Sunteți pe pagina 1din 39

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAŞI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

PROIECT DE DIPLOMĂ

Coordonator ştiinţific,
Conf. univ. dr. George UNGUREANU
Absolvent,
Dana ANDRIESCU

2018

6
UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ
VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAŞI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
SPECIALIZAREA INGINERIE ECONOMICĂ ÎN AGRICULTURĂ

ANALIZA TIPURILOR DE
AMBALAJE ȘI AMBALAREA
PRODUSELOR ALIMENTARE

Coordonator ştiinţific,
Conf. univ. dr. George UNGUREANU
Absolvent,
Dana ANDRIESCU

IAȘI
2016
7
8
CUPRINS

INTRODUCERE 06
Lista tabelelor și a figurilor 04

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1. CONCEPTUL DE AMBALAJ


1.1 Conceptul modern de ambalaj
1.2 Design-ul ambalajelor
1.3 Clasificarea ambalajelor
1.4 Funcţiile ambalajului
1.5 Tipuri de materiale folosite in confecţionarea ambalajelor
1.5.1 Ambalaje din materiale plastice
1.5.2 Ambalaje din sticla
1.5.3 Ambalaje din materiale celulozice
1.5.4 Alte materiale folosite pentru ambalaje

PARTEA a-II-a – CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL 2. OBIECTIVELE URMĂRITE, MATERIALUL ŞI METODA DE


CERCETARE
2.1. Scopul lucrării

CAPITOLUL 3. VALORIFICAREA AMBALAJELOR IN RELAŢIA PRODUS -


AMBALAJ - MEDIU ÎNCONJURĂTOR

3.1 Dimensiunea ecologica a ambalajului

3.2 Factori de poluare in relaţia ambalaj-mediu inconjurator

3.3 Cai de reducere a poluării provocate de ambalaje

3.4 Relaţia sistem de ambalare – produs

9
CAPITOLUL IV. AMBALAREA MĂRFURILOR ALIMENTARE. STUDIU DE CAZ:
AMBALAREA MĂRFURILOR SOCIETĂȚII ...........

4.1 Rolul mărfurilor alimentare in satisfacerea necesităţilor de consum

4.2 Mărfurile societății ...........

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

10
Lista figurilor

INTRODUCERE

Succesul firmelor depinde în mare măsură de calitatea managerilor, de capacitatea


acestora de a le creşte eficienţa activităţii. Creşterea importanţei şi rolului deciziilor manageriale
datorită creşterii gradului de complexitate a activităţii economice a firmelor, în contextul
mecanismelor pieţei, atrage după sine necesitatea tot mai acută a unei baze ştiinţifice, a unor
măsuri de corecţie şi îmbunătăţire a stării economico-financiare.

11
PARTEA I - CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1. CONCEPTUL DE AMBALAJ

1.1. Conceptul modern de ambalaj

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “ambalaj” vine de la prefixul francez “en” şi de
la cuvântul “balle”, al cărui sens este de “a strânge în balot”.
În practică, dar şi în multe lucrări de specialitate, se regăsesc trei termeni, aproape
sinonimi: condiţionare, ambalare şi packaging. Unii autori utilizează de preferinţă termenul de
packaging apreciind că, spre deosebire de primii doi termeni, acesta nu evocă doar aspecte fizice
şi funcţionale ale învelişului produselor ci, deopotrivă, şi aspectele decorative care sunt de
asemenea importante în politica de produs. În această accepţiune, se poate defini packaging-ul ca
fiind “ansamblul elementelor materiale care, fără să facă parte din produsul însuşi, sunt vândute
împreună cu el pentru a facilita protecţia sa, transportul său, stocajul, prezentarea în linearul de
vânzare din magazin, identificarea şi utilizarea sa de către consumatori” .
O definiţie complexă a ambalajului este enunţată de “Institutul Francez al Ambalajului şi
Ambalării”, în “Petit glossaire de l’emballage”: “Ambalajul este obiectul destinat să învelească
sau să conţină temporar un produs sau un ansamblu de produse pe parcursul manevrării,
transportului, depozitării sau prezentării, în vederea protejării acestora sau facilitării acestor
operaţii”.
Sintetizând definiţiile existente în literatura de specialitate şi valorificând rezultatele
cercetărilor proprii, colectivul Catedrei de Merceologie din cadrul Academiei de Studii
Economice Bucureşti a definit ambalajul ca fiind “un sistem care însoţeşte produsul în toate
fazele circulaţiei sale, de la producător la consumator sau numai în unele dintre aceste faze,
îndeplinind funcţii legate de manipularea, protejarea, consumarea şi desfacerea produsului”.
Conform STAS 5845/1-1986, ambalajul reprezintă un mijloc (sau ansamblu de mijloace)
destinat să cuprindă sau să învelească un produs sau un ansamblu de produse pentru a le asigura

12
protecţie temporară din punct de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic, în scopul menţinerii
calităţii şi integrităţii acestora în starea de livrare, în decursul manipulării, transportului,
depozitării şi desfacerii, până la consumare sau până la expirarea termenului de garanție.
Una din definiţiile mai cuprinzătoare consideră că ambalajul este un sistem fizico-chimic
complex, cu funcţii multiple care asigură menţinerea sau, în unele cazuri, ameliorarea calităţii
produsului căruia îi este destinat, favorizând identificarea acestuia, înlesnind atragerea de
cumpărători potenţiali pe care îi învaţă cum să folosească, să păstreze produsul şi cum să apere
mediul înconjurător de poluarea produsă de ambalajele uzate sau de componenţii de
descompunere ai acestora.
Ambalarea diferitelor produse este o tehnologie specifică perioadei moderne şi
contemporane, care a apărut din nevoia de a proteja diferite produse, în timpul distribuţiei,
vânzării şi utilizării. Din punct de vedere tehnic, ambalarea este un sistem integrat de a pregăti
bunurile pentru transport, depozitare, vânzare şi folosire.
Au existat încă de la începuturile comerţului, iar primele atestări documentare vorbesc
despre ambalaje de hârtie folosite în pieţele din Cairo, pentru a comercializa legume şi
condimente.
De la ambalaje de hârtie până la pungi pentru vid este un drum lung, însă ambalajul şi-
a păstrat funcţiile principale pe care le-a avut încă de la început: să conserve în cele mai bune
condiţii produsele şi să le asigure un nivel ridicat de protecţie de-a lungul traseului pe care îl
parcurg de la producător la consumator. Industria dedicată ambalajelor s-a dezvoltat cu precădere
după al Doilea Război Mondial, iar nevoia de ambalaje cât mai eficiente şi economice în acelaşi
timp a apărut în mod firesc într-un anume fel datorită condiţiilor de război, care cereau şi condiţii
aparte de păstrare a alimentelor şi a altor produse destinate consumului pe scară largă (haine,
componente electronice, piese de schimb, obiecte de uz casnic etc.). Ulterior, utilizarea pe scară
largă a ambalajelor a impus şi necesitatea reciclării (în special pentru ambalajele din aluminiu şi
din hârtie), impunere determinată şi de o preocupare crescută la nivel global pentru protecţia
mediului.
La începutul anilor 2000 sectorul destinat ambalajelor reprezenta aproximativ 2% din
produsul intern brut, în ţările dezvoltate, iar aproximativ jumătate din această piaţă era dedicată
ambalării produselor alimentare.
Un ambalaj trebuie să îndeplinească în principal următoarele cerinţe:
 să aibă masă şi volum propriu reduse
 să nu fie toxic nici pentru produs, nici pentru mediul extern
 să fie compatibil cu produsul căruia îi este destinat
 să nu prezinte miros şi gust propriu

13
 să posede o rezistenţă mecanică cât mai ridicată
 să fie etanş faţă de gaze, praf, grăsimi
 să prezinte sau nu permeabilitate faţă de radiaţiile luminoase
 să aibă formă, culoare, grafică atractive.
Ambalajul optim presupune că produsul şi ambalajul său, să fie privite ca un tot unitar,
luând în considerare următoarele aspecte: ca sprijin reciproc pentru îndeplinirea cerinţelor
consumatorilor, ca o prezentare integrată a funcţiilor pentru consumator, ca un element optim
integrabil a lanţului logistic. Această unitate se bazează întotdeauna pe efectul de interschimbare
produs-ambalaj; spre exemplu, convenienţa în utilizarea produsului care oferă o anumită
conformaţie a ambalajului să influenţeze în aceeaşi măsură succesul precum gustul sau culoarea
produsului însuşi.
Pe lângă criteriile de apreciere deja cunoscute pentru ambalaje, cum sunt: efectul de
protecţie, aptitudinea logistică şi eficacitatea publicitară, în ultimii ani au fost luate în
considerare punctele de vedere ecologice privind caracterizarea ambalajelor, respectiv
întocmirea ecobilanţurilor referitoare la ambalaje. În economia de piaţă se impune elaborarea
unui concept de estimare şi de apreciere a compatibilităţii ambalajelor cu mediul înconjurător.
Cunoaşterea ecobilanţurilor este de aceea o condiţie necesară.
Ambalajele de prezentare şi desfacere a produselor, inclusiv ambalarea, constitue în
condiţiile actuale un factor important în diversificarea sortimentală, contribuie la aprecierea
calitativă a produselor şi stimularea vânzărilor.
Forma ambalajelor are în vedere cerinţe de varietate sortimentală, dozarea şi
proporţionarea produselor conform cererii pe piaţă, eliminând în final uniforminatea şi
monotonia sortimentală.
Culoarea ambalajului, stabilită în strânsă legătură cu forma produsului, are ca obiective:
 stimularea vânzărilor;
 conţinutul şi ambianţa estetică a spaţiilor comerciale;
 personalitatea produselor;
 promovarea unor elemente cu specific naţional sau zonal;
 crearea din punct de vederea psihologic a unui climat comercial;
 contribuţia directă la crearea unei tradiţii a produselor, întreprinderii etc.
Grafica adânceşte aspectele legate de individualitatea bunurilor de consum, în raport cu
destinaţia acestora, alături de celelalte elemente de estetică, fiind o contribuţie importantă la
creşterea desfaceriilor de mărfuri, stimulând concurenţa în condiţii optime, sporind cracteristicile
merceologice ale măfurilor.
Culoarea şi grafica reprezintă calităţi estetice proprii ambalajului.

14
Caracteristicile estetice ale ambalajelor au o mare importanţă în actul de vânzare; ele
trebuie să-i convingă pe consumatori de calitatea produselor.
Forma de prezentare contează aproape în aceeaşi măsură ca şi produsul în sine. De aceea,
ambalajul trebuie să creeze imaginea calităţii produsului conferită de soliditate, greutate redusă,
durabilitate şi eficienţă în utilizare, iar concepţia estetică de ansamblu să promoveze produsul, să
pună în valoare marca, să permită o rapidă şi corectă citire, fără să dea naştere la confuzii.
Alături de caracteristicile funcţionale, care asigură păstrarea calitativă şi cantitativă a
produselor, ambalajul trebuie să corespundă şi din punct de vedere economic.
Avantajele utilizării ambalajului sunt:
 Asigurarea unei protecţii fizice împotriva şocului mecanic, descărcărilor
electromagnetice, diferenţelor de temperature;
 Posibilitatea transportării cu uşurinţă a obiectelor mici sau a produselor lichide, granulare
sau de tip pudră;
 Transmiterea informaţiilor legate de folosirea produselor ambalate, prin aplicarea unor
etichete cu detaliile specific;
 Raţiuni ce ţin de anumite principii de marketing (”ambalajul este cel care vinde
produsul”).

1.2. Desing-ul ambalajelor

Denumirea de „design” acoperă o gamă largă de activităţi, care implică vizualizarea


creativă a conceptelor, planurilor, ideilor şi producerea schiţelor, modelelor sau a altor
reprezentări ale acestor idei, având ca scop furnizarea de instrucţiuni pentru a face ceva (un
lucru) care nu a mai existat niciodată sau care nu a mai existat în forma respectivă.
Design-ul este, în prezent, un instrument care conferă distincţie produselor, dar şi un
mijloc deosebit de eficace în condiţiile concurenţei tot mai accentuate, manifestate pe plan atât
naţional, cât mai ales pe plan internaţional.
În anul 1988, Consiliul Britanic de Design a formulat următoarea clasificare a activităţii
de design pe profesiuni şi specializări:
 design-ul de produs;
 design-ul grafic (acoperind tot, de la elemente care dau identitate firmei până la ambalaje,
afişe, reviste, filme);
 design-ul de interior (incluzând magazine, clădiri, expoziţii);
 fashion design (include confecţiile, textilele, bijuteriile).

15
Design-ul ambalajelor este considerat un instrument care conferă distincţie produselor şi
un mijloc eficace de comunicare a imaginii produselor. Comunicarea este asigurată de formă,
culoarea, grafica, materialul ambalajului, elemente care sunt strâns legate şi care trebuie bine
coordonate pentru a asigura eficienţa mesajului informaţional.
Design-ul ambalajului trebuie să fie rezultatul preocupărilor unor colective de specialişti
din diferite domenii: estetică, merceologie, marketing, economie, ingineria calităţii, sociologie,
psihologie ş.a.
Elementele de bază ale design-ului ambalajului sunt: forma, culoarea, grafică şi mesajul
informaţional transmis.
Natura produsului pe care îl conţine
Culorile trebuie alese astfel încât să favorizeze asocieri pozitive, să trezească asociaţia
ideii de calitate esenţială a produsului şi să se evite crearea de imagini derutante sau
inacceptabile.
La alegerea culorii ambalajului trebuie să se aibă în vedere influenţa pe care acesta o are
asupra culorii produsului. Acest fenomen se poate produce şi la alte produse a căror culoare
naturală, prin interferare cu culoarea ambalajului, poate duce la imagini nefavorabile.
Corelaţia culoarea ambalajului – caracteristicile consumatorilor
Influenţa culorii asupra persoanelor diferă foarte mult în funcţie de sex, vârstă, clasă
socială, naţionalitate, cultură sau loc geografic.
Statisticile arată că între bărbaţi şi femei sunt diferenţe în privinţa ordinei preferinţei şi
respingerii culorilor.
S-a constatat că persoanele cu o cultură minoră preferă culorile vii. Persoanele cu
pregătire de nivel mediu sunt atrase de culorile simple şi pure, iar cele cu pregătire intelectual-
culturală superioară preferă combinaţiile de nuanţe cromatice fine şi sofisticate.
Paleta coloristică a ambalajelor destinate exportului va fi saturată cu culori atractive şi
contrastante mediului regional, tocmai pentru că ambianţa reclamă astfel de culori şi nuanţe.
Astfel, verdele luncilor şi pădurilor sau albul zăpezilor face contrast plăcut cu nuanţele galben-
roşii ale deşerturilor.
Culoarea ambalajului şi reacţiile psihologice
Culorile şi nuanţele lor provoacă diverse reacţii psihologice, legându-se, în imaginaţia
oamenilor, de anumite interpretări. Tocmai aceste reacţii psihologice stau la baza impulsionării
vânzărilor.
Roşu: Efecte psihologice : culoare foarte caldă,stimulator general, irită,provoacă, incită
la acţiune, îndeosebi în plan psihomotor, stimulator intellectual,senzaţie de apropiere în
spaţiu,aprindere,însufleţire,activare,mobilizare,facilitează asociaţiile mintale de idei.

16
Galben: Efecte psihologice : căldură, intimidate, satisfacţie, admiraţie, înviorare, culoare
caldă şi dinamică, culoarea cea mai veselă,stimulează vederea,senzaţie de apropiere în spaţiu,
stimulează şi întreţine starea de vigilenţă,sporeşte capacitatea de mobilizare şi concentrare a
atenţiei,predispune la comunicativitate.
Albastru: Efecte psihologice: culoare foarte rece, odihnitoare şi liniştitoare, îndeamnă la
calm şi reverie, predispoziţie la concentrare şi linişte interioară, în exces conduce la depresie,
seriozitate, tendinţă spre evocare, spaţialitate, senzaţie de depărtare în spaţiu, distanţă, infinit şi
meditaţie.
Negru: Efecte psihologice: reţinere, nelinişte, depresie, interiorizare, impresie de
adâncime, greutate.
Alb: Efecte psihologice: expansivitate, uşurinţă, suavitate, robusteţe, puritate.
Principiile de armonie şi contrast
Armonia este o categorie estetică, care exprimă coeziunea, concordanţa elementelor
componente ale unui întreg, unitatea conţinutului şi a formei. Armonia cromatică poate fi
policromă (combinaţii de mai multe culori) sau monocromă (combinaţii de nuanţe diferite ale
aceleiaşi culori).
Se numesc armonice acele culori care se află într-un raport strict determinat. În acest scop
se utilizează pentru evidenţiere practică reprezentarea spectrului coloristic (afară de alb şi negru )
printr-un cerc împărţit în 12 părţi egale şi la care notarea culorilor se face în ordinea redată.
După regulă triunghiului echilateral sunt armonice culorile: galben, roşu, albastru; violet,
oranj, verde; roşu-oranj, galben-verde, albastru-violet etc.
După regulă triunghiului isoscel vor fi armonice culorile: galben, albastru-violet, roşu-
violet; violet, galben-verde, galben-oranj; verde, albastru, roşu-oranj etc.
După regulă dreptunghiului sunt armonice grupele de culori: galben-verde, roşu-oranj,
roşu-violet, verde-albastru; galben, verde, roşu, violet; galben-oranj, roşu-oranj, albastru-violet,
verde-albastru etc.
Al doilea principiu de bază al ştiinţei coloristice care se utilizează la crearea ambalajelor
este legea contrastului. Contrastul este deosebirea exercitată de efectul unei culori faţă de o alta
şi ea este cu atât mai mare cu cât cele două culori contrastante sunt plasate mai spre antipozii
cercului spectrului coloristic (spre 180°).
Relaţia culoare-lumină
Culoarea este elementul plastic cel mai relativ, deoarece ochiul omenesc nu percepe
niciodată culorile aşa cum sunt în realitate, pentru că ele se schimbă în funcţie de lumină şi de
fond.

17
De aceea, în alegerea culorilor trebuie să se ţină seama de efectul lor în condiţiile de
lumină şi spaţiu oferite de sălile de vânzare.Relaţia culoare-lumină are o importanţă deosebită în
ceea ce priveşte iluminarea, la care va fi expus ambalajul, intensitatea, culoarea luminii, dacă
provine de la lămpi cu neon sau cu incandescenţă, sub ce unghi va cădea asupra ambalajului.
Aceasta înseamnă că este de mare importanţă natura izvorului luminos care cade asupra
ambalajelor. De aceea, altfel apare un ambalaj care este privit la lumina artificială a unui
magazin decât acelaşi ambalaj privit la lumina soarelui într-un chioşc. De asemenea coloritul va
apărea diferit nuanţat când este privit iarna, din umbră, ziua ori noaptea.
Grafica
Elementul principal în formarea imaginii estetice a unui ambalaj îl reprezintă grafica.
Grafica ambalajului cuprinde totalitatea fotografiilor, desenelor, sloganurilor şi simbolurilor.
Cerinţele unui comerţ modern impun o grafică sintetică şi expresivă care se poate grupa
în următoarele stiluri de grafică:
 grafica comercială, care prezintă produsul prin fotografii, desene şi diferite combinaţii
figurative cu compoziţie şi policromie de efect;
 grafica intelectuală sau sintetică, neîncărcată cromatic, cu simboluri vizuale foarte uşor
de descifrat;
 grafica umoristică care prin caricaturi sau alte elemente similare apropie produsul de
consumator. Acest tip de grafică se foloseşte mai ales la produsele pentru copii.
Tendinţa actuală în conceperea ambalajelor produselor, se caracterizează printr-o grafică
simplă, dar expresivă, de regulă prin fotografii color fidele. Ea trebuie să stimuleze imaginaţia,
să prezinte produsul într-o formă atrăgătoare, statică sau dinamică, cu efect imediat, astfel încât
produsul să fie remarcat, individualizat şi dorit de consumator. Ilustraţia grafică trebuie să aibă
legătură strânsă cu produsul, fie prin înfăţişarea imaginii lui, fie prin sugerarea întrebuinţării sau
provenienţei.
Un alt mijloc important de creare este contrastul. Contrastele nu trebuie să conducă la o
evidenţiere singulară, ci ele trebuie subordonate, ca toate elementele de creare.
La contrastele de direcţie avem cazuri de coordonate asemenea sau sisteme de coordonate
diferite.
Contrastele de formă rezultă din îmbinarea a două caractere de forme diferite, de
exemplu, pătrat şi cerc, triunghi şi pătrat. În general, contrastul de formă se poate realiza şi prin
combinarea de forme simple cu cele de forme neregulate.
Aşa-numitele suprafeţe de linişte (denumite şi forme negative) nu trebuie lăsate la
întâmplare. Prin controlul creator se elimină elementele care pot declanşa efecte nedorite şi care
ar dăuna concepţiei armonice generale.

18
Se vor evita intersectări nedorite de suprafeţe, mai ales la marginile ambalajului. Ele
trebuie să fie preîntâmpinate cu grijă pentru a nu se ajunge la o greşită reprezentare. Asemenea
cazuri se produc atunci când liniile de contur se ating sau se află la prea mică distanţă, ori chiar
se intersectează puţin cu suprafeţele înscrise.
1.3. Clasificarea ambalajelor

În ultimele decenii ambalajele s-au diversificat mult, atât din punct de vedere al
materialelor din care acestea sunt făcute, cât şi din punct de vedere funcţional.
Ambalajele se clasifică în funcţie de mai multe criterii, astfel:
1. După materialul folosit în confecţionarea ambalajelor:ambalaje din hârtie şi
carton,ambalaje din sticlă, ambalaje din metal, ambalaje din materiale plastice, ambalaje din
lemn, înlocuitori din lemn şi împletituri, ambalaje din materiale textile, ambalaje din materiale
complexe.
2. După sistemul de confecţionare: ambalaje fixe, ambalaje demontabile, ambalaje
pliabile.
3. După ţip: plicuri, pungi ,plase, lăzi, cutii, flacoane, borcane etc.
4. După domeniul de utilizare: ambalaje de transport, ambalaje de desfacere şi
prezentare.
5. După specificul produsului ambalat: ambalaje pentru produse alimentare, ambalaje
pentru produse nealimentare, ambalaje pentru produse periculoase, ambalaje individuale,
ambalaje colective.
6. După gradul de rigiditate: ambalaje rigide, ambalaje semirigide, ambalaje suple.
7. După modul de circulaţie al ambalajului: ambalaje refolosibile, ambalaje
nerefolosibile – tip pierdut.
8. După sistemul de circulaţie:sistem de restituire a ambalajelor; sistem de vânzare –
cumpărare a ambalajelor.
9. După sistemul de confecţionare:ambalaje fixe, ambalaje demontabile, ambalaje
pliante.
10. După căile de transport: ambalaje pentru transport terestru, ambalaje pentru
transport fluvial-maritim, ambalaje pentru transport aerian.
11. După destinaţie: ambalaje pentru piaţa externă, ambalaje pentru piaţa internă.

1.4 Funcţiile ambalajului

19
Considerat timp îndelungat ca un simplu accesoriu al produselor pe piaţă, aproape lipsit
de importanţă economică, ambalajul a evoluat necontenit, cumulând funcţii noi şi devenind în
prezent un element component al mărfii.
Dacă iniţial ambalarea produselor a pornit din necesitatea măririi duratei de conservare şi
a reducerii pierderilor inerente păstrării-manipulării produselor, în ultimă perioadă, pe măsura
modernizării şi perfecţionării formelor de comerţ şi datorită apariţiei necesităţii obiective ca
produsele să fie consumate la orice depărtare de locul producţiei, funcţiile ambalajului s au
multiplicat. Concepţia nouă despre ambalaje, manifestă concret după cel de al doilea război
mondial şi acceptă unanim în ultimele două decenii, este orientată de noile condiţii în care se
desfăşoară activităţile economice în societatea modernă.
Indiferent de gradul de dezvoltare a unei ţări, mărfurile produse şi comercializate sunt de
neconceput fără ambalaj. În momentul de faţă, la nivel mondial aproximativ 99% din producţia
de mărfuri este ambalată. Considerat mult timp ca un simplu obiect utilitar, concepţia despre
ambalaj s-a modificat considerabil, el fiind cel care permite circulaţia produselor din momentul
fabricaţiei până la consumatorul final.
Importanţa ambalajului, considerat parte integrantă a unui sistem, este evidenţiată de
principalele funcţii pe care ambalajul trebuie să le îndeplinească.
Acestea sunt: funcţia de conservare şi protecţie a produselor, funcţia de manipulare,
depozitare şi transport, funcţia de informare şi promovare a produselor.
Funcţia de conservare şi protecţie a produselor
Considerată funcţie elementară a ambalajului, aceasta constă în protejarea conţinutului de
efectele mediului extern, în cazul în care există o corelare perfectă între ambalaj -produs -
metodă de conservare.
Astfel, putem vorbi despre următoarele tipuri de protecţie pe care trebuie să le asigure
ambalajul:
 Împotriva factorilor fizici (acţiuni mecanisme, lumină, temperatură, presiune);
 Împotriva factorilor chimici şi fizico-chimici (aer, apă, vapori, oxigen, dioxid de sulf
(ŞO2), dioxid de carbon (CO2));
 Împotriva factorilor biologici (microorganisme, insecte etc).
Dintre factori fizici, solicitările mecanice la care sunt supuse produselor ambalate au
efecte variabile. Trepidaţiile din timpul transportului influenţează atât produsul, cât şi ambalajul.
Ele pot comprima, tasa produsul în interiorul ambalajului, formându-se astfel spaţiu liber care
compromite protecţia oferită de ambalaj împotriva şocurilor ulterioare.
Lumina este un factor fizic care produce decolorări şi degradări profunde ale mărfurilor.
Numeroase produse sunt sensibile la lumină care are rolul de a iniţia reacţii fotochimice,

20
responsabile de a altera culorii, pierderea vitaminelor. Rolul ambalajelor în acest caz este fie de a
filtra lumina de undă care produc deprecierea produselor, fie de a opri pătrunderea luminii în
interiorul ambalajului.
În vederea conservării, numeroase produse necesită o stabilitate relativă la temperatură.
Ambalajul trebuie să protejeze produsul de impactul cu temperaturi ridicate, deoarece o
temperatură mai mare de 40o C, pateu provoca deformarea produselor, sau stimulează reacţii
chimice care duc la descompunerea produsului, modificarea gustului său mirosului. În acest scop
se utilizează ambalaje din materiale plastice, lemn sau protecţii suplimentare ca rumeguş, fibre
de bumbac, folii de aluminiu.
Protecţia chimică trebuie să răspundă necesităţii unor produse de a nu veni în contact cu
anumite substanţe chimice agresive: H2, NH2, ŞO2, CO2. În acest scop ambalajul joacă mai multe
roluri:
 Rolul de barieră la transferul de gaze din exterior către interiorul ambalajului;
 Rolul de barieră la oxigen şi vapori de apă pentru protecţia produselor sensibile la oxigen
(riscul dezvoltării mucegaiurilor sau bacteriilor aerobe; riscuri datorate oxidării
produselor, riscul formării de soluţii saturate cu produse zaharoase sau sărate;
 Rolul de barieră împotriva tuturor substanţelor volatile prezente în mediu (hidrocarburi,
fum, parfumuri)susceptibile de a antrena alterarea proprietăţilor organoleptice (gust,
miros) ale produselor;
 Rolul de barieră la transferul gazos din interior către exterior, pentru a evita:
 Pierderea aromelor specifice produsului;
 Deshidratarea produsului;
 Pierderea gazelor sau amestecului gazos care a fost introdus în interiorul
ambalajului în scopul conservării produsului (CO2, N2, vapori de alcool).
Prin protecţia fizico - chimică se protejează mărfurile ambalate de acţiunea mediului
extern (aer, umiditate, lumină). Calitatea protecţiei fizico – chimice depinde de materialele
utilizate în confecţionarea ambalajelor, fiecare material, având o anumită permiabilitate care
depinde de caracteristicile structurii.
Protecţia împotriva factorilor biologici are drept scop menţinerea calităţii igienice şi
microbiologice a produselor alimentare. Astfel, rolul ambalajului este:
 De a realiza o barieră fizică între microorganismele prezente în atmosferă şi produsele
ambalate, împiedicând astfel recontaminarea sau supracontaminarea acestora;
 De a limita sau împiedica schimburile gazoase susceptibile de apariţia şi dezvoltarea
germenilor patogeni;

21
 De a asigura o etanşeitate perfectă la toţi germenii microbieni şi de a suporta condiţii de
sterilizare în cazul produselor care necesită acest tratament;
 De a împiedica un contact direct între produsele sterile: pâine, zahăr, paste etc. şi
persoanele care le manipulează;
 De a evita riscurile de intoxicaţie alimentară produsă de flora microbiană patogenă
conţinută în produsele ne – sterilizate: carne, peşte.
Protecţia şi rezistenţa termică a ambalajelor ţine seama de faptul că numeroase produse
necesită, în vederea conservării o stabilitate relativă într-un anumit domeniu de temperatură. În
acest sens ambalajul contribuie la conservarea produselor congelate şi trebuie să aibă o rezistenţă
termică bună, ţinând seama de următori factori:
 Rezistenţa la şocuri termice;
 Rezistenţa la căldură, dacă produsul necesită sterilizare;
 Rezistenţă la temperaturi scăzute, atunci când condiţiile de conservare a produsului
necesită temperaturi scăzute sau dacă produsul este comercializat în ţări unde temperatura
exterioară atinge valori foarte scăzute (de exemplu, anumiţi polimeri devin fragili la
temperaturi joase, cum ar fi policlorura de vinil (PVC) la o temperatură de – 10o C.
Funcţia de manipulare, depozitare şi transport
Această funcţie este legată de funcţia de protecţie deoarece pe parcursul operaţiilor de
manipulare – depozitare – transport, produsele ambalate sunt supuse unor solicitări mecanice,
care le pot deteriora.
Funcţia de manipulare
Ambalajul secundar facilitează manevrarea produsului prin forma sa, volumul,greutatea,
prezenţa unor orificii în scopul prinderii sale cu mână sau cu un utilaj. Trebuie să asigure o
securitate maximă pentru operatori, garantând în acelaşi timp o bună stabilitate a încărcării
Funcţia de depozitare
În timpul depozitării, ambalajul este acela care preia presiunea rezultată în urma operaţiei
de stivuire a produselor. De aceea, cerinţele faţă de ambalaj, ţin seama de următorii factori:
 ambalajul să fie uşor de aranjat în stivă;
 să fie precizate condiţiile în care poate fi depozitat şi eventualele precauţii în manipulare;
 să reziste la variaţii de temperatură şi umiditate atunci când depozitarea are loc în spaţii
deschise.
Utilizarea raţională a spaţiilor de depozitare, ca şi cerinţele consumatorilor necesită fie
divizarea cantităţilor mari de produse în unităţi mici, fie gruparea cantităţilor mici în unităţi mari.

22
Toate aceste cerinţe sunt posibile numai prin fabricarea unor ambalaje corespunzătoare,
care să poată fi preluate de mecanisme speciale fără a suferi deteriorări sau să poarte pe suprafaţa
lor semne avertizoare cu privire la indicaţiile de stivuire.
Funcţia de transport
Transportul este prezent în toate etapele vieţii ambalajului.
Pentru cvasi – totalitatea mărfurilor nu există transport fără ambalaj. Produsele sunt
transportate pe căi rutiere, feroviare, pe calea aerului sau pe mare. Fiecare mod de transport are
un impact mai mult sau mai puţin important asupra mediului, prin tipul de combustibil utilizat şi
necesitatea existenţei unei infrastructuri.
Cerinţele faţă de ambalajul de transport sunt axate pe:
1. Necesitatea adoptării ambalajului la norme le de transport
2. Optimizarea raportului volum/greutate:
 produsul trebuie să fie conţinut într-un volum standard pentru a beneficia de un
tarif avantajos şi condiţii mai bune de transport;
 greutatea mai mică a ambalajului corespunde unei taxe mici;
 posibilitatea de adaptare a ambalajului la unităţile de încărcare utilizate uzual în
transportul principal şi secundar (palete, vagoane de cale ferată, camioane etc.).
Funcţia de promovare a mărfurilor
Ambalajul este o interfaţă, un mediu, între produs şi utilizator. Rolul său nu se limitează
numai la acela de a conţine şi proteja produsul, ci şi de a facilita vânzarea acestuia prin
declanşarea actului de cumpărare.
Ambalajul prezintă produsul şi contribuie substanţial la vânzarea acestuia. Adevărat
„vânzător mut” al produsului, informează şu „seduce” consumatorul.
Elementele definitorii ale funcţiei de promovare a produsului, cuprinde:
 Identificarea şi prezentarea produsului;
 Informarea cumpărătorilor;
 Crearea unei atitudinii pozitive faţă de produs;
 Modificări în mentalitatea şi obiceiurile cumpărătorului;
 Comunicarea cu clientul.
Elementele prin care un ambalaj poate atrage atenţia cumpărătorului asupra unui produs,
sunt: modul de realizare al ambalajului, eticheta, marca de fabrică sau de comerţ, estetica
ambalajului.
Comunicarea cu consumatorul se realizează în următoarele direcţii:
 Identificarea rapidă a produsului;

23
 Ambalajul trebuie să conţină informaţii cu privire la: marcă, compoziţia, condiţii sau
sugestii de utilizare, garantarea calităţii, data limită de vânzare pentru produsele
perisabile.

1.5. Tipuri de materiale folosite în confecţionarea ambalajelor

Activitatea axată pe alegerea materialelor de ambalare şi conceperea ambalajelor trebuie


să aibă în vedere toate etapele prin care va trece produsul, din momentul producerii până la
destinaţia finală, consumatorul, unde trebuie să ajungă în condiţii optime.
Materialele din care se obţin ambalajele constituie obiectul unor preocupări permanente
de cercetare şi perfecţionare, care să conducă la realizarea unor ambalaje uşoare, simple,
recuperabile, reciclabile şi care să răspundă cerinţelor ecologice de protecţie a mediului.
Performanţele materialelor de ambalaj se concretizează în asigurarea maximă a protecţiei
produsului ambalat, într-un volum cât mai redus şi cu greutate minimă, pentru a limita
cheltuielile de transport.

1.5.1. Ambalaje din materiale plastice


Materialele plastice au introdus o adevărată revoluţie în domeniul ambalajelor, pe de o
parte pentru că oferă posibilităţi funcţionale noi comparativ cu materialele considerate
tradiţionale, pe de altă parte, prin ideea de cercetare şi competitivitate pe care au introdus-o pe
piaţa ambalajelor.
Dicţionarul Oxford defineşte cuvântul „plastic” ca fiind „un grup de răşini sintetice sau
alte substanţe care pot fi modelate în orice formă”.
Materialele plastice sunt materiale constituite din macromolecule înlănţuite, liniare,
ramificate, grupuri laterale de molecule sau grupuri tridimensionale de monomeri, motive
structurale repetitive ataşate unor legături chimice.
După originea şi modul de sinteză ale substanţelor macromoleculare, materialele plastice
se clasifică în următoarele grupe:
 Substanţe naturale, nemodificate, compuse din polimeri naturali;
 Substanţe artificiale, obţinute prin modificarea substanţelor naturale provenite din
vegetale şi polimerizate natural. Este cazul plasticelor celulozice, sau mai rar proveniţi
din carbon.
Utilizarea materialelor plastice este greu de contestat, iar utilizarea lor ţine seama de tipul
şi caracteristicile ambalajului.

24
Principalele produse obţinute din materiale plastice destinate sectorului de ambalare,
sunt: filme, folii sau materiale complexe:
 Filmele flexibile, din care se obţin saci, pungi sunt utilizate la anvelopare sau
supraanvelopare;
 Foliile rigide permit realizarea de pahare, tăviţe sau platouri;
 Materialele complexe, provenite din filme sau folii care servesc drept barieră la
gaz sau umiditate în procesul ambalării.
Elementul de bază în obţinerea acestor tipuri de semiproduse, îl constituie granulele de
material cu diametrul de 2mm care servesc direct şi la elaborarea formelor tridimensionale ale
corpurilor pentru butelii, flacoane, bidoane.
Filmele utilizate în procesul ambalării, sunt livrate în bobine şi au grăsimi maxime de 120
microni (cele mai mici grosimi ale filmului se obţin din polimeri cu proprietăţi mecanice foarte
bune)
Ambalajele flexibile din PE (polietilenă), PP (polipropilenă), PVC (policlorură de vinil),
PET (polietilenă tereftalat), PA (poliamidă) sunt utilizate în principal sub formă de straturi
barieră sau lianţi în materialele complexe de ambalare.
Acest tip de filme de ambalare au următoarele proprietăţi:
 Impermeabilitatea sau permeabilitate în conservarea conţinutului; cele mai bune
materiale utilizate ca suport flexibil, sunt: PP, PE, PVCv, faţă de umiditate şi PET, PA,
PVCr, faţă de gaz;
 Să fie retractabile; în acest caz sunt utilizate filme din PEbd (polietilenă de joasă
densitate) şi PVCs; să posede stabilitate dimensională; această proprietate este
importantă pentru menţinerea aspectului vizual al conţinutului sau pentru tipărire şi este
direct legată de absorbţia apei. Cele mai bune materiale utilizate în acest scop sunt PET
şi PP.
Foliile utilizate în ambalare au următoarele caracteristici:
 Grosimi cuprinse între 0,5 până la 2,5 mm;
 Pot fi livrate în bobine sau sub formă plată;
 Caracterizează ambalajul rigid, din PVCs, PS, PP, PET;
 Proprietăţile cerute acestui tip de material, sunt: rigiditate şi capacitate de formare la
cald.
Proprietăţi particulare cerute de foliile şi filmele de ambalaj sunt: transparenţă pentru
conţinuturi ce necesită vizualizare, strălucire, rezistenţă la radiaţii ultraviolete şi infraroşii,
stabilitate şi posibilitate de lipire, posibilităţi de imprimare.

25
Produsele din materiale complexe sunt utilizate în special în sectorul băuturilor
alimentare. Prin asamblarea mai multor tipuri de materiale, se obţin produse noi cu caracteristici
superioare care răspund unor nevoi specifice. Astfel se disting următoarele tipuri de materiale
complexe în funcţie de natura produsului:
 Complexe uşoare (plastic uşor/plastic uşor);
 Semirigide (plastic uşor/hârtie sau aluminiu);
 Rigide (plastic uşor/carton sau plastic rigid între cele două straturi);
 Suport:în această categorie intră PEbd, PEhd, PP, PVC, PS;
 Liant: de exemplu materiale ca EVA (etilen vinil acetat) şi IO (ionomer) se pretează
cel mai bine acestei funcţii;
Materialele complexe permit: ambalarea în vid, ambalarea în gaz inert, ambalarea
produselor supracongelate.
Dezavantajele utilizării acestor cutii constau în preţul ridicat, durata de viaţă de 12 luni
poate fi garantată numai pentru anumite produse, rezistenţă mecanică mai scăzută.

1.5.2. Ambalaje din sticlă


Formula generală a sticlei este SiO 2 (Na 20 ) m (CaO) m .

Sticla are o bună conductibilitate termică şi rezistă la şoc termic (maximum 35 0 C).
Sticla este un material care deţine o pondere importantă în sectorul ambalajelor fiind
utilizată cu precădere la ambalarea produselor lichide sau păstoase.
Deşi este puternic concurentă de materiale plastice, materialele celulozice şi cele
metalice, în ultima perioadă sticla este privită din nou ca un material de perspectivă.
Datorită structurii sale amorfe sticla este fragilă şi se sparge în urma aplicării unei forţe
exterioare.
Sticla are o structură cristalină, proprietăţile optice se referă la gradul de penetrare al
luminii şi efectul transmisiei acesteia în funcţie de lungimea de undă. Transmisia luminii poate fi
controlată prin adăugarea aditivilor de colorare în compoziţia sticlei.
Ca aspect, sticla este din material amorf, transparent, dar deşi la temperatură ambiantă are
caracteristcile unui solid, aceasta este un material vâscos suprarăcit.
Sticla este utilizată pe scară largă în domeniul alimentar, dar şi în industria farmaceutică,
la ambalarea produselor chimice etc.
Ca material de ambalaj, sticla prezintă multe avantaje:
 Material barieră excepţional la gaze, vapori, lichide;
 Inertă din punct de vedere chimic faţă de lichide şi produse alimentare şi nu pune
probleme de compatibilitate cu produsul ambalat;

26
 Este un material igienic, uşor de spălat şi care suportă sterilizarea;
 Nu are miros, nu transmite şi nu modifică gustul alimentelor (garantează menţinerea
proprietăţilor organoleptice şi a aromei alimentare);
 Este transparentă, ceea ce permite controlul vizual al produsului de către consumator;
 Poate fi colorată, aducând astfel o protecţie suplimentară a produsului împotriva
radiaţiilor ultraviolete;
 Este un material rigid care poate fi utilizat în forme variate;
 Are o bună rezistenţă la presiuni interne ridicate, fiind utilizată la ambalarea unor băuturi
ca : şampanie, cidru etc;
 Are o rezistenţă mecanică suficient de mare pentru a suporta şocuri externe;
 Este un material economic, produs în cantităţi mari şi care nu încetează să se
perfecţioneze;
 Este un material reciclabil;
Utilizarea sticlei ca material de ambalaj prezintă şi dezavantajele legate de:
 Fragilitate, crapă sub acţiunea şocurilor mecanice sau termice;
 Greutatea care o face dificil de manevrat şi ridică cheltuielile de transport;
 Depozitare dificilă;
 Îmbătrânire sub acţiunea agenţilor atmosferici (formare de depuneri albicioase);
regenerarea se produce prin clătire cu o soluţie 1-2% HCl.
Având în vedere faptul că sticla intră în contact direct cu mărfurile alimentare, ambalajele
din sticlă fac subiectul unor prevederi obligatorii în vederea protecţiei sănătăţii consumatorilor.

1.5.3 Ambalaje din materiale celulozice


Hârtia şi cartonul ocupă primul loc în materie de ambalaje celulozice, cu un consum pe
plan european de 40 kg/locuitor/an, iar în SUA depăşeşte 140 kg/locuitor/an.
Hârtia este definită ca fiind un ansamblu de materiale fabricate prin depunerea fibrelor
vegetale provenite din lemn.
Hârtiile utilizate în domeniul ambalajelor se pot clasifica după: gramaj, compoziţie,
destinaţie.
Se disting trei categorii de materiale de bază destinate fabricării ambalajelor din hârtie-
carton: hârtia pentru ambalajul, cartonul plat, cartonul ondulat.
Aceste produse se pot asocia între ele sau cu alte materiale în vederea realizării
ambalajelor complexe. Principalele tipuri de cartoane utilizate în ambalarea mărfurilor sunt:
 Cartonul duplex, format din minimum două straturi diferite de material fibros, unite prin
presare în stare umedă;

27
 Cartonul triplex, format din minimum trei straturi diferite de material fibros unite prin
presare în stare umedă;
 Cartonul ondulat, format din unul până la patru straturi netede şi unul sau trei straturi
ondulate din hârtie interioară sau superioară de ambalaj, unite între ele printru-un adeziv.
Cartonul ondulat poate fi combinat cu diferite materiale (lemn, materiale plastice) în
scopul obţinerii unor tipuri constructive de ambalaje mai eficiente şi cu priorităţile mult
îmbunătăţite.
Calitatea cartonului ondulat este definită în funcţie de calitatea sortimentelor de hârtie
care intră în componenţa straturilor, de rezistenţa la compresiune, străpungere, plesnire şi
tracţiune, gramaj, grosime etc.
Cartonul ondulat este utilizat la:
 Ambalarea produselor care necesită protecţie împotriva şocurilor şi presiuni exterioare;
 Confecţionarea cutiilor cu microcaneluri la nivelul ambalajelor primare;
 Ambalajele secundare sub formă de cutii, cutii de prezentare;
 Ambalajele terţiare sub forma învelişurilor de protecţie în jurul paletelor încărcate.
Cartonul ondulat se caracterizează printr-o structură celulară care îi conferă o înaltă
rezistenţă la compresiune şi greutate relativ mare.
Acoperirea şi laminarea conferă cartonului proprietăţi de „barieră”. Astfel, laminarea cu
parafină asigură barieră împotriva umezelii, căptuşirea cu sticlă asigură rezistenţă la grăsimi,
acoperirea cu plastic îmbunătăţeşte proprietăţile de barieră la grăsimi. Cartoanele pentru lichidele
închise ermetic sunt cele mai răspândite şi utilizate în prezent, la ambalarea unei game largi de
produse alimentare lichide.
Hârtia şi cartonul au caracteristici identice, multe dintre ele putând fi îmbunătăţite prin
tratamente specifice. Pentru a concluziona, caracteristicile hârtiei şi cartonul sunt:
 Masa volumică cuprinsă între 0,8-1,2 g/m2 pentru hârtia de ambalaj, şi maximum 1 g/m2
pentru cartonul ondulat;
 Sunt apte pentru contactul cu alimentele;
 Sunt inodore şi insipide;
 Hârtia pergament are o permeabilitate scăzută;
 Hârtia tip mătase, are o permeabilitate la aer foarte ridicată.
Proprietăţile hârtiei şi cartonului obţinute ca urmare a tratamentelor aplicate, sunt:
rezistenţă la ulei, gaze şi hidrocarburi, rezistenţă la alcooli, eteri, hidrocarburi clorurate, esteri şi
cetone, rezistenţă la soluţii apoase, acizi slabi şi alcali, sigilare la cald, barieră la radiaţii U.V.,
rezistenţă la uleiuri şi grăsimi, barieră la mirosuri şi vapori de apă, anticoroziune, barieră la aer şi
gaze (O2, CO2 ETC), barieră la arome.

28
1.5.4. Alte materiale folosite pentru ambalaje
Lemnul este puternic concurent de cartonul ondulat şi materialele plastice. În compoziţia
sa există o serie de substanţe organice şi anorganice (răşini, substanţe tanante, uleiuri eterice)
care pot influenţa caracteristicile organoleptice ale produselor ambalate.
Datorită compoziţiei şi umidităţii, ambalajele din lemn constituie un mediu prielnic
dezvoltării microorganismelor şi pătrunderii insectelor. Principalele caracteristici ale materialului
lemnos sunt:
 Rezistenţă bună la solicitări mecanice;
 Rezistenţă bună la uzură;
 Conductibilitate electrică foarte bună;
 Este un material ecologic;
Lemnul este utilizat în special la confecţionarea ambalajului de transport.
Ambalajele din materiale textile se utilizează la obţinerea sacilor textili şi pentru
căptuşirea ambalajelor din lemn sau carton.
Se caracterizează prin:
 Sarcină de rupere de 42-120 daN/cm2;
 Absorb umiditatea;
 Sunt permeabile la aer, apă, vapori;
 Constituie un mediu prielnic dezvoltării microorganismelor;
 Sunt atacate de rozătoare, insecte şi nu rezistă la foc.
Acest tip de material are o aplicabilitate restrânsă în domeniul ambalării mărfurilor.
Ultimii cincizeci de ani, s-au caracterizat prin apariţia pe piaţa ambalajelor a unor
produse obţinute prin asocierea materialelor uşoare în cantitate şi calitatea dorită în scopul
obţinerii, prin însumarea caracteristicilor lor individuale a complexului specific adaptat la
exigenţe particulare.
Calitatea esenţială a unui material complex este impermeabilitatea sa la vapori de apă şi
la diferite gaze.
Alte proprietăţi importante sunt transparenţa şi sudabilitatea.
Materialul complex utilizat pentru obţinerea celor mai bune suduri este copolimerul
cunoscut sub numele de EVA: etilen/vinil/acetat.
Cerinţele de calitate pentru foliile complexe sunt: rezistenţă mecanică, protecţie
împotriva luminii, rezistenţă la acţiunea produselor agresive, rezistenţă la temperaturi ridicate,
etanşeitate.
În funcţie de natura materialului suport, foliile complexe se pot clasifica în:

29
 Materiale complexe pe bază de aluminiu;
 Materiale complexe pe bază de hârtie şi carton;
 Complexe pe bază de materiale plastice.
Foliile complexe de aluminiu, folosesc drept strat intern polietilena de joasă densitate şi
ocazional, polietilena de joasă densitate şi polipropilena.

30
CAPITOLUL 2.

31
CAPITOLUL 3. VALORIFICAREA AMBALAJELOR ÎN RELAŢIA
PRODUS – AMBALAJ – MEDIU ÎNCONJURĂTOR

3.1 Dimensiunea ecologică a ambalajului

În abordarea mecanismului schimbării necesare, pe plan mondial, clarificării şi rezolvării


vastei problematici se impune a se ţine cont de faptul că punctele de referinţă sunt aceleaşi
indiferent de nivelul la care se ia decizia (guvernamental, de strategie a firmei, de cetăţean), ceea
ce presupune o largă implicare în acest proces, succesul depinzând de eliminarea barierei
imaginare care separă spectatorii de participanţii direcţii, spectatorii devenind şi ei, depăşind
inerţia, participanţii direcţi.
Neacceptând principiul suveranităţii consumatorului, ecologiştii se plâng astfel de
excesul de ambalare a produselor, iar tot mai multe firme, anticipând la rândul lor viitorul, recurg
la măsuri în concordanţă cu aşteptările mişcările ecologice. În Franţa spre exemplu, firma
„Lever” printre asemenea măsuri, a editat o cărticică destinată clienţilor săi, denumită „Ecologia
la domiciliu”.
Tot mai multe firme încep să-şi pună întrebarea dacă există un loc pentru produsele lor
într-o economie bazată pe ecologie. În împrejurările actuale se pune problema în ce măsură se
împletesc interesele firmelor şi supravieţuirii civilizaţiei astfel încât aceste firme care îşi asumă o
responsabilitate ecologică majoră pot să obţină beneficii economice numai datorită faptului că
acţiunile lor răspund unei îngrijorări publice acute în privinţa viitorului.
Marcarea ecologică în România
Scopul introducerii etichetei ecologice este de a promova produsele care au un impact
redus asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viaţă, în comparaţie cu alte produse
aparţinând aceluiaşi grup de produse.
Schema etichetei ecologice din România cuprinde două rubrici:
- Rubrica 1 cuprinde simbolul etichetei ecologice. Acesta este o floare pe fond alb cu şase
petale, sub formă de cercuri colorate, alternativ în roşu, galben şi albastru, şi frunze colorate în
verde, în centru fiind scrise iniţialele „RO”.

32
Componentele R şi O trebuie să aibe aceeaşi dimensiune pe verticală care nu trebuie să
fie mai mică de 3 mm, diametrele celor 6 cercuri trebuie sa aibe aceeaşi dimensiune care nu
trebuie să fie mai mică de 5 mm. Lungimea simbolului este de 40 de mm iar lăţimea de 30 de
mm.
- Rubrica 2 cuprinde textul descriptiv, care va fi scris integral cu negru cu font Times
New Roman 12, fondul trebuie să aibe obligatoriu culoarea albă.

Figura 3.1.1 - Marca ecologică din România

Eticheta ecologică este realizată de către Imprimeria Naţională şi prezintă următoarele


elemente de securizare:
 este autocolantă;
 conţine modele grafice constituite din curbe aparent întâmplătoare, generate după modele
matematice calculate conform unor formule speciale, generate de un soft;
 cerneluri speciale de mare securitate;
 autodistrugere la rupere.
În România, autoritatea care acordă eticheta ecologică este Ministerul Mediului.
Eticheta ecologică este o marcă a Uniunii Europene de recunoaştere a produselor
ecologice, iar procedura de obţinere este destul de complexă. Condiţia de bază pentru procesul
de acceptare a mărcii este implementarea sistemului de management de mediu, conform
standardului ISO 14.001. Există un ghid informativ despre ecoetichetare, realizat cu finanţare
Phare Fondul Europa 2004.
Obţinerea etichetei ecologice este supusă unor taxe şi tarife de 500 lei (cheltuieli pentru
procesarea solicitării de obţinere a etichetării ecologice), indiferent de numărul de produse care
vor beneficia de această etichetă. În cazul întreprinderilor mici şi mijlocii, tariful se reduce cu
25%. La cei 500 lei se adaugă costurile legate de testarea şi verificarea produselor.

33
Mijloacele de mediatizare a etichetei ecologice identificate la nivelul consumatorului
sunt:
 Prezenţa “pe mari suprafeţe”: promovarea etichetei ecologice în magazine, supermarket-
uri sau alte puncte de vânzare care deţin produse etichetate, prin distribuirea de pliante,
broşuri informative, etc. Pliantele, broşurile informative, pot fi oferite la intrarea în
magazine, la casele de marcat sau în cadrul raioanelor;
 Crearea de website-uri este un mijloc de mediatizare care, deşi nu este un mijloc de
comunicare la scară largă, oferă rezultate incontestabile;
 Televiziunea este modalitatea cea mai bună pentru a atrage atenţia, aceasta având
avantajul de a obţine, prin audienţă, o atenţie asemănătoare cu cea existentă în timpul
dialogului între două persoane fizice. În plus, are avantajul sunetului şi culorilor, fiind
astfel mult mai aptă să “atingă” consumatorii;
 Presa scrisă este o altă modalitate care poate fi utilizată pentru eticheta ecologică, mai
ales că aceasta se adresează marelui public. Informaţia poate apărea în ziare, reviste dar şi
în presa specializată
 În general, presa scrisă oferă posibilitatea de a furniza mai multă informaţie, iar pentru
mediatizarea etichetei ecologice informarea este cel mai important aspect;
 Afişele însoţite şi de alte tipuri de comunicare;
 Anunţuri publicate în principalele ziare şi reviste care apar zilnic;
 Publicitatea la radio;
 Participarea ONG-urilor cu activitate în domeniul protecţiei mediului la campania de
sensibilizare a populaţiei
 Participarea şcolilor la mediatizarea etichetei ecologice prin cursuri informative:
concursuri cu premii, jocuri, prezentări video, etc.
Broşura denumită “Eticheta ecologică - Ghidul consumatorilor” cuprinde informaţii
privind generalităţi asupra etichetei ecologice în România: definiţie, simbol, forma etichetei
ecologice, grupurile de produse pentru care se poate acorda eticheta ecologică, motivele alegerii
produselor care poartă eticheta ecologică, prezentarea sistemului de acordare a etichetei
ecologice în România, fişe de prezentare a criteriilor de acordare a etichetei ecologice şi a
motivelor acordării etichetelor ecologice pentru toate grupurile de produse vizate, informaţii utile
despre cum se poate recunoaşte eticheta ecologică pe un produs, adrese de web.
Marcarea ecologică în Uniunea Europeană
Eticheta ecologică a Uniuni Europene (Floarea Europeană), a fost creată de Comisia
Europeană în 1993 şi este o schemă unică de certificare pentru a ajuta consumatorii să distingă
produsele şi serviciile verzi, care nu afectează mediul.

34
Eticheta ecologică comunitară nu se acordă pentru alimente şi produse medicale. Este o
schemă facultativă, concepută să încurajeze afaceriştii să comercializeze bunuri şi servicii care
au un impact redus asupra mediului iar consumatorii europeni, inclusiv cumpărătorii publici şi
privati, să le identifice usor.
Floarea se poate găsi în toată Europa precum şi în Norvegia, Liechtenstein şi Islanda.
Eticheta ecologică europeană are un “paşaport” care autorizează libera circulaţie a
produselor pe teritoriul european; acesata este obligatorie în cazul vânzării de produse în Europa,
precum şi în cazul exporturilor de produse către Europa.
Toate statele Uniunii Europene au adoptat eticheta ecologică, avantajul principal al
acesteia fiind dimensiunea sa europeană; produsele care au atribuită eticheta ecologică de către
un stat membru al Uniuni Europene poate fi folosit în toate celelalte state membre.
Schema de etichetă ecologică europeană are 2 ţinte:
- De a oferi consumatorilor o evaluare de încredere şi independenţă a impactului asupra
mediului şi a produselor;
- De a promova producţia şi utilizarea produselor care au un impact redus asupra
mediului.

Figura 3.1.2 - Marca ecologică europeană

3.2. Factori de poluare în relaţia ambalaj-mediu înconjurător

După cum era de aşteptat, imperativul luării în considerare a problematicii ecologice a


atins şi domeniul complex al relaţiei ambalaj – produs.

35
Puternica densitate demografică, nivelul de industrializare, situaţia din Europa Centrală şi
dependenţa Germaniei în ceea ce priveşte combustibilii fosili pentru aprovizionarea cu energie
electrică, au plasat în centrul preocupărilor specialiştilor şi al consumatorilor protecţia mediului.

Tipuri de poluare a mediului


În decursul ultimelor două decenii a fost identificat un număr important de probleme
legate de mediul înconjurător, cum ar fi: poluanţii emişi de surse fixe, ca oxidul de sulf, particule
şi anumite metale grele emise de instalaţii industriale şi centrale termice, eliminarea apelor uzate
industriale şi menajere, ca şi problemele deşeurilor urbane.
Se disting astfel patru tipuri de poluare a mediului înconjurător: poluarea atmosferică,
poluarea apei şi a solului şi poluarea fonică.
În cadrul poluării atmosferice se cuvine a lua în considerare ciclul CO2, care pune
climatul în pericol, ca şi emisia unor gaza, cum ar fi SO2.
Anumite probleme de poluare atmosferică au condus la apariţia unor norme sau obiective
ale calităţii mediului ambiant pentru produse potenţial cancerigene, ozon troposferic, soluri şi
ape dulci acidificate, ca şi pentru ecosisteme vulnerabile, cum ar fi pădurile.
O altă problemă deosebit de gravă la ora actuală este eliminarea deşeurilor. În Germania,
de exemplu, în cadrul preocupărilor pe linia managementului deşeurilor, eforturile au fost
îndreptate către realizarea a trei mari obiective:
1. Asigurarea transportului deşeurilor până la un punct final al eliminării lor în aşa fel
încât să nu se producă afectarea mediului
2. Evitarea sau reducerea producerii de deşeuri
3. Dezvoltarea recuperării, reutilizării şi reciclării deşeurilor.
Au fost redublate eforturile în vederea recuperării deşeurilor, făcându-se apel la
etichetarea ecologică „Blaue Engel”.
În anul 1991, guvernul german a elaborat o ordonanţă care interzice ambalajele inutile,
stabiliind că ambalajele necesare să fie fabricate din materiale ce nu sunt nocive pentru mediu.
În Elveţia există, de asemenea, baza juridică care permite evotarea deşeurilor inutile, într-
o manieră asemănătoare cu cea din Germania.
În general, în identificarea problematicii ecologice, a cauzelor acesteia şi în formularea
soluţiilor adecvate nu s-a reuşit a se ţine pasul cu evoluţia dinamică a poluării mediului
înconjurător. De aici şi necesitatea promovării corelaţiilor ecologice, a îmbunătăţirii sistematice a
compatibilităţii activităţilor umane cu mediul înconjurător şi a prevenirii acţiunilor negative.

36
O mare problemă o ridică tratamentul reziduurilor. Producerea de rezuduuri nu este
specifică doar materialelor plastice; dacă aceste materiale nu s-ar fi dezvoltat, ar fi avut loc o
creştere a ambalajelor din metal sau din sticlă care ar fi poluat considerabil mediul. De altfel, în
cazul reziduurilor, materialele plastice au o pondere de aproximativ 2%, faţă de 20% cât revine
materialului şi sticlei şi 35% hârtiei şi cartonului.
Pe de altă parte, nici contaminarea atmosferei nu este rezultatul descompunerii prin
incinerare a materialelor plastice.
Opus materialului plastic este hârtia, aducându-se ca argument faptul că aceasta este
biodegradabilă, ceea ce este adevărat. Pentru a produce hârtia, însă, se distrug arbori, care
împreună cu plantele sunt sursă de echilibru a aerului.
Materialelor plastice li se mai reproşează faptul că provoacă incendii; majoritatea
polimerilor sunt inflamabili, dar şi hârtia împreună cu cartonul sunt materiale inflamabile.
Poluarea atmosferică este cauzată în principal producerii de energie necesară atât pentru
fabricarea ambalajelor, cât şi pentru a le transporta pline sau goale.
Poluarea apei: produşii organici rezultă în principal de la fabricarea cartonului care este
realizat în mare măsură în circuit închis, substanţele chimice fiind recuperate şi apa reciclată
înaintea evacuării sale.
Poluarea cauzată de materiile prime
Impactul ambalajelor asupra mediului este de fapt, impactul materialelor de ambalare
asupra mediului înconjurător.
Hârtia şi cartonul sunt privite de consumatorii ca materiale „ecologice”. Este
satisfăcător în acest sens faptul că 85% din producţia actuală de hârtie şi carton din Germania se
face plecând de la materiale reciclate.
Cartonul este fie un complex constituit din 2/3 carton neprelucrat şi 1/3 carton albit, fie
carton în întregime neprelucrat, uns cu caolin. Cartonul provine din lemn, care este o materie
primă ce poate fi reînnoită prin regenerarea copacilor din patrimoniu forestier.
Ambalajele care au la bază carton nu figurează printre principalele cauze ce determină
probleme care afectează mediul înconjurător. Important este însă de a economisi energie şi
materii prime care nu se mai pot reînnoi şi de a alege ambalajele care afectează cel mai puţin
mediul.
Aluminiul este extras din bauxită, unul din minereurile cele mai răspândite în lume.
Reciclarea recipientelor de aluminiu diminuează cu 90% cantitatea de energie necesară
pentru fabricarea aceluiaşi produs din alumină (bauxită prelucrată).
Recipientele din aluminiu pot fi uşor refolosite, pentru că constau dintr-o combinaţie de
aliaje similare pe care producătorul le poate identifica şi separa foarte uşor.

37
Recipientele din aluminiu sunt cele mai valoroase produse din deşeuri. Singura barieră la
creşterea continuă a pieţei de recipiente recuperate este o aşteptată scădere a ofertei dozelor de
băuturi, datorită concurenţei crescânde a materialelor plastice.
Consumatorii nu cer recipiente din aluminiu. Ei caută conţinutul. Pentru a-şi putea
proteja cota de piaţă, producătorii de recipiente din aluminiu caută noi produse ce pot fi
introduse în recipientele lor (de exemplu mâncare pentru câini şi pisici). Cu toate acestea, dozele
de băuturi reprezintă o parte a pieţei unde cererea şi oferta sunt puternice şi vor rămâne aşa.
Cantitatea de energie necesara pentru producerea fiecărei tone de aluminiu de primă
fuziune a fost redusă progresiv cu 30% în decursul ultimelor decenii. Pe de altă parte, ultimele
tehnologii permit să se lamineze foaia de aluminiu până la 0,006 mm grosime, fiind deci
consumată mai puţină energie pe unitatea de ambalaj.
Marele avantaj al acestui metal derivă din faptul că în stadiul de deşeu el poate fi reciclat
la nesfârşit şi că, în cursul transformării sale, el consumă cu 90% mai puţină energie în raport cu
producerea aluminiului plecând de la minereu.
Polietilena este un derivat din petrol sau din gaz. Numai o infimă fracţiune din această
materie primă este folosită ca materie de ambalaj.
Singurele materiale plastice cu valoare demonstrată ca material reciclabil sunt polietilena
de înaltă densitate (HDPE) folosită la ambalarea laptelui şi polietilena-tereflatat (PET), în care
sunt ambalate băuturile carbogazoase.
Lemnul a fost şi rămâne încă puternic, pentru ca în stadiul de ambalaj din lemn, el
prezintă un ecobilant favorabil. Avantajul specific şi cel mai important al lemnului ca material de
ambalare ţine de faptul că lemnul este o materie primă care se reînnoieşte şi a cărei creştere nu
poluează mediul, ci dimportivă, îi regenerează.
În general însă, în identificarea problematicii ecologice, a cauzelor acesteia şi în
formularea soluţiilor adecvate nu s-a reuşit a se ţine pasul cu evoluţia dinamică a poluării
mediului înconjurător. De aici şi necesitatea promovării corelaţiei ecologice, îmbunătăţirii
sistematice a compatibilităţii activităţilor umane cu mediul înconjurător şi prevenirii acţiunilor
negative.

3.3. Căi de reducere a poluării provocate de ambalaje

În trecut, materialele pentru ambalaje erau judecate numai după gradul de satisfacere a
cerinţelor consumatorilor privind calitatea, siguranţa, costul şi comoditatea. În zilele noastre însă,
materialele de ambalare sunt judecate în funcţie de efectul lor asupra mediului, în special
impactul lor asupra deşeurilor solide. Pentru a fi considerat cel mai bun, un ambalaj trebuie să

38
satisfacă nu numai nevoile alimentare şi de comoditate ale consumatorilor, ci şi dorinţa lor de a
avea un mediu mai curat.
Pentru a limita răspândirea ambalajelor nerecuerabile s-a impus ca acestea să fie produse
cu o taxă, fondurile rezultate urmând să fie folosite pentru procurarea şi exploatarea mijloacelor
de colectare şi de tratare a resturilor menajere care conţin ambalaje pierdute.
O politică de management în domeniul protecţiei mediului înconjurător presupune
funcţionarea unor mecanisme garante ale produselor şi activităţilor care nu aduc prejudicii
inacceptabile mediului înconjurător, spre deosebire, de exemplu, de evaluarea impactului asupra
mediului – Enviromental Impact Assessment, care ia în considerare efectele potenţiale în timpul
fazei de planning; printre acţiunile de control sistematic al activităţilor operaţionale se numără şi
auditul în domeniul mediului înconjurător (Environmental Auditing). Această acţiune
responsabilă, voluntară vizează o evaluare periodică pertinentă a modalităţlor de organizare de
protecţie a madiului înconjurător. Pe această linie, Camera Internaţională de Comerţ sprijină şi
încurajează programele de Environmental Auditing.
În viziunea Agenţiei pentru Protecţia Mediului Înconjurător din SUA, obiectivele
ecologice trebuie să includă estimarea conformităţii cu legile de protecţie a mediului, cu
reglementările şi procedurile şi cu programul de antrenament al personalului, program asigurator
al conformităţii continue. Procesul de aplicare practică a unui Environmental Auditing presupune
revizuirea periodică a preciziei şi integrităţii formaţiilor şi mijloacelor utilizate pentru a le
identifica, măsura, clasifica, raporta, permitând rezolvarea problemelor identificate.
Operaţionalizarea modalităţilor de protecţie a mediului înconjurător necesită adoptarea
unei strategii de armonizare a relaţiei dintre, pe de o parte, cuplul utilizare a resurselor – creştere
economică şi pe de altă parte conservarea mediului. Generarea responsabilităţii şi toleranţei în
raport cu mediul înconjurător presupune şi operarea cu componentele strategice care sunt
recuperarea şi reciclarea produselor ieşite din uz şi a deşeurilor rezultate din procesele de
producţie şi consum.
Efectele fluxurilor de reintroducere a materialelor recuperate în ciclul producţie – consum
(efecte concretizate în conservarea resurselor de materii prime, energie şi muncă încorporate în
procesele primare din care rezultă produsele şi reducerea reziduurilor deversate în mediul
înconjurător) eficientizează strategia de armonizare menţionată, ceea ce explică largul interes de
care se bucură problematica recuperării atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Aceasta, cu atât
mai mult cu cât produselor de consum le revine un rol deosebit în optimizarea relaţiei creştere
economică – creştere a calităţii vieţii.

3.4. Relaţia sistem de ambalare – produs

39
Un nou sistem de ambalare presupune fie introducerea unor ambalaje noi în procesul de
expediţie a mărfurilor, fie un nou sistem de realizare a ambalării. Ambalajele noi sunt cele nou
proiectate sau cele existente, dar neutilizate încă, adaptarea lor de către firma respectivă
situându-le în postura de ambalaje noi.
Lansarea noului sistem de ambalare necesită parcurgerea a trei etape: concepţia,
dezvoltarea şi comercializarea noilor sisteme, fiecare etapă cuprinzând numeroase operaţiuni şi
faze care conferă procesului un caracter de activitate originală, complexă.
Dezvoltarea sistemului strategic nou introdus presupune, la rândul său, mai întâi
cercetarea pieţei şi a ambalajului, apoi elaborarea noului sistem de ambalare.
Un producător, prin compartimentul specializat în problematica ambalării, trebuie să
identifice la timp produsele ce necesită o dezvoltare a ambalajului ca urmare a modificărilor
intervenite în: ciclul de viaţă al produsului; reglementările tehnice, standardele, prescripţiile în
domeniul ambalării, marcării şi etichetării, metodele de certificare a conformităţii; forma
produsului; logistica de marketing; merchandising etc.
După cum este cunoscut, în ultimele două decenii a fost mai mult decât evident faptul că
înnoirea ambalajelor întrece ca frecvenţă înnoirea produselor. De multe ori chiar, modernizarea
produselor se referă la modificări de ambalaj de natură să influenţeze sensibil piaţa, asigurând
produselor un întreg lanţ mai eficient de manipulări, transport, depozitare.
Investigaţiile ample ce vizează cerinţele în materie de ambalare, reacţiile utilizatorilor,
frecvenţa livrărilor şi vânzărilor etc. Asigură suport de informaţii necesare direcţionării creaţiei
de ambalaje. Concretizat în prototipul noului produs, acest suport de informaţii este completat,
prelucrat şi transpus într-o altă serie de investigaţii sub forma testelor de accesibilitate.
Problematica ambalajului nou furnizează marketingului un larg câmp de investigaţie şi aplicativ,
în acelaşi timp.
Evoluţia rapidă a psihologiei consumatorului impune ca, la conceperea noului ambalaj, o
atenţie deosebită să se acorde designului, componentă importantă a procesului tehnologic d
elaborare a produsului şi care contribuie chiar la anticiparea poziţiei ambalajului în desfacerea
produsului. Mai mult chiar, orice program de design structural este grevat de acerba concurenţă
internaţională în domeniul ambalajelor, care obligă la o adaptare permanentă în raport cu
cerinţele în evoluţie. Această adaptare trebuie să se manifeste incluzive în cazul relaţiei materie
primă-echipament de prelucrare a procesului de fabricaţie a noului ambalaj; ambalajului colectiv
cu impact asupra manipulării şi transportului; capacităţii estetice a ambalajului; creării unei super
grafici.

40
Concept ca un proces de atribute concrete şi abstracte incluzând ambalajul, culoarea,
prestigiul producătorului, preţul, serviciile post vânzare ş.a., produsul este afectat de orice
schimbare a unei caracteristici fizice, ceea ce de altfel generează un nou produs. În contextual
relaţiei complexe produs-ambalaj, pe parcursul cercetării - proiectării - testării sistemului produs
- ambalaj, ambalajul se adaptează la produs, dar, pe de altă parte, apar numeroase noi produse ca
urmare a transformărilor impuse de ambalaj.
Principalele avantaje ale acestor sisteme optice erau considerate, iniţial, îmbunătăţirea
productivităţii la standul de verificare şi o mai bună servire a consumatorilor. La aceste avantaje
se mai adaugă: o mai mare exactitate la standul de verificare, obţinerea de date supra mişcării
produselor, controlul îmbunătăţit al stocului.
Sistemele optice de explorare secvenţială sunt conectate la minicalculatorul din magazin,
care transmite informaţiile (înregistrate ca urmare a vânzărilor realizate), prin linii telefonice
normale, computerul central de la sediul firmei, permiţând astfel lansarea automată de comenzi.
Cu toate că detailiştii au căutat şi elaborat metode mai eficiente de aprovizionare prin
folosirea calculatoarelor, asigurând astfel un sistem mai bun de administrare a stocului,
progresele realizate au fost anihilate de numărul crescând de noi produse comercializate.
Indiferent de metoda aleasă pentru prezentarea noului produs, aceasta este influenţată atât
de caracteristicile noului articol, cât şi de programul de marketing care susţine noul produs. Un
stimulent utilizat în mod obişnuit de producători este aşa-numitul “pachet premiu”, prin care se
oferă două sau mai multe produse la preţ de special, fie la un preţ ataşat sau inclus în produsul
promovat. Scopul acestor pachete este încurajarea consumatorului în a-şi face provizii,
respective determinarea consumatorului de a testa produsul.
Un tip aparte de promovare utilizat de producători este oferirea gratuită a unui produs
complet diferit pentru fiecare achiziţionare a unui produs complet diferit, ceea ce este cunoscut
sub denumirea de “Near pack” (de exemplu, la cumpărarea unui pachet de detergent la preţul
obişnuit se oferă gratuit un alt produs). Cât priveşte promovarea prin recurgerea la eticheta “bani
economisiţi”, detailiştii îi reproşează faptul că mai degrabă permite favorizarea consumatorilor
actuali ai produsului decât încurajarea de noi clienţi în a testa produsul.
Există multe alte tipuri de promovare, cum ar fi, de exemplu, promovarea prin utilizarea
cupoanelor ca mijloc de reducere temporară a preţului unui produs specific la consumator (care
are în vedere îndeplinirea unei serii întregi de obiective comerciale).
Introducerea autoservirii a determinat o schimbare în modul în care consumatorii iau
deciziile de cumpărare. Produsele, cu ambalajele lor atractive, au devenit adevăraţi reprezentanţi
comerciali, contactul direct dintre vânzător şi marfa expusă fiind eliminat. Comercializarea cu

41
amănuntul s-a maturizat sub forma supermarket-urilor, clientul acestora fiind astăzi individul cu
cel mai studiat comportament comercial.

42
CAPITOLUL 5. CONCLUZII

În concluzie, un ambalaj ideal trebuie să protejeze bine produsul, să fie uşor şi ieftin, iar
caracteristicile sale tehnice trebuie să faciliteze operaţiile de manipulare, transport şi stocare şi
totodată să reprezinte, prin modul în care este conceput, un instrument eficient de marketing.

43
BIBLIOGRAFIE

1. Diaconescu, I., Bazele merceologiei, Editura Uranus, Bucureşti, 2002


2. Dima, D., Pamfilie, R., “Marea confruntare: marfa versus piaţa” în “Calitate şi
dezvoltarea durabilă din perspectiva integrării în Uniunea Europeană”, Editura ASE,
Bucureşti, 2002
3. Eftimie, M., Ambalarea mărfurilor, Editura Universităţii din Ploieşti, 2003
4. Eftimie, M., Ene, C., “Apecte ale politicii de protecţie a consumatorilor” în “Calitate şi
dezvoltarea durabilă din perspectiva integrării în Uniunea Europeană”, Editura ASE,
Bucureşti, 2002
5. Frăţilă, R., Scorţar, L., “Problematica valorificării deşeurilor din ambalaje în ţările
Uniunii Europene” în “Calitate şi dezvoltarea durabilă din perspectiva integrării în
Uniunea Europeană”, Editura ASE, Bucureşti, 2002
6. Olaru, Marieta, Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Eficient, Bucureşti, 1999
7. Pamfilie, R., Procopie, R., Estetica mărfurilor, Editura ASE, Bucureşti, 2001
8. Păunescu, C., “Strategii de marcare, garantare şi eco-etichetare a produselor” în
“Calitate şi dezvoltarea durabilă din perspectiva integrării în Uniunea Europeană”,
Editura ASE, Bucureşti, 2002
9. Petrescu, V., Pâslaru, C., Sârbu, R., Expertiză merceologică, Editura ASE, Bucureşti,
2000
10. Purcărea, A., “Relaţia produs-ambalaj şi mediul înconjurător” în “Marketing-
Management”, Nr. 3 – 4/1995

44