Capitolul 1

OBIECTIVELE DEPOLUĂRII

Reabilitarea unei zone poluate implică readucerea concentraţiei unui anumit

element chimic considerat poluant, prezent în mediile fundamentale aer, apă şi
sol, la valoarea concentraţiei sale considerată ca naturală în aceste medii, valoare
care se presupune că este cunoscută.
În situaţia în care nu există în apropiere o aşezare umană, sau o altă „ţintă” care
să fie ameninţată de efectele acestei poluări, se poate pune chiar problema dacă
depoluarea este sau nu necesară.
Având în vedere costurile de regulă ridicate ale proceselor de depoluare, este
mai convenabil ca, înainte de conceperea unui sistem de tratare, să se evalueze
într-o primă etapă riscurile induse de prezenţa poluanţilor pentru sănătatea
omului şi pentru calitatea mediului înconjurător.
Concentraţia considerată „acceptabilă” pentru un anumit element poluant şi prin
urmare „pragul” ce trebuie atins prin depoluare, sunt noţiuni foarte discutate în
literatura recentă, atât în ţările europene cât şi în SUA.
Cele trei metode utilizate la ora actuală în mod curent pentru a stabili ceea ce
este „curat” sunt: evaluarea riscului sau potenţialului de vătămare a sănătăţii,
aplicarea normelor stabilite pentru apa potabilă şi limitele de detecţie analitică.
Fiecare metodă prezintă avantaje şi dezavantaje.
Înainte de a stabili pragul de depoluare ce trebuie atins, este necesar să se
cunoască concentraţia naturală a elementului considerat poluant, în mediul
analizat, în absenţa oricărei poluări.
Pentru multe substanţe, această concentraţie, normală, nu este uşor de stabilit,
dată fiind utilizarea intensă a unor produse chimice în scopuri industriale şi
agricole. Trebuie deci să se stabilească mai întâi starea naturală locală de
„încărcare” cu un anumit element chimic şi apoi aceasta să fie comparată cu cea
întâlnită în zona poluată.
Concentraţia naturală nu dă indicaţii asupra caracterului periculos al valorilor de
concentraţie măsurate. Se va conveni deci că această concentraţie naturală,

7
considerată normală, nu poate fi luată ca valoare prag pentru depoluare, din
raţiuni legate de tehnicile de măsurare şi mai ales din cauza costului.
O altă modalitate este aceea bazată pe stabilirea unor valori prag de concentraţii
maxime admisibile, sau valori ghid.
Aceste valori se stabilesc pe baza noţiunii de toxicitate pentru un anumit mediu
sau o anumită ţintă (umană, vegetală sau animală).
De exemplu, valorile prag ce trebuie atinse pentru depoluarea unei ape subterane
pot fi cele cuprinse în normele stabilite pentru alimentarea cu apă potabilă,
prezentate în tabelul 1 din Anexa 1. Se observă că aceste norme referitoare la
calitatea apei potabile, utilizate în Franţa şi statele CEE, nu sunt foarte precise în
ceea ce priveşte poluanţii organici. Mai detaliate sunt cele utilizate în Olanda şi
Germania (tabelele 2, 3 – Anexa 1).
Pe lângă acest criteriu al protecţiei, unele praguri de depoluare pot fi stabilite în
funcţie de utilizarea actuală sau viitoare a terenului. Este cazul valorilor prag
stabilite pentru depoluarea solurilor în Anglia şi Germania. Acestea se bazează
pe evaluarea riscului ce poate proveni din zona poluată. Un teren depoluat pe
baza unui studiu de risc va putea fi utilizat numai în scopuri care concordă cu
pragul de depoluare atins.
Pentru apele subterane trebuie să se evalueze caracteristicile şi scopul folosirii
viitoare a apei poluate, înainte de a se decide obiectivele depoluării. Dacă apa
urmează a fi utilizată pentru consum uman, nivelul de depoluare va fi apoi
stabilit pentru a reface calităţile de potabilitate. În alte cazuri este necesar ca apa
să fie adusă numai la condiţiile cerute pentru alte utilizări, de exemplu ca apă
industrială.
În general, normele de depoluare sunt stabilite pe baza unor criterii de sănătate,
dar ele ţin seama de costuri şi de posibilitatea atingerii valorilor prag impuse, ca
şi de limitele tehnice de detectare a unor elemente chimice prezente în apă.
Pentru substanţele considerate cancerigene, valorile impuse sunt egale cu zero.
Atunci când nu există reglementări – este cazul a numeroşi compuşi ce pot fi
prezenţi în apă, dar şi în sol - nivelul de depoluare ce trebuie atins este bazat pe
noţiunea de risc.
În consecinţă, o alternativă poate fi utilizarea factorilor de toxicitate, cum sunt
cei stabiliţi de EPA (Environmental Protection Agency) în SUA, prezentaţi în
tabelul 1.1, sau a unor valori de risc, legate de diferite ipoteze de expunere.
Astfel, pentru stabilirea standardelor de depoluare, datele disponibile asupra
toxicităţii hidrocarburilor pot fi combinate cu date şi ipoteze de expunere
potenţială a omului la acţiunea a diferite substanţe ce se pot găsi în apă, în sol
sau în alt mediu.

8
 Tabelul 1.1. Factori de toxicitate după EPA (SUA)
Substanţa Valoare de toxicitate Nivel de încredere Factor de incertitudine

Benzină CPF: 0,0017 (mg/kg/zi)-1 Clasa C(a Nu este aplicabil

RfD: 0,2000 mg/kg/zi Slab 1000
JP-4 RfD: 0,0800 mg/kg/zi Slab 10 000
JP-5/ fuel RfD: 0,0200 mg/kg/zi Slab 10 000
Diesel
RfD: 0,0080 mg/kg/zi Slab 10 000

Sursa: US EPA (Enviromental Protection Agency)

CPF: factor de pantă cancerigenă RfD: doza de referinţă
(a
: După clasificarea EPA: Clasa C = posibil cancerigen pentru om

Pentru soluri şi sedimente, nivelele de depoluare stabilite de EPA pentru

produsele cancerigene reprezintă o concentraţie asociată unui risc de cancer de
10-6, în condiţiile unei expuneri continue, constante, pe tot parcursul vieţii.
Atunci când sunt prezenţi mai mulţi poluanţi, EPA determină nivele de
depoluare, astfel ca riscul de cancer, cumulat, să nu depăşească 10-4. Pentru
substanţe necancerigene nivelele de depoluare se stabilesc astfel încât ele să
reprezinte o concentraţie la care populaţia să poată fi expusă zilnic, pe tot
parcursul vieţii, fără efecte negative asupra sănătăţii. În cazul acviferelor, după
depoluare, riscul cumulat trebuie să fie cuprins între limitele 10-4 şi 10-7. Dacă
apa subterană deversează într-o apă de suprafaţă, pragul de depoluare impus
trebuie să ţină seama de acest fapt.
Un exemplu de aplicare a metodei de evaluare a riscului pentru alegerea
tehnicilor de remediere a unei zone poluate este dată de Stephanatos şi Shuler
[116]. Indicatorii urmăriţi erau clorura de vinil, tricloretena şi trans 1-2
dicloretena. Dozele de expunere au fost calculate şi comparate cu dozele
acceptabile (Tabelul 1.2).
Riscurile calculate pentru substanţele cancerigene au fost 10-3, deci superioare
valorilor recomandate de 10-4…10-7.
Au fost examinate diferite alternative pentru acest caz de depoluare. Modelarea
matematică a arătat că nivelul 10-4 putea fi atins într-o perioadă de 80 de ani prin
degradarea naturală a poluanţilor. Soluţia aleasă a fost aceea corespunzătoare
variantei nr. 6, presupunând aşteptarea unei atenuări naturale a penei de poluare,
urmată ulterior de pomparea apei şi tratarea acesteia la suprafaţă. Simularea a
stabilit că ar fi necesară o perioadă de 45 de ani pentru atingerea nivelului 10-6,
cu costuri acceptabile.

9
 Tabelul 1.2. Indici de toxicitate a indicatorilor, concentraţii acceptabile
şi alternative pentru reabilitare [116].
Indici cantitativi relevanţi de toxicitate pentru anumiţi compuşi indicatori
Compus Oral AIS Oral AIC CPF- Inhalaţie CPF- Oral
mg/kg/zi mg/kg/zi 1/(mg/kg/zi) 1/(mg/kg/zi)
1.2-trans-Dicloretan 2.72E-01 1.00E-02 NA NA
Tricloretan NA NA 1-30E-02 1.10E-02
Clorura de vinil NA NA 3.00E-01 2.30E+00

Alternative de remediere a pânzei freatice

Alternativa Prag de Durata acţiunii de Costul operatiei la
remediere remediere momentul efectuarii Obsevatii
propus (ani) (milioane)
1.Atenuare naturală 10-4 80 $1.1
2.Atenuare naturală 10-6 120 $1.8
3.Extragerea apei subterane;
Air Stripping; 10-4 15 $5.2
Descărcare in râuri
4.Extragerea apei subterane;
Air Stripping; 10-5 20 $6.5
Descărcare in râuri
5.Extragerea apei subterane;
Air Stripping; 10-6 30 $7.8
Descărcare in râuri
6.Atenuare naturală urmată de Alternativă
10-6 45 $2.6
extragerea apei subterane recomandată

Cerinţe relevante pentru apa subterană (toate concentraţiile sunt in mg/l, dacă nu se specifica altfel)
Concentraţia Nivelul acceptabil U.S. EPA Admisie acceptabilă
Compus maximă in apa pentru apă potabilă Consulant pt sănătate cronica(l)
subterana (expunere adult pe (mg/kg/zi)
termen lung)
Clorura de vinil 0.69 0.002 (a) 0.000015 (2) NA
1.1- Dicloretan 0.05 0.007 (a) 0.00024 (2) 0.009
3.5 (3)
1.1- Dicloretan 0.06 4.2-4.2* NA 1.2
trans-1.2-Dicloretan 7.6 3.3** 3.5 (3) 0.01(5)
1.1.1-Tricloretan 0.15 0.2 (a) 125 (3) 0.54
22 (2)
1.3-Diclorpropan 0.011 0.087 NA N/A
Tricloretan 11.0 0.005 (a) 0.0028 (2) NA
Acroleina 0.11 0.54 N/a N/A
Toluen 0.03 10.8** 10.8 (4) 0.3
Clorbenzen 0.004 30** 30 (3) 0.027
Cloretan 0.03 N/A N/A N/A
Clorură de metilen 0.04 0.005** 0.005 (2) 0.06
Cloroform 0.06 0.1 (a) N/A 0.01
1.2-Dicloretan 0.02 0.005 (a) 2.6 (3) NA
0.00095 (2)
Tetraclorură de carbon 0.008 0.005 (a) 0.25 (3) NA
0.003 (2)
1.2-Diclorpropan 0.008 0.00056 (2) 0.00056 (2) N/A
Tetracloretan 0.01 0.0007** 6.8 (3) NA
CPF Factor de risc cancerigen
(a) după norme U.S. EPA
NA Nu este aplicabil (Not Applicable)
N/A Date insuficiente pentru a stabili un criteriu
* Bazate pe „admisia acceptabilă cronică” şi/sau „admisia acceptabilă subcronică”
(AIC – Acceptable Intake Chronic; AIS - Acceptable Intake Subchronic)
** După foruri consultative in domeniul sănătăţii
(1) Expunere zilnică acceptabilă U.S. EPA 1986
(2) Dupa referinte ale forurilor consultative in domeniul sănătăţii – concentratii potential cancerigene, bazate pe risc de 10-6
(3) Dupa consultantul US EPA, pentru expunerea pe termen lung a unui adult de 70 kg
(4) Dupa consultantul US EPA, pentru expunerea unui adult de 70 kg, pe toata durata vietii

10
Reţinerea acestei variante a fost însă posibilă în acest caz prin alimentarea cu
apă potabilă dintr-o resursă suplimentară existentă. În Anexa 1 se dau
elementele de calcul al riscului şi nivelului de depoluare.
Un alt exemplu de aplicare a evaluării riscului pentru determinarea nivelului ce
trebuie atins prin depoluare în cazul unei pânze de apă subterană poluată cu
benzen, este prezentat de Bennet (1991). Trebuie de asemenea citat articolul lui
Rosenblatt [108], care prezintă o metodă de evaluare a eficacităţii unei depoluări
pe cale biologică.
În sfârşit trebuie semnalat că limitele de detectare analitică a poluanţilor sunt
uneori utilizate ca valori prag de depoluare, atunci când nu există alte
reglementări, sau în cazul când criteriile bazate pe sănătate indică valori
inferioare acestor limite. De exemplu, după criteriile EPA, concentraţia de PCB
în apă, echivalentă unui risc de cancer de 10-6, este de circa 0,005 ppm, în timp
ce limita de determinare analitică prin metoda recomandată de EPA este 0,0065
ppm. Costurile necesare pentru depoluarea până la limita de detecţie pot să nu
fie justificate, în situaţii când reducerea riscurilor este minimă sau
nesemnificativă.
Acestor criterii li se adaugă fezabilitatea tehnică sau limitările de tehnologie [63]
(Kinzelbach, 1991), care influenţează pe cele precedente. Este necesar ca, pentru
eliminarea unui sau unor poluanţi într-o perioadă rezonabilă de timp, să existe o
tehnică adecvată, în condiţii de rentabilitate, care să justifice cheltuielile impuse
de atingerea unui anumit prag de depoluare. În unele cazuri, este posibil ca
găsirea unui alt acvifer exploatabil să fie mai economică decât reabilitarea celui
contaminat.

11