CENZURA ÎN SISTEMUL TOTALITAR

-Fenomenul Pitești (Virgil Iernuca)-

Fenomenul Pitești este o carte cu un puternic substrat politic ce descrie în mod amplu
metodele torturii, dar și efectele la care se poate ajunge prin exercitarea unei terori
permanente şi îndelungate, fizice şi psihice asupra indivzilor din închisorile românești.

România, ca parte a blocului sovietic a cunoscut și ea după 1945 caracteristicile

sistemului totalitar. Noile practici aplicate în viața politică și socială veneau să asigure
controlul și dominația totală asupra unei populații în care pluralitata trebuia să dispară. În
acest sens, cei care se împotriveau noii orânduiri trebuiau eliminați deoarece reprezentau un
factor de risc sporit. Astfel că, experimentul Pitești se încadrează în logica regimului de a-și
suprima combatanții având o serie de caracteristici proprii.

În perioada comunistă, tortura era prezentă în toate închisorile, însă originalitatea în

cazul de la Pitești constă în două caracteristici: victimele erau alese cu precădere dintre
studenți și punerea torționarului în aceași cameră cu cel torturat, idee ce îi aparține lui
Makarenko, specialist în delicvență juvenilă și de la care torționarii români s-au înspirat, aşa
cum ştim deja, în procesul de reeducare al omului. Reeducarea opozanților regimului
comunist se face prin depersonalizare, astfel omul nu iși mai găsește eul datorită torturii la
care este supus.

De asemenea, fiincă vorbim de perioada comunistă trebuie să menționăm că atingerea

obiectivelor propuse de ideologia ce îi animă, se realizează prin mobilizare totală a întregii
societăți; ideologie ce este infailibilă în cadrul acestor tipuri de regimuri, astfel că justificarea
unor astfel de barbarii ca în cazul de față, se realizează prin intermediul ideologiei.

Acest experiment s-a desfăsurat timp de 3 ani (1949-1952), subiecții principali ai

„reeducarii” fiind studenții. De ce? Pentru că ei reprezintă cea mai primejdioasă ripostă ce
putea fi dată acelui regim; astfel lichidarea acestora devine o prioritate pentru conducerea
comunistă deoarece aceștia puteau fi capabili să demaște propaganda regimului și adevăratele
intenții ale discursurilor demagologice ale liderilor. Așadar, se naște fenomenul cenzurii care
are ca scop promovarea mesajului propagandistic fără bruiaje.

1
 Așa cum afirmă Bogdan Teodorescu cenzura nu este un proces cultural ci unul ce tine
de sfera comunicării, al cărei scop este restricționarea mesajelor ce nu sunt în concordanță cu
ideologia adoptată.1

Cenzura nu se referă doar la controlul mijloacelor de comunicare în masă ci și la

controlul psiho-afectiv, așa cum s-a petrecut în cazul deținuților din închisoarea Pitești, unde
sunt impuse percepții colective cu privire la regimul comunist. Pe lângă actele de teroare
fizică şi exterminare, comunismul a comis şi crime împotriva culturii naţionale.

Contextul istoric care a dus la o asemenea oroare din partea conducerii comuniste
constă în teama acestora față de reacțiile studenților vis-a-vis de limitarea accesului la
informație impus de regim, având în vederea dialogul liber prezent în universități până la
instaurarea comunismului. Motiv pentru care are loc o reacție instinctivă din partea sudenţilor,
în încercarea de a păstra acel spaţiu al libertăţii de gândire. În noaptea de 14 spre 15 mai 1948
sunt arestaţi aproximativ 2% din numărul total al studenților, marea majoritate fiind
legionari.2

Așa cum se afirmă în Sfera Politicii, scopul cenzurii în regimurile totalitare este acela
de a crea șablonul dorit prin schimbarea modului de gândire, care în final duce la apariția
„omului nou”3, fenomen prezentat și în cartea lui Virgil Iernuca. Aceest „om nou” era format
prin anularea gândirii proprii, iar dacă la majoritatea oamenilor din perioada comunistă
cenzura se putea realiza prin propagandă, în cazul intelectualilor, situația era mai complicată,
astfel că singura soluție rămâne utilizarea torturii pentru convertirea la ideologia comunistă.

Deținuții parcurgeau mai multe etape: prima era demascarea externă, care presupunea
deconspirarea a ceea ce se ascunsese la ancheta oficială, unde se aflau mai multe lucruri chiar
decât în anchetele Securității. A doua etapă, demascarea internă constă în denunțarea celor
care i-au facilitat viața în interiorul închisorii victimei, apoi urma demascarea morală publică,
care era practic faza de decădere umană a deținutului deoarece acesta trebuia să desacralizeze
principalele valori morale și religioase. Deținuții inventau povești despre imoralități comise,
astfel încât să aibă loc procesul de depersonalizare al acestora. Ultima fază era reeducarea, de
regulă a celui mai bun prieten, moment ce coincide cu transformarea fostei victime în călău.

1
Bogdan Teodorescu, Cinci milenii de manipulare, București, Editura Tritonic, 2012, p.229
2
Dumitru Bacu, Piteşti. Centru de reeducare strudenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991, p. 44.
3
Daniel Ionică, „Cenzura ca mecanism de apărare a ideologiei în democrație și totalitarism”, Sfera
Politicii, Vol. 186, Nr. 4, 2015 p. 78.
2
 Prin toate fazele prezentate mai sus se urmărea anihilarea personalităţii deţinutului și a
tuturor credinţele pe care acesta îşi sprijinea existența pentru că principalul scop al liderilor
unui sistem totalitar este acela de a-și determina supușii să gandescă în modul dorit de aceștia,
practic „un sistem de valori va fi înlocuit cu un altul”4.

Cenzura pe care regimul comunist o exercită prin aplicarea torturii, pentru a deține
controlul asupra informațiilor ce ar putea demasca adevăratele intenții, duce totodată la
dezvoltarea unor noi criterii de evaluare și la distorsionarea realității de către deținuți. Acest
controlul strict al informațiilor înseamnă de fapt, instrumentul de bază folosit de comuniști,
prin care se creează „omul nou”. Temniţa a reprezentat un spațiu închis nu doar din punct de
vedere al spațiului ci și o îngrădire şi limitare a posibilităţiilor celui condamnat de a-şi
manifesta libertatea de gândire.

Practic, prin impunerea cenzurii s-a obținut un control total asupra indivizilor și
libertății de gândire a acestora, obiectiv ce și-l propune orice regim totaliatar. Propaganda le
spăla creierul oamenilor obișnuiți, iar tinerii studenți fiind considerați o forță socială
imprevizibilă au fost anihilți prin utilizarea celor mai barbare moduri de tortură psihică.
Scopul final: "reeducarea" prin distrugerea fizica si psihica, reducerea la tăcere și
transformarea tinerilor în adepți ai regimului. Sistemul totalitar are un obiectiv clar: categoria
de oameni care reprezenta opozanții trebuia eliminată, în vederea constituirii unei lumi în care
pluralitatea nu există. Astfel, ideologia totalitară nu privea transformarea lumii exterioare, ci o
transformare a naturii umane.

Închisoarea de la Pitești a fost un produs al regimului comunist care a încercat să îi

elimine pe cei considerați dușmani ai regimului prin utilizarea sistematică a torturii. Ororile
care au avut loc atât la Pitești, cât și în alte închisori ale regimului comunist au afectat în mod
clar pe termen lung structura psihică a indivizilor. În perioada comunistă a existat întotdeauan
o suspiciune față de toți cei din jur, o teamă nespusă că, oricând individul putea fi luat, închis,
bătut și omorât fără a i se aduce un motiv anume.

În final, putem spune că aceste forme de conducere, precum comunismul au

îndoctrinat mase de oameni, au indus teroarea și au îngrădit orice formă de libertate a
indivizilor, mai mult decât atât au comis una din cel mai teribile barbarii ale lumii

4
Bogdan Teodorescu, op. cit.
3
contemporane, însă așa cum afirmă Hnnah Arendt fără totalitarism nu am fi cunoscut
niciodată natura răului.5

Bibliografie

Arendt, Hannah. (2014). Originile Totalitarismului. București: Editura Humanitas.

Bacu, Dumitru. (1991). Piteşti. Centru de reeducare strudenţească. Bucureşti: Editura

Atlantida.

Iernuca, Virgil. (2013). Fenomenul Pitești. București: Editura Humanitas.

Ionică, Daniel. (2015).„Cenzura ca mecanism de apărare a ideologiei în democrație și

totalitarism”. Sfera Politicii. Vol. 186, Nr. 4.

Teodorescu, Bogdan. (2012). Cinci milenii de manipulare. București: Editura Tritonic.

5
Hnnah Arendt, Originile Totalitarismului, București, Editura Humanitas, 2014, p. 9