Lethe - Dan Botta

E-o apa atât de lina

Si-atât de trista este

În palida sticlire

A stelelor aceste.

O apa fara unde,

Adânca si amara,

Pe care se oglinda

Lacteea Cale rara.

Si râul se desparte

În brate de ether,

Oglinda de departe

A Caii de pe cer.

Si selele adânci

Si chipul lor himeric

Curg vesnice prin lunci

Albastre de-ntuneric.

În pace luminând

Trec apele sihastre,

Cu dorurile noastre

Se duc etern plângând.

Las’ mantia ta lina

Pe mal, iubita mea,

O mantie mai lina

În floarea-i de lumina

Ne va înfasura.

Si steaua la zenit

Pe fata ni se culce,
 Doineasca nesfârsit

Al apelor grai dulce.

În unde lor cea rece,

Ca cei ce-n ape pier,

În unde lor vom trece

Cu ochii înspre cer.

Si la urechea ta

Sopti’vor mii de stele,

Încet vom luneca

Înfiorati prin ele.

Pe când pe malul trist

Va hohoti de jale

Adâncul ametist

Al florilor din cale.

Ci vino-n apa, vin,

E nesfârsit de lina,

Pe chipu-i opalin

Tenebrele se-nclina.

Încet von rataci

Alaturi tu si eu

În apele pustii

Calatorind mereu,

Calatorind în ceata

În trist’ Lacteea turma,

Cu stelele în fata,

Cu stelele în urma.

Ne vom topi curând

 În ale apei plete,

Ne-am despleti curgând

În nesfârsitul Lethe.

Si vom visa mereu

Acelas alb abis

În care tu si eu

Vom fi un singur vis.