Prin locuri fară iarba, pe-un șes întins de zgură,
Când îmi spuneam odată durerea la natură. Iar gândurile mele, ce-aiurea rătăceau, De inimă pumnalul tăios și-l ascuțeau, Văzui că-n plină ziuă începe să se pună Deasupră-mi un nor negru, funebru, de furtună, Ce aducea o ceată de demoni vicioși, Părând pitici din snoave, ciudați și sângeroși. Să mă privească rece au început deodată Și, cum grăiește lumea despre-un nebun pe stradă, I-am auzit vorbindu-și în șoaptă între ei Pe când schimbau ocheade și semne câte vrei.
-Să-l contemplăm în voie: e o caricatură
Ce vrea să fie Hamlet la chip și la postură. Cu ochii-i șovăielnici și părul lui zburlit. Nu este oare comic acest nefericit, Bufon de trei parale, ridicol gură-spartă Care își joacă rolul cu suficientă artă Și-și vrea compătimită pretinsele-i mâhniri De vulturi și de greieri, de râu și trandafiri, Ba chiar de noi, autorii acestei mascarade, Spărgându-me urechea cu sute de tirade?
Aș fi putut (orgoliu-mi era până la nori
Și îmi punea mulțimea de demoni sub picior) Să le azvârlu-n față sfidarea mea supremă, Dacă n-aș fi văzut-o în ceata lor obscenă -Cum nu păliră-n ceruri arunci toți sorii vechi?- Pe zâna vieții mele, cu ochii-i neperechi, Care râde cu dânșii în cor de-a mea durere Și-i dăruia cu câte-o murdară mângâiere.