Ministerul Învăţămîntului Republicii Moldova

Centrul de Excelenţă în Informatică şi Tehnologii Informaţionale din Chişinău

Disciplina: Contabilitatea internațională

Tema : Sistemul de evidenţă a elementelor separate

A elaborat: Calmîș Ana (Grupa C-1442)

A verificat: Cotorcea Cristian

Chişinău 2017

1
 1. Sistemul de evidență
Sistemul de evidenţă -reprezintă unele principii, metode, reguli şi abordări
practice utilizate de întreprindere la pregătirea şi prezentarea raportării financiare.
În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ se va
determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau de
pasiv.
Cu alte cuvinte evaluarea elementelor care se adună pentru a fi prezentate în
fiecare post bilanţier trebuie stabilită separat pentru fiecare ţinându-se cont de
eventualele deprecieri sau creşteri de valoare, potrivit cerinţelor restului
principiilor, în special cel al prudenţei.
Contabilitatea activelor nemateriale şi materiale pe termen lung
Activul nematerial este determinat ca „activ nebănesc identificabil, fără formă
fizică, utilizabil în producţie, prestarea serviciilor, în activitatea comercială pentru
a fi dat în arendă sau pentru scopuri administrative ". Din această definiţie rezultă
că fiecare activ nematerial prezintă nu numai un obiect de evidenţă, ci şi o resursă:
• care este controlată de întreprindere în urma evenimentelor din trecut; • de la care
întreprinderea prevede să obţină avantaj economic în viitor. Conform standardului
pentru recunoaşterea activului nematerial, trebuie ca el să corespundă la trei
criterii: posibilităţii identificării, controlului şi posibilităţii evaluării.
Identificaţia e necesară pentru a separa activul nematerial de alte active
nemateriale, inclusiv de goodwill, sau de active materiale. Activul este considerat
identificabil, dacă e posibil de calculat viitorul avantaj economic din posesia
acestui activ, fără a se despărţi de alte active sau viitoarele avantaje economice
prevăzute de la posedarea lor (prin viitoarele avantaje economice se înţelege atât
venituri, cât şi reducerea cheltuielilor). Activul poate fi identificat chiar şi atunci
când el provoacă viitoarele avantaje economice numai în combinare cu alte active,
adică este inseparabil. Totodată se cere determinarea viitoarelor avantaje
economice de la posedarea anume acestui activ. în acest caz, o valoare deosebită
capătă al doilea criteriu de recunoaştere - controlul. Prin controlul activului
nematerial se înţelege dreptul de a obţine avantaje economice şi limitarea accesului
altor companii la obţinerea acestor avantaje. Pentru a determina cum activele
nemateriale vor crea posibile avantaje economice, trebuie utilizate principiile
expuse în SIC (lAS) 36 „Deprecierea activelor", conţinutul căruia va fi examinat
mai departe. Există următoare categorii de active nemateriale: denumiri de firme;
asigurare cu programe; licenţe şi franşize; drepturi de autor, patente şi alte drepturi
la proprietatea industrială, drepturi la deservire şi exploatare; reţete, formule,
proiecte, machete.
Pentru recunoaşterea activului nematerial, mai întâi trebuie determinat dacă el
este creat în interiorul întreprinderii sau este procurat.
2
SIC (lAS) 38 examinează câteva metode de determinare a valorii activului
nematerial procurat:
• evaluare la procurarea separată;
• evaluare la procurarea ca parte componentă în procesul de concentrare a
businessului;
• evaluare privind rezultatele de schimb;
• evaluare ca fiind subvenţie de stat.
În cazul recunoaşterii activului nematerial creat interior, procesul de formare a
lui trebuie împărţit în două etape - etapa de cercetare şi etapa de elaborare.
La activitatea de cercetare se referă: activitatea orientată spre căpătarea
cunoştinţelor noi, alegerea finală şi utilizarea rezultatelor cercetărilor; căutarea
alternativelor sau perfecţionarea proceselor, sistemelor, serviciilor
întreprinderii.
La etapa de cercetare, cheltuielile pentru crearea activului nematerial totdeauna
sunt recunoscute pe măsura apariţiei lor.
Activul nematerial ce apare la etapa de elaborare este recunoscut când se
îndeplinesc toate condiţiile următoare:
 perfecţionarea tehnică a activului, adică pregătirea lui pentru a fi utilizat
sau vândut;
 intenţia de a termina crearea activului nematerial pentru a fi utilizat sau
vândut;
 capacitatea de a utiliza activul nematerial sau de a-1 vinde;
 existenţa certitudinii în obţinerea avantajului economic de la activul
nematerial;
 recunoaşterea resurselor necesare pentru terminarea creării activului
nematerial, utilizarea sau vânzarea lui;
 capacitatea managementului de a evalua cheltuielile referitoare la activul
nematerial. Recunoaşterea activelor nemateriale create de întreprindere
este admisă în corespundere cu criteriile stricte şi obligatorie.
Prin costul activului nematerial se subînţelege suma cheltuielilor suportate din
momentul în care activul nematerial din prima dată a corespuns criteriilor de
recunoaştere. Activele nemateriale sunt supuse amortizării. Amortizarea este
repartizarea sistematică a valorii activului (sau a valorii lui reevaluate) cu
scăderea valorii lui de lichidare în decursul duratei de exploatare utilă. Valoarea
reziduală se consideră egală cu zero, cu excepţia cazurilor: - când terţa parte şi-
a luat obligaţia să cumpere activul la terminarea duratei calculate de utilizare a
activului de către întreprindere; - când există piaţa activă la care activul poate fi
vândut şi valoarea lui de lichidare poate fi determinată în baza datelor acestei
3
pieţe, totodată există probabilitatea că această piaţă se va păstra până la
momentul terminării duratei de utilizare a activului de către întreprindere.

1. Contabilitatea
stocurilor de mărfuri şi
material
Evidenţa stocurilor este unul din cele mai complicate sectoare ale
contabilităţii. În primul rând, e necesar a determina costul unităţii de stocuri, în
al doilea rând, procesul de evidenţă trebuie, în măsura posibilităţilor, să respecte
la maxim principiul prudenţei, în al treilea - e necesar a determina momentul de
recunoaştere a venitului şi ulterior a folosi corelaţia dintre venituri şi cheltuieli.
Estimarea stocurilor trebuie abordată cu toată minuţiozitatea, deoarece prezintă
factorulcheie care determină costul realizării şi, ca urmare, profitul net. Ordinea
evidenţei stocurilor este reglementată de SIC (lAS) 2 „Stocuri". Conform
acestui standard, stocurile sunt „mărfuri procurate şi păstrate pentru vânzare.
La ele se referă, de exemplu, mărfurile procurate de un vânzător cu
amănuntul sau terenurile şi alte bunuri prevăzute pentru revânzare. Stocurile
includ, de asemenea, şi producţia finită fabricată de companie şi care cuprinde
materia primă şi materialele destinate utilizării de mai departe în procesul
producţiei. Pentru compania din sfera serviciilor stocurile includ valoarea
serviciilor pentru care ea încă nu a recunoscut mărimea venitului". Aşadar, la
stocuri se raportă:
• mărfurile şi alte active destinate vânzării;
• materialele consumate în procesul de producţie;
• materia primă şi piesele de completare, destinate utilizării în producţie;
• produsele şi serviciile etapelor intermediare ale producţiei (producţia
neterminată);
• produsele finite.etc
2. Contabilitatea instrumentelor financiare
4
 În ultimii 20 de ani, dezvoltarea economiei mondiale a condiţionat apariţia
diverselor corelaţii dintre stat, instrumentele financiare şi întreprinderi. Aceste
relaţii trebuie consolidate juridic, şi anume prin contracte care confirmă
drepturile fiecărui participant la acord. La atare contracte se referă opţiunile
pentru obligaţiunile de stat pe termen lung, obligaţiunile, creanţele,
împrumuturile, acţiunile ş.a. Această diversitate a complicat procesele de
evidenţă, determinare, prezentare şi dezvăluire a informaţiei în rapoartele
financiare. Drept rezultat al rezolvării acestor probleme a devenit elaborarea
SIC (lAS) 32 „Instrumente financiare: prezentare şi descriere" şi SIC (lAS) 39
„Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare". Menţionăm ca standardul al
doilea este prelungirea primului şi ele 28 trebuie examinate în acelaşi context.
Şi totuşi, SIC (lAS) 39 are un caracter temporar şi CSIRF până acum
reglementează instrumentele financiare. Instrumentele financiare în
corespundere cu SIC (lAS) 32 sunt următoarele:
Activ financiar este orice activ care prezintă:
mijloace băneşti; • instrument de cotitate al altei organizaţii;
drept contractual la obţinerea mijloacelor băneşti sau a altui activ financiar
al altei organizaţii;
drept contractual la schimbul de instrumente financiare cu altă companie în
condiţii potenţial avantajoase.

Instrument de cotitate este orice contract care confirmă dreptul la cota

restantă în activele altei companii rămase după excluderea tuturor obligaţiilor
ei. Drept exemple de instrumente de cotitate pot servi acţiunile ordinare fără
dreptul de a fi stinse înainte de termen, unele feluri de acţiuni privilegiate şi
opţiunile de cumpărare eliberate, care permit deţinătorului să subscrie sau să
procure un număr limitat de acţiuni ordinare fără dreptul de a fi stinse înainte de
termen la compania-emitentă contra unei sume fixate de mijloace băneşti sau în
schimbul altui activ financiar.
Obligaţie financiară este orice datorie privind contractul:
 de a acorda mijloace băneşti sau un alt activ financiar altei companii;
 de a schimba instrumentele financiare cu altă companie în condiţii
potenţiale avantajoase.
Din aceste definiţii rezultă că instrumentul financiar este un contract care
confirmă dreptul de a poseda (apariţie) în urma tranzacţiei a unui activ financiar
sau din care apare o obligaţie. Aşadar, la instrumentele financiare se raportă:
5
 datoria privind operaţiile comerciale, cambia spre primire (achitare),
obligaţiunile, împrumuturile spre primire (plată), care pentru o companie sunt
activ financiar, iar pentru alta - obligaţie financiară. La reevaluarea iniţială
activul financiar se estimează conform valorii juste a compensării pentru acest
activ, care este determinată de cheltuielile reale pentru procurarea activului. în
cheltuielile reale se includ: sumele care se plătesc în corespundere cu acordul
vânzătorului, recompensele şi comisioanele agenţilor şi consilierilor, încasările
organelor de reglementare şi ale burselor de valori.

In scopul evaluării ulterioare, SIC (lAS) 39 prevede patru grupe de instrumente

financiare: 1. Activul financiar sau obligaţiile clasificate, fiind destinate
comerţului, (sunt utilizate cu scopul de a fi cumpărate/vândute în perspectiva de
scurtă durată); 2. Investiţiile care se reţin până la termenul de stingere, cu plăţi
fixate sau determinate, şi termenul fixat de stingere şi pe care organizaţia
intenţionează ferm să le reţină; 29 3. împrumuturile şi creanţele care reprezintă
activ financiar cu plăţi fixate sau determinate, care nu sunt cotate la piaţa activă; 4.
Activele financiare care există pentru vânzare şi care nu sunt clasificate nici ca
împrumuturi şi creanţe, nici ca investiţii reţinute până la termenul de stingere, nici
ca active financiare contabilizate conform valorii juste prin profit sau pierdere. Prin
urmare, activele financiare sau datoriile iniţial sunt recunoscute conform
cheltuielilor reale - valorii de compensare juste, ţinând cont de cheltuielile privind
încheierea tranzacţiei, iar estimarea ulterioară se efectuează în corespundere cu
regulile SIC (lAS) 39. Conform standardului indicat, compania trebuie să
recunoască activul financiar sau obligaţia şi să le introducă în propriul bilanţ numai
în momentul în care ea devine parte a contractului care determină condiţiile
afacerii privind instrumentul.
La fiecare dată de gestiune compania este obligată să determine dacă a avut loc
deprecierea activelor financiare. Toate schimbările din depreciere se includ în
profitul sau pierderea perioadei de gestiune, indiferent de categoria activelor
financiare. Insă, când pierderile din deprecierea activelor influenţează activele
financiare accesibile pentru vânzare, pentru care reevaluările privind valoarea justă
sunt recunoscute în contul de evidenţă a capitalului, suma trebuie să fie casată de la
conturile de capital şi reflectată în profitul net sau în pierderile perioadei de
gestiune.
6
 Clasificarea instrumentului financiar în calitate de obligaţie financiară sau
instrument de capital predestinat modului de reflectare în evidenţă a profiturilor
sau pierderilor care se referă la aşa instrument, ca venituri sau cheltuieli, în contul
profiturilor sau pierderilor, sau privind articolele respective ale contului capitalului.
Dobânzile, dividendele, pierderile şi profiturile referitoare la instrumentul financiar
clasificat ca obligaţie trebuie reflectate ca venituri sau cheltuieli în contul
profiturilor sau pierderilor. Plata dividendelor deţinătorilor de instrument de
cotitate sau cheltuielile pentru tranzacţia cu instrumentul de cotitate trebuie
raportate nemijlocit în debitul contului capitalului, ţinând cont de influenţa asupra
impozitului pe profit (SIC (lAS) 32).

3. Evidenţa obligaţiilor faţă de angajaţi

Resursele de muncă -sunt unul din cele mai importante resurse ale oricărei
companii, succesul activităţii economice a căreia depinde de profesionismul
colaboratorilor.
Beneficiile pentru angajaţi reprezintă toate formele de compensări şi plăţi
acordate de companie colaboratorilor pentru serviciile prestate de ei. Standardul
dat se utilizează pentru următoarele categorii de beneficii: • beneficii pe termen
scurt, precum sunt salariile lucrătorilor şi funcţionarilor, plăţi pentru asigurarea
socială, concediul anual plătit şi concediul de boală plătit, participarea la profit
şi primele (dacă sunt plătite în decursul a 12 luni după terminarea perioadei),
precum şi compensările în formă nemonetară (cum sunt deservirea medicală,
asigurarea cu locuinţe şi transport auto, mărfurile sau serviciile fără plată sau
prin dotaţie) pentru angajaţii ocupaţi în prezent;
• compensările lucrătorilor la terminarea activităţii de muncă, cum sunt
pensia, alte recompense după plecarea la pensie, asigurarea vieţii şi deservirea
medicală după terminarea activităţii de muncă;
• alte beneficii pe termen lung, inclusiv concediul plătit pentru angajaţii care
au un stagiu de muncă mare, sau concediul de creaţie plătit, jubileele şi alte
recompense pe termen lung, ajutor pe termen lung pentru pierderea capacităţii
de muncă, precum şi participarea la profit, premiile şi compensarea amânată în
caz dacă plăţile indicate se efectuează într-un termen mai mare de 12 luni după
terminarea perioadei;
• indemnizaţii de concediere. Beneficiile pe termen scurt includ salariile,
indemnizaţiile de concediu, premiile care se plătesc pe parcursul anului de
raportare şi alte feluri de recompense care se plătesc. Regula 31 principală de
evaluare constă în următoarele: dacă colaboratorul a îndeplinit un anumit lucru
în perioada de gestiune, compania este obligată să recunoască suma nescontată
a compensărilor pe termen scurt, plătite lucrătorului pentru munca efectuată.
7
 Evidenţa beneficiilor pe termen scurt, de obicei, este simplă, întrucât pentru
evaluarea obligaţiilor şi cheltuielilor şi compania nu poate avea profit sau
pierderi actuariale. Beneficiile pe termen scurt se evaluează pe bază nescontată
şi se recunosc în calitate de cheltuieli când lucrătorul a prestat servicii în
schimb la recompensă sau când compania are obligaţie de drept sau de tradiţie
privind atare plăţi în urma evenimentelor ce au avut loc în trecut (de exemplu,
în corespundere cu planurile de participare la profit). Beneficiile se reflectă în
dările de seamă pe articole de cheltuieli, dacă posibilitatea raportării
recompenselor la cost nu este prevăzută de alte standarde (de exemplu, SIC
(lAS) 2 „Stocuri" sau SIC (lAS) 16 „Mijloace fixe") cu scăderea sumelor deja
plătite. Perioadele plătite pentru lipsa de la locul de muncă sunt beneficii pe
termen scurt a angajaţilor. SIC (lAS) 19 acordă o deosebită atenţie acestui fel de
compensări.