COSTUMUL POPULAR –

EXPRESIE A SPIRITUALITĂȚII ORTODOXE

ROMÂNEȘTI
I. ROMÂNIA – NATURĂ ȘI ISTORIE
1. Repere geografice

Republica România acoperă o suprafață eliptică de 238,391 km², fiind situată în sud-estul
Europei Centrale, la contactul acesteia cu Europa Orientală și cu Peninsula Balcanică.
 Teritoriul actual al României cuprinde 2/3 din lanțul Munților Carpați, în zona lor de
maximă dezvoltare, și bazinul inferior al Dunării (Danubius), până la țărmul de vest al
Mării Negre (Pontus Euxin). România este, deci, țară carpatică, danubiană și pontică.

Relieful se desfășoară în trei trepte bine diferențiate: munții (arcul carpatic) formează un
bastion central și ocupă 28% din suprafața țării, podișurile și dealurile – 42%, câmpiile –
30%. Dispunerea în trepte a reliefului și diferența de altitudine de peste 2500 m determină
etajarea climei, solurilor și vegetației, din care rezultă peisaje geografice bine diferențiate.

Populația actuală a României este de aproximativ 19.000.000 de locuitori.

Capitala țării este București.

România este membră a Uniunii Europene din ianuarie 2007.

2. Repere istorice

Poziția geografică a României și mediul natural au oferit condiții favorabile de populare din
cele mai vechi timpuri.

Cercetările arheologice au evidențiat existența în spațiul cuprins între Carpații Păduroși,

Dunăre și Marea Neagră a unor culturi paleolitice și neolitice bine individualizate.
Semnificative sunt îndeosebi culturile Boian-Gumelnița, Cucuteni-Ariușd și Turdaș-Petrești.
Acestora le este caracteristică ceramica pictată, realizată într-o tehnică superioară și conținând
elemente decorative ce pot fi identificate și azi în diferite produse ale artei populare
românești.

În secolul VI î. Chr., în spațiul vast dintre Carpații Nordici și Balcani sunt atestați geto-dacii,
ca unitate etno-istorică distinctă în marea familie a tracilor. Maxima dezvoltare a societății
geto-dace este atinsă în secolul I î. Chr., în timpul lui Burebista (contemporan și adversar al
lui Caesar).
Războaiele purtate de Imperiul roman împotriva geto-dacilor conduși de regele Decebal (101-
102 și 105-106 d. Chr.) s-au soldat cu înfrângerea acestora din urmă, extinderea imperiului la
nordul Dunării și transformarea unei părți a Daciei în provincie romană. Monumentele
comemorative Columna lui Traian (ridicată la Roma în 113 d.Chr.) și Tropaeum Traiani (de la
Adamclisi, România) spun povestea acestor războaie.

Decebal Traian

Columna lui Traian

 Tropaeum Traiani

Cucerirea Daciei de către romani constituie debutul procesului etnogenezei românești.

Formarea poporului român, a limbii române și a culturii românești tradiționale are la bază
două elemente etnice originare: populația geto-dacă (ce a continuat să fie majoritară atât în
teritoriile ocupate, cât și în cele rămase libere) și populația romană – coloniști și veterani
romani, aduși și stabiliți în noua provincie a imperiului.
Deși împăratul Aurelian hotărăște retragerea trupelor romane și a aparatului administrativ din
Dacia în sudul Dunării (271 d.Chr.), majoritatea populației, constituită din coloniști romani și
daci romanizați, a continuat să viețuiască pe teritoriul vechii Dacii și să întrețină strânse
legături cu romanitatea sud-dunăreană (mărturie stau descoperirile arheologice din
Transilvania, Muntenia, Oltenia, Mordova).

Regiuni istorice românești

Poporul român a păstrat moștenirea daco-romană chiar și atunci când s-a confruntat cu
valurile popoarelor migratoare și a reușit să dea, în secolele următoare, expresie statală nouă
romanității orientale.

Începând cu secolul al X-lea, pe teritoriul actual al României se constituie formațiuni statale,

numite ducate, cnezate, voievodate (în limbajul curent, ”țări” - terrae).

În secolele XI-XII, Transilvania ajunge treptat sub dominația regilor Ungariei. Aceștia au
încurajat așezarea în Transilvania, alături de populația românescă autohtonă, a unor grupuri de
secui (populație rezultată din amestecul unor rămășițe ale migratorilor de stepă, care au însoțit
pe maghiari în deplasarea lor spre Europa) și de sași (aduși din Flandra, Luxemburg, regiunea
Moselei și Rinului, precum și din Saxonia).

Procesul de unificare a formațiunilor statale din teritoriile extracarpatice se finalizează în

secolul al XIV-lea, prin formarea statelor independente Țara Românească și Moldova.
În secolul al XVI-lea, odată cu prăbușirea regatului maghiar și expansiunea Imperiului
Otoman, Transilvania dobândește statutul de principat autonom sub suzeranitatea Porții
otomane, regim politic asemănător cu cel al Moldovei și Țării Românești. Acest fapt explică
intensificarea legăturilor economice și politice dintre celei trei țări, bazată pe unitatea etnică, a
limbii vorbite de locuitorii acestora, a culturii, obiceiurilor și a credinței religioase.Tot în
secolul al XVI-lea (1508), s-a introdus în Țările Române tiparul.

Tiparnița diaconului Coresi (Brașov)

Cărțile religioase și laice tipărite în Țările Române în secolele XVI-XVIII au avut o largă
circulație în întreg sud-estul european și Orientul creștin, până în Siria și Georgia.
De la mijlocul secolului al XVIII-lea, destrămarea treptată a structurilor medievale pe întregul
teritoriu locuit de români și racordarea la tendințele de modernizare europene au avut ca
urmare strângerea legăturilor economice și culturale dintre locuitorii celor trei țări românești,
cristalizarea treptată a conștiinței naționale și formarea națiunii moderne române.

Un prim pas spre realizarea statului național român l-a constituit unirea Principatelor române
Moldova și Țara Românească, la 24 ianuarie 1859.

La 11 decembrie 1861, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești își schimbă
numele în România.

Independența României este proclamată la 10 mai 1877.

La 14/26 martie 1881, parlamentul țării votează transformarea României în regat.

Regele Carol I, primul rege al României

 Actul Proclamării regatului

Desăvârșirea procesului de formare a statului național unitar român, de unificare politică a

tuturor teritoriilor locuite de români, s-a realizat – la 1 decembrie 1918 – în contextul fazei
finale a primului război mondial și a fost consfințită prin tratatele de pace încheiate după
terminarea războiului.
Anul 1940 aduce grave mutilări teritoriale României: Basarabia și nordul Bucovinei sunt
cotropite de U.R.S.S., Transilvania de nord este anexată de Ungaria, Bulgaria anexează partea
de sud a Dobrogei (Cadrilaterul).

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, prin Tratatul de pace de la Paris (1946), partea
de nord a Transilvaniei a revenit României, au rămas sub ocupație sovietică Basarabia, nordul
Bucovinei și Ținutul Herței, iar Cadrilaterul a rămas Bulgariei.
După război, România a intrat în sfera de influență a Uniunii Sovietice. La 30 decembrie
1947, după abdicarea forțată a Regelui Mihai I, România devine republică populară. Timp de
patru decenii, poporul român a experimentat ideologia comunistă și a trăit într-un regim
politic de tip dictatorial.

Stema Republicii Socialiste România Pionieri

Din 1990, România a trecut la un regim politic democratic pluralist și la economia de piață.
Conform actualei Constituții, România este stat național, suveran și independent, unitar și
indivizibil.

II. SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ ROMÂNEASCĂ

3. Românii – popor creștin

Din punct de vedere istoric, începuturile formării poporului român coincid cu primele secole
ale răspândirii creștinismului în Europa.

Răspândirea creștinismului în secolele I-VI

Romanizarea populației de la nordul Dunării, continuată și după secolul al III-lea, a fost

însoțită de extinderea treptată a religiei creștine, adusă probabil chiar de către coloniștii
romani. Sunt edificatoare în acest sens necropolele cu morminte creștine din secolul al IV-lea
descoperite pe teritoriul României.

Donariul de la Biertan, sec. al IV-lea Necropola de la Alba Iulia, sec. al III-lea

Cel care astăzi este considerat Ocrotitorul românilor și care, potrivit tradiției, a împlinit
misiunea creștinării populației din vechea Tracie și Sciția Minor (actuala regiune Dobrogea),
este Sfântul Andrei.

Drumul urmat de Sfântul Apostol Andrei Răstignirea Sfântului Andrei

Fiind dată coincidența temporală dintre geneza poporului român și răspândirea creștinismului
pe arii din ce în ce mai extinse ale Europei, se poate afirma că poporul român s-a născut
creștin. Constituirea noii structuri etnice – daco-romanii – a însemnat o transformare
ontologică ce a integrat în mod natural elementele spirituale tradiționale, specifice celor două
culturi. Cu prudența impusă de puținătatea surselor, istoricii și teologii români sunt în general
de acord asupra faptului că, între secolul al VI-lea î.Chr. și secolul I d.Chr., dacii au avut o
religie monoteistă al cărei element central era credința în nemurire, ceea ce a facilitat
integrarea lor spirituală în cadrele noi ale creștinismului. Fuziunea completă a celor două
religii s-a petrecut chiar în secolele etnogenezei românești, ceea ce susține ideea că românii nu
au fost creștinați, ci s-au născut creștini.

Fără a fi lipsită de controverse, întrebarea ”De ce sunt românii creștin ortodocși?” pare a-și
găsi un răspuns în documente istorice care atestă influențele slave exercitate în ultimele secole
ale mileniului I și începutul mileniului al II-lea, influența centrelor episcopale aflate în orașele
de pe malul drept al Dunării mijlocii și Dunării de jos, acțiunile întreprinse de unii împărați
romani și apoi bizantini (Constantin cel Mare, Valens, Justinian) care au dus la cuceriri
temporare ale teritoriilor din nordul Dunării de-a lungul secolelor IV-VI d.Chr., legăturile
economice și culturale preponderente ale românilor din Moldova și Țara Românească cu
civilizația slavă și cea bizantină.
 4. Valori existențiale românești

Cap de țăran dac, Muzeul

Vatican

În mentalul comun tradițional românesc, ”român”, ”creștin” și ”țăran” sunt termeni care au
semnificații profund asemănătoare întrucât desemnează aceeași ființă.

Timp de milenii, cultivarea pământului și creșterea animalelor au fost ocupațiile stabile ale
românilor. Până la jumătatea secolului al XX-lea, România a fost o țară agrară, iar țăranii
(persoanele care locuiau în mediul rural și se ocupau cu agricultura) au reprezentat cea mai
mare parte a populației țării.

”Nucleul tare” al culturii românești îl constituie cultura populară (folclorul); pe fondul

tradițiilor, obiceiurilor, modului obișnuit de a exista – transmise de-a lungul generațiilor – s-a
constituit spiritualitatea românească.

Valorile centrale în jurul cărora s-a cristalizat modul românesc de a fi în lume sunt pământul,
limba și credința.

Cuvântul românesc ”pământ” vine din latinescul pavimentum, care însemna vatra sau locul
bătătorit de locuitorul și cultivatorul statornic al solului. Existența țăranului este legată de
cultivarea pământului. El este, astfel, atașat de pământul său și, prin extensie, de locul în care
acesta se află, adică de țară. Cuvântul ”țăran”, desemnând persoana care trăiește în mediul
rural, are drept rădăcină cuvântul țară (din latinescul terra) – cel care astăzi este folosit fie
pentru a desemna o entitate geo-politică distinctă (stat), fie pentru a desemna mediul rural
(mediul diferit de cel urban).

Pământul îngrijit, bine lucrat, este nu doar umanizat, ci chiar ”sfințit” (”Omul sfințește locul”
– zicală românească). Pământul este iubit, devine o sinteză tainică între materie și spirit, o
ființă vie care zămislește tot ceea ce este viu – natură și om, pământul are un glas pe care
țăranul îl aude și îl înțelege pentru că lucrarea pământului este rostul său de a fi în lume.

Pentru țăranul român, limba nu este un simplu mijloc de comunicare, un instrument sau o
structură artificială. Ea este un element al existenței, o caracteristică tot atât de importantă ca
și comunitatea de sânge și a locului de ființare, o comoară, o întrupare a celor mai profunde
experiențe trăite și împărtășite prin zicere, îmbăgățite prin chiar faptul zicerii sau al ”cântării”.

Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic și subgrupul oriental al limbilor
romanice (din care fac parte și spaniola, portugheza, franceza, italiana). Vocabularul ei
conține aproximativ 200.000 de cuvinte (ultima ediție a Dicționarului Explicativ conține
57.000). A fost limba vorbită permanent de locuitorii celor trei țări românești (Transilvania,
Moldova și Țara Românească) și a constituit unul dintre factorii decisivi ai păstrării ființei
naționale, ai constituirii conștiinței naționale și ai făuririi unității naționale. Ea exprimă plenar
ceea ce un filosof român (Constantin Noica) a numit sentimentul românesc al ființei – un mod
original de raportare la ceea ce ființează și, în același timp, năzuiește spre a fi. Cuvântul
românesc ”întru”, de exemplu, nu are echivalent semantic absolut în nicio altă limbă, este,
deci, intraductibil, la fel ca și cuvântul ”dor” – ambele reflectând o stare ontologică în care se
îngemănează existența cu devenirea, conștiința prezenței și a absenței, faptul de a fi singur și
împreună cu celălat în gândul tău, sentimentul eternității lumii trecătoare.

Credința este un concept existențial central în universul de virtuți al țăranului român. Ea nu

este un sentiment abstract sau o construcție teologică însușită prin învățare școlară. Este parte
din ființa lui, este omenia lui – adică ceea ce îl face om. Când pornește la drum sau pornește a
face ceva, țăranul român își face cruce și spune ”Cu Dumnezeu înainte”. Când vrea să spună
că un om nu este de nicio ispravă sau că o lucrare nu are nicio noimă, țăranul român zice ”N-
are niciun Dumnezeu”. Când un om are necazuri, românul zice ”L-a bătut Dumnezeu”; dar
Dumnezeu este întotdeauna drept și ”nu bate cu bățul” și, chiar atunci când bate, îți face, de
fapt, un bine pentru că te aduce la starea ta firească de a fi, din care trufia sau lăcomia sau
pierderea nădejdii sau cine știe ce altă rătăcire te-au scos. Românul îl are pe Dumnezeu în
viața sa de zi cu zi, ca și cum Dumnezeu ar fi român și părtaș nemijlocit la toate bucuriile și
necazurile lui. Credința înseamnă smerenie, umilitate conștient senină și demnă, cumințenie –
tot așa cum țărâna/pământul din care suntem făcuți și în care ne vom întoarce își îndeplinește
liniștit funcția zămislitoare în trecerea anotimpurilor și a veacurilor.

Gânditorul și femeia șezând Cumințenia pământului –

(Cultura Hamangia, mil. IV î.Chr.) (Constantin Brâncuși, sec. XX)

Credința înseamnă și iubire de Dumnezeu, încredere nezdruncinată în ajutorul, în dreptatea și

în bunătatea divină, este ”legea” care îi întemeiază faptele, care îi dă lui și lumii în care
trăiește ordine și sens.
 III. FOLCLORUL ROMÂNESC
5. Folclorul românesc și tradiția creștină

Desemnăm prin folclor totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale, plastice etc. orale şi
anonime ale unui popor, a obiceiurilor și a tradițiilor specifice acestuia, și considerăm că
acestea exprimă modul său propriu de a vedea lumea și de a se vedea pe sine în lume.

Folclorul românesc ilustrează fuziunea între elemente, fragmente, relicte de substrat arhaic
(precreștin) și religia creștină (în forma nedogmatizată, ”popularizată” a Sfintei Tradiții).
Etnogeneza românilor a fost însoțită de aculturația creștină și de constituirea a ceea ce, în
istoria, cultura și spiritualitatea românească, a fost denumit ”legea strămoșească”.

O exemplificare a acestei pașnice fuziuni este astăzi vizibilă în clasificările uzuale ale
folclorului muzical românesc, în care se îmbină creații muzicale asociate evenimentelor din
calendarul creștin cu creații asociate unor tradiții și obiceiuri precreștine:

a. Repertoriul obiceiurilor din timpul anului:

- repretoriul de la Crăciun până la Bobotează: colindul, cântecul de stea, irozii,
plugușorul, capra, ursul, sorcova
- repertoriul obiceiurilor de primăvară, vară, toamnă (obiceiuri cu semnificație agrară
și impregnate de substratul arhaic precreștin): papruda, caloianul, drăgaica, cununa,
claca, plugarul
- obiceiuri cu diverse semnificații (legate de coexistența în comunitate): călușul, jineii,
strigarea peste sat, șezătoarea
- repertoriul păstoresc: semnale instrumentale, melodii instrumentale.

Copii cu Plugușorul Urcatul oilor la munte

Paparuda Caloianu

Drăgaica (Sânzienele)

La colindat Jocul ursului

b. Repertoriul vârstelor și al obiceiurilor vieții de familie:

 - folclorul copiilor și pentru copii

- repertoriul nupțial: cântecul miresei, al mirelui, al soacrei

- repertoriul funebru (bocetul).

c. Balada și cântecul bătrânesc.

d. Doina.

e. Muzica instrumentală.

f. Muzica jocurilor populare.

Una dintre caracteristicile cele mai pregnante ale folclorului românesc este diversitatea.
Varietatea exprimărilor – în muzică, în dans, în confecționarea obiectelor utilitare, în
arhitectură – face ca harta etnografică a României să fie extrem de bogată.

Principalele zone etnografice Stiluri ale arhitecturii tradiționale

Spre ilustrare:
Biserică din lemn din Maramureș Poartă de casă din Maramureș

Biserică din lemn din nordul Moldovei Casă din Bucovina

(Putna; cea mai veche biserică din lemn din Europa)
Casă din Oltenia Biserică din Oltenia

Casă din Transilvania Biserică din Transilvania

Dincolo de influențele mediului natural, ale evoluției istorice relativ diferențiate și de

influențele exercitate de popoarele cu care românii au venit în contact de-a lungul secolelor,
ceea ce dă unitate tuturor acestor creații este prezența constantă și definitorie a aceleiași
credințe referitoare la rostul lor și modul de reprezentare a acestuia.

Folclorul românesc, în ansamblul său și în ceea ce are el mai profund, nu este decât ilustrarea
modului în care românii au simțit că sunt creștini. Creștinismul popular și folclorul sunt
inseparabile.

6. Costumul popular românesc

6.1. Prezentare generală

Este, de departe, cel mai reprezentativ element al culturii populare românești – care dă măsura
creativității, originalității și simțului estetic al poporului român.

Specialiștii au identificat 112 stiluri ale costumului popular.

http://www.romanianmuseum.com/Romania/RomaniaEthnoMUNTENIA.htm

Diversitatea se organizează însă în jurul unor componente de bază, care au fost denumite în
literatura de specialitate piese-cheie sau complementare obligatorii.
 a. Portul femeiesc.

ACOPERĂMÂNTUL CAPULUI

In practica de invelire a capului se utilizează două categorii de piese: cele care au rol de
sustine a pieptanaturii, cu denumiri zonale diferite (legatoare, tulpan, fes, mechelet, ceapsa,
caita etc.), si cele de invelire propriu-zisa - ștergarul, marama, basmaua.

Ștergar Maramă

Maramă Basmau
Pălărie de paie Ceapșa

CĂMAȘA – ia românescă

O piesă de bază a ansamblului vestimentar femeiesc o constituie cămașa, care a

cunoscut nenumărate variante morfologice-decorative, determinate de sistemele de croială, de
modalități și procedeele de ornamentare.

Elementul care se ia în considerare pentru stabilirea tipologiei cămășii este croiul: atât
modul în care sunt alcătuiți stânii (piepții și spatele), cât și felul de racordare a mânecilor la
stâni – din umăr, sau din gât. În funcție de aceste criterii, se deosebesc în portul popular
românesc două tipuri fundamentale de cămăși: cămașa dreaptă și cămașa încrețită la gât,
fiecare cu variantele sale.

Camasa dreapta apartine fondului cultural originar al umanitatii, avand ca prototip tunica,
atestata arheologic pe teritoriul Europei centrale inca din epoca bronzului. La camasa dreapta
se respecta principiul croielii in foi drepte: o singura foaie de panza, in care se practica la
mijloc o despicatura pentru introducerea capului, se trece din fata in spate peste umeri,
alcatuind trupul camasii. Manecile sunt fie largi si libere la extremitatea inferioara, fie stranse
pe bratari de forma unor bentite late de doua degete, incheiate cu nasturi, fie terminate cu
volanase.
Camasa incretita la gat, cunoscuta in literature de specialitate sub denumirea de tip carpatic,
apare in sapaturile arheologice din asezarile traco-ilirice. Camasa incretita la gat se croiește
din patru foi de panza drepte: doua pentru stani si cate una pentru fiecare maneca. Forma
arhaica a acestui tip de camasa se întâlnește si astazi in spatiul moldovenesc, din stanga si din
dreapta Prutului, creturile camasii fiind stranse in jurul gatului cu o ata de canepa sau de in
numita brezarau. Manecile sunt fie largi, libere la extremitatea inferioara, fie stranse in ata,
printr-o incretitura similara cu aceea de la gura gatului, fie prinse intr-o bentita.

CĂTRINȚA – acoperitoare partiala – cunoaste mai multe forme morfologice: catrinta

compusa dintr-o singura foaie, catrinta formata din doua foi cusute pe orizontala si catrinta
alcatuita din doua foi unite pe verticala. Sustinuta in talie de cingatori, catrinta se poarta fie
pereche, una in fata si alta in spate, de aceleasi dimensiuni sau inegale in privinta lungimii si a
latimii (acest mod de de asociere cunoscand cea mai mare arie de raspandire), fie
independenta, peste poale, in fata acestora (Oas, Bihor, Arad), fie asociata cu alte elemente de
port, cum ar fi opregul cu franjuri, fota, valnicul, sortul, fusta.

Opregul cu franjuri, subvarianta a catrintei, ale carui component – petecul si franjurii –

difera de la o zona la alta ca dimensiuni, compozitie decorative si cromatic.
Șorțul, o alta subvarianta a catrintei, s-a purtat intotdeauna in fata, fie independent, ca piesa
de sine-statatoare (Satu Mare, Bihor, Salaj, Arad, Hunedoara), fie in asociere cu alte elemente
de port: catrinta, fusta, androcul.

FOTA prezinta si ea forme morfologice diferentiate: fota dreapta, de tip clasic, ce infasoara
strans corpul, si fota create. Ea se poarta de obicei independent in majoritatea zonelor in care
este frecventa, dar si in asociere cu catrinta intr-o arie limitata la judetele Arges si Valcea

VALNICUL, un alt tip de acoperitoare integrala a poalelor camasii femeiesti, ce apare ca o

fusta neincheiata, se poarta fie independent, fie in combinatie cu catrinta, fiind o asociere de
stricta dependenta structurala si decorative (judetele Mehedinti, Gorj, Valcea, Dolj, Olt,
Arges).

Aria de raspandire a tipului de costum cu fusta si catrinta cuprinde judetele Braila, Tulcea,
Constanta, Buzau, Calarasi, Giurgiu, Brasov, Timis, Maramures. Fusta asociata cu sortul este
tipul de costum intalnit in aproape toate zonele tarii. Aria de raspandire a costumului cu
catrinta se limiteaza la zonele Tulcea, Constanta, Calarasi, Ialomita, Brasov.

b. Portul bărbătesc

ACOPERĂMÂNTUL CAPULUI

CACIULA reprezinta cea mai veche forma de acoperamant in portul popular barbatesc, fiind
confectionata, mai ales, din blana de oaie si miel, mai rar de capra. Cu exceptia caciulii albe
banatene si a caciulii brumarii, caciula barbateasca este, de regula, de culoare neagra. Dupa
forma si croiala, caciula cunoaste mai multe tipuri: caciula inalta tuguiata sau motata, caciula
joasa si caciula mocaneasca.

Căciulă țuguiată Căciulă joasă Căciulă mocănească

PALARIA, a doua piesa de baza a acoperamantului capului la barbați, prezinta o suita de
variante morfologice, determinate de forma calotei, dar mai ales de forma si dimeniunile
borului, care se moduleaza diferit de la o zona la alta, atat in functie de materialul utilizat in
confectionarea ei (fetru, paie), cat si de stilul local.
CAMASA

Camasa dreapta prezinta acelasi sistem arhaic de croiala intalnit si la camasa dreapta
femeiasca: taietura in foi dreptunghiulare pentru alcatuirea stanilor si a manecilor, acestea
fiind prinse intotdeauna pe umar. Materiile prime folosite la confectionarea camasii barbatesti
au fost canepa, inul, lana, bumbacul si borangicul. Panza se tesea in doua ite, fiind simpla sau
invargata din urzeala cu fire mai groase de bumbac alb, care ieseau in relief, cunoscuta sub
denumirea de panza cu chenare, cu margini, chirachie etc.

Camasa lunga cu clini laterali constituie o prima varianta a camasii drepte, avand o mare
raspandire pe aproape intreg arealul romanesc. In functie de forma si de numarul clinilor
laterali, camasa era dreapta sau evazata la poale, Manecile, croite ca si la camasa femeiasca,
dintr-un lat de panza, un lat si jumatate sau chiar doi lati, erau fie largi, libere la extremitatea
inferioara, fie stranse in mansete mai inguste sau mai late, denumite pumnasi.
Camasa cu barburi, specifica populatiei pastorale de pe ambele versante ale Carpatilor
Meridionali, prezinta trasaturi distincte datorita celor opt clini introdusi in componenta sa,
cunoscuti sub numele de barburi, de unde provine si denumirea camasii.

Camasa scurta s-a asociat fie cu fustanele si pantaloni, fie doar cu pantaloni. O varianta a
camasii scurta o reprezinta camasa foarte scurta, specifica Maramuresului si Tarii Oasului.
Acest tip de camasa, caracterizata prin absenta clinilor, se intalneste si in spatiul Europei
centrale.
Camasa scurta cu fustanela: in anumite arii, precum Moldova, Curbura Carpatilor si zonele
subcarpatice meridionale, poalele se purtau separat de stani, formand asa-numita fusta sau
fustanela. In opinia specialistilor, camasa cu fustanela este de origine iliro-tracica.
Camasa cu platca, o varianta a camasii drepte, a aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea, sub
influenta orasului, inlocuind, in multe zone ale tarii, camasa dreapta barbateasca, fiind mult
mai bine adaptata pentru tinuta vestimentara de lucru.

In privinta decorului, la camasile barbatesti el se concentreaza pe gulec, la gura camasii, de o

parte si de cealalta, la umeri si la marginea inferioara a manecilor, fiind compus din motive
geometrice cusute cu fir de canepa, in, lana sau borangic.

PANTALONII

Pantalonii specifici portului popular romanesc s-au dezvoltat pe baza unor forme arhaice. In
stabilirea celor doua mari categorii de pantaloni, cei de vara si cei de iarna, un rol important il
detin materiile prime folosite pentru confectionarea lor: canepa, in, bumbac pentru pantalonii
purtati in sezonul calduros si tesatura groasa de lana, data, in general, la piua, a carei
denumire variaza in functie de calitatea stofei si de zona in care se utilizeaza: panura, cioarec,
suman, itari etc.

Din categoria pantalonilor de vara fac parte: itarii, izmenele, gacii si pantalonii.

Ițari Ițari
 Izmene Gaci

Din categoria pantalonilor de iarna fac parte: cioarecii, confectionati dintr-o tesatura groasa de
lana, totdeauna albi, denumiti itari sau nagrafi in Muntenia si Oltenia.

In aceeasi categorie a pantalonilor de iarna intra si cei confectionati din tesatura groasa, de
culoare inchisa: negru, sein, vanat, croiti foarte larg in partea superioara si stramti de la
genunchi in jos, numiti in functie de zona in care se poarta: nadragi, poturi, cimii.

Cioareci albi

c. Piese comune portului femeiesc și bărbătesc

Cingătorile, brâiele, betelele, cordoanele

Încălțămintea

Are caractere zonale specifice, în stransa dependenta de conditiile geografice si climatice, de

tipul economic de asezari si de ocupatiile locuitorilor.

Obielele, de forma unui dreptunghi ce infasura piciorul, se confectioneaza din panura data la
piua. Cromatica diversa, ca si modul in care se desfasura pe picior, de la genunchi in jos,
desemnau varsta purtatorului si zona sa de provenienta.

Obiele Opinci

Opinca, incaltamintea traditionala, originara, a costumului taranesc, purtata in toate

anotimpurile, este adaptata perfect reliefului zonei. Croita dintr-o singura bucata
dreptunghiulara, din piele de porc sau vita, opinca cunoaste prin structura sa morfologica,
tipuri diferite, in functie de modul in care se ingurzeste si se formeaza varful opincii, numit
gurgui, de dimensiunile si orientarea acestuia, de felul cum se modeleaza calcaiul, de modul
de legare a nojitelor etc.
In incaltamintea traditionala de sarbatoare au patruns, treptat, sub influenta orasului, si
formele mestesugaresti: ghetele, cizmele, pantofii, papucii.
Ansamblurile vestimentare femeiesti si barbatesti erau inegrite, in anotimpurile reci, cu
hainele groase, realizate din tesaturi de lana (sumane) sau din pielea si blana oilor (pieptare si
cojoace).

Sumanul, ale carui forma, decor, cromatica si terminologie variaza de la o zona la alta, a fost
confectionat din lana, in culorile sale naturale (alba, neagra, seina), tesuta casnic, in patru ite,
si prelucrata apoi la piua. Avand trupul si manecile croite din foi dreptunghiulare, dupa
principiul poncho-ului (al tunicii drepte), sumanul, lung pana mai jos de genunchi, evidentia
liniile definitarii ale siluetei, subliniind verticalitatea corpului. Pentru impodobirea hainelor
lungi de dimie, se foloseau sireturi, care poarta denumiri diferite (cele mai raspandite fiind
saradul si barnasul), dar si aplicatii cu gaitane (snururi impletite din fire de lana, bumbac sau
matase) sau cu postavuri industriale colorate.

Pieptarele (piese fara maneci) au cunoscut doua subvariante: pieptarele infundate, incheiate
pe umar si sub brat, ori numai sub brat, croiala care permite o ampla desfasurare a decorului
pe toata suprafata, si pieptarele despicate, cu forma dreapta sau forma evazata cu clini, ale
caror lungi si decor variau in functie de sex, varsta, ocazie si de traditiile locale.
Cojoacele se deobsesc de pieptare prin prezenta manecilor si prin faptul ca sunt intotdeauna
deschise in fata.

6.2. Semnificații ale celor mai frecvent întâlnite simboluri figurative

Am menționat faptul că specialiștii români în folclor au inventariat 112 tipuri de costume

populare românești. Nu ne-am propus studierea lor integrală (demers ce ar fi depășit cu totul
puterile noastre). Am cercetat cu atenție câteva dintre ele, având drept bază costume populare
autentice din zona Brașovului, costume populare aflate la Muzeul de Etnografie din Brașov,
surse din Internet.

Am încercat să identificăm elementele figurative cu frecvența cea mai mare și să le

interpretăm din perspectiva semnificației pe care ele o pot avea; semnificație despre care
presupunem că se construiește din două perspective:

- perspectiva creștină – fiind dată condiția naturală a poporului român, care s-a născut
creștin
- perspectiva socio-istorică – fiind dată tradiția agrară milenară a poporului român,
existența sa în comunități rurale și faptul că unele elemente figurative au fost preluate
din fondul cultural anterior și ”încreștinate” – așa cum, de altfel, s-a întâmplat și în
cultura altor popoare.

Crucea - reprezintă strânsa legătură între viaţa de zi cu zi a ţăranului român şi

Dumnezeu, căci " prin Cruce (= Centru) se operează comunicarea cu Cerul şi, în acelaşi
timp, întregul Univers este salvat." (Mircea Eliade, “Istoria credinţelor şi ideilor
religioase”). Precum toate activităţile ţăranului sunt în legătura cu natura şi cu divinitatea,
la fel şi portul său popular este bogat în simbolistică creştină şi pre-creştină, având valori
spirituale asemănătoare înainte de creştinism, ce au făcut ca trecerea de la cultul lui
Zamolxe la creştinism să se facă cu uşurinţă. Este un model al totalităţii cosmosului, dar şi
al omului cu mâinile desfăcute. În cultura tradiţională românească, crucea sau semnul
crucii e un apotropeu, un talisman şi un gest de apărare îndreptat împotriva răului,
indiferent de unde ar veni acesta.
 Crucea Sfântului Andrei

Octogonul - ca figură geometrică, octogonul reprezintă comuniunea dintre lumea terestră şi

cea divină. Reprezintă unirea dintre cerc şi pătrat, fiind simbolul legăturii Pământului cu
Cerul. Multiplicarea lui opt (888) este numărul emblematic al lui Iisus, iar cifra opt culcată
este simbolul infinitului. Motivul octogonului se reia şi sub reprezentarea unor elemente
florale cu opt petale, cifra opt fiind extrem de grăitoare. Ea este simbolul transfigurării lumii,
începută prin cuvântul lui Iisus, prin jerta şi prin învierea Sa, fiind precedată de cele şapte zile
ale Creaţiei. Cea mai cunoscută reprezentare a sa este steaua cu opt colţuri, întruchipând
Steaua Nordului, călăuza celor ce călătoresc noaptea.
 Steaua cu opt colțuri

Rombul - semnifică conjucţia dintre două principii opuse: masculin şi feminin, Cer şi
Pământ. Rombul este simbolul fertilităţii, dragostei şi armoniei.

Cercul - este simbolul perfecţiunii, al omogenităţii şi al mişcării imuabile care nu are nici început nici
sfârşit. Pe plan cosmic, simbolizează Cerul, în opoziţie cu pătratul. În plan creştin, simbolizează
dragostea creştină, în centru fiind Dumnezeu, iar credincioşii venind din perisferă. În iconografie,
Dumnezeirea este reprezentată ca o cruce în cerc. Din acest simbol, derivă reprezentări ale Soarelui,
steaua supremă, foarte importantă pentru universul natural al ţăranului, Soarele fiind cel care îi creşte
grâul şi îi coace fructele.

Cercul şi Soarele

Simbolul triplului - prezenţa a trei elemente simbolizează Triada Divină (Sfânta Treime),
totalitatea cosmică (lumea de jos-pământul-cerul) şi totalitatea fiinţei umane (inconştientul-
conştientul-supraconştientul). De asemenea, numărul virtuţilor etice fundamentale, de regulă
se reduce la o triadă: credinţa-speranţa-dragostea; adevărul-frumosul-binele; egalitatea-
libertatea-fraternitatea.
Viţa de vie - plantă ce a fost identificată în tradiţia paleo-orientală cu Arborele Vieţii. Iisus va
spune că "Eu sunt viţa de vie cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul" (Ioan, 15,1). Viţa de
vie este simbolul imortalităţii. Ţăranul român acordă viţei de vie o originie sacră, iar
legendele o leagă de sângele scurs din rana Mântuitorului. Cultivarea viei este o îndeletnicire
plină de sacralitate. În Moldova se spune că trebuie să munceşti via şapte ani şi să nu te superi, nici să
înjuri, chiar dacă te-ai zgâria sau tăia.

Trandafirul - considerat printre primele plante care au fost crescute nu în scopuri pur utilitare, ci sub
un imbold estetic. Este simbolul dragostei pasionale când floarea este colorată în roşu şi al dragostei
elevate când este colorată în alb. În creştinism, devine simbolul Maicii Domnului şi al lui Isus Hristos.
Coarnele berbecului şi "mâini în şolduri" - sunt două simboluri complementare, al doilea fiind
inversul primului, ce apar de obicei împreună şi reprezintă virilitatea, puterea, respectiv puterea
seducţiei femeii.

Spicul de grâu- reprezintă bogaţia, simetria, armonia, viaţa. Motiv extrem de întâlnit şi de important,
agricultura fiind una dintre activităţile de bază ale ţăranului român.
Vârtelniţa - Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se înfăşoară firele de cânepă, de lână, de
bumbac. Ea simbolizează motorul vieţii, cea care face lucrurile să se mişte, energia
regeneratoare şi chiar succesiunea celor patru anotimpuri. Este folosit pentru a arăta
priceperea femeilor în meşteşugul ţesutului şi al torsului.

Unda apei - apele curgătoare au înţelesuri diferite: o traversare înseamnă o încercare, astfel
reprezintă trecerea, scurgerea vieţii, pierderea timpului. Apa în general reprezintă viaţă şi
purificare.
Cocoșul = pasarea care vesteste rasaritul soarelui, inceputul unei noi zile, poate chiar o noua
viata si un nou inceput. Asadar, Cocosul este un simbol al luminii si al biruintei acesteia
asupra intunericului. Se spune ca in noaptea de Sf.Andrei, cantecul cocosului cheama ingerii
sa vina sa alunge strigoii.

Pomul Vietii
Spirala vieții

Peștele – simbol al crestinitatii, al credintei. Insusi Mantuitorul Iisus Hristos a binecuvantat

pestele si este reprezentat simbolic printr-un peste. Pestele simbolizeaza si fertilitatea si
norocul.

Soarele
Șarpele - simbol al norocului, al bunastarii, al sanatatii este Sarpele. El este cel care ii da
acces omului la cunoastere, indemnand-o pe Eva sa il convinga pe Adam sa muste din fructul
oprit : al Pomului Cunoasterii Binelui si Raului. Se spune ca fiecare casa, pentru sanatatea
locuitorilor sai si pentru bunastare, are un sarpe al ei.

Concluzia generală la care am ajuns este că, dincolo de imensa lor varietate, toate costumele
populare românești sunt frumoase – în toate sensurile termenului de frumos pe care le-au
consacrat filosofia și estetica:

- Platon, Simpozion: ,,un frumos [este ceva] ce trăieşte de-a pururea, ce nu se naşte
şi piere, ce nu creşte şi scade; ce nu-i într-o privinţă frumos, într-alta urât;
câteodată da, alteori nu; pentru unii da, pentru alţii nu. Frumos [este ceva] ce nu
se-nfăţişează cu faţă, cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti, frumos ce nu-i
cutare gând, cutare ştiinţă; ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decât sine; nu rezidă într-
 un vieţuitor, în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumos ce rămâne el însuşi întru
sine, pururea identic sieşi ca fiind de un singur chip; frumos din care se
împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos, fără ca, prin apariţia şi dispariţia obiectelor
frumoase, el să sporească, să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire".
Deci, ceea ce e frumos nu e frumos în funcţie de altceva, ci este frumos în
eternitate şi pentru sine
- ca singurul termen pur estetic
- în cele trei sensuri ale sale: a) frumosul în sens larg - etic şi estetic totodată
(Kalokagathon); b) frumosul cu semnificaţie exclusiv estetică, adică ceea ce
suscită şi provoacă trăiri estetice faţă de culoare, sunet, gândire (noţiune de bază a
culturii europene); c) frumosul în sens estetic, dar limitat doar la domeniul vizual
(sens în care frumoase nu pot fi decât forma şi culoarea) (Tatarkiewicz)
- ca alegere a proporţiilor, dispunere adevărată a părţilor, în fapt, în mărime, calitate
şi cantitate şi-n raportutile lor reciproce (Pitagora, Vitruviu, Sfântul Augustin)
- în sens kantian: a) ceea ce place în mod universal fără concept; b) ceea ce place în
mod dezinteresat; c) ceea ce reprezintă o finalitate fără scop
- ca ceea ce provoacă trăire estetică (Visher şi Lipps)
- ca valoare estetică fundamentală căreia îi subsumăm tot ceea e reuşit şi plin de
efect în artă (Hartmann)
- ca acel concret semnificativ în care maximala semnificație este perfect contopită
cu și topită în maxima concretețe (Rusu).

Sunt frumoase, nu-i așa?