POLITICA DE SECURITATE A ROMÂNIEI

Ieşirea din sfera de influenţă otomană în urma recunoaşterii

condiţionate a independenţei statutului român la Congresul de la Berlin din
1878 a pus România în faţa unei situaţii strategice dificile. În acel moment,
Principatele Unite aveau graniţe comune cu Rusia şi Austro-Ungaria, doi
actori cu tendinţe pronunţat hegemonice în regiune.
Pentru a ţine în balanţă potenţialele ameninţări şi riscuri de securitate,
guvernul român a fost deci nevoit să ia un anumit tip de decizii, atât în plan
diplomatic, cât şi militar.
În următoarea perioadă politica de securitate a României poate fi explicată şi
analizată din perspectivă realistă printr-o serie de decizii de aliniere şi
balansare menite să asigure în principal supravieţuirea statului în sensul cel
mai strict al cuvântului: supravieţuirea statului român ca entitate politică şi
teritorială independentă, adică în calitate de actor internaţional recunoscut şi
cu drepturi depline. Acest comportament trebuie înţeles în perspectiva mai
largă a subsistemului în care activa România: pe de o parte, căutând o relaţie
strategică privilegiată cu marile puteri – îndeosebi cu Puterile Centrale -, iar
pe de altă parte, urmărind să se afirme ca o putere regională sau, mai
exact,ca un echilibrator al balanţei regionale de putere.
Privită în ansamblu, politica de securitate românească în perioada
1878-1918 este una a unui stat revizionist moderat, care ridică unele
pretenţii teritoriale în raport cu cel puţin trei dintre vecinii săi _ sudul
Dobrogei pe care îl controla Bulgaria, Basarabia, aflată sub control rusesc şi
Transilvania şi Bucovina care erau părţi ale Austro-Ungariei.
Imediat după declararea independenţei, România a adoptat o
perspectivă orientată către interior, defensivă, a politicii de securitate pentru
a se putea concentra asupra consolidării sale interne.Clasa politică
românească, raliată în jurul regelui Carol I, s-a concentrat mai degrabă să
consolideze relaţiile diplomatice cu puterile europene pe plan internaţional şi
a depus eforturi să impună o reformă instituţională la nivel intern care să
consolideze noul stat. Deşi ridica o serie de pretenţii teritoriale, România nu
dispune în această perioadă – şi nici mai târziu nu a dispus – de capabilităţile
de a asuma o strategie de politică externă şi de securitate ofensivă pentru
atingerea intereselor naţionale în ceea ce priveşte reintrarea în posesia
teritoriilor pe care le dorea. Ca atare, politica externă şi de securitate a
României a fost pe toată perioada una ezitantă între balansare şi aliniere,
menită să menţină supravieţuirea statului şi – când oportunitatea se prezenta
– să obţină unele câştiguri teritoriale şi faţă de puterile vecine.
 Implicarea României în cel de-al doilea război balcanic (1912-1913)
reprezintă clar o decizie de balansare împotriva Bulgariei care prin
câştigarea războiului, putea să ajungă să domine spaţiul balcanic şi să devină
o rivală strategică pentru România – ceea ce ar fi periclitat fragila balanţă de
putere din regiune de care România considera că atârnă securitatea sa
naţională, garantată în acel moment de relaţia privilegiată a acesteia cu
Puterile Centrale.
Decizia României de a denunţa alianţa secretă cu Puterile Centrale în
1914 şi de a-şi declara neutralitatea nu a reprezentat o discontinuitate din
punctul de vedere al politicii externe şi de securitate a statului român, ci
dimpotrivă, elemente de continuitate sunt mai mult decât evidente; în prima
decadă a secolului XX (de fapt, chiar din anii 1890 încoace), balanţa de
putere continentală părea să se încline în favoarea Germaniei, a Puterilor
Centrale mai exact; ca atare, România a semnat un pact secret cu acestea
pentru ca, în eventualitatea izbucnirii unui conflict, să se asigure că va fi de
parte câştigătorilor; aceasta nu era decât o modalitate de supravieţuire.
Clasa politică românească a exprimat în repetate rânduri ideea că
implicarea în conflict de partea Puterilor Centrale ar putea forţa Rusia să
atace şi să ocupe România înainte ca aliaţii noştri vestici să ne vină în ajutor,
aceştia fiind masiv angajaţi pe frontul de vest. Intrarea României în război în
1916 de partea Antantei se reduce la un comportament strategic de
balansare, motivat de dorinţa de obţinere a teritoriilor Transilvănene promise
de aliaţi, în condiţiile în care decidenţii politici români, dar şi vestici se
aşteptau ca aportul militar românesc să poată schimba raportul de forţe pe
flancul sudic al frontului de est.
Trebuie menţionat în acest context faptul că, în cei doi ani de
neutralitate, diplomaţia românească a fost foarte activă în a căuta să
supraliciteze ajutorul pe care România îl putea aduce eventualilor aliaţi prin
intrarea în război de partea lor, joc strategic pe care marile puteri europene l-
au acceptat pentru că mai sperau încă în faptul că puterea şi capacităţile
României (deşi minore şi mai degrabă simbolice) aveau să încline definitiv
balanţa în favoarea lor şi să pună capăt conflictului. Din poziţia de arbitru al
balanţei de putere în Europa Centrală şi de Sud-Est, se considera că România
putea să facă acest lucru – sau măcar ar fi sprijinit, prin deschiderea unui nou
front care i_ar fi forţat pe opozanţi să-şi disperseze trupele, ofensiva aliaţilor
asupra poziţiilor ocupate de aceştia.
Sfârşitul primului război mondial a dovedit că decizia strategică a
Bucureştiului fusese corectă, iar unificarea naţională a devenit la scurt timp
o realitate. Nu numai că unificarea naţională a consolidat statul român, dar,
în egală măsură, i-a consolidat şi poziţia la nivel regional.
 În perioada interbelică şi a celui de-al doilea război mondial (1939-
1945), politica de securitate a României a fost marcată nu numai de
determinantele schimbări ce s-au produs la nivelul sistemului internaţional,
sar şi de schimbările din interior, începând cu cele două dictaturi – cea a
regelui Carol al II-lea din 1938, şi, ulterior, cea a lui Ion Antonescu (1940-
1944).
Decizia de intrare în război (1941) s-a manifestat ca o decizie de
aliniere, date fiind noile coordonate ale subsistemului est-european. Odată cu
semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov (1938), Europa de Est rămâne
practic fără apărare în faţa Germaniei naziste. Schimbarea balanţei de putere
odată cu intrarea URSS şi SUA în război (1941-1942) au determinat, în cele
din urmă, o nouă schimbare a strategiei României care, la 23 august 1944,
întoarce armele împotriva Germaniei şi aliaţilor săi de până atunci – o nouă
decizie de aliniere, luată sub presiunea faptului că, odată schimbată balanţa
de putere URSS şi România se confruntau din nou pe teritoriu naţional,
crescând exponenţial riscul unei invazii a Armatei Roţii care ar fi putut
desfiinţa statul român.
În toată perioada dintre 1945-1991, politica de securitate românească
a fost gândită pe trei mari coordonate: în raport cu puterile vestice (NATO),
în raport cu statele Pactului de la Varşovia şi în raport cu statele nealiniate.
Politica de securitate, aşa cum a fost ea articulată în perioada regimului
comunist, a fost, în realitate, un compozit de factori; reacţionară, defensivă
dar şi asertivă. Astfel că, securitatea şi integritatea teritorială a României în
această perioadă sunt garantate de hegemonul la a cărui politică se aliniase
statul român, URSS. Intrată sub „umbrela” de securitate nucleară a URSS,
România se găsea astfel într-o zonă gri, în care ameninţările convenţionale
erau încă prezente din vest. Totuşi, capacităţile similare de distrugere de care
dispunea SUA şi URSS permiteau un anumit echilibru. Această stabilitate
precară avea să constituie elementul dominant al strategiilor de securitate din
acea perioadă. Astfel că strategia de securitate naţională a României a fost
construită, aşa cum este, de altfel, tipic pentru sistemele hegemonice, în jurul
Pactului de la Varşovia patronat de URSS.
Deciziile majore asupra politicii externe de securitate nu se mai iau
strict la nivel intern, ci şi la Moscova. Principalul mijloc prin care URSS a
limitat capacitatea României de a acţiona pe scena mondială a fost limitarea
opţiunilor acesteia în ceea ce priveşte alegerea şi construirea de alianţe
militare.
Controlul exercitat de URSS asupra statelor-satelit din sfera sa de
influenţă s-a manifestat nu numai în relaţiile lor politice, economice,
diplomatice etc. Utilizarea forţei în vederea asigurării unui control militar al
teritoriului naţional, precum şi controlul politic şi economic impus de URSS
în România – dar şi în alte state din Europa Centrală şi de Sud-Est –
confruntarea României cu ameninţările nu numai la adresa securităţii
sistemului instituţional, economic, etc. dar chiar cu ameninţări ce vizau
însăşi supravieţuirea sa ca actor politic internaţional. Invadarea
Cehoslovaciei de către URSS (1968) căreia România i s-a opus în mod făţiş,
poate reprezenta un exemplu de tentativă de balansare, dar cedările imediate
ale elitei politice de la Bucutreşti în faţa propunerilor URSS de reformare a
Pactului de la Varşovia dovedesc inconsecvenţa unei politici externe, anume
inexistenţa unei strategii deliberate şi continue de ieşire din subsistemul
hegemonic dominat de sovietici.
În fapt politica externă şi de securitate românească în această perioadă
a fost caracterizată de continuitate mai degrabă decât de o transformare
radicală în raport cu perioada de început a secolului XX: relaţia strategică
cu Moscova trebuia menţinută, însă acest lucru nu însemna că România nu
putea să implementeze o politică externă asertivă a propriilor interese
naţionale. Îndeosebi regimul naţional comunist ceauşist a fost creditat pentru
perioadele de distanţare diplomatică (dar rareori politică) faţă de Moscova.
Din a doua jumătate a anilor ’60, dar mai ales în deceniile care au
urmat, politica de securitate românească suferă o transformare calitativă
majoră, construindu-se în jurul doctrinei „războiului întregului popor”, o
doctrină naţionalistă, radicală, care urmărea „independentizarea” de
Moscova în măsură să-i permită nu independenţa – care din motive
strategice era imposibilă -, ci un grad de libertate de acţiune relativ mai
mare. Astfel doctrina „războiului întregului popor” devine nu numai un
instrument de apărare împotriva unui eventual atac NATO asupra teritoriului
românesc, dar şi un mecanism reacţionar cu scopul descurajării unui atac din
partea URSS.
Imediat, după colapsul URSS şi până la aprobarea cererilor României
de aderare atât la NATO cât şi la UE (şi chiar alte organizaţii regionale, de
tipul Consiliului Europei), România, un fost stat comunist în care tranziţia
debutează greu şi târziu, nu întreţine relaţii diplomatice apropiate cu puterile
din Vest. Izolarea diplomatică a României în această perioadă se datorează
într-adevăr, unor caracteristici de ordin intern ale ţării, care trezeau încă
nemulţumiri sau suspiciuni în Occident.
Strategia de securitate naţională elaborată în 1991 de către autorităţile
române sub titlul de „Concepţia privind securitatea naţională a României”
este una care, în mod evident, eşuează în a se adapta noilor realităţi
internaţionale şi strategige din lumea postbelică. Atât acest document cât şi
cel care i-a urmat „Concepţia integrată privind securitatea naţională a
României”, adoptată în aprilie 1994 de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
sunt documente construite în acord cu logica neorealistă tipică a Războiului
Rece şi se centrează asupra ameninţărilor de tip convenţional la adresa
securităţii naţionale.
Pe măsură ce conflictul din Iugoslavia ia amploare, România este
confruntată cu o primă serie de ameninţări non-convenţionale, de la refugiaţi
până la traficul de armament, droguri, reţele de crimă organizată
transfrontalieră ş.a. Mai mult decât atât, propriile tulburări politice interne
care ating apogeul odată cu mineriadele de la începutul anilor ’90, menite să
destabilizeze sistemul instituţional şi politic, confruntă România din ce în ce
mai mult cu perspectiva şi riscurile implicate de ameninţările asimetrice.
Acceptarea cererilor de aderare la NATO şi UE a propulsat România
pe drumul unei profunde transformări în ceea ce priveşte strategia de politică
externă şi de securitate. Dacă la începutul anilor ’90 cele două documente ce
se referă la strategia de securitate naţională demonstrează clar neînţelegerea
conceputului strategic şi a dimensiunii strategice a acesteia, documentele
care le-au urmat, sub influenţa factorului extern, au dovedit o reformare a
sistemului de apărare naţională, dar şi a doctrinei securităţii naţionale în
ansamblul ei.
Dacă pe parcursul anilor ’90 România nu are altă opţiune de securitate
naţională decât balansarea internă, în lipsa oricărei strategii de încheiere de
alianţe politico-militare, după decembrie 1999 (Consiliul European de la
Helsinki) şi noiembrie 2002 (Summitul NATO de la Praga) ea poate miza şi
pe o strategie a balansării externe.
Presiunea factorului extern a condus la reconstrucţia bazei teoretice a
politicii de securitate naţională.
Dacă potrivit Strategiei de Securitate Naţională din 2001 principalul
interes vital al României îl reprezintă menţinerea integrităţii, unităţii,
suveranităţii şi independenţei statului român, în condiţiile specifice aderării
la UE şi la NATO, Strategia de Securitate Naţională aprobată în 1999 avea o
bază mai degrabă liberală identificând ca principal referent al securităţii
individul.
Spre deosebire de predecesoarea sa din 1997 Strategia de Securitate
Naţională din 2001, identifică ameninţările non-convenţionale ca fiind
principale ameninţări la adresa statului român şi confirmă lipsa unor
ameninţări clasice, convenţionale la adresa României. Potrivit SSN din
2001, printre principalele ameninţări la adresa României se numără:
terorismul, vulnerabilitatea sistemelor de transport la atentatele teroriste,
accesarea sistemelor de informaţii confidenţiale, afectarea imaginii ţării,
agresiunea economico-financiare etc.
 Securitatea colectivă reprezintă baza strategiei de securitate naţională
românească de la începutul secolului XXI.
Acţiunile în plan militar ale României în perioada anilor ’90 şi la
începutul secolului XXI (participările la diversele misiuni de păstrare a păcii,
umanitare şi în cadrul coaliţiei conduse de SUA împotriva terorismului
internaţional ) sunt, în principal instrumentele unei politici externe asertive
moderate şi demonstrative, menite să convingă viitorii parteneri de
disponibilitatea statului român de a-şi asuma un rol major, în principal ca
membru al Alianţei Nord-Atlantice.
Odată cu mult aşteptare de aderare la NATO (2004) precum şi cu
aderarea României la UE (1 ianuarie 2007) parametrii re securitate naţională
se schimbă încă o dată, de aici şi necesitatea ca aceştia să fie identificaţi şi
prevăzuţi într-o nouă Strategie de Securitate Naţională.
Dacă în decursul în ultimilor 10 ani politica de securitate a României a
fost mai degrabă una reactivă, defensivă centrată pe contracararea diferitelor
ameninţări şi riscuri de securitate, odată cu SSN 2006 se produce o nouă
schimbare de orientare îndreptată mai de grabă către o politică asertivă,
ofensivă chiar, bazată pe preîntâmpinarea şi prevenirea ameninţărilor şi
riscurilor de securitate: „securitatea fiecărei ţări, precum şi a comunităţii
internaţionale în ansamblu, depinde nu atât de capacitatea de reacţie şi
adaptare cât mai ale de capacitatea de anticipare şi de acţiune proactivă”
(SSN 2006).
Deşi în aparenţă restrânge aria de referenţi ai securităţii, în realitate
noua strategie de securitate o lărgeşte pentru a include atât individul,
comunităţile, statul cât şi instituţiile şi organizaţiile internaţionale din care
statul român face parte.
Principalele interese de securitate sunt identificate ca fiind: integrarea
deplină în Uniunea Europeană şi asumarea responsabilă a calităţii de
membru al Alianţei Nord-Atlantice; menţinerea integrităţii, unităţii,
suveranităţii,independenţei şi indivizibilităţii statului român; dezvoltarea
unei economii de piaţă competitive, dinamice, performante; creşterea
bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate a populaţie; afirmarea
şi protejarea culturii identităţii naţionale şi vieţii spirituale, în contextul
participării active la construcţia identităţii europene.
Pentru prima oară de la căderea regimurilor comuniste, se stabileşte ca
parametru important de politică externă şi de securitate o relaţie privilegiată
(diferită însă de un parteneriat strategic) cu Republica Moldova, în asistarea
şi sprijirea acesteia în drumul spre democratizare şi spre o viitoare integrare
în structurile europene şi nord-atlantice.
 Principale ameniţări la adresa securităţii naţionale sunt identificate ca
fiind de natură non-convenţionale: terorismul internaţional, proliferarea
armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, criminalitatea
transnaţională organizată,dezastrele naturale si amenintarile de mediu.

România care a devenit stat membru NATO în data de 29 martie 2004

şi care şi-a fixate termenul de 1 ianuarie 2007 ca dată a aderării la Uniunea
Europeană. În acest nou context, politica de securitate a României, pentru
acest prim deceniu al secolului al XXI-lea, se înscrie în politica de securitate
a comunităţii euroaltantice. Pe cale de consecinţă, responsabilităţile
României nu se vor mai limita doar la politici care asigură apărarea
teritoriului naţional ori la diplomaţia preventivă, ci şi la politici care
promovează ofensiv interesele României şi care sprijină stabilitatea globală
în orice regiune în care NATO are misiuni.
Rolul României, ca actor individual şi în calitatea sa de stat membru
NATO şi viitor membru al Uniunii Europene, este definit pe două paliere:
a) regional – printr-o politică coerentă, într-o viziune regională extinsă,
înglobând Europa de Sud-Est, Marea Neagră şi Caucaz, zona Orientului
Mijlociu şi a Mediteranei şi spaţiu Asiei Centrale;
b) global – prin participare la procese globale cu relevanţă directă pentru
securitatea sa naţională, România fiind implicată substanţial în eforturile
internaţionale şi statale de combatere a noilor provocări globale la adresa
păcii şi securităţii internaţionale.. Printre priorităţile participării active la
construcţia securităţii internaţionale se numără construirea noii identităţii
europene şi euroaltantice prin construcţia statului european şi euroaltantic al
României, soluţionarea problemelor de securitatea care afectează încă
Balcanii de Vest şi vecinătatea estică a României şi, nu în ultimul rând,
construirea unui climat de securitate şi prosperitate în zona Mării Negre.
Prin prezenţa sa în diferite structuri ONU, România a avut şi are
posibilitatea de a participa la procesul decizional cu impact atât asupra
Organizaţiei mondiale, cât şi asupra situaţiei internaţionale, la nivel global şi
regional. Ca ţară membră a Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic, a aderat
la obiectivele şi politicile de securitate ale Alianţei şi va contribui la
configurarea profilului de forţă al acesteia, conform prevederilor
Conceptului Strategic al NATO. Mai mult, prin poziţia sa în cadrul
iniţiativelor regionale din sud-estul Europei, a conexiunilor cu regiunea
Caspică, precum şi prin exploatarea potenţialului din bazinul Mării Negre, în
combaterea riscurilor neconvenţionale, România va consolida politica
NATO de proiecţie s stabilităţii în Balcani şi statutul său de stat membru
NATO.

Partea II
STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Opţiunile de securitate naţională au ca surse realitatea internă, situaţia

internaţională şi sunt determinate de interesele comune ale cetăţenilor,
precum şi de potenţialul societăţii româneşti de a le susţine.
Strategia de securitate naţională a României are drept obiective
garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, apărarea
statului naţional român, suveran şi independent, unitar şi indivizibil – în
spiritul şi litera Constituţiei, consolidarea ordinii de drept şi a instituţiilor
democratice, ameliorarea nivelului de trai al populaţiei, protejarea şi
promovarea intereselor României în lume. Aceste obiective se realizează
prin mijloace politice, juridice, diplomatice, economice, sociale, militare, de
relaţii publice, de informaţii şi prin cooperare cu statele şi organizaţiile
politice, economice şi de securitate din spaţiul european, auro-atlantic şi
internaţional.
Strategia de securitate naţională a României se bazează pe opţiunea
clară şi irevocabilă de integrare în Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea
Europeană.
Prin strategia de securitate naţională, statul român urmăreşte să
realizeze concordanţa dintre obiectivele dezvoltării sale democratice şi cele
ale stabilităţii şi securităţii europene. Strategia de securitate naţională
urmăreşte să întărească statului României de furnizor de securitate şi
stabilitate în zonă. Acceptarea şi aplicarea normelor internaţionale,
soluţionarea prin negociere a problemelor litigioase, respectarea drepturilor
omului şi promovarea relaţiilor de bună vecinătate cu toate statele din zonă,
fac din România un partener capabil să participe la eforturile statelor
democratice de realizare a stabilităţii şi securităţii în spaţiul euro-atlantic.
Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est,
reunificarea Germaniei, dizolvarea Pactului de la Varşovia, dezmembrarea
Uniunii Sovietice au marcat dispariţia structurii mondiale bipolare şi au
schimbat în mod radical configuraţia politică a Europei şi a lumii.
Situaţiile conflictuale din fosta Iugoslavie, din unele zone ale
Comunităţii Statelor Independente şi din alte regiuni dovedesc că, în lipsa
dialogului, conflictele tind să dobândească un caracter internaţional,
antrenând utilizarea forţei miliare şi creând pericole la adresa securităţii
statelor, cu consecinţe în plan regional şi global.
În mediul internaţional sunt prezente, de asemenea, riscuri non-
militare şi neconvenţionale complexe care creează noi tipuri de provocări la
adresa securităţii naţionale şi internaţionale. Proliferarea tehnologiilor
nucleare şi a armelor de nimicire în masă, terorismul, crima organizată,
migraţia ilegală, ameninţările la adresa mediului înconjurător sunt câteva
dintre sfidările care afectează atât statele, cât şi comunitatea internaţională.
Interesele naţionale ale României privind securitatea se
fundamentează pe:
- garantarea şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a
siguranţei cetăţenilor României;
- consolidarea unui regim politic democratic, bazat pe respectarea
Constituţiei şi supremaţia legii;
- asigurarea existenţei statului naţional român, suveran şi independent,
unitar şi indivizibil;
- sprijinirea legăturilor cu românii din afara graniţelor ţării, pentru
conservarea identităţii lor;
- participarea României la asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa;
Modalităţile de realizare a intereselor de securitate naţională sunt
întemeiate, în principal, pe factori politici, economici şi militari. România îşi
promovează interesele naţionale prin: dezvoltarea economico-socială,
mobilizarea resurselor umane şi materiale proprii şi cooperarea
internaţională prin integrarea României în structurile economice şi de
securitate euro-atlantice; dezvoltarea infrastructurii teritoriale şi valorificarea
poziţiei geostrategice a ţării noastre.
Apărarea şi promovarea intereselor naţionale revin ca responsabilitate
tuturor instituţiilor statului, partidelor politice şi cetăţenilor, conform
componentelor şi răspunderilor stabilite prin Constituţie şi prin legile ţării.
Principalii factori de risc la adresa securităţii naţionale a României
sunt:
- existenţa în plan regional sau subregional a unor tensiuni şi conflicte
militare ce se pot extinde, precum şi a unor acumulări necontrolate şi
destabilizatoare de forţe şi tehnică de luptă în spaţiul de interes
strategic al României;
- proliferarea şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor
nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă, a armamentelor şi altor
mijloace letale neconvenţionale;
- prelungirea unor dificultăţi interne de natură economică, financiară şi
socială care afectează critic şi vital funcţionarea societăţii româneşti;
 - expansiunea reţelelor şi activităţilor teroriste şi a crimei organizate
transnaţionale (criminalitate economico-financiară, trafic
transfrontalier ilegal de persoane, de droguri, de materiale radioactive
şi strategice, de armament şi muniţii etc.);

Construcţia noii identităţi europene şi euroatlantice a ţării noastre

constituie o cerinţă esenţială pentru securitatea naţională a Romaniei.
Cooperarea cu statele membre NATO, cu ţările participante la programul de
Parteneriat pentru Pace şi la iniţiativele de cooperare regională constituie
pentru România garanţia consolidării securităţii în spaţiul euroatlantic şi în
zonele adiacente, precum şi şansa împărţirii echitabile a riscurilor, costurilor
şi avantajelor. Dobândirea calităţii de membru al NATO a adus României
certitudini în domeniul securităţii sale, garanţii reale de apărare, accesul la
procesul de decizie privind securitatea euroatlantică, dar şi obligaţii
corespunzătoare.
În contextul aceloraşi evoluţii, România îşi intensifică eforturile care
au ca scop racordarea la structurile de securitate ale Uniunii Europene, în
condiţiile în care organizaţia promovează o politică externă, de securitate şi
de apărare comună care – dincolo de dificultăţile inerente unui proces atât de
complex – avansează constant în direcţia dezvoltării şi consolidării
cooperării transatlantice. Această cooperare vizează îndeosebi armonizarea
contribuţiei la întărirea păcii şi securitaţii internaţionale, la lupta împotriva
terorismului şi proliferării, la soluţionarea situaţiilor de criză din Europa,
Orientul Apropiat, Africa, Asia Centrală şi alte zone ale lumii.

În calitatea sa de stat aflat într-o arie geopolitică de importanţă

strategică, România urmăreşte să joace un rol substanţial în procesul de
definire şi implementare a politicilor stabilizatoare, de cooperare şi asistenţă
de securitate ale NATO şi Uniunii Europene, în Europa centrală, de est şi de
sud-est.
Cooperarea regională în domeniul securităţii, materializată în
existenţa unui număr mare de organizaţii de profil, oferă oportunitatea
perfecţionării mecanismelor comune de evaluare a mediului strategic, de
identificare a unei agende comune a riscurilor şi a unor instrumente adecvate
gestionării crizelor.
 Construirea unui climat de securitate, stabilitate şi prosperitate în
zona Mării Negre reprezintă o direcţie distinctă a strategiei de
securitate a Romaniei.
România are un interes strategic fundamental ca regiunea extinsă a Mării
Negre să fie una stabilă, democratică şi prosperă, strâns conectată la
structurile europene şi euroatlantice.
Regiunea Mării Negre este un conector de importanţă strategică, situat pe
coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică de arealul Orientul Mijlociu –
Regiunea Caspică – Asia Centrală.

Din punct de vedere al provocărilor de securitate, regiunea este o

oglindă fidelă a noilor riscuri şi ameninţări şi un virtual poligon periculos
pentru experi-mentarea lor. În rândul acestora trebuie menţionate: terorismul
internaţional; proliferarea armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor de
transport la ţintă; conflictele locale; traficul ilegal de armament, muniţii şi
explozivi; traficul de droguri; migraţia ilegală şi traficul de fiinţe umane;
guvernarea ineficientă, minată de corupţie endemică şi criminalitate
organizată.
Regiunea Mării Negre este cea mai bogată parte a Europei şi –
probabil – una din cele mai dense de pe glob, în conflicte separatiste, dispute
sau stări tensionate. Conflictele şi mişcările separatiste din estul şi sudul
Republicii Moldova (regiunea nistreană şi regiunea găgăuză), estul şi nordul
Georgiei (Abhazia şi Osetia de Sud), vestul Azerbaidjanului (Nagorno-
Karabah), sudul Federaţiei Ruse (Cecenia şi alte republici sau regiuni
autonome din Caucazul de Nord), alte mişcări separatiste de mai mică
amploare şi intensitate, precum şi stările de tensiune legate de unele dispute
teritoriale sau de frontieră, reprezintă grave ameninţări la adresa securităţii
regiunii şi creează pericolul declanşării sau reizbucnirii unor confruntări
violente.
Contracararea acestor riscuri şi ameninţări este o responsabilitate pri-
mordială a statelor riverane Mării Negre. Ele trebuie să fie, în primul rând,
con-ştiente de existenţa acestor pericole şi sunt obligate să dezvolte politici
interne, externe şi de securitate capabile să neutralizeze fenomenele
negative în interiorul propriilor graniţe şi să se abţină de la sprijinirea,
în orice fel, a mişcărilor separatiste, a organizaţiilor extremiste sau
teroriste, a activi-tăţilor infracţionale.
 România promovează activ ideea necesităţii unei strategii europene
şi euroatlantice pentru regiunea Mării Negre, luând în considerare
experienţa abordării concertate NATO-UE în procesul de stabilizare din
Europa de sud-est şi nevoia unui echilibru apt să favorizeze opţiunea
democratică a statelor, să preîntâmpine agravarea riscurilor şi ameninţărilor
şi să contribuie eficient la soluţionarea conflictelor şi stărilor de tensiune.
România urmăreşte implicarea directă în procesul de soluţionare paşnică a
conflictelor şi disputelor din proximitatea strategică, atât prin acţiuni
naţionale, cât şi în format multilateral, vizând promovarea democraţiei,
sprijinirea eforturilor de apropiere de structurile europene şi euroatlantice şi
a celor ce au ca scop con-strucţia securităţii şi prosperităţii. Interesul
României este ca procesele de lărgire ale celor două organizaţii să nu
conducă la crearea unor noi linii de separaţie.

Apariţia unor riscuri şi ameninţări internaţionale de factură nouă,

evoluţia complexă a mediului intern, precum şi modificarea substanţială a
statutului de securitate al României în plan internaţional impune o abordare
nouă, într-o manieră integratoare, sistemică şi comprehensivă a obiectivelor
de securitate internă. Absenţa unui pericol previzibil privind un posibil atac
extern face ca, în condiţiile actuale şi într-o perspectivă previzibilă, sarcina
protejării valorilor şi libertăţilor, a vieţii oamenilor şi a bunurilor lor să nu
mai poată fi concepută în termenii apărării teritoriale din perioada
Războiului Rece.
Securitatea internă reprezintă ansamblul activităţilor de protecţie,
pază şi apărare a locuitorilor, comunităţilor umane, infrastructurii şi
proprietăţii împotriva ameninţărilor asimetrice de factură militară sau non-
militară, precum şi a celor generate de factori geo-fizici, meteo-climatici ori
alţi factori naturali sau umani care pun în pericol viaţa, libertăţile, bunurile şi
activităţile oamenilor şi ale colectivităţilor, infrastructura şi activităţile
economico-sociale, precum şi alte valori, la un nivel de intensitate şi
amploare mult diferit de starea obişnuită.
Securitatea internă priveşte, deopotrivă, siguranţa cetăţeanului şi securitatea
publică, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor şi a sistemelor
de aprovizionare cu resurse vitale, precum şi protecţia infrastructurii critice.
Ea include, din punct de vedere structural, securitatea societală şi asigurarea
stării de legalitate, contracararea terorismului şi a criminalităţii organizate,
securitatea activităţilor financiar-bancare, a sistemelor informatice şi a celor
de comunicaţii, protecţia împotriva dezastrelor şi protecţia mediului.
 Sarcina asigurării securităţii interne este complexă şi interdependentă.
Ea implică responsabilităţi din partea unui număr mare de instituţii şi
agenţii. Aceste responsabilităţi revin preponderent: administraţiei publice şi
structurilor de ordine publică, precum şi celor care se ocupă cu prevenirea şi
gestiunea urgenţelor civile, securitatea frontierelor,etc.
Atribuţii importante revin, de asemenea, gărzii financiare şi structurilor
vamale, gărzii de mediu şi structurilor de specialitate care veghează la
sănătatea populaţiei.
Contracararea pro-activă şi eficientă a terorismului pe teritoriul naţional
constituie principala prioritate a securităţii interne.
Contraproliferarea terorismului se realizeaza atât prin perfecţionarea
cadrului legislativ şi organizatoric, cât şi activitatea desfăşurată la nivelul
comunităţii de informaţii, poliţiei de frontieră, a instituţiilor de ordine
publică şi a altor agenţii guvernamentale
Din perspectiva securităţii interne, pentru siguranţa cetăţeanului prezintă, de
asemenea, o importanţă deosebită optimizarea, perfecţionarea şi creşterea
eficienţei strategiilor de prevenire şi combatere a criminalităţii, având ca
scop reducerea riscului, frecvenţei şi consecinţelor unor infracţiuni deosebit
de periculoase – omorul, tâlhăria, atentatele la adresa integrităţii corporale,
lipsirea de libertate,etc.

BIBLIOGRAFIE

1. Constantin Gheorghe Balaban, Securitatea si dreptul international, Editura C.H.

Beck, 2006.
2. C. Mostoflei, N. Dolghin, Studii de securitate si aparare, vol. I, Editura
Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2005.
3. C. Mostoflei, P. Dutu, A. Sarcinschi, Studii de securitate si aparare, vol. I, Editura
Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2005.
4. A. Sarcinschi, Elemente noi in studiul securitatii nationale si internationale,
Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2005.
5. ***. Strategia de securitate nationala a Romaniei, Bucuresti, 2007
6. Gh. Ilie, T. Urdareanu, Securitatea deplina, Editura UTI, Bucuresti, 2002.
7. Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean, Politica de securitate
nationala.Concepte, institutii, procese, Editura Polirom, Bucuresti, 2007.
8. Edward A. Kolodziej, Securitate si relatiile internationale, Editura Polirom,
Bucuresti, 2007
9. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Ion Gâlea Drept internaţional contemporan,
Editura Universul Juridic, Bucuresti,2007.
10. Edward A. Kolodziej, Securitate si relatiile internationale, Editura Polirom,
Bucuresti, 2007
11. George Velicu, Dreptul apararii si al conflictelor armate, Editura Sitech, Craiova,
2006
12.Mircea Adrian Teodorescu, Dreptul international umanitar in fortele armate ale
Romaniei in pragul mileniului III, Editura Lumina Lex, Bucuresti,2002
13.Dragoman Ion, Dragoman Claudia, Politica externa si de securitate comuna a
U.E., Editura Academiei de Inalte Studii Militare, Bucuresti
14.Maties Mihai, Nastase Dorina, Viitorul sistemului de securitate al U.E. si
contributia Romaniei la acest capitol, Editura Fundatia pentru o Societate Deschisa,
Bucuresti,2002.