Apariția și evoluția Uniunii Europene

Uniunea Europeană este o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, ce este

compusă din 28 state. Originile Uniunii Europene se trag de la Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului (CECO) și din Comunitatea Economică Europeană (CEE), formată din
șase state în 1958. În anii următori Uniunea Europeană s-a lărgit prin aderarea unor noi state
membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în
abilitățile sale. Tratatul de la Maastricht a înființat Uniunea Europeană sub prezenta denumire
în 1993. Ultima amendare a bazelor constituționale ale UE a fost Tratatul de la Lisabona, care
a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Uniunea funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente și

interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre. Cele mai importante
instituții ale UE sunt Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene,
Curtea Europeană de Justiție și Banca Centrală Europeană. Parlamentul European este ales la
fiecare 5 ani de cetățenii europeni.

Uniunea Europeană a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și

unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. În cadrul Spațiului Schengen
controalele vamale au fost desființate. Politicile UE sprijină și garantează libera mișcare a
persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului, au fost emise legi în domeniul justiției și
afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului, agriculturii, în
domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. A fost înființată de asemenea și o uniune
monetară, Zona Euro care este compusă în prezent din 19 state. Prin Politica Comună pentru
afaceri externe și securitate, UE și-a dezvoltat un rol limitat în relațiile internaționale și de
securitate. Au fost înființate și Misiuni Diplomatice Permanente în mai multe state din lume,
iar UE este reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a
Comerțului.

Extinderea Uniunii a avut loc în cinci etape:

 în 1973, când Marea Britanie a părăsit AELS şi a aderat la CEE (după două
tentative eşuate în 1963 şi 1967), împreună cu Danemarca (ale căror exporturi agricole
depindeau de piaţa britanică) şi Irlanda (care avea o zonă de liber schimb cu Marea Britanie);
  în 1981, când a aderat Grecia, pentru a consolida democraţia după dictatura
coloneilor;
 în 1986, au aderat Spania şi Portugalia;

În octombrie 1990, unificarea germană a însemnat o semi-extindere, a U.E:, realizată “prin

uşa din spate”, deoarece un fost stat (RDG) a intrat în Uniune ca parte a Germaniei
reunificate;

 în ianuarie 1995, au aderat Austria, Finlanda şi Suedia. Norvegia, care semnase

Tratatul de Aderare împreună cu cele 3 ţări, l-a respins pentru a doua oară în urma unui
referendum;
 în mai 2004, au aderat alte zece state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, R. Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
Primul semn al reconcilierii franco-germane, CECO este şi punctul de plecare pentru
Europa comunitară.
Naşterea comunităţii are la bază doi mari oameni politici ai vremii respective Jean
Monnet şi Robert Shumann.
La 25 martie 1957 au fost semnate la Roma două tratate privind crearea Comunităţii
Economice Europene, Şi Euratom-ul. Tratatul de la Maastricht din 1992 reprezintă naşterea
Uniunii Europene. În Cadrul acestui tratat au fost stabiliţi cei trei piloni ai Uniunii:
Comunitat, Politică Externă şi de Securitate Comună şi Cooperare Juridică şi Afaceri Interne.
Tot în cadrul Tratatului se instituie cetăţenia europeană şi procedurile de creare a Uniunii
Economice şi Monetare.
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat în 1997 şi a intrat în vigoare în 1999. Tratatul
insistă asupra a trei aspecte: obligaţia Uniunii de a respecta drepturile fundamentale,
combaterea discriminărilor de orice formă şi promovarea egalităţii şanselor între bărbaţi şi
femei.
Tratatul de la Nissa 2001 a avut un scop foarte clar şi anume acela de a pregăti şi
reforma structura uniunii europene pentru o nouă extindere.
Convenţia asupra viitorului Europei a fost însărcinată să formuleze propuneri în
legătură cu apropierea cetăţenilor de proiectul european, structurarea vieţii politice şi
transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate.
Uniunea Europeană este un proces complex legalizat prin mai multe tratate şi care
urmează o evoluţie de peste patru decenii, perioadă nelipsită de momente de reculuri şi de
crize.