurul cărora s-au unit forțe ce au făcut lucrurile
să se întâmple așa cum le știm.
O dovadă a implicării Majestății Sale Regina Maria o reprezintă chiar paginile ei de jurnal unde,
în agitatele zile ale lunilor Noiembrie/Decembrie 1918, găsim însemnate următoarele: „din
toate părțile, românii se declară liberi să alcătuiască o singură națiune mare”. Era momentul
culminant al Marii Uniri, pentru care România intrase în război în urmă cu doi ani și la care
aproape încetase să mai spere. Și Regina gândea la fel:„Visul României Mari pare să devină
realitate. E atât de neașteptat, încât nici nu-mi vine să cred. M-am obișnuit atât de tare cu
dezastrul și necazurile de la începerea războiului, încât nu mă pot obișnui cu ideea că se poate să
vină, în sfârșit, și ceasul nostru!” [7 noiembrie 1918].
Și iată că, la 1 decembrie 1918, chiar în ziua proclamării unirii Transilvaniei cu România, familia
regală se întoarce la București. După doi ani de exil, Regele Ferdinand și Regina Maria revin în
capitală ca suverani ai unui stat întregit. Ei defilează pe străzi alături de Armată și sunt aclamați
de întreaga populație, alături de care sărbătoresc îndeplinirea idealului național. Regina notează:
„Tot orașul era în delir. Lipsiserăm doi ani, cunoscuseră toate ororile ocupației, cu tot ce aduce
ea, iar acum ne întorceam victorioși, în ciuda nefericirilor, ne întorceam după ce împliniserăm
Visul de Veacuri, Visul de Aur al României. Ne întorceam cu România Mare – ne întorceam ca
regele și regina tuturor românilor!”

În încheiere aș dori să menționez că rolul femeilor în realizarea Marii Uniri a fost unul esențial.
Fără ele, lungul drum spre România Mare ar fi fost mult mai greu. Lupta lor, cot la cot cu
bărbații de stat ai acelei perioade, reprezintă un model de sacrificiu și devotament pentru
indeplinirea unui ideal național. Iar pentru asta se cuvine să le mulțumim ori decâte ori ni se
ivește ocazia.