5 Cerul

Tudor Pamfile
CERUL
¿i
PODOABELE LUI
dupå credin¡ele poporului român
Colec¡ia ªtiin¡e sociale

Redactor: Antoaneta Olteanu
© Editura Paideia, 2001

75104 Bucure¿ti, România
Str. Bucur nr.18, sector 4
tel.: (00401) 330.80.06; 330.16.78
fax: (00401) 330.16.77
Descrierea CIP a Bibliotecii Na¡ionale

PAMFILE, TUDOR
Cerul ¿i podoabele lui / Tudor Pamfile - Bucure¿ti :
Paideia, 2001
p. 184 : 20 cm. (Colec¡ia ªtiin¡e sociale)
ISBN 973-596-010-9
Tudor Pamfile
CERUL
¿i
PODOABELE LUI
DUPÅ CREDIN ºELE POPORULUI ROMÂN
Edi¡ie îngrijitå de Antoaneta Olteanu
PAIDEIA
NOTÅ ASUPRA EDIºIEI
Textul de fa¡å al acestei edi¡ii este acela al edi¡iei princeps – Våzduhul.

Dupå credin¡ele poporului români, de Tudor Pamfile, Academia Românå,
Colec¡ia „Din via¡a poporului român. Culegeri ¿i studii“, vol. XXVIII, Bucure¿ti-
Lepizig-Viena, 1916, 181 p. Edi¡ia noastrå reproduce integral textul edi¡iei
princeps.
Prezenta edi¡ie påstreazå particularitå¡ile lingvistice (fonetice ¿i
morfologice) ale textului. În transcriere am aplicat principiul interpretativ,
respectând ceea ce consideråm a reprezenta pronun¡ie, modificând ceea ce ¡ine
de grafie:
e a fost transcris i în grafii ca: dårueascå
e a fost transcris ie în grafii ca: trebue, îngådue
ie au fost transcrise i în grafii ca: ieau
s a fost transcris z în grafii ca: råsboi
s-a eliminat u final în grafii ca: Marcociu
am folosit minuscule pentru redarea denumirilor lunilor anului ¿i ale
zilelor såptåmânii
Am completat ¿i unificat sistemul de notare, indicând, la prima apari¡ie,
datele complete ale cår¡ii citate.
A.O.
PREFAºÅ
Propusesem nu de mult un plan pentru culegerea materialului ¿i întocmirea

cercetårilor cu privire la manifesta¡iile vie¡ii poporului român1, mai ales în scopul
de a împiedica reeditarea lucrurilor cunoscute ¿i de a låsa uitate alte col¡uri,
care dupå plan s-ar vedea cu u¿urin¡å.
Cu prezenta cercetare înså, s-ar pårea cå tocmai eu vin ¿i încalc economia
planului, rugând Onor. Academia Românå så binevoiascå a da gåzduire în
publica¡ia „Din via¡a poporului român“ lucrårii mele Cerul ¿i podoabele lui,
dupå ce, tot sub auspiciile Onor. Academii Române, a apårut cercetarea d-lui
I. Otescu, Credin¡ele ¡åranului român despre cer ¿i stele2.
Totu¿i între lucrarea d-lui Otescu ¿i a mea sunt deosebiri esen¡iale:
¥ntâi: din cele opt capitole ale lucrårii d-lui Otescu, în lucrarea mea nu
¿i-au putut afla locul douå dintr-însele: Påmântul, care nu poate fi cuprins în
subiect, ¿i Meteorele atmosferice, care, dupå socotin¡a mea, au dreptul la o
dezvoltare cu mult mai mare, pe care nådåjduiesc så le-o dau în descrierea
Våzduhului, dupå cum se aratå în planul citat.
A doua mare deosebire stå în însu¿i scopul celor douå lucråri: eu m-am
mårginit la culegerea a cât mai multor înforma¡ii din izvor românesc, pe când
d-l Otescu pretutindeni a cåutat så punå în legåturå credin¡ele de aståzi ale
poporului român cu credin¡ele clasice ale antichitå¡ii grece¿ti ¿i romane, stabilind
pe alocuri asemånåri care nu se pot primi decât cu o multå îngåduin¡å.
Socotesc cå vremea cercetårilor comparative încå n-a sosit, pentru douå
pricini. O pricinå ar fi cå nu s-au apropiat de încheiere culegerile, cå, prin urmare,
o mare câtime de material lipse¿te, atât la noi, cât ¿i la vecinii cu care am fost în
atingere. A doua pricinå este cå cercetårile comparative, pe aceste tårâmuri, nu
pot precede cele istorice, care, cu material pozitiv, sunt chemate så dea încheieri
cu privire la influen¡ele politice ¿i culturale dintre poporul român ¿i popoarele
vecine, vechi ¿i noi.
1
Povestea lumii de demult, p. 4.
2
¥n Anal. Acad. Rom., XXIX, lit.
8 Tudor Pamfile
*
Ca så se vadå câtå pagubå poate aduce o astfel de cercetare pripitå, reproduc,
la întâmplare, o parte din prefa¡a unei cår¡i:
„Påmântul, în credin¡ele poporului român, este parte femeiascå ¿i formeazå
cu cerul o dualitate destul de distinctå“.
ªi apoi citarea de compara¡ii:
Ca ¿i la greci, „perechea nemuritorilor Uranos ¿i Gea“;
Ca ¿i la neozeelandezi, „Rangi, – cerul, – ¿i Papa, – påmântul, – pereche
înamoratå, care dådu na¿tere la toate vietå¡ile“.
Care sunt temeliile acestor informa¡ii?
Så zicem ca Rangi ¿i Papa erau cu adevårat o „pereche înamoratå“, care a
putut concepe întâile vietå¡i, cå
Uranos ¿i Gea cu adevårat au putut alcåtui o pereche, dar nu dupå concep¡ia
poporului grec, ci dupå cea a cutårui filosof.
Dar Påmântul ¿i Cerul, dupå concep¡ia poporului român, formeazå o
pereche cât de pu¡in înamoratå? Iatå mårturia pe care autorul se bizuie când o
enun¡å:
„Påmântul e parte femeiascå, e mama noastrå, care ne hråne¿te ¿i ne face,
iar Dumnezeu din ceruri e so¡ul ei, e tatål nostru, ¿i noi, copiii lor“1.
Aici n-avem de-a face c-o credin¡å popularå, ci cu socotin¡a unui individ
cu aplecåri poetice, care, cu oarecare podoabe, a vrut så zicå: „Påmântul e [ca
o] parte femeiascå, e [ca] mama noastrå, care ne hråne¿te ¿i ne face...“.
Dar Cerul corespunzåtor lui Rangi sau Uranos? Nu e vorba de cer, ci de
Dumnezeu din ceruri, pe care poporul, pentru multele lui daruri, l-a socotit ca
un pårinte al lumii.
Cum vedem, dintr-o måruntå scåpare din vedere, din lipså de informa¡ie,
cade o paginå de cercetare comparativå, pe care mårturisesc cå am luat-o la
întâmplare.
ªi apoi, chiar când n-ar cådea, ce urmare s-ar putea trage din aceastå
paralelå, câtå vreme nu se ¿tie care vor fi fost în decursul veacurilor legåturile
dintre greci, români ¿i... neozeelandezi!
Dacå, så zic, se a¿teaptå apari¡ia Pove¿tii lumii de demult, se putea vedea
în cele douåzeci de pagini cå niciodatå nu se pomene¿te cå påmântul ¿i cerul
alcåtuiesc o dualitate, – nu „distinctå“, dar nici måcar cât de cât de sclipitoare.
Pentru câtva timp trebuie så renun¡åm la astfel de cercetåri comparative ¿i
când nu putem îngådui, câmpurile ce se vor îmbrå¡i¿a trebuie så fie a¿a de mici,
încât så nu fie cu putin¡å nici cea mai scurtå råtåcire.
Bârlad, la Sf. Nicolai, 1913
1
Elena Niculi¡å-Voronca, Datinile ¿i credin¡ele poporului român, Cernåu¡i, 1903, p. 156.
Partea I
CERUL
Religia cre¿tinå, îndemnându-ne prin Simbolul credin¡ei ca så credem în
„Dumnezeu Tatål, A-toate-¡iitorul, fåcåtorul cerului ¿i al påmântului“, e firesc
ca tot poporul nostru så fie încredin¡at ¿i så spunå cå cerul a fost fåcut de
Dumnezeu, o datå cu toate câte le vedem împrejurul nostru. Se în¡elege înså cå
aceastå credin¡å, laolaltå cu alte credin¡e pågâne¿ti, care nu s-au putut înlåtura
din cre¿tinism, au fåurit o mare câtime de legende ¿i supersti¡ii, pe care le-am
întocmit nu de mult în Povestea lumii1.
Cu privire la cer nu se pot gåsi amånunte acolo, deoarece el nu face parte din
lume, din påmânt, adicå din „lumea de sub soare“. El este deasupra lumii, ¿i la
rândul såu î¿i are lumea sa. Despre cer atât se pomene¿te acolo: din multe pricini,
påmântul a fost croit mai mare decât cerul, astfel cå poalele cerului nu puturå
acoperi marginile påmântului ¿i cå pentru ca aceste margini så fie restrânse,
Dumnezeu, prin ispita ariciului sau a altor vietå¡i, a încre¡it fa¡a påmântului, dând
cu chipul acesta na¿tere dealurilor ¿i våilor: påmântul s-a încåputat cu cerul, poalele
cerului s-au putut rezema tocmai pe marginile påmântului2.
Prin Ardeal gåsim aceste credin¡e în urmåtoarea colindå, necompletå, de
altfel, la sfâr¿it:
...Domnul tare cå cre¿tea, Nu-l cuprinse.
Lucru mare cå-mi fåcea: Domnul tare se-ntrista
Fåcu ceriul ¿i påmântul, ªi din graiu a¿a gråia:
Fåcu ceriu-n douå zile – Oi, harhanghel Mihåilå,
ªi påmântu-n douå zile. Bagå mâna-n buzunar
Tinse ceriul pe påmânt: ªi mi-¿i scoate-un bici de foc.3
Cumu-l tinse,
1
Povestea lumii de demult, Bucure¿ti, 1913.
2
Vezi cap. Dealurile ¿i våile, tot acolo, p. 31 ¿i urm.
3
Al. Viciu, Colinde din Ardeal, Bucure¿ti, 1914, p. 27.
10 Tudor Pamfile
Sunt înså ¿i credin¡e care desfac zidirea påmântului de cea a cerului, ce se

întâmplå mai târziu. Astfel, prin unele pår¡i din Bucovina, se poveste¿te cå,
dupå ce lumea s-a înmul¡it, chiar luna ¿i soarele, neavând cer, umblau pe påmânt.
Odatå înså, – fie din pricina drumurilor grele, fie cå ardeau pe oameni prea
tare, fiind aproape, – fie soarele ¿i luna, fie oamenii, s-au rugat lui Dumnezeu
ca så le facå cer de umblat. Când sfin¡ii au auzit aceastå rugåminte, s-au bucurat:
au sårit ¿apte dintr-în¿ii, „cei ¿apte apostoli“, ¿i-au fågåduit oamenilor cå ei vor
face cerul dacå lumea îi va ajuta ¿i-i va cinsti. Oamenii au fågåduit, Dumnezeu
a dat aripi îngerilor, – a fåcut îngeri prin într-ariparea sfin¡ilor, – ¿i ace¿tia au
zburat la rohmani, o lume care se aflå sub lumea noastrå. De acolo au adus
îngerii piatrå scumpå, din care mai întâi s-a fåcut cerul ca o nesfâr¿itå pânzå de
sticlå, ¿i apoi, din ceea ce a råmas, i s-au durat ¿apte stâlpi, care-l sprijinå. Cei
¿apte sfin¡i påzesc la cei ¿apte stâlpi ai cerului, în schimbul cårei slujbe lumea îi
cinste¿te prin påzirea celor patru posturi de peste an.
¥n cer, astfel fåcut, s-au urcat apoi soarele, luna ¿i, dupå dân¿ii, Dumnezeu,
cu toate cetele sale1.
Colindele ardelene¿ti ne spun despre rezemarea cerului pe trei stâlpi de
argint:
... De când Domnul s-a nåscut Tot cu stele
ªi påmântul l-a fåcut Mårun¡ele
ªi cerul l-a ridicat ªi cu luna
Pe tri stâlpii de d’argint Ca lumina,
ªi frumos l-a-mpodobit Soarele
Cu razele2.
Alte colinde, ardelene¿ti ¿i din ¡arå, vorbesc ¿i de patru stâlpi de argint:

... Când Dumnezeu s-a nåscut Mai frumos l-a-mpodobit,
ªi påmântul l-a fåcut, Tot cu stele
Sus cerul l-a ridicat: Mårun¡ele,
Patru stâlpi l-a råzemat, Mai pe sus cu mai mårele,
Patru stâlpi tot de argint; Soarele cu razele,
Luna cu luminele!3
1
E. Niculi¡å-Voronca, Datinile ¿i credin¡ele poporului român, p. 28.
2
Al. Viciu, Colinde din Ardeal, p. 31., Ibidem, p. 39: „...tri stâlpuri...“.
3
Op. cit., pp. 21-22.
Cerul ¿i podoabele lui 11
Prin unele pår¡i se crede cå cerul se sprijinå pe patru stâlpi, care sunt patru
1
stele , iar prin altele se zice cå este ¡inut de Simion Stâlpnicul, pentru care cuvânt
acest sfânt este serbat cu nelucru, de unii la 21 iulie, de al¡ii la 1 septembrie2.
Având margini sau poale3, bolta cerului are ¿i un mijloc sau o inimå, pe
sub care, prin unele pår¡i din jud. Boto¿ani, se crede cå nu-i bine så meargå
omul, cåci pe acel loc numai dracilor le este sortit så umble4.
Dupå unele credin¡e, întâiul cer ridicat deasupra påmântului era mai aproape
de acesta, decât cum este cerul de aståzi; sunt anumite pricini care au silit pe
Dumnezeu så mute cerul mai sus, adicå så-l îndepårteze de påmânt.
Prin jud. Muscel se spune cå Dumnezeu a ridicat cerul din pricina unui
cioban nesocotit: „Acu, dupå ce a fåcut [Dumnezeu] ¿i pe oameni, cerul era
aproape de påmânt. Dai cu mâna de el. Tot pe vremea aia, luna lumina întocmai
ca ¿i soarele. Un cioban de la munte înså n-a avut de lucru? A luat o baligå ¿i a
zvârlit-o în lunå, de a chiorât-o. Când a våzut asta, foc s-a fåcut Dumnezeu.
Drept pedeapså neamului omenesc, a mårit cerul ¿i l-a ridicat sus, sus, unde e
azi cu lunå cu tot...“5.
Prin jud. Dolj ¿i Olt, în aceastå privin¡å se spun urmåtoarele: „La facerea
lumii, cerul era foarte aproape de påmânt; înså omul, cum e nesinchisit din fire,
nu ¿i-a dat seama de aceastå bunåtate dumnezeiascå, cå nu era pu¡in lucru pentru
om så aibå pe Dumnezeu în preajma lui, ca så-i poatå cere sfatul ca unui bun
pårinte, oricând avea vreo nevoie. Nesinchiseala a ajuns a¿a de departe, cå într-o
zi o femeie a aruncat spre cer o cârpå murdåritå a unui copil, cârpå cu care era
1
I. Otescu, Credin¡ele ¡åranului român despre cer ¿i stele, Bucure¿ti, 1907, p. 58.
2
C.D. Gheorghiu, Calendarul femeilor supersti¡ioase, P.-Neam¡, 1907, pp. 87-88.
3
Depårtarea se aratå prin expresiile: „la marginea påmântului“, „la capu’ lumii“, „la
poalele cerului“. Un plugu¿or, cules din comuna ºepu, jud. Tecuci, se încheie cu aceste
versuri:
ªi aveam doi copila¿i Scriau o cår¡åluie
¥mbråca¡i în alåmuri verzi. Naramgie,
M-a¿ ruga så nu-i mai pierz, Care mi-i dragå ¿i mie,
Cå i-am mai pierdut o datå La col¡uri îi vårvåratå,
ªi i-am cåtat în lumea toatå, De cuprinde lumea toatå,
ªi i-am gåsit la capåtul påmântului, Iar la mijloc
La poalele cerului: O stâlbå de busuioc
Så zicem ¿i noi: noroc!
4
Cred. rom. din com. Tru¿e¿ti, împårt. de d-l C. Atanasiu.
5
C. Rådulescu-Codin, Legende, tradi¡ii ¿i amintiri istorice, Bucure¿ti, 1910, p. 1.
12 Tudor Pamfile
cât p-aci så mânjeascå cerul. ªi de atunci Dumnezeu s-a mâniat foc ¿i-a depårtat
cerul atât de mult, cå nu degeaba zicem noi: departe cât cerul de påmânt“1.
Prin jud. Vâlcea, varianta acestei legende sunå astfel: „¥nainte vreme, cerul
era aproape de påmânt, de-l ajungeai cu mâna când te suiai p-un maidan, ¿i
Dumnezeu cu Sfin¡ii, când vreau, atunci se suiau ¿i coborau, cåci umblau des
pe påmânt.
Dar într-o zi, nu ¿tiu pentru ce, cå se ceartå Dumnezeu cu o måtu¿å, fir-ar
oarbå, ¿i måtu¿a, nici una, nici douå, aruncå cu scârnå în Dumnezeu.
Atunci s-a supårat Dumnezeu foc pe oameni ¿i s-a suit în cer cu to¡i Sfin¡ii
¿i a înål¡at cerul cum se vede azi, sus.
ªi de atunci nu s-a mai scoborât nici Dumnezeu, nici Sfin¡ii pe påmânt“2.
Tot prin aceste pår¡i, povestirea sunå ¿i astfel: „Se spune cå odatå cerul era
aproape de tot de påmânt. Atât de aproape era, cå, dacå te suiai pe gard, dai cu
mâna de cer. Pe vremea aceea umbla Dumnezeu ¿i cu Sfântul Petre pe påmânt,
cåci lumea era mai bunå, dar se întâmplå cå o påcåtoaså de muiere, dupå ce a
spålat scutecele copilului, s-a apucat så le scuture. Scuturându-le, a mânjit cerul
cu tinå de copil mic.
– Iii, lume påcåtoaså! De acum înainte så nu ¿ti¡i ce este înaltul cerului ¿i
adâncul påmântului! – gråi Dumnezeu cu glas de foc.
Deodatå se ridicå cerul în slåvi. Vezi bine cå de atunci s-a ridicat cerul.
Amu, så mai fie bine cu atâta råime! Dar te miri cum de-i mai rabdå [pe oameni]
påmântul!“3.
Prin jud. Dolj se aude urmåtoarea variantå: „Mai de mult, cerul nu era ca
acuma sus; era jos, deasupra bordeielor.
ªi iete de ce l-a ridicat Dumnezeu:
1
Otescu, Credin¡ele, p. 45. Depårtarea cerului de påmânt o aflåm rostitå ¿i în cântecul:
Sus e cerul, jos påmântul,
ªi tu, proasto, n-ai ¿tiut-o!
care se spune spre batjocura pro¿tilor, în zicala: „Face scarå la cer“, adicå lucru peste
putin¡å chiar, sau din partea unui nesocotit la minte; ¿i în zicala lucrurilor ce nu se pot:
Pod peste mare,
Måduvå la fier
ªi scarå la cer.
2
„ªezåtoarea“, XI, p. 184.
3
Ibidem, pp. 108-109.
Acu, cicå un copila¿, bag samå, se juca pe bordei. I-a venit ce i-a venit ¿i
s-a întinat. Când a venit mamå-sa ¿i l-a våzut a¿a întinat cum era, l-a curå¡it cu
mâna, cå nu prea erau râze1 ca acuma, ¿i mâna ¿i-a ¿ters-o de cer.
Dac-a våzut a¿a Dumnezeu, cå oamenii nici cerul nu-l pot ¡ine curat, l-a
ridicat în sus!
ªi de-atunci ¿i aståzi este ridicat. Bag samå, de sila oamenilor“2.
Prin Bucovina, versiunea aceasta are urmåtoarea cuprindere: „Demult era
mai jos cerul, aproape de noi, ¿i Dumnezeu se uita la oameni [ca så vadå] ce fac,
¿i venea pe jos, umbla printre oameni, dar de când s-a înmul¡it lumea ¿i påmântul
s-a spurcat, Dumnezeu a fugit cu cer cu tot în sus; ¿i amu stå întors cu spatele la
noi, nu vrea så ne vadå: ¿i-a întors fa¡a de la påcatele noastre“3.
Dupå credin¡ele ob¿te¿ti, cerul stå deasupra påmântului ca o piele4, pe care
merg soarele, luna ¿i stelele, iar marginile sau poalele lui, dupå cum am pomenit,
dacå nu stau pe stâlpi, se sprijinå pe marginile påmântului. Se întâlne¿te înså ¿i
credin¡a care ne aratå cå poalele cerului se reazemå pe apå5, pe care de altfel
plute¿te ¿i påmântul, credin¡å pe care o întâlnim ¿i la armenii din Caucaz6.
Pe alocuri se zice cå cerul e ca un pod, având cåtre margini ni¿te u¿i, pe
unde vin ¿i se duc îngerii lui Dumnezeu din cer pe påmânt, ¿i de aici iarå¿i în
cer, cu ¿tirile de nevoie7.
Al¡ii povestesc cå cerul este ca ¿i påmântul nostru, cåruia noi nu-i vedem
decât fa¡a lui albastrå de dedesubt. Deasupra cerului, – fa¡a deasupra, este
întocmai ca fa¡a påmântului nostru. Acolo, lumea lui Dumnezeu arå, seamånå
¿i culege, iar bunåtå¡ile påmântului nostru, care cresc cu ajutorul ploilor, sunt
prisosurile acelei lumi deasupra, în care sålå¿luie¿te de altfel ¿i raiul8.
¥n sfâr¿it, prin unele pår¡i se crede cå cerul este alcåtuit din douå bucå¡i,
care, la anumite zile mari, ele se dau sau se trag în låturi, atunci când se deschide
cerul9.
1
Trean¡e de ¿ters.
2
N.I. Dumitra¿cu-Reny, Snoave ¿i legende poporale, Vålenii de Munte, 1908, p. 11.
3
Voronca, op. cit., p. 1239.
4
ªi psalmistul cântå: „Doamne, cela ce ai întins cerul ca pre o piele...“.
5
I.A. Zanne, Proverbele românilor, Bucure¿ti, 1895, I, p. 19. „ªezåtoarea“, I, p. 232.
Cf. G. Ciau¿anu, Supersti¡iile poporului român, Bucure¿ti, 1914, p. 58.
6
Revue des traditions populaires, XXII, p. 205.
7
Otescu, op. cit., p. 54.
8
Cred. rom. din com. ºepu, jud. Tecuci.
9
Otescu, op. cit., p. 54; Ciau¿anu, op. cit., p. 58.
14 Tudor Pamfile
El nu se mi¿cå niciodatå în afarå de cutremure; când se clatinå ¿i påmânt,

¿i cer, ¿i mare, atunci când se întâmplå1.
¥n ghicitori, poporul, care socoate cerul ca un ceaun fårå seamån de mare,
îl cimile¿te, zicând:
Am un ceaun umflat,
Peste lume aruncat2.
Prin unele pår¡i se crede în fiin¡a mai multor ceruri. Astfel, prin Bucovina ¿i
Moldova se spune pe alocuri cå sunt ¿apte ceruri ¿i cå tocmai în cerul al ¿aptelea
stau Dumnezeu, Maica Domnului, Iisus Hristos ¿i ceata îngereascå3. Aceastå
credin¡å nu poate fi stråinå de credin¡ele ruse¿ti: „Cerul este alcåtuit din ¿apte
bol¡i, una peste alta, care slujesc de låca¿uri îngerilor, arhanghelilor, serafinilor,
¿.a., dupå mårire“. Iar Dumnezeu cu puterile cere¿ti se aflå în cerul al ¿aptelea4.
Prin alte pår¡i se zice cå sunt nouå ceruri: în cerul acesta dintâi sunt Sf.
Soare, Sf. Lunå, Sf. Ilie; apoi mai sunt ¿i alte [opt] ceruri, unde stau sfin¡ii rândui¡i
de Dumnezeu, iar deasupra tuturor stå Dumnezeu5.
Maica Domnului, întâlnindu-se cu Iisus Hristos, dupå ¥nviere, amårâtå de
drumurile cåutårii lui, îi strigå:
... Ah, fiul meu, Pânå la al nouålea cer,
Eu ¡i-am dat voie ªi tu te-ai dat jos!
Så te sui de la ceriul întâiu Dacå te-ai fi dat
Pânå la al doilea, La ni¿te cre¿tini boteza¡i,
ªi de la al doilea Dar te-ai dat
La ni¿te câini de jidovi spurca¡i!6
Ucrainienii spun cå sunt uneori trei, alteori ¿apte ceruri7.
Prin jud. Tecuci se crede cå ploaia „plouå“, – purcede, – din cerul cel mai
deasupra ¿i, strecurându-se prin celelalte ceruri, ajunge la noi, „atât cât ajunge“8.
Mårea¡a ¿i nepåtrunsa tainå a lumii de sus ni se aratå nouå, celor påmânteni,
la anumite zile de sårbåtoare mare, prin deschiderea cerului.
1
Cred. rom. din jud. Tutova.
2
Cred. rom. din com. ºepu. „ªezåtoarea“, I, p. 232.
3
A. Gorovei, Cimiliturile românilor, Bucure¿ti, 1898, p. 64.
4
Revue des traditions populaires, XXII, pp. 205-206.
5
Voronca, op. cit., p. 1238. Ciau¿anu, op cit., p. 59.
6
Dintr-o poveste a lui Dumnezeu, culeaså din com. ºu¡cani, jud. Covurlui, împårt. de
d-l T. Cruceanu.
7
Revue des traditions populaires, IX, p. 420.
8
Cred. rom. din com. ºepu.
Cerul se deschide la Pa¿ti, când, prin unele pår¡i, oamenii a¿teaptå aceastå
minune stând în preajma focurilor1, dupå unele credin¡e cerul råmâne deschis
pânå la Ispas, în care råstimp se zice cå nu-i bine så se perie sau så se meli¡e, „så
nu meargå puzderia la cer“2; la Ovidenie, când numai cei buni la Dumnezeu,
precum ¿i ciobanii care n-au våzut ochi de femeie privesc ne¡årmurita frumuse¡e
a celor de sus3; în Ajunul Cråciunului ¿i la Boboteazå4.
Pe alocuri se zice cå se deschide ¿i la Probejeni5.
Acum îngerul påzitor spune fetei ¿i flåcåului buni de cåsåtorit, partea ce
vor avea-o6. Cerul se deschide în noaptea de Sf. Gheorghe, când då putere tuturor
pomilor ca så înfloreascå, ¿i mai ales nucului, agudului ¿i salciei7. Cea mai
minunatå deschidere a cerurilor înså se întâmplå în noaptea spre Sf. Vasile8.
Atunci cerul se deschide de trei ori, una dupå alta, repede, abia låsând vreme
pu¡inå unei lumini foarte mari ca så se vadå; în mijlocul luminii, Dumnezeu,
stând la maså cu sfin¡ii, prive¿te la noi.
Unii spun cå atunci se våd mesele înconjurate de sfin¡i.
Al¡ii spun cå numai Dumnezeu stå la maså, alåturi cu Sf. Nicolae9.
Credin¡a cå cerul se deschide la Sf. Vasile, când vorbesc vitele ¿i ard
comorile, o au ¿i rutenii10.
Pe alocuri se crede cå la deschiderea cerului se vede prin mijlocul lui o cårare11.
Unii spun cå locul de deschidere ar fi pe locul pe unde se vede Drumul
robilor12.
1
S.Fl. Marian, Sårbåtorile la români, III, Bucure¿ti, 1901, p. 55.
2
3
4
Sf. Evanghelie de la Matei 3, 16-17: „Iar botezat fiind, îndatå ie¿i din apå; ¿i iatå, i se deschiserå
cerurile ¿i våzu Duhul lui Dumnezeu venind peste dânsul, pogorându-se ca un porumb. ªi
iatå glas din ceruri zicând: «Acesta este fiul meu cel iubit, întru care am binevoit»“.
5
T. Pamfile, Sårbåtorile de toamnå ¿i postul Cråciunului, Bucure¿ti, 1914, p. 3: „Multe
gospodine ¿i câteodatå ¿i unii gospodari se påzesc ca så nu månânce mere, pere sau
perje, pânå la aceastå zi; în aceastå zi înså pot mânca, deoarece cerul este deschis“.
Voronca, op. cit., p. 796: „Unii nu månâncå poame pânå la Probajine: mere, pere,
perje; atunci zice cå e pentru poame cerul deschis“.
6
Marian, op. cit., I, p. 192.
7
Cred. rom. din com. ºepu, jud. Tecuci, pe unde se crede cå ace¿ti pomi nu fac flori,
cåci canafii lor nu sunt socoti¡i ca flori.
8
Cred. rom. din com. Mânåstireni, împårt. de la d-l D.Gr. Furtunå.
9
Voronca, op. cit., p. 128. Ciau¿anu, op. cit., p. 59.
10
D. Dan, Rutenii din Bucovina, Bucure¿ti, 1913, p. 13.
11
I.A. Candrea, Ov. Densusianu, Th. Speran¡ia, Graiul nostru, I, Bucure¿ti, 1906, p. 315.
12
16 Tudor Pamfile
Pe alocuri se crede cå, înainte de deschidere, se vede întâi o dungå albastrå,

dupå care urmeazå alta ro¿ie, „care-¡i ia ochii“; atunci începe så batå toaca în cer,
iar coco¿ii pornesc så cânte. ¥n clipa aceasta este deschis cerul. Lumea treazå, –
când se aud coco¿ii, – î¿i face cruce ¿i cere de la Dumnezeu un lucru, – numai
unul, – pentru lumea aceasta, pe care îl ¿i capåtå, dacå este drept credincios. Dar,
spun oamenii, „cum rar se întâmplå oameni drep¡i ¿i fårå påcate, cel mai nimerit
lucru este ca omul så cearå binele pentru lumea cealaltå, cåci mai u¿or i se då“1.
La Sf. Vasile, unii spun cå – ¿i aud partea sau norocul ce le este rânduit
pentru anul ce se începe, – cei cura¡i de påcate, – cåci în ziua aceea se împart
noroacele2. Cei ce våd cerurile deschise ¿i-¿i aud norocul vor avea parte mai
ales la bani ¿i la sånåtate3.
Copiii pânå la vârsta de ¿apte ani, fiind fårå de påcate, våd aceastå minune
mai curând ca oamenii, dar numai prea pu¡ini sunt acei ce-¿i dau seama mai
târziu, când, ca oameni maturi ¿i îngloda¡i în påcate, vor cåuta zadarnic spre cer.
Prin Bucovina, unii spun cå tocmai din pricina înmul¡irii peste måsurå a
påcåto¿ilor pe lume cerurile aståzi nu se mai deschid decât la ¿apte ani o datå.
Oricum, lucrurile pe care omul trebuie så le cearå sunt: sånåtatea, norocul ¿i
raiul. „Unii zic cå numai un lucru så ceri: mai mult, nu.“
Cel cuminte cere raiul. Prin Bucovina se crede cå apa se preface în vin la
deschiderea cerului4.
Când cerul se deschide, vitele capåtå darul de a vorbi, spunându-¿i între
dânsele multe lucruri cu privire la ståpânii lor. Aceste deståinuiri ale viitorului
pot fi ascultate de gospodari, dar se crede cå în chipul acesta cel ce ascultå î¿i
primejduie¿te via¡a. Se poveste¿te chiar de cineva, care, ascunzându-se în ieslele
boilor, în noaptea Sfântului Vasile, a fost gåsit a doua zi mort5.
Prin jud. Dorohoi se poveste¿te cå un om s-a pus de pândå în iesle ¿i-a
auzit boii vorbind:
1
Gheorghiu, op. cit., pp. 6-8. Simeon Mangiuca, Cålindariu indian, gregorian ¿i poporal
român, pe anul 1882 ¿i 1883, Oravi¡a, 1882 ¿i 1883. Marian, op. cit., p. 192.
2
Cred. rom. din com. Balinte¿ti, jud. Covurlui, împårt. de d-l N.I. Munteanu.
3
Cred. com. din com. Vânåtorii-Neam¡ului, jud. Neam¡, împårt. de d-l A. Moisei.
Gheorghiu, op. cit., p. 103.
4
Voronca, op. cit., p. 900: „¥n ceasul acela, dacå iei apå, e vin. Un om a fost auzit de asta
¿i s-a apucat la cårat apå cu femeia, ca så aibå tot anul vin, pe urmå s-a sculat, dar pe
copii i-a pus pe lai¡å la fereastrå, så påzeascå [clipa] când se va deschide cerul, så cearå
ce le-a zis. Dumnezeu a dat cå lai¡a s-a råsturnat tocmai când cerul s-a deschis ¿i n-au
mai våzut“.
5
„ªezåtoarea“, VI, p. 26. E. Baican, Obiceiuri la români, Bucure¿ti, 1884, pp. 4-5.
Cred. rom. din jud. Tecuci.
– Måi, så ne-mbucårim bine în astå searå, cå mâine avem så ducem la

¡intirim pe ståpânul ista al nostru.
Iar a doua zi omul a murit1.
O snoavå, legatå de aceastå credin¡å, sunå astfel: „Un om sårac a deschis
spre Anul Nou fereastra ¿i a scos capul afarå, ca så vadå când se va deschide
cerul, ¿i så se roage lui Dumnezeu så-i dea o oboroacå plinå de bani. Iar de-cu-
searå a a¿ezat o oboroacå pe prispå, så aibå la îndemânå: o oboroacå mare,
mare.
Când s-a deschis cerul, el a împreunat degrabå mâinile ¿i a zis:
– Då-mi, Doamne, un cap cât o oboroacå! – în loc så zicå:
– Då-mi, Doamne, o oboroacå de bani!
ªi pe loc i s-a fåcut capul cât oboroaca.
Amu, ce så facå? ¥n caså, înapoi, nu putea så-l bage, cå fereastra era micå.
Så-i taie capul, iar nu se putea. A chemat oamenii ¿i ei au stricat peretele, de
l-au scos. Nu destul cå era sårac: amu ¿i asta i-a mai fost trebuit“!2
Prin jud. Covurlui se poveste¿te cå un om, având capul prea mic, a pândit
în noaptea Sfântului Vasile deschiderea cerului ¿i a strigat:
– Då-mi, Doamne, un cap mare!
ªi cum el se aflå cu capul printre drugii ferestrei, Dumnezeu i-a dat un cap
mare cât un bostan, astfel cå nu l-a mai putut scoate de acolo vreme de un an
întreg, pânå la celålalt Sfânt Vasile, când s-a rugat iarå¿i de Dumnezeu ca så-i
dea un cap mai mic3.
Popula¡iile cre¿tine din Macedonia, – dupå rela¡ia unui român macedonean,
– cred cå cerul se deschide la Probejeni, despre care sårbåtoare am pomenit ¿i
mai sus; atunci oricine poate dobândi, de va cere de la Dumnezeu, orice. Un
cioban a dobândit „bogå¡ii, copii mul¡i, sånåtate ¿i via¡å lungå, astfel cå a tråit
trei vie¡i de om, povestind lumii minunea pe care Dumnezeu a fåcut-o cu dânsul“.
Un altul înså, cu capul prin grilajul ferestrei, în loc så cearå un osmac de aur, –
un oboroc de galbeni, – a cerut un osmac de cap, rugåciune care i-a ¿i fost
îndeplinitå, astfel cå a doua zi fierarii au trebuit så strice zåbrelele ferestrei, cåci
omul nu putea så-¿i scoatå capul.
1
Culegere din com. Mânåstireni, jud. Dorohoi, de dl. D. Gr. Furtunå.
2
Voronca, op. cit., pp. 128-129. Culegere din com. Mânåstireni, jud. Dorohoi, împårt.
de d-l D.Gr. Furtunå: „¥n seara lui Sf. Vasile, cerul se deschide ¿i vitele vorbesc. O
femeie a scos capul anume pe fereastrå ca så vadå cerul deschis, dar capul i-a crescut
cât co¿erul, s-a umflat amarnic ¿i a råmas ¡eapån acolo“, adåugându-se, într-o variantå
pe care am auzit-o tot prin Moldova, cå tocmai la Boboteazå, la urmåtoarea deschidere
a cerului, s-a rugat lui Dumnezeu så-i facå mai mic capul.
3
„ªezåtoarea“, II, p. 194.
18 Tudor Pamfile
Interesantå este ¿i urmåtoarea povestire.

Aproape când så se deschidå cerul, vi¡elul unui ¡åran a scåpat din ocol.
ºåranul l-a prins ¿i l-a legat de un copac ¿i apoi, fiind ostenit de atâta goanå, a
adormit. Mult s-a minunat a doua zi când, sculându-se, a gåsit vi¡elul spânzurat
de vârful copacului. Minunea aceasta totu¿i este u¿or de în¡eles: el legase vi¡elul
tocmai când copacii se plecaserå la påmânt, ca så se închine, când cerul se
deschisese, ¿i astfel bietul dobitoc a fost ridicat în sus ¿i spânzurat1.
Aceste credin¡e le întâlnim ¿i la felurite popula¡ii din Rusia; „dupå una,
cerul se deschide de la sine în ziua de Boboteazå, când se face sfin¡irea apelor.
Georgienii din Caucaz spun cå aceastå minune nu se întâmplå decât o datå la
¿apte ani, fårå a hotårî anume când; celui ce ar avea norocul så vadå cerul
deschis, i s-ar putea îndeplini toate rugåciunile pe care le-ar îndrepta atunci
Celui-prea-înalt“2.
Cerul, fiind socotit ca „a¿ternut picioarelor lui Dumnezeu“, se aude pe
alocuri zicându-se cå Dumnezeu este cerul; aceasta nu înseamnå cå poporul
confundå bolta cereascå cu persoana lui Dumnezeu-tatål: Cer vrea så zicå Cel-
din-cer, sinonim cu Cel-de sus, ¿i, prin urmare, când se aude blåståmul: „Batå-te
cerul, så te batå“, sau când un cântec din ¡inutul Banatului strigå:
... Båtutå-i nana de ceri,
C-a råmas får’ de cercei3,
înseamnå: „Batå-te Dumnezeu, så te batå!“ ¿i „Båtutå-i nana de Dumnezeu
din cer“. Dupå cum am spus, cerul este socotit ca loca¿ul lui Dumnezeu ¿i al
tuturor sfin¡ilor ¿i îngerilor, care în fiecare zi fac slujbe în cinstea Sfintei Treimi.
La miezul nop¡ii cântå rugåciuni de slavå ¿i toacå de liturghie. Atunci cântå ¿i
coco¿ii, – întâi cei sco¿i la Mo¿i, dupå care se iau apoi ¿i ceilal¡i, ca så vesteascå
lumii miezul nop¡ii4.
1
Lazår Duma, în Revue des traditions populaires, VII, pp. 282-283. ¥ntr-o poveste se
spune despre un voinic, care de pe lumea cealaltå a ie¿it pe lumea albå, agå¡ându-se de
vârfurile copacilor care se închinau în noaptea de ¥nviere.
2
3
1000 de doine, strigåturi ¿i chiuituri, Bra¿ov, 1891, p. 70.
4
Cred. rom. din jud. Neam¡, împårt. de d-l A. Moisei. Zicala „¿tie ¿i toaca-n (din) cer“
înseamnå: „¿tie toate“.
Bunåtatea lui Dumnezeu prin cer se aratå, ca ¿i mânia lui. Ploaia, cheia
îmbel¿ugårii, de la cer, de la Dumnezeu vine, nu din nori, cåci dacå vrea
Dumnezeu, porunce¿te cerului så plouå din senin, cum a plouat cu manå jidovilor,
la întoarcerea lor în påmântul sfânt. Råzboiul, råutå¡ile, – seceta ¿i oricare
cumpånå, socotite ca ni¿te osândiri dumnezee¿ti, tot prin cer î¿i vestesc venirea:
Råzboi va fi, când se va vedea o dungå ro¿ie pe cer1.
Ro¿a¡å pe cer de se va vedea, înseamnå råzboi: doi împåra¡i se vor bate2,
dacå nu cumva va fi båtaie între vânturi3.
1
Cred. rom. din com. Tåtåru¿i, jud. Suceava, împårt. de d-l Al. Vasiliu.
2
Zanne, op. cit., IX, p. 287.
3
„ªezåtoarea“, IV, p. 119.
20 Tudor Pamfile
Partea a II-a
SOARELE
I. SOARELE
Dupå socotin¡ele poporului român, soarele face parte din lumea necuprinså
de minte a stelelor, dintre care ea este cea mai de seamå, – „e steaua lui
Dumnezeu“1, – deoarece la råsåritul ei toate celelalte pier, i se ¿terg din cale.
Ceea ce crede poporul despre stele, prin urmare, în parte ¿i despre soare, vom
vedea mai departe.
Cu privire la cea dintâi ivire a soarelui pe cer, pomenim aceastå credin¡å
bucovineanå:
Se spune cå a fost odatå un tânår frumos ¿i cuminte, pe care, pentru o
credincioaså slujbå fåcutå lui Dumnezeu, Ziditorul, ca råsplatå, l-a prefåcut în
soare2.
Prin unele pår¡i se zice cå soarele, ca ¿i luna, de altfel, au fost ni¿te sfin¡i,
care umblau pe påmânt ¿i luminau lumea. Odatå înså s-a întâmplat cå o femeie
nesocotitå a aruncat în ei cu ni¿te gunoi ¿i necurå¡enii, ¿i din aceastå pricinå
soarele ¿i luna s-au ridicat pe cer3.
Prin cele mai multe pår¡i se crede, dupå aråtårile Bibliei, cå soarele a fost
fåcut de Dumnezeu cu prilejul zidirii påmântului ¿i cerului. Sunt înså nenumårate
povestirile unde se vorbe¿te de tovårå¿ia dintre Dumnezeu ¿i diavol4. ¥ntr-una,
unde este vorba ¿i de soare, citim urmåtoarele:
Fåcând Dumnezeu ¿i Diavolul de toate ¿i împår¡indu-le, ajunserå ¿i la
podoabele cerului. Deci „s-apucarå så împår¡eascå soarele, luna ¿i stelele. Cu
stelele a zis Dumnezeu ca så fie a¿a: så le numere. Dar, sau cå se punea în
1
„ªezåtoarea“, I, p. 233.
2
3
Ibidem, p. 588.
4
T. Pamfile, Povestea lumii de demult, întreg. cap. al zidirii påmântului.
22 Tudor Pamfile
dreptul stelelor vr-un nor, sau cå îi apuca ziua, [s-a întâmplat a¿a] ¿i-au råmas
nenumårate. Iar mânie ¿i sfadå cu Dumnezeu. ¥ncå luna ¿i soarele nu ¿i-au fost împår¡it.
– Dacå crezi cå te în¿el, alege-¡i tu singur pe care vrei, – i-a zis Dumnezeu.
– Eu îmi iau soarele, – zise Diavolul.
– Fie ¿i a¿a, – zise Dumnezeu; a mea va fi dar luna ¿i cu ea voi rândui, iar
tu cu soarele vei avea de lucru.
Dar soarele tare îl frigea [pe Diavol], cåci el avea de lucru cu dânsul.
De focul acela unde så se ascundå? A alergat så se ascundå în mare, dar
Dumnezeu a luat apa. Se ascundea sub nisip, dar tot îl frigea.
A¿a, a våzut cå e bine ¿i ¿i-a fåcut douå aripi, fåcând cu ele vânt peste toatå
lumea. Fratele såu, – e vorba de un alt diavol, – l-a învå¡at så taie fiecare aripå în
douå ¿i så le înfigå în cele patru pår¡i ale påmântului, cåci singure vor face vânt
între ele ¿i va fi mai bine. Diavolul a fåcut cum l-a învå¡at ¿i astfel s-a fåcut vântul.
ªi când tunå ¿i fulgerå, tot el, – dracul, – e vina. Atunci scapårå de mânie
asupra soarelui, cå-l frige, ¿i pune norii împotriva lui så-l apere, mai ales la
miazåzi, când îl frige tare.
ªi ploaia tot el o då. ¥¿i aduce c-un ciur apå din mare ¿i toarnå peste dânsul,
ca så se råcoreascå [de fierbin¡eala pricinuitå de soare]. ªi când då cu ciurul
prin våzduh, plouå pe påmânt“1.
Ziua în care Dumnezeu a fåcut soarele, a fost miercurea2.
Dupå o altå credin¡å, – învederatå din izvor cårturåresc, – soarele nu este
fåcut de la început; el lumineazå lumea numai de la Na¿terea lui Hristos, ca ¿i
luna, când o slugå a strigat ¥mpåratului pågân de pe atunci, uimitå de noua
înfå¡i¿are a firii:
– Scoalå, cå un alt ¥mpårat e mai mare!
Pentru aceasta se crede cå jidovii, când soarele e la amiazå, nu se uitå la
dânsul, ci întreabå pe al¡ii3.
Prin alte pår¡i se spune cå soarele, laolaltå cu luna ¿i stelele, s-au aråtat pe
cer la Na¿terea Domnului, ¿i cå båtrânul Cråciun, våzându-le, a în¡eles cå la
casa lui s-a nåscut Fiul lui Dumnezeu prin Sfânta Fecioarå4.
Unii spun cå soarele este ochiul lui Dumnezeu, – „ochiul lui Dumnezeu
de zi“, – luna fiind ochiul de noapte. Astfel spun ¿i ucrainienii5.
1
2
Ibidem, p. 271.
3
Idem, p. 314.
4
Ibidem, p. 43.
5
Al¡ii spun cå e scaunul lui Dumnezeu, cå este cununa lui Dumnezeu ¿i a

Maicii Domnului, sau cå este raiul1.
Pe alocuri este socotit chiar ca fa¡å a lui Dumnezeu2, ca o fiicå a lui
Dumnezeu, cå e o femeie, cå numai pe timpul verii este femeie, iar iarna este
bårbat; de asemenea, este bårbat „când se scoalå târziu“, adicå atunci când
oamenilor li se pare cå råsare cu întârziere3. Soarele e un tânår foarte frumos, cu
o fa¡å strålucitoare4 ori o fiin¡å cu apucåturi omene¿ti, despre care pove¿tile ne
dau o sumå de amånunte în care de multe ori aflåm soarele lipsit cu totul de
caracterul såu astral.
O poveste a soarelui, ¿i fire¿te, a lunii ¿i luceferilor, este urmåtoarea:
„Ståteau fetele unui om într-o grådinå, ¿i lucrau ¿i vorbeau de-ale lor, ¿i ce
vorbeau? Såracul numårå averea bogatului, popa se-nchinå, vrabia viseazå lanuri
de målåi, eu îi dau înainte cu minciunile, iar fetele s-aprind de dorul dragostei ¿i
cred cå tot ce zboarå se månâncå. Trec eu pe lângå cele trei fete de-mpårat ¿i le
dau „bunå-ziua“; fetele-mi råspund ¿i må-ntreabå ce mi-i pasul a grabå? Eu râd
în mine ¿i må duc înapoi cu patruzeci ¿i opt de ani!
Dupå mine trece feciorul de-mpårat vestit, cu pu¿ca-n spinare.
– Bunå ziua vouå, trei fete frumoase!
– Mul¡umim dumitale, bådi¡å, – ha, ha, ha!
– ªi de ce râde¡i voi, trei fete frumoase?
– Cå umbli cu pu¿ca prin sat, – ha, ha, ha!
Feciorul de-mpårat stå ¿i se uitå la ele, se uitå ¿i stå, ¿i din mijlocul drumului
se treze¿te rezemat cu cotul de gard, cu capu-ntre palme ¿i cu fetele de vorbå.
Nu v-a¿ putea în¿ira cuvânt cu cuvânt sfatul lor, dar cu bunå seamå cå månåstiri
nu puneau la cale. Eu, de la o båtaie de pu¿cå înainte, ascuns dupå col¡ul gardului,
må uitam printre nuiele, ¿i-atâta am våzut cå fata cea micå s-a înål¡at în vârful
picioarelor, iar feciorul de-mpårat ¿i-a dat pålåria pe ceafå, ¿i-a întins guri¡a, ¿i
pe urmå, treaba lor ce-au mai fåcut.
Eu „tac“ må cheamå, – cå nu-i bine så te amesteci unde nu-¡i fierbe oala,
– ¿i tåcere-a¿ încå ¿i aståzi, dacå întâmplårile nu ¿i-ar fi luat sfâr¿it de-atâtea
veacuri. Anume: se îndrågise flåcåul de fata cea såracå, iar fata de flåcåul
împåråtesc, tot cam a¿a. Intraserå în vorbå, din vorbå la târguialå ¿i împåcarea
le-a fost gata: så se ieie amândoi, ¿i pe urmå, ce-a mai fi, s-a vedea. ªi zestre
n-avea fata decât cåme¿a de pe ea.
1
2
3
4
Otescu, op. cit., p. 60. Cred. rom. din jud. Tecuci.
24 Tudor Pamfile
– Dar laså, fatå frumoaså, – zis-a feciorul de-mpårat, – cå tu singurå e¿ti

o comoarå!
– ªi-s vinovatå eu, bådi¡å?
Pe urmå iar s-a mai înål¡at fata pe vârful picioarelor, ¿i feciorul de-mpårat
iar s-a mai întins peste gard, ¿i apoi s-au despår¡it.
La lunå, aud zarvå mare la curte. Måi, astå minune pe lume! Auzi? Feciorul
Craiului vrea så se însoare cu o fatå de sat! Ei, taci! ªi tatå-såu, ¿i må-sa ce zic?
Apoi, de, tot îi dau cå una ca asta nu se poate, cå au ei fete pentru el, mai alese,
mai frumoase, mai bogate. ªi flåcåul, nu, ¿i nu, cå el se face cålugår ori se
îneacå, dacå nu-l laså în pace.
– Måi båiete, dragul mamei, de ce umbli tu så ne faci ru¿ine la båtrâne¡e?
Hai? Nu vezi tu cum e obiceiul? O så zicå lumea cå e¿ti nebun, dragul mamei!
Iar el:
– Foicicå ¿i-un alun,
Zice lumea cå-s nebun;
Zic ¿i eu, ¿i zic mai bine,
Cå mai rar cumin¡i ca mine.
ªi dacå era vorba pe a¿a cale, få båiete, cum îi socoti, dar så ¿tii cå moale
nu ¡i-a fi cåpåtâiul. Era mama åstui fecior de împårat amarå la suflet, ¿i venin
din cre¿tet pânå-n tålpi. Fåcea gurå multå, så råmânå pe-a ei, iar când nu putea,
înghe¡a apa cu sufletul. Tace ¿i rabdå logodna, face ¿i rabdå întreaga såptåmânå
de nuntå, såptåmâna ceea care ar trebui så-¡i parå scurtå cât o zi. Cå nora ¡i-i
frumoaså, cå vremurile-s în toiul bel¿ugului, cå nunta¿ii ¡i-s mul¡i ¿i låutarii ¡i-s
ale¿i, – toate bune ¿i potrivite, så-¡i iei cåciula din cap ¿i s-o bufne¿ti de påmânt
a veselie. Dar ¡i-ai gåsit cu cataroiul de împåråteaså! Parcå-i ningea ¿i-i ploua,
parcå i se înecaserå coråbiile cu cenu¿å pe mare; mocnea ¿i pufnea, ¿i nu-¿i mai
avea loc.
– Cå ce ai, mamå, de e¿ti a¿a de pâcli¿itå? – o întrebå mirele.
– A¿a-s eu câteodatå!
– Da ce ai, måiculi¡å, de e¿ti a¿a de bosumflatå?
¥mpåråteasa tåcea ¿i gemea ca un bivol care stå så mute påmântul din loc.
ªi nunta s-a ispråvit, ¿i lumea toatå a plecat pe la casa ei, ¿i pace parcå era
så dåinuiascå în curtea celui împårat, dar iaca mâna diavolului se pune la mijloc.
Trebuia feciorul izgonit undeva, departe, pentru multe zile, pentru atâtea
câte-i trebuiau împåråtesei så facå de petrecanie nurori-sei. A¿a, se iscå un råzboi
între împårå¡ia bårbatului ei ¿i un împårat vecin. O¿ti se pornesc ¿i de colo ¿i de
dincoace, iar în capul åstor o¿ti, însuratul de curând, cråi¿orul.
– Cå laså-l, împårate, cå-i tânår, ¿i mâni-poimâni, când îi închide ochii, så
¿tie ¿i el greutå¡ile unui scaun, ¿i så nu-i parå toate flori la ureche.
ªi feciorul a plecat, ¿i-a stat luni de zile, întregi, când tocmai veni vremea
ca nevastå-sa så nascå. ªi a¿a ajungând lucrurile, na¿te nevasta cea frumoaså
doi fe¡i-logofe¡i cu pårul de aur cre¡, cå la soare så te po¡i uita, dar la ei, ba! ªi
cum îi vede împåråteasa, iute le pune unghia-n gât ¿i, ucigându-i, îi îngropå sub
strea¿ina casei, – nimeni de dân¿ii så nu ¿tie.
Dupå alt ¿ir de luni, iaca se veste¿te curmarea råzboiului ¿i pacea, când
feciorul de împårat trebuia så se întoarcå, iar må-sa så-i spunå cå ticåloasa aceea
de femeie l-a fåcut de ocara lumii, cå în loc de copii, a nåscut doi cå¡ei, de s-a
înspåimântat ¿i a stat så moarå de mâhnire.
– ªi unde-i, mamå, nevasta?
– Osânditu-o-am, în beciuri så stea, pânå ce-i veni s-o judeci ¿i s-o osânde¿ti
cu moarte.
Iar feciorul ¿i-a cântårit gândurile ¿i-a zis:
– Mai las-o chinului!
ªi iar a început vremea så curgå, atâta vreme cât trebuie unui om så se
topeascå de dragostea unei comori pråpådite. Se ofilise feciorul de împårat, cå
pårea o umbrå de om; ¿i glasul i se topise, ¿i mintea i se întunecase, ¿i astâmpår
nu mai avea. Umblå a¿a nåuc prin grådinile cur¡ii, se întindea pe iarbå, se culca,
adormea ¿i tresårea în vis; pornea într-altå parte, ¿i a¿a, veni întâmplarea cå
într-o searå så se a¿eze sub strea¿ina casei, lângå cei doi brazi tineri.
Brazii å¿tia crescuserå unul lângå altul, tocmai pe mormântul celor doi
cråi¿ori uci¿i. ªi erau frumo¿i cu crengile împreunate ¿i verzi ca buratecul. ¥n
amurg, feciorul de împårat adoarme ¿i în somn vede cum cei doi brazi se prefac
încet, încet, în doi copila¿i de aur, încep så se joace ¿i så cânte, iar cântecul lor
nu aråta altceva decât frântura de poveste de pânå aici. A sårit feciorul de împårat
ars ¿i a plecat; dar de atunci nu era searå låsatå de Dumnezeu så nu se ducå så-¿i
vadå brazii.
¥mpåråteaså îl urmårea pas cu pas ¿i, bånuind pricina, se gânde¿te cât se
gânde¿te, ¿i iatå cå într-o bunå zi crapå ¿i piere, dacå nu s-a culca pe scândurå
de brådu¡.
– Så-i tai, dragul mamei, pe cei de lângå fereastrå, cå numai a¿a mi s-a
curma boala, ¿i altfel nu!
Feciorul nu-¿i då cu pårerea nimica ¿i îngåduie. Din trupurile brazilor
dureazå lemnarul douå paturi: unul pentru împåråteaså ¿i unul pentru fecioru-såu.
Noaptea vine, ¿i a¿a, pe la miezul nop¡ii, s-aude glas pornit din patul feciorului
de împårat:
– De mine-i mai bine,
Cå-i tata cu mine!
26 Tudor Pamfile
ªi îndatå s-aude ¿i altul, din patul împåråtesei:

ªi mie mi-i greu
Cu duhul cel råu!
¥mpåråteasa aude ¿i ascultå ¿i-n alte nop¡i ¿i, temându-se de-o dezlegare
urâtå, î¿i pune alte-n cap: se preface din nou bolnavå de moarte ¿i spune feciorului
cå ea cu zile nu mai råmâne, dacå nu i-a face legåturå cu o¡et ¿i ceapå ¿i spuzå
din scândurile patului.
Feciorul îngåduie ¿i asta. Vine sluga cu barda ¿i despicå scândurile ¿i, cum
le despicå, le pune pe foc. Para se ridicå ¿i le cuprinde, ¿i douå scântei mari
¡â¿nesc ¿i se lipesc de podul cerului: una la råsårit ¿i alta la asfin¡it.
Iar minunea asta l-a trezit din nou pe feciorul de împårat ca din groapa
¡intirimului: ¿i-a ridicat ochii spre cer ¿i urechile i-au auzit din nou povestea
în¿iratå pânå aici. Putin¡å nu mai avea så izbuteascå, ¿i nimic altceva nu-i mai
råmânea de fåcut, decât så scoboare în beciuri la nevasta lui cea oropsitå. Dar
împåråteasa îi luase înainte; pusese diavolii så se batå în capete, pusese frigårile
så stingå apa descântatå ¿i iaca, întunericul se lumineazå ¿i nevasta feciorului
de împårat se ridicå în våzduh ca un bulgåre de foc ¿i se lipe¿te de pânza cerului.
Chipul lunii zic unii cå-i chipul acelei neveste vråjite, prefåcut de împårå-
teasa cea fermecåtoare.
Dupå asta, feciorul de împårat n-a mai tråit mult; a murit de jale; ¿i din
îndurarea lui Dumnezeu, chipul lui a fost ridicat în nouri. El este soarele zilei,
care lumineazå întunericul, dar pentru slåbiciunea lui de fire, blestemat a fost
de ståpânul lumii så nu-¿i vadå niciodatå nevasta“1.
Din în¡elesul povestei reiese cå cei doi luceferi, de diminea¡å ¿i de searå, ar
fi luat pornire de la cele douå scântei.
Nenumårate pove¿ti române¿ti dau soarelui un caracter omenesc;
dintr-însele, pe unele le vom vedea când va fi vorba despre dragostea lui cu
luna. Aici pomenim pe scurt urmåtoarele:
O poveste aratå cå odatå soarele a furat femeia unui om sau fata unui om2.
Alta, cå soarele s-a iubit cu o våduvå3:
1
T. Pamfile, Graiul vremurilor, Vålenii de Munte, 1909, pp. 21-27.
2
3
Ibidem, p. 589: „Soarele se iubea cu o cucoanå våduvå. Ea avea o fatå ¿i tot ¿i-o tot
ascundea, ¿i tot îl intreba:
– Sfinte Soare, sfinte Soare, cine-i mai frumoaså?
Da soarele-i råspundea:
– Sorica ta!“
Alta cå soarele se-nsoarå c-o fatå de om våduv, izgonitå de acesta. Ea a

cåutat så-l vadå la fa¡å, noaptea, dupå ce el s-a întors din lume, lucru care i-a
pricinuit o dureroaså despår¡ire.
O variantå bucovineanå este urmåtoarea:
„A fost odatå un pescar. Pescåria era singura lui hranå; cu pescåritul se
îmbracå el ¿i pe copiii lui. Odatå se duce la mare. Trage cu plasa, nu iese nimic.
Mai trage ¿i o a doua oarå, iar a¿a. Trage ¿i a treia oarå. ªi acum tot degeaba.
– Ce vor mânca ei în aceastå zi? – se întrebå supårat.
Deodatå i se aratå un pe¿te grozav de mare.
– Dacå îmi vei da pe fata dumitale cea mare, vei avea pe¿te cât vei pofti.
– ¥¡i voi da-o!
Omul se duce acaså ¿i-o aduce. Pe¿tele a luat-o ¿i s-a cufundat cu dânsa în
valuri.
A dus-o într-un palat unde avea de toate, dar îi era foarte urât, cåci el nu era
toatå ziua acaså. Noaptea, când venea, îi da cu apå dintr-un ¿ipu¿or pe la nas, ¿i
ea îndatå adormea. Apoi lepådå piele cea de pe¿te, de se fåcea om ¿i mergea de
se culca lângå dânsa, iar în ziuå, când ea se trezea,
se gåsea tot singurå. De supårare ¿i de urât,
totdeauna plângea, cerându-se la el, când venea
seara, ca så o ducå acaså, pânå ce i-a fost ¿i lui
lehamite ¿i a dus-o.
Iar merge pescarul la prins pe¿te, iar trage de
trei ori plasa de¿artå. Vine pe¿tele cel mare ¿i-i cere
pe fata cea mijlocie. I-o då. Se întâmplå tot a¿a: fata
1 s-a întors la pårin¡i înapoi.
Fig. 1 .
Pescarul din ce în ce tot mai pu¡in pe¿te
prindea, pânå ce într-o zi n-a prins nici unul. Iar i se
aratå pe¿tele ¿i-i cere pe fata cea micå. A dus-o ¿i
pe aceasta. Dar acesteia i-a spus cea mare cå în ¿ipul
cutare se aflå ni¿te apå cu care are s-o adoarmå, så
verse apa ¿i så punå alta-n loc.
Fata a fåcut a¿a, ¿i seara, când a dezbråcat
Fig. 22. pe¿tele pielea, l-a våzut, cåci era soarele îmbråcat
1
Soarele, din Divanul lui D. Cantemir (1698), dupå Bianu ¿i Hodo¿, Bibliografia
româneascå veche, p. 358.
2
Soarele, din Stema Moldovei, dupå Cartea de învå¡åturå din 1643, Bianu ¿i Hodo¿,
op. cit., I, p. 138.
28 Tudor Pamfile
în piele de pe¿te. Ea a început a-l cuprinde ¿i a-l dezmierda. El, de ciudå cå i-a
vårsat apa ¿i i-a fåcut împotrivå, a alungat-o, så se ducå unde va vedea cu ochii.
ªtia cå sora ei a învå¡at-o.
A pornit ea pe un drum, – era pe ceea lume, – ¿i mergând, a ajuns la baba
Cloan¡a, mama lui. Aceasta, cum a våzut-o, bucuria ei cå are s-o månânce!
I-a aråtat un lan de grâu ¿i i-a spus cå, pânå va veni ea, lanul så fie secerat,
treierat, în saci pus, ba ¿i colaci så gåseascå, cå de nu, o mânâncå.
Ea a început a plânge. Cum putea så facå toate acestea? Soarele înså vedea
toate ¿i-i pårea råu. Veni la dânsa ca båiat ¿i-i zise:
– Taci, nu mai plânge, cå te voi scåpa eu!
Plesni dintr-un bici ¿i se fåcurå toate dupå cum i s-a fost cerut.
Când veni baba Cloan¡a acaså, ciuda ei cå nu o poate mânca. Aceea avea
o cå¡ea cu din¡ii de fier, ¿i când strigå: „sai pe dânsa“, o fåcea mici fårâme.
O trimite så-i aducå fluierul de la ea. O vede båiatul mergând. I se umplu
ochii de lacrimi, cåci ¿tia cå nu mai scapå de acolo.
– Stai så te învå¡ eu ce så faci!
I-a dat un vas cu apå ¿i i-a zis cå pe unde va cålca, så tot spele în urma ei:
pe scåri, pe prag, pe podea ¿i, când va ajunge la cå¡ea, s-o spele ¿i pe dânsa.
Ea a fåcut a¿a.
Când a våzut-o sora babei Cloan¡ei, s-a pus la oglindå så-¿i ascutå din¡ii.
Fata, cum a intrat, a apucat fluierul din cui, ¿i la fugå...
Când se pomene¿te baba, ea, de departe:
– Sai pe ea!
A strigat la cå¡ea. Cå¡eaua nu vrea, cåci a spålat-o. Baba o amenin¡å. Merge pe
scåri dupå ea. Scårile sunt spålate. A pornit baba în urma ei, dar n-a putut-o ajunge.
O vede baba Cloan¡a intrând cu fluierul întreagå-întregu¡å, tocmai când
avea nådejdea cea mai mare cå nu mai este pe lume. De ciudå a ¿i cråpat.
– Vezi ce mi-ai fåcut? – a zis soarele. Mi-ai omorât mama. Dacå mi-ai
fåcut a¿a, så te faci ¿i tu lunå, de acum înainte.
ªi din acel minut a råmas ea luna pe cer1.
Câteodatå chiar mama lui îl ajutå în rosturile lui de dragoste, cum adevere¿te
urmåtoarea poveste:
„Era un båiet al unui om, dar a¿a de frumos ¿i ginga¿, cå nici fecior de
boier nu era ca dânsul. Dupå ce i-au murit pårin¡ii, averea ce i-a råmas a cheltuit-o,
– el n-a ¿tiut cum se face averea, – ¿i-a trebuit så apuce în lume. Norocul îi
jucå, dacå el n-a ¿tiut cum så-l capete!
1
„Ghilu¿ul“, Craiova, 1913, An I, nr. 2, pp. 3-5.
Se duce el printr-un sat, îl întâlne¿te un om:

– Ce cau¡i, båiete?
– Slujbå.
– Nu-i veni la mine?
– Ba oi veni.
– Ce så-¡i dau pe an?
Au fåcut så-i dea o vi¡ea.
Vi¡eaua din ceasul acela a început a se face a¿a de graså ¿i frumoaså!...
Când împline¿te anul, îi månâncå lupul vi¡eaua. Råmâne fårå nimica. Plânge
el. ¥l tocme¿te ståpânul såu pe alt an, pe 25 pråjini de grâu. La nime nu era grâul
a¿a de frumos ca la dânsul: de la rådåcinå pânå sus era numai spic. Vine un nor
de piatrå ¿i îl face påmânt.
Al treilea an se apucå så slujeascå pe un mânz ce va face iapa pe care o
på¿tea el. Mânzul s-a nåscut ¿i un an de zile tot ce mânca el, mânzului îi da, a¿a
cå se fåcuse cât un zmeu; putea zbura prin tor¡ile cerului. Când a împlinit anul,
¿i-a luat calul ¿i a pornit prin nori cu dânsul.
¥n ¡ara aceea se afla un împårat ¿i-avea o fatå tare frumoaså, pe care o ¡inea
închiså într-un foi¿or.
Båietul ¿tia! Trece pe deasupra ¿i zice:
Calule, calule, så te sui în foi¿or,
Cå de fata împåratului mi-i dor!
Calul a sårit peste fereastrå ¿i a intrat la fatå, a sårutat-o ¿i s-a dus.
Venind la câtåva vreme împåratul la dânsa, så-i spunå cå i-au venit pe¡itori,
ea a spus cå cu nimeni nu se va mårita, decât cu acela ce s-a suit la dânsa din
nori, în foi¿or. ¥mpåratul a trimis ¿i l-a cåutat în toate pår¡ile, pânå l-a gåsit ¿i a
fåcut nuntå. O nuntå cum nu s-a mai pomenit! A jucat nunta trei zile ¿i trei
nop¡i, ¿i mireasa era a¿a de frumoaså, încât Sf. Soare, când a venit drept la
amiazå ¿i a våzut-o, nu s-a dus mai departe. A stat în loc, a låsat razele singure
så ardå cât au vrut. Tocmai într-un târziu ¿i-a adus aminte ¿i-a pornit.
Mama Sfântului Soare s-a supårat tare c-a ars atâta lumea la amiazå ¿i l-a
dojenit.
– Doamne, mamå, dacå am våzut o mireaså a¿a de frumoaså!... Cå de-ai fi
våzut-o dumneata, singurå ai fi stat în loc ¿i te-ai fi uitat la dânsa. Du-te dumneata,
mâne cu razele pe cer; eu voi sta acaså ¿i vei vedea-o.
A doua zi mama Sfântului Soare a pornit în locul Sfântului Soare ¿i, când
a våzut-o, a ¿i întins razele ¿i a luat-o. Mirele s-a uitat buimåcit de cap, apoi s-a
gândit:
30 Tudor Pamfile
– Ei, las c-o ajung eu!

A încålecat calul ¿i-a pornit. A mers el prin nori, de a ajuns pânå unde doarme
vântul. (Vântul e zbuciumat de coarnele boului ¿i de parii cei ciopli¡i. Acei care
cioplesc parii pe amândouå pår¡ile, în påmânt ¿i deasupra, nici n-au la ce mai
muri pe ceea lume. De obrazul omului, el (vântul) se îngrajå, cå-i moale).
– Mai am eu mult pânå ce voi ajunge la casa Sfântului Soare.
– Ba n-ai mult; få pe aia, – i-a zis vântul.
A dat pinteni calului, ¿i la fugå, în zbor.
Ajunge la mama Sfântului Soare. Intrå în caså. Ea l-a întrebat ce cautå. El
i-a spus cå slujbå.
– Eu ¿tiu ce slujbå så-¡i dau? Dar a¿teaptå så vinå feciorul meu acaså, cå
poate el î¡i va gåsi.
(Sf. Soare pleacå de acaså tânår ¿i vine seara båtrân, de cele ce vede, de
femeile måritate ce umblå cu capul gol; unele au copii ¿i tot cu capul gol umblå
pe sfântul påmânt, de le vede Sfântul Soare; acesta e mare påcat).
Vine seara Sf. Soare acaså ¿i maicå-sa îi spune de flåcåul ce cere slujbå. ¥l
cheamå la el:
– Ce slujbå så-¡i dau? Doar så te trimit så mergi în locul meu mâne cu
razele pe cer. Te-i duce?
– M-oi duce; de ce nu!
– Iacå drumul pe care ai så-l apuci...
A doua zi mirele porne¿te. Când a fost la prânz, vine Sf. Petrea cu o prescure
¿-un pahar cu vin – mâncarea lui. Unde ¡i-l prinde pe Sf. Petru ¿i-l începe a
bate! De-abia a scåpat din mânile lui.
Ajunge pânå drept la amiazå. Vine Sf. Ilie ¿i-i aduce mâncare. ¥l prinde ¿i
pe Sf. Ilie ¿i-i trage un pui de båtaie.
Seara, la achindii, vine singurå mama soarelui. O bate ¿i pe dânsa bine.
Vine el acaså.
– ºi-ai fåcut slujba?
– Mi-am fåcut. Mergi singur ¿i-i vedea dacå nu ¡i-a plåcea.
Porne¿te a doua zi soarele cu razele. La prânz, Sf. Petru îl ocole¿te, – se
teme så se apropie.
– Dar hai mai tare, Petre, cå mi-i foame!
– Da, – zice Sf. Petru, – m-oi duce, ca iar så må ba¡i?
Aude ¿i de Sf. Ilie acela¿i lucru. Seara îi spune ¿i må-sa cå a båtut-o.
Vine seara acaså ¿i-l cheamå pe argat:
– Da ¿tiu cå mi-ai fåcut bunå treabå. Halal!
– Da ce-am fåcut?
– Da pe Petrea de ce l-ai båtut?

– Da Sf. Petrea de ce a fost a¿a de prost, de a låsat lupul så-mi ia vi¡eaua
(cå Sf. Petru e pe lupi). Eu am slujit un an pentru dânsa ¿i el alte vite din cârd nu
¿i-a gåsit: tocmai pe a mea så i-o dea s-o månânce?
– Ei bine, da pe Ilie de ce l-ai båtut?
– Da de ce am avut un grâu a¿a de frumos, – slujisem un an pe dânsul, –
¿i el a dat o piatrå tocmai pe grâul meu ¿i mi l-a stricat!
– Da pe mama mea de ce o ai båtut-o?
– Da må-ta de ce-i cå¡ea båtrânå, ¿i mi-a luat mireasa din mânå!
– Care mireaså?
– Aceea care ¿ade închiså în cåmarå!
– Aceea e mireasa ta? N-am ¿tiut-o; du-te ¿i ¡i-o ia!
A luat-o pe cal ¿i s-a dus!“1
Prin unele pår¡i se zice cå Sf. Vârvara este mireasa soarelui2.
¥nainte de a råsåri, soarele umblå prin rai, alåturi cu Dumnezeu ¿i cu toate
cetele cere¿ti, ¿i când este så råsarå, poarta raiului se deschide în låturi. Pentru
cinstea raiului, a lui Dumnezeu ¿i a Sfântului Soare, – ochiul Ziditorului3, se
cuvine ca måcar în timpul råsåritului omul så se fereascå de a face vreo faptå
uricioaså; între altele, nu este bine så se måture casa ¿i så se dea gunoiul spre
råsårit4; fåcând astfel duminica, se såvâr¿e¿te un mare påcat, cåci „se colbåie¿te
fa¡a Sfântului Soare“5.
De aceea, atât vråjile, cât ¿i descântecele, prin ajutorul cårora femeile cearcå
sprijinul ¿i altor spirite, în afarå de Dumnezeu, se fac înainte de råsåritul soarelui,
„pânå a nu råsåri soarele“, pentru cå, dupå råsårire, Sf. Soare, care toate le vede,
nu le-ar mai ajuta. Atâta cinste i se cade, cåci el cu razele sale taie balele
1
Voronca, op. cit., pp. 606-608.
2
T. Pamfile, Sårbåtorile de toamnå, p. 154.
3
C. Rådulescu-Codin, Legende, pp. 1-2: „Pe cer a pus [Dumnezeu] soarele, care nu e
decât un ochi al lui Dumnezeu. D-aia când mergem d-a-ndåratele soarele plânge ¿i
diavolul râde“.
4
Cred. rom. din com. ºepu, jud. Tecuci. Gorovei, Credin¡e ¿i supersti¡ii ale poporului
român, Bucure¿ti, 1915, p. 144: „Gunoiul nu se zvârle niciodatå în fa¡a soarelui, cå-i
påtezi fa¡a, ¿i el, pe urmå, vara, ne arde såmånåturile iar iarna laså frâu slobod gerului,
de ni gåte¿tele vitele ¿i pe noi, cu frigul lui“. „Fetele mari, dupå ce måturå, så nu
azvârle gunoiul înspre soare, ci în altå parte, cå numai a¿a se måritå degrabå“.
5
32 Tudor Pamfile
vråjma¿ului, – ale dracilor, – care de la cåderea lor au råmas în cer, – ¿i le face

så nu mai aibå nici o putere.
¥n pragul råsåritului, cu pu¡in înainte de a se lumina de ziuå, de a se slomni1,
de a se sâmcela2, de a såncela zorile, de a zori de ziuå, de a se revårsa de ziuå3,
soarele månâncå bine; ¿i apoi se ive¿te.
Partea dincotro sau încotro råsare soarele se cheamå råsårit, råsåritul
soarelui, råsårire, soare-råsare, råsåri¿4 sau råsårita soarelui. Megleno-românii
îi zic båtirea soarelui5.
Tot cu aceste numiri se boteazå ¿i vremea pe când råsare soarele.
Locul de råsårire al soarelui, pentru aceea¿i localitate, se schimbå în curgerea
anului, când mai spre miazåzi, când mai spre miazånoapte. Dupå credin¡a
popularå, aceasta se întâmplå fiindcå soarele se saturå de privit råutå¡ile ¿i
nelegiuirile ce le vede pe påmânt ¿i cautå så fugå într-o parte. Dumnezeu înså,
în dragostea lui fårå måsurå pentru zidirea mâinilor sale, nu se îndurå så-l lase,
¿i de aceea a pus strajå în cele douå pår¡i, doi sfin¡i, care au poruncå så-i a¡inå
calea. ¥n partea de cåtre miazånoapte se aflå påzitor Sân-Toader cu caii lui, care
îl mânå spre miazåzi, când soarele ajunge cu fuga pânå la dânsul, iar spre miazåzi
se aflå stråjer Sf. Nicolae sau Sân-Nicoarå, care-l opre¿te din fugå ¿i-l întoarce
din nou spre miazånoapte6.
Dupå o altå legendå, soarele fuge spre miazåzi cu nouå cai înhåma¡i la
telegå, cålåri¡i fiecare de câte o babå, iar Sf. Toader îl alungå tot cu nouå cai, pe
care cålåresc nouå mo¿i, din care, cel de-al nouålea este Alexå. Alexå este acela
care gåse¿te calea pe care soarele se furi¿eazå prin poarta cerului7.
1
Ciau¿anu, Supersti¡iile, p. 34.
2
I. Boceanu, Glosar de cuvinte din jud. Muscel, Bucure¿ti, 1903, p. 20.
3
T. Frâncu, G. Candrea, Românii din Mun¡ii Apuseni (Mo¡ii), Bucure¿ti, 1888, p. 20.
4
Marian, op. cit., I, p. 107. „ªezåtoarea“, V, p. 121 ¿i 125. – ºepu, jud. Tecuci.
5
P. Papahagi, Megleno-Românii, II, p. 35.
6
Credin¡å tutoveanå, auzitå în Bârlad. „Albina“, I, pp. 641-642: „Soarele, såtul de
priveli¿tea acestei lumi, vrea så fugå, så nu-i mai vadå fa¡a; de aceea fuge de la råsåritul
adevårat, când înspre miazåzi, ¿i cu ploi ¿i ninsori cautå så orbeascå pe Sân-Toader,
ce-i påze¿te calea în aceastå parte, fiind pus de Dumnezeu anume. Dar Sân-Toader, cu
cei nouå cai ai såi, îl ia la fugå treisprezece såptåmâni ¿i-l alungå înapoi spre råsårit.
Våzând cå nu-i chip de scåpare, soarele o ia înapoi spre miazånoapte ¿i fuge mereu
pânå când se întâlne¿te cu alt stråjer pus de Dumnezeu în aceastå parte, cu Sân-Nicoarå,
¿i-l întoarce înapoi spre råsårit. ¥n aceastå parte odatå ¿i odatå tot va scåpa, cåci pe
când Sân-Toader e tânår ¿i are cai, Sân-Nicoarå e båtrân“.
7
„Albina“, I, p. 643. Vezi ¿i Voronca, op. cit., p. 643.
De cåldurå, ca ¿i de frig, soarele suferå ca ori¿icare om. La Vinerea-Mare,

când vremea începe så se råceascå sim¡itor, soarele î¿i cumpårå ¿i el cojoc1.
Soarele råsare întotdeauna posomorât, din pricina prea multelor råutå¡i pe
care le vede; vesel nu råsare decât de douå ori pe ani: la Blagovi¿tenie ¿i la
Pa¿ti. Unii adaugå ¿i Sâmzienele2.
Prin Bucovina se crede cå supårarea aceasta vine din pricina unei dragoste
nenorocite... a soarelui.
„Soarele e un om, e flacåu el încå; nu-i însurat. Povestea lui e a¿a:
Zice cå era la un împårat o fatå frumoaså, ¿i soarelui a¿a i-a fost de dragå,
c-a mers la tatål såu s-o cearå. Tatål fetei n-a ¿tiut cå acela-i soare; a zis cå cum
a da-o dupå unul ce n-are nimic! ªi n-a vrut s-o dea.
Acolo, la împårat în ogradå, era un prooroc, un nåzdråvan, ¿i aceluia îi era
dragå fata. ªi s-a bågat de argat, doar ar putea-o cåpåta.
Vine soarele la dânsul ¿i-i spune:
– Nu mi-i putea ajuta s-o fur?
– Nu ¡i-oi ajuta, zice el, cå ¿i mie mi-i dragå; ¿i eu vreau s-o iau.
– Da, zice soarele, unde ¡i-a da-o tatål ei, dar mie nu mi-a da-o, cå-s soare!
Få bine, – îi zice soarele, – ¿i-mi adå o leacå de apå de la fântânå, så må spål!
Nåzdråvanul l-a ascultat ¿i s-a dus så-i aducå. Pânå så vinå el, soarele a
furat fata ¿i a sorbit-o cu el pânå la cer. Cum a venit nåzdråvanul, el a ¿i ¿tiut;
fuga a mers la împårat ¿i i-a spus cå soarele i-a furat fata.
– Ce mi-i da mie, – zise el, – så ¡i-o aduc?
– Ce så-¡i dau! ºi-oi da fata ¿i coroana, ¿i te-oi låsa pe tine împårat.
El s-a apucat ¿i a fåcut scåri pânå la cer ¿i s-a suit. Acolo, cum a ajuns, s-a
rugat la soare så-l primeascå de argat.
– Bine, zice soarele, te-oi primi la cai, – cå soarele are patru cai 3 ¿i cu
cåru¡a aceea umblå.
El n-a vrut; a zis cå el nu ¿tie la cai, dar va fi a¿a, pe lângå gospodårie.
Soarele s-a dus de acaså ¿i-a låsat pe mireasa lui s-o påzeascå må-sa. Ea sta
închiså într-a douåsprezecea odaie. Cum a plecat soarele, nåzdråvanul se duce
¿i deschide toate u¿ile, – må rog, ce nu poate un nåzdråvan! – ¿i ajunge la
dânsa. Ea s-a speriat când l-a våzut.
1
Cred. rom. din jud. Tecuci, com. ºepu. Cf. T. Pamfile, Sårbåtorile de toamnå, p. 61.
2
3
Caii soarelui sunt pomeni¡i mai departe în cântecele despre trista dragoste a lui cu luna.
Cf. ªåineanu, Basmele române, Bucure¿ti, 1895, p. 978; romanii îi numeau, prin Ovidiu,
equi flammiferi, Duray, Histoire des Grecs, I, p. 27; ¿i grecii î¿i închipuiau pe soare cu
capul radiant mânând patru cai.
34 Tudor Pamfile
– Cum de ai venit aici? – îi zice ea.

– Am fåcut scarå pânå la cer, cåci m-a trimis tatål tåu så te iau.
– Ia-må, – a zis ea, – cå nu mi-i drag, måcar cå-i soare ¿i-i a¿a de frumos.
ªi-a luat-o, ¿i s-a dus. Când a venit soarele acaså, a gåsit u¿ile descuiate ¿i
pe mireasa lui nicåieri.
Ea s-a måritat cu acela, dar soarele de atunci nu ¿i-a mai gåsit de potriva ei,
ca så-i placå, ¿i de aceea tare e supårat cå e neînsurat.
Så lua¡i seama când merge soarele; el întruna e supårat.
Numai de douå ori pe an e vesel: în ziua de Pa¿ti ¿i în ziua de Blagovi¿tenii.
Atunci, a¿a e de luminos ¿i joacå, cå parcå-s trei sori. Unii zic cå-s trei zile în
care e vesel, – parcå ¿i la Sânziene...; de altfel, întruna soarele e supårat“1.
Prin jud. Tecuci se crede cå soarele råsare întotdeauna vesel, cåci atunci
stå în gura raiului2.
Soarele råsare din apå; dovadå despre aceasta sunt stropii de apå care picurå
de pe fa¡a lui când se vede pu¡in ridicat pe zare, ¿i pe care noi, ne¿tiutorii, îi
numim raze3.
Fiind ie¿it din apå, soarele este curat; de aceea este påcat ca cineva så-l
priveascå, înainte de a se spåla. Unul ca acesta vå cåpåta ¿i boalå de cap numitå
soare în cap, care îndeob¿te se dobânde¿te ¿i de oricine ar privi råsåritul4, cåci
„cine-i pune så se uite, tocmai ei, ni¿te påmânteni, la un soare, care în clipa
råsåritului, e o împåråteaså strålucitoare?“5
Când råsåritul soarelui e mândru, se crede cå peste zi vremea va fi frumoaså6,
– „ziua bunå, de diminea¡å se cunoa¿te!“
Dacå la Buna-vestire soarele råsare dis-de-diminea¡å, – adicå dacå se pare
cå råsare mai diminea¡å ca de obicei, lucru ce se întâmplå când cerul ¿i våzduhul
este curat – se zice cå primåvara va fi timpurie7.
Dacå la Ovidenie soarele råsare în senin, se crede cå peste an va fi bel¿ug
în roade; dacå råsare în nori, se zice cå vremea va fi secetoaså ¿i, prin urmare,
bucatele nu se vor face cu prisos8.
1
2
Culegere din com. ºepu.
3
Idem.
4
5
Ibidem, p. 612.
6
7
D. Dan, Comuna Straja ¿i locuitorii ei, Cernåu¡i, 1897, p. 96.
8
Când soarele råsare în nori, vremea se va strica peste zi1.

Cel pe care îl apucå soarele într-o zi întâi în pat, nu mai face avere2.
Cu privire la råsåritul soarelui în ziua de Buna-vestire se cred urmåtoarele:
Dacå soarele va ie¿i din nori de diminea¡å, timpul va fi „devreme“, adicå
roadele câmpului vor cre¿te mai curând ca de obicei;
Dacå soarele va råsåri în nori ¿i nu se va vedea decât la amiazå, timpul va
fi „la vreme“, adicå va fi ca de obicei;
Dacå soarele va råsåri în nori ¿i nu se va vedea decât cåtre searå, e semn cå
timpul va fi „târziu“, adicå dezvoltarea verde¡ii va întârzia.
Pentru aceea¿i zi, ivirea soarelui se pune în legåturå ¿i cu felul de påpu¿oi
care vor da roade mai din bel¿ug în anul acela. Astfel:
Dacå soarele va ie¿i din nori diminea¡a, påpu¿oii care se vor semånå mai
devreme, vor fi cei mai buni.
Dacå soarele se va ivi de-amiazå, vor fi mai buni påpu¿oii care se vor
semånå ca de obicei, – „påpu¿oii mijlocii“.
Dacå soarele va råsåri din nori cåtre searå,
„påpu¿oii târzii“ vor da roadele cele mai bune3.
Fie socotit ca voinic cu fa¡a luminoaså, fie
închipuit sub o altå înfå¡i¿are, poporul român
crede cå nu soarele merge singur pe cer, mai
ales în întâia jumåtate a zilei, când urmeazå så
urce greul sui¿ al cerului. Soarele, spun unii,
merge ve¿nic cålare pe un leu4, – a¿a cum îl
zugråvesc zodiacele (cår¡ile de zodii); cålare pe
o parte a leului (fig. 3), iar al¡ii cred cå aceasta
se întâmplå numai pânå la amiazå.
Pe alocuri se crede cå pânå la prânz soarele
este ajutat la urcu¿ de un bivol, iar pânå la amiazå
Fig. 35. de un cal6, ori bivol ¿i cal, ori bivol ¿i leu7, ori
1
„ªezåtoarea“, IV, p. 120. Zanne, Proverbele, IX, p. 372.
2
Cred rom. din com. ºepu, jud. Tecuci.
3
Marian, Sårbåtorile, II, p. 223.
4
5
Dupå un vechi calendar cu zodii.
6
Ibidem, p. 60: „Så nu fie cumva aceastå credin¡å în legåturå cu faptul cå vara soarele
råsare imediat dupå constela¡ia taurului, care ar fi bivolul pe care cålåre¿te soarele ¿i
când apune, se vede în urma lui constela¡ia leului sau calul“.
7
Ibidem.
36 Tudor Pamfile
de un iepure ¿chiop1, ori numai de un leu, care va merge slobod pânå la

amiazå2.
Prin Bucovina se zice cå soarele e tras „la deal“ de doisprezece boi, pânå la
amiazå, când îl laså ¿i se întorc îndåråt. De aici încolo, va fi dus de ¿apte iepuri.
Pe alocuri se spune cå soarele merge-n telega lui traså de nouå cai3.
Unii cred cå de la amiazå ¿i pânå seara, soarele merge pe un leu împiedecat,
cåci, venind calea „la vale“, de-ar fi leul cu picioarele slobode, ar merge prea
repede ¿i astfel ziua s-ar încheia mai curând4.
Calea soarelui pe cer, de la råsårit ¿i pânå la ameazå, se prubuluie¿te, adicå
se pre¡uie¿te, se socote¿te în suli¡i, haragi, be¡e, ciomege, copaci, staturi de om
¿.a. De pildå: „e soarele [ridicat] de douå suli¡i, de-un harag, de trei be¡e, de-un
„ciumag“, de un stat de om, d-un copaciu“.
Vremea, dupå locul soarelui pe cer, se zice cå este:
¥n faptul zilei, la ziuå, diminea¡å, dis-diminea¡å sau desni¡å5, pu¡in dupå
ce soarele a råsårit;
Prânz mic, prânzul6, prânzi¿or, prân¿or7 sau prânzul cel (ål) mic, când
soarele este cam de trei suli¡i, sau la a treia parte din urcu¿;
Improor, împror, nåproor, nåpråor, prânz sau prânzul cel mare, când soarele
a stråbåtut jumåtate din urcu¿ul cerului, ceea ce-ar fi pe la ora 9 sau 10 înainte
de amiazå;
Prânzul mare sau sub-amiazå (pron. pop.: supt-agneazå), pe la ora
unsprezece8.
Când soarele î¿i ispråve¿te urcu¿ul, când, prin urmare, stå gata så scoboare,
se zice cå-i de-amiazå, la amiazå, în amiazå, amiazåzi, la sau då nåmiaz,
nåmiazå, nemiaz, nåmiez, prânz, prânz bun, la cruce, cruce-amiazi9, în råscruce
sau în råscrucele cerului.
1
Cred. rom. din jud. Tecuci.
2
Idem. Cf. Ciau¿anu, op. cit., pp. 82-83. Cât de absurdå e legåturå aceasta, tot acolo:
„Nu-i vorbå, carul ¿i caii de foc ai acestuia, caii soarelui, dupå închipuirea greceascå
¿i indianå, ai lui Helios, i-a dat românul Sfântului Ilie: chestie de asemånare de nume
între Elios ¿i Ilie, de care avem atâtea exemple în mitologie“.
3
„Convorbiri literare“, XLII, p. 488.
4
5
D. Dan, Straja, p. 93.
6
Frâncu-Candrea, op. cit., p. 20: La prânzu¡, pe la 8-9 ceasuri.
7
„Ion Creangå“, VI, p. 35.
8
Marian, Sårbåtorile, I, p. 107. Dat. rom. din com. ºepu, jud. Tecuci. „Ion Creangå“,
VI, pp. 35-36.
9
Totu¿i, în Marian, op. cit., I, p. 12, citim: prânz mare, cruce amiazi înainte de ora 12.
Aici se crede cå soarele se odihne¿te „cât ai clipi“, mâncând un col¡ de

prescurå ¿i bând un pahar cu vin. Cel ce munce¿te în acest råstimp face un mare
påcat1. Credin¡a cå soarele la amiazå se odihne¿te o întâlnim la ucrainieni2 ¿i
alte popula¡ii ruse¿ti3.
Acum, soarele, care de la råsårire nu ¿i-a aråtat decât o fa¡å a lui, ¿i-o
schimbå, aråtându-¿i-o pe-a doua, cu care apune chiar4.
Cine s-ar putea uita la soare drept de-amiazå, ar vedea într-însul chipul lui
Dumnezeu5.
¥n ghicitorile sau cimiliturile sale, poporul zugråve¿te astfel soarele ce
stråluce¿te pe întinsul cerului:
Cåciula fârtatului
¥n mijlocul satului6.
Am un bulgåre de aur,
Joacå pe-o piele de taur7.
Am un mår aurit,
Umblå pe sus råtåcit.
Cercelu¿ul doamnei
ªade-n fundul oalei,
adicå:
[Soarele, strålucitor ca] cercelul doamnei stå în fundul [cerului, asemånåtor
clopotului sau] oalei. Se poate înså cå aici oala så fie cerul, ca un clopot cu gura
1
Voronca, op. cit., p. 338. Ibidem, p. 589: „La amiazi se ¿ede, nu se lucreazå, cå atuncea
soarele doarme o minutå, un ceas. Sf. soare se mânie, zice: «Eu, cå-s soare, ¿i stau, da
tu så nu stai?» Atunci se pare cå-i este dat ¿i Necuratului så facå tot soiul de råutå¡i.“
2
3
Ibidem, XXII, p. 195.
4
5
Cred. rom. din Vicovul de Sus, Bucovina, împårt. de d-l P. Cârstean.
6
A. Gorovei, Cimiliturile românilor, Bucure¿ti, 1898, p. 350: variantå în N. Påsculescu,
Literaturå popularå româneascå, Bucure¿ti, 1910, p. 100. Iar când e gata så apunå, se
cimile¿te:
Cåciula sfârtarului
¥n marginea satului.
7
Gorovei, op. cit., p. 349: sau la Påsculescu, op. cit., p. 100:
Am un mår de aur,
Joacå pe piele de taur.
38 Tudor Pamfile
pe påmânt, în fundul cåruia se vede soarele, ca ¿i cum în fundul unui clopot s-ar
vedea cercelul sau toarta de care se spânzurå limba clopotului. ¥n legåturå cu
acea toartå sau ureche, poporul spune: toarta, toartele sau tor¡ile cerului, printre
care zboarå caii nåzdråvani ai fe¡i-frumo¿ilor ¿i de care, pe vremea potopului,
s-a fost apucat cu mâinile un uria¿, ca så nu-l înece apele.
Am un cocolo¿ de unt,
Toate våile le ung.
Cine arde ¿i fum nu face?1
La amiazå Necuratul se întoarce cu spatele la soare ¿i de aceea Sf. Ilie
aruncå cu såge¡ile dupå dânsul, ca så-l ucidå2.
Unii oameni, în sfâr¿it, zic cå este bine ca nici din caså så nu iaså pe aceastå
vreme, iar al¡ii se tem de vântul cel vârticu¿3.
Când soarele stråluce¿te „în senin“ se zice cå „e soare“, stare doritå de
femei pe vremea ghilitului pânzei, ¿i de muncitori, pe vremea treieratului. Acest
„soare“, adicå aceastå vreme seninå se poate cunoa¿te de mai înainte de cei ce
viseazå foc, cu o noapte mai înainte, sau de femeile care viseazå o mireaså4.
Cåldura soarelui din timpul verii se zice cå e hotårâtå de Dumnezeu ca så
se coacå holdele; când aceastå cåldurå nu este de ajuns, i se trimite într-ajutor
ni¿te balauri, care o måresc5.
„¥n soare“ nu se poate uita ori¿icine, mai ales atunci când arde, adicå
dogore¿te tare; atunci, numai ho¡ii ¿i oamenii iubåre¡i îl pot privi. Aceastå ar¿i¡å6,
zåduh, zåduv, zåpu¿alå, cråpåt, cråpet7 sau cocåt, care aproape nu se mai poate
îndura, se crede a fi un semn de ploaie8.
Totu¿i niciodatå soarele n-ar putea supåra lumea cu nespusa lui ar¿i¡å, dacå
ar bate vântul. ¥n aceastå privin¡å pomenim numai aici cunoscuta povestire de
1
Påsculescu, op. cit., pp. 99-100.
2
3
Ibidem.
4
5
6
¥n a¿ezåmântul pentru ¿coli al lui Constantin Vodå Moruz, din 24 mai 1803, se scrie
(Uricar, III, p. 29 ¿i originalul în române¿te ¿i grece¿te påstrat în Muzeul „Saint-
Georges“ din Bârlad): „ªtiin¡a ce deplinå a fie¿tecåreia învå¡åturi se na¿te din
necontenita silin¡å, iar din silin¡a ce se face rânduri-rânduri se na¿te uitare; pentru
aceea nu este voie a învå¡a cu contenire, decât numai duminicile ¿i alte praznice
împåråte¿ti ¿i în vremea ar¿i¡ilor cåne¿te“.
7
Boceanu, op. cit., p. 7.
8
Marian, Sårbåtorile, I, p. 118. „ªezåtoarea“, IV, p. 120. Zanne, Proverbele, IX, p. 372.
întrecere între vânt, pe de o parte, ¿i soare ¿i ger pe de alta, pe care o au aproape

toate na¡iunile1.
Când zilele dinaintea unei zile n-a fost vreme frumoaså, ele se vor schimba,
dacå soarele stråluce¿te måcar cât de pu¡in în seninåtate2.
Uneori cerul este cåptu¿it cu o cea¡å u¿oarå, ceea ce face ca soarele så parå
înconjurat de un cerc3, cercul sau cearcån4, care se crede a fi un semn prevestitor
de ploaie5.
Alteori, soarele pare frânt în douå bucå¡i; poporul zice atunci cå sunt doi sori
pe cer, ceea ce ar prevesti un råzboiu6; alteori se pare cå sunt pe cer trei sori, ceea ce
se socote¿te tot ca un semn prevestitor de råzboi sau ca unul de „sfadå între-mpåra¡i“7.
Mergând cåtre apus, soarele trece pe la chindie, care se mai cheamå ¿i
cina-micå, de-amiazå-n-de-searå, su-nimiez8, ojinå, ojini¡å sau ujinå9, când,
dupå credin¡a unora, soarele se odihne¿te pu¡in; apoi, soarele merge pe la toacå
¿i în sfâr¿it, apune sau sfin¡e¿te.
Atât vremea apusului, cât ¿i locul unde apune soarele se cheamå ¿i soare-
apune10, sfin¡it, asfin¡it, scapåt11, soare-capåt12, scåpåtatul soarelui13, scåpåtat
sau scåpåti¿1, macedo-românii îi zic scåpitarea soarelui.
1
Cf. ªåineanu, Basmele române, p. 996-997.
2
Marian, Sårbåtorile, I, p. 120.
3
Un cântec de pe Târnave (1000 de doine, strigåturi ¿i chiuituri, Bra¿ov, 1891, p. 209):
Batå-te, mândru¡å, batå...
Cercul cel de lângå soare,
Dragostea noastrå cea mare.
ªi unul moldovenesc (T. Pamfile, Cântece de ¡arå, Bucure¿ti, 1913, p. 186):
Cercånel de lângå lunå, Scriså de mânile tale.
Spune-i badii voie bunå; ªi mi-o trimite pe vânt,
Cercånel de lângå soare, Ca så vie mai curând,
Trimite-mi, bade, scrisoare Cå nu mai pot de urât!
4
T. Bud, Poezii populare din Maramure¿, Bucure¿ti, 1908, p. 76.
5
6
Zanne, Proverbele, IX, p. 372.
7
„ªezåtoarea“, VI, p. 55.
8
C. Rådulescu-Codin, ¥ngerul românului, Bucure¿ti, 1913, p. 361.
9
T. Bud, op. cit., p. 31.
10
„ªezåtoarea“, V, p. 125.
11
N. Påsculescu, op. cit., p. 376.
12
C. Rådulescu-Codin, ¥ngerul românului, Bucure¿ti, 1913, p. 360.
13
De la rom. din jud. Vâlcea, împårt. de d-l I.N. Popescu.
40 Tudor Pamfile
Când soarele apune, fiind cu totul acoperit de nori, se crede cå nu peste

mult va ploua2. Prin jud. Bacåu se crede cå aceasta este un semn de vreme
bunå3.
Adesea soarele întâmpinå pe zarea apusului numai ni¿te fâ¿ii de nori pe
care îi împurpureazå foarte frumos, aråtându-se în acela¿i timp printre dân¿ii.
Atunci se pare cå soarele se opre¿te pu¡in în pragul asfin¡itului ¿i prive¿te, se
uitå sau cautå înapoi. Aceasta se socote¿te ca un semn cå vremea se va schimba,
adicå se va strica, dacå pânå în ziua aceea a fost bunå4, sau se va îndrepta, dacå
pânå atunci a fost rea5.
Iatå o povestire bucovineanå în care se aratå cå, într-adevår, soarele se
poate opri în pragul asfin¡itului:
„Era så se mårite odatå o fatå; ¿-amu era sâmbåtå la toacå ¿i ea încå nu
gåtise de cusut cåme¿a de mire.
– Sfinte soare,
Sfinte soare,
Få ziua mai mare! –
se roagå ea la Sf. soare cu lacrimile în ochi. Sf. soare a ascultat-o ¿-a stat pe cer
pânå ce a fost ea gata cu cåme¿a. Da mama Sfântului soare nu-¿i aflå loc,
a¿teptându-l acaså cu scåldåtoarea, cåci ea ¿tia când era vremea så vinå. (Cå
soarele, când vine acaså, se spalå de toate råutå¡ile câte le vede pe lume. El e
atât de påtat ¿i plin de colb ¿i de gunoaie, cåci sunt oameni cå aruncå cu gunoaiele
înaintea soarelui, ori al¡i oameni nu se îndoiesc când merg pentru dân¿ii afarå,
så se întoarcå cu spatele, så nu le vadå Sf. soare ori Sf. lunå trupul, cåci e foarte
påcat. El de toate ce le vede, pânå seara, vine a¿a de supårat ¿i îmbåtrânit!).
¥n seara aceea, våzând mama Sfântului soare cå nu mai vine, a gândit cå
l-au mâncat vârcolacii. Spaima ei! ¥n sfâr¿it, într-un târziu, iatå cå vine ¿i Sf.
soare.
– Da bine, ce ai stat a¿a de mult? Vai de mine, ce fricå am tras!
– Am stat, mamå, cå nu-¿i gåtise o mireaså cåme¿a de mire de cusut; ¿i
pentru cå m-a rugat ¿i era curatå, i-am fåcut hatârul ¿i am ¡inut ziua mai mare.
1
Viciu, Glosar, p. 75. Culegere din com. Domni¡a, jud. R.-Sårat.
2
Cred. rom. din com. Ciure¿ti, jud. Tutova, comunicatå de d-l G.V. ªu¿nea.
3
Cred. rom. din com. Ardeoani, împårt. de d-l D.I. Procopie.
4
„ªezåtoarea“, IV, p. 120. Zanne, Proverbele, IX, p. 373. Voronca, op. cit., p. 926.
5
„ªezåtoarea“, X, p. 63.
– Så dea Dumnezeu ca cåme¿ile ce-a cusut de mire pânå mâini diminea¡å,

pentru amândoi, de moarte så le fie!
A doua zi, când s-au trezit nunta¿ii, i-au gåsit pe amândoi mor¡i, i-au îmbråcat
în cåme¿ile de miri ¿i i-au îngropat, – pentru frica ce a tras-o mama Sfântului
soare ¿i pentru cå a cusut spre Sf. Duminicå. Sâmbåtå cum toacå, så la¿i lucrul,
cusutul, împletitul, torsul ¿i tocmai luni, când råsare soarele, iar så te apuci“1.
Când soarele sfin¡e¿te, se zice cå el se aflå în partea iadului ¿i este trist2;
atunci, el ospåteazå bine, dupå unele credin¡e3, iar, dupå altele, månâncå numai
un corn de prescurå ¿i bea un pahar de vin4 . ¥n acest timp nu-i este nimånui
îngåduit så månânce; cel ce va mânca, se crede cå va fi pedepsit cu bube5 sau
ca¿ la gurå6, sau va fi apucat de dureri de cap7.
Tot pentru acest cuvânt, mul¡i se feresc ca så nu doarmå în vremea apusului8.
O astfel de credin¡å o întâlnim ¿i la ru¿i: cel ce se culcå în sfin¡itul soarelui, se
îmbolnåve¿te de friguri9.
Ca o cinste pentru soarele ce apune, dupå ce a luminat ¿i a încålzit påmântul,
gospodarii se feresc de a arunca afarå în vremea apusului zoile rufelor sau ale
vaselor ¿i gunoiul ce se måturå din caså.
Ro¿ea¡a cerului, la apus, se socote¿te ca o prevestire cå a doua zi va fi cald
¿i frumos10.
Dupå ce apune, soarele merge pe jos prin taini¡ele de sub påmânt, pânå
când ajunge din nou la råsårit, – în¡elegând poporul prin aceasta, cå noaptea
soarele lumineazå pe lumea cealaltå11. Al¡ii spun cå soarele sfin¡e¿te în marea
cea fårå sfâr¿it, care înconjoarå lumea de jur împrejur12. Pe aceastå mare, soarele
plute¿te cu luntrea, mergând spre råsårit, de unde iar începe så urce bolta
cereascå13. Al¡ii cred cå pe timpul nop¡ii, atât soarele, cât ¿i leul såu dorm, ¿i
1
2
3
4
Ibidem, pp. 60-61. C. Rådulescu-Codin ¿i D. Mihalache, Sårbåtorile poporului,
Bucure¿ti, 1909, p. 109.
5
Revista „Tinerimea Românå“, III-I, p. 448.
6
Cred. rom. din j. Vâlcea, împårt. de d-l I.N. Popescu, A. Gorovei, Supersti¡ii, p. 189.
7
C. Rådulescu-Codin ¿i D. Mihalache, op. cit., p. 109. Gorovei, Supersti¡ii, p. 182.
8
9
Revue des traditions populaires, XXII, 298.
10
Cred. rom. din com. Covasna, jud. Fålciu, împårt. de d-l G. Polcovnicu.
11
12
13
42 Tudor Pamfile
astfel, adormi¡i cum sunt, îi iau ni¿te mon¿tri, care-i duc la råsårit. Dacå noaptea
soarele s-a putut odihni cum se cade, el råsare diminea¡a frumos; dacå n-a putut
så se odihneascå bine, soarele råsare posomorât, ori nu se aratå deloc1.
Despre o credin¡å boto¿eneanå, care ne poveste¿te de baia soarelui, spre a
se curå¡i de câte-s pe lume, am pomenit mai sus.
Prin Bucovina se crede cå soarele, când apune, este foarte înfierbântat, din
pricina alergåturii pe cer. „El atâta [are], cå seara, cum asfin¡e¿te, intrå în mare
de pe sub påmânt ¿i se scaldå vreo câteva ceasuri. De acolo merge drept sub
påmânt, în mare, la casa lui, de stå douå ceasuri pe loc ¿i doarme. Pe urmå se
scoalå ¿i se scaldå în mare ¿i din scåldåtoare îl ridicå dracii în sus. ¥n fiecare zi
trebuie ¿aptezeci ¿i ¿apte de draci ca så-l ridice. Cât e în mare, ei pun mâna pe
dânsul, nu-i frige; iar cum îl scot afarå, to¡i cad ar¿i ¿i a doua zi vin al¡ii în loc.
De aceea, pentru cå se scaldå soarele, nu ne arde pe noi; dar dacå nu s-ar
råcori, ne-ar omorî. ªi pentru cå Sfântul soare se scaldå, nu e nimica a¿a de
curat ca Sfântul soare. El e om. Acolo, în mare, are so¡ie. Soarele e cu aripi de
foc. Aripile lui sunt a¿a rotunde, cå vin laolaltå, de se pare rotund, dar în mijloc
e un om cu crucea în spate. Cine se uitå bine la soare, îl vede drept în mijloc.
Eu, – spune povestitorul, – l-am våzut, tocmai a¿a cum e, dar dupå aceea douå
zile n-am mai våzut cu ochii nimica“2.
Scåldându-se în mare, o parte din apå arde, – se preface în nori, ¿i astfel se
împu¡ineazå: „cå altfel ne-am îneca; câte ape curg în mare, s-ar revårsa peste
påmânt“3.
Macedo-românii socotesc cå locuin¡a soarelui e în Dzeana-Aripidinå, –
deal-povârni¿, unde trebuie så meargå cei ce vrea så afle ceva, cåci soarele toate
le vede ¿i le ¿tie4.
Prin Bucovina, pe unde se crede cå sub påmântul nostru se aflå rohmanii,
fire¿te, se spune cå în curgerea nop¡ii, soarele lumineazå cuprinsul acesta5.
Tot pe acolo se spune cå noaptea mama soarelui îl spalå cu lapte dulce, ca
så-l facå, din båtrân, cu barba albå pânå la brâu, din pricina råutå¡ilor våzute pe
påmânt, iarå¿i copil de ¿apte ani, cum råsare diminea¡a. Al¡ii spun cå, dupå ce
1
2
3
Ibidem, p. 588: „Soarele umblå toatå ziua ¿i seara intrå în mare, de usucå apa de câ¡iva
stânjini; altfel s-ar izeri lumea, câte ploi ¿i câte ape curg. Soarele toate apele le usucå“.
4
P. Papahagi, Basme aromâne, Bucure¿ti, 1905, p. 589.
5
apune, soarele merge cam jumåtate din noapte, pânå când ajunge la casa mamei
sale. Aceasta îi då priminele ¿i-l mânå så se scalde în mare, ca så se cure¡e de tot
råul våzut în lume. De aceea diminea¡a, soarele este ro¿u, „cå iese din scåldåtoare“1.
¥n visuri, soare înseamnå „soare“ pentru a doua zi, adicå senin ¿i cåldurå2.
Prin Bucovina înseamnå noroc, foc sau biruin¡å. „Soare de viseazå fata mare,
se va mårita; o va lua un flåcåu. De viseazå soarele la råsårit, diminea¡a, se va
mårita degrabå; de [va fi soare] la amiazå, [se va mårita] mai târziu; despre
asfin¡it, se va mårita håt târziu“.
Omul de viseazå soarele råsårind, diminea¡a, va avea via¡å lungå; pe la
amiazå, îi e via¡a pe jumåtate; de la asfin¡it, îi e veacul spre sfâr¿it3.
Må opun câtorva påreri råzle¡e cå poporul român mai påstreazå, con¿tient,
în religia sa supersti¡ioaså, ceva din pågânescul cult al soarelui, dacå nume¿te
Sfântul soare de multe ori, cum am våzut ¿i cum se mai aude:
Mult må-ntreabå Sfântul soare
Ce m-am uscat pe picioare?
într-un cântec bånå¡ean4.
Diminea¡a, românul se închinå întorcându-se cu fa¡a spre råsårit, poate
tocmai când råsare ¿i soarele. Aceasta nu înseamnå cå poporul vede în soare o
fiin¡å sfântå, împuternicitå de Dumnezeu cu orânduirea darurilor ¿i osândelor,
cum sunt sfin¡ii. Soarele este un lucru de seamå ie¿it din mâna Ziditorului, ¿i
pentru aceasta „e sfânt“, adicå e sfin¡it, cum e ¿i cerul, ¿i stelele, ¿i alte lucruri.
¥nchinarea spre råsårit se face în mijlocul firii, dupå cum se face ¿i în bisericå, ¿i
în caså, unde icoanele atârnå în peretele de råsårit, totdeauna.
Tot astfel, dacå prin Bucovina întâlnim credin¡a cå soarele este închipuit în
troi¡a lumânårii cu care cre¿tinii merg la bisericå, la Iordan, la ¥nviere ¿i alteori5,
aceasta trebuie så o socotim ca o înrâurire a cår¡ilor biserice¿ti, care poetizeazå
pe Mântuitor cu numele de „Soarele dreptå¡ii“.
Sf. soare se gåse¿te ¿i în unele vråji, prin care, fetele mai ales, socotesc cå
se vor face, nu frumoase, ci vor vråji privirile altora, ca så le socoteascå frumoase,
¿i deci, ca så le îndrågeascå.
1
2
3
4
1000 de doine, strigåturi ¿i chiuituri, p. 75.
5
Elena Niculi¡å-Voronca, Studii în folclor, Bucure¿ti, 1908, p. 7.
44 Tudor Pamfile
Iatå o vrajå din T. Mågurele, pe care cel ce vrea så fie îndrågit o roste¿te
cåtre soare, de trei ori, la apusul ori la råsåritul lui:
Tu soare, Så i se lipeascå pårul de cåciulå,
Frå¡ioare, Cåciula de pår,
Toatå lumea î¡i zice soare, Cåma¿a de trup,
Numai eu î¡i zic murå: Trupul de cåma¿å,
Toatå lumea så-mi cate-n gurå. Piciorul de opincå,
ªi mic, ¿i mare Opinca de picior,
Dar mai vârtos N. Så batå a cråpa,
Cine-n spate m-o vedea, Pân’ la mine n-o pleca;
Pe mine nu må va uita. Så batå a plesni,
Cine-n urmå mi-o cålca, Pân’ la mine n-o veni
Tot în gurå mi-o cåta. ªi cu mine n-o vorbi.
ªi mic, ¿i mare, Tu, soare,
Dar mai vârtos N... Frå¡ioare,
Ascultå ¿i-a mea chemare1.
¥nainte de råsåritul soarelui, fata care merge så se spele la izvor, så se spele
întorcându-se cu fa¡a dincotro råsare soarele ¿i så zicå:
– Dupå cum a¿teaptå oamenii soarele, a¿a så må a¿tepte ¿i pe mine flåcåii!2
Din vraja: Sfinte domn mare,
Sfinte soare, ªi patruzeci ¿i patru de råzi¿oare.
Sfinte domn mare, Patru mi le då mie
Eu nu rådic vânt ªi patru ¡ine-le ¡ie.
De la påmânt, Douå så mi le pun
Ci cercul tåu ¥n sprincenele mele,
¥n capul meu, ªi douå în umerii obrazului.
Razele tale La to¡i feciorii så le par
¥n genele mele. Cire¿ de munte înflorit,
Sfinte soare, Cu mårgåritar îngrådit.3
sau acest descântec, pe care fata îl roste¿te la råsåritul soarelui, cu mâinile ridicate
în sus ¿i cu fa¡a spre råsårit:
1
A.M. Nour, Descântece ¿i vråji din popor, Craiova, 1912, pp. 41-42.
2
„ªezåtoarea“, XIV, p. 76.
3
Familia“, XI, p. 68.
Soare, soare, Ca Sfântul soare

Când råsai, Când råsare.
¥n fa¡a mea råsai; ¥n fa¡å cu soarele
Comânacul tåu ¥n dos cu doamnele.
¥n capul meu: Cåtre câ¡i oi râde,
Incâl¡iile tale Inima le-a plânge:
¥n cålcâiele mele. Cåtre câ¡i m-oi uita,
A¿a så-¡i fiu eu ¡ie To¡i la min’ i-oi aduna1,
sau din rugåciunea cu plan:
Råsai soare ªi peste sfatul meu,
Frå¡ioare, ªi peste mersul meu,
Nu peste cârduri de oi, ªi peste viersul meu.
Nici peste cârduri de boi, Cum îi soarele luminos
Ci peste ochi¿orii mei ªi frumos,
ªi peste statul meu, A¿a så fiu ¿i eu!2,
nu reiese cå soarele este socotit întocmai ca o fiin¡å sau ca un obiect de
închinåciune.
¥n doina:
De când Ghi¡i¿or s-a dus, Sfântul soare-i fierbântos,
Trei garoafe-n poart-am pus; Merge-oleacå, picå jos;
Garoafele s-au uscat, S-o trimit pe Sfânta lunå,
Ghi¡i¿or nu s-a-nturnat. Sfânta lunå
Mi-a trimis Ghi¡å o carte, Cå-i mai bunå,
De trei co¡i ¿i jumåtate. ª-apoi mai îngåduitå,
Så-i trimit ¿i eu o floare; Duce floarea neclintitå,
S-o trimit pe Sfântul soare Ca pentru Ghi¡å gåtitå3,
vom gåsi o aleaså poezie, înså nici o învederatå urmå de cult pågânesc.
2. POVESTEA CIOC¢RLIEI
Dupå credin¡a ob¿teascå, ciocârlia ar fi fåcutå dintr-o fecioarå, prin voin¡a
lui Dumnezeu sau prin blestemul mamei soarelui, ca så curme dragostea dintre
fatå ¿i soare.
1
I. Pop-Reteganul, Starostele, Gherla, 1910, pp. 12-13.
2
Culegere din jud. Boto¿ani, împårt. de d-l D.Gr. Furtunå.
3
T. Pamfile, Cântece de ¡arå, p. 189.
46 Tudor Pamfile
Pe lângå legendele cunoscute1, – douå de toate, – se dau aici urmåtoarele

variante:
¥ntâia se aude prin jud. Suceava:
„Amu, cicå era odatå un împårat ¿i-o împåråteaså. Ei se bucurau de toate
bunåtå¡ile de pe lume, numai copii nu aveau. ªi le era tare rea inima, – cå poate
så fie omul cât de bogat, dacå n-are cine-i mo¿teni batâr numele, geaba mai
tråie¿te în lume; cå averile-s trecåtoare, dar numele cel bun råmâne.
A cercat ea, împåråteasa, fel ¿i chip, så facå copii, dar nici c-a putut face.
¥ntr-o zi au fåcut împåratul ¿i împåråteasa un praznic mare, så aibå pe ceea
lume, cå, dacå n-ai copii, ¿ezi cu ¡årâna în gurå ¿i nu-¡i då nimeni de pomanå,
måcar o lingurå de apå. La petrecerea ceea s-a strâns lumea de pe lume ¿i-a
venit mul¡ime de femei cu copii mici în bra¡e. ªi toate se bucurau ¿i se uitau cu
drag la îngera¿ii lor, numai împåråteasa ¿edea de o parte ¿i ofta, cå ea nu ¿tia
dragostea de mamå ¿i bucuria casei celui care are copii la maså. ªi-a întrebat ¿i
ea pe toatå lumea: ce så facå, så aibå ¿i ea copii, cå-i ardea inima cå nu-i ¿i ea
mamå. ªi s-a pus ¿i ea pe post ¿i pe rugåciuni, ¿i se ruga lui Dumnezeu, de uda
påmântul cu lacrimi.
¥ntr-o noapte a visat împåråteasa c-a venit la ea o babå ¿i i-a zis:
– Bucurå-te, måritå împåråteaså, cå împåratul împåra¡ilor a poruncit så ai
¿i måria ta un copil!
¥n bucuria cea mare s-a trezit ¿i a dus vestea asta ¿i împåratului. Da så nu
se bucure omul de tot, când då norocul peste el, cå tot sui¿ul are ¿i scoborâ¿, ¿i
dupå bucurie vine ¿i scârbå, ¿i jålanie.
Peste nouå luni de la visul acesta, împåråteasa na¿te o copilå, mândrå ¿i
frumoaså, de nu mai era alta ca dânsa, nici în lunå, nici în soare. ªi-a trântit
împåratul o cumåtrie, de s-a bucurat toatå împårå¡ia. ªi nu le mai era acum casa
pustie ¿i tåcutå, ci numai veselie ¿i voie bunå, de socoteai dumneata cå-i raiu în
casa ceea, nu alta!
ªi cre¿tea copila våzând cu ochii, nu alta. Cât cre¿te una de aste de-ale
noastre într-un an, ea cre¿tea într-o zi. ªi a¿a era de mândrå ¿i de frumoaså, de ¿i
soarele ståtea de se uita la ea, cå [vede¡i], cât umblase el prin lume, a¿a minune
nu mai våzuse. Da ¿i fetei îi era drag Sfântul soare, cå, cât ståtea pe afarå,
numai, la el se uita.
ªi azi a¿a, mâine a¿a, numai ce s-a îndrågit copila de soare. ªi cum a crescut
fata mare, numai ce-i tråzne¿te într-o zi în cap: spune împåråtesei cå-i este drag
1
S. Fl. Marian, Ornitologia poporanå românå, Cernåu¡i, 1883, vol. I, p. 354 ¿i urm.
soarele ¿i cå vrea så se ducå la el acaså. Iaca ce poznå-i trecu fetei prin cap, de
le venea pårin¡ilor så înnebuneascå de scârbå ¿i så apuce câmpii. Zåu, a¿a!
Bine-i când då Dumnezeu omului copii cumin¡i, nu de cei ce umblå cu gândurile
dupå lunå ¿i soare!
S-au cercat ei, împåråteasa ¿i împåratul, så-i scoatå nebuneala asta din cap,
da unde a fost de chip? A început fata a se usca de pe picioare, de socoteai cå se
pråpåde¿te. Numai într-un plâns o ducea ¿i numai într-un våicårit, ¿i ziua, ¿i noaptea.
ªi våzând inima de pårin¡i cå li se pråpåde¿te odorul, o învoi så porneascå
la casa soarelui.
ª-a mers fata, ¿-a mers, drumul lung, prin påduri, prin codri, peste våi, prin
mun¡i ¿i peste mun¡i, ¿i-a ajuns la o apå mare. Din apå a ie¿it o fatå frumoaså, care
s-a îndrågit de ea. Fata ceea i-a fåcut un pod mare peste apa ceea ¿i-a trecut
dincolo. ªi iar a mers fata cale lungå, ¿i pe un câmp a dat de-o babå, care på¿tea
ni¿te gâ¿te. Baba o întrebå unde se duce, ¿i ea îi spuse gândul ¿i dorul. Babei,
fiindu-i milå de frumuse¡ea ei care se irosea pe drumuri, a fermecat-o ¿i-a suit-o în
înaltul cerului ¿i, cât ai coace un ou, a ajuns înaintea cur¡ilor Sfântului soare.
Mama Sfântului soare a ie¿it înaintea fetei, mânioaså, ¿i a întrebat-o ce
cautå?
– Caut pe drågu¡ul meu, pe Sfântul soare, cå de multå vreme, de dorul ¿i
dragul lui am pornit de acaså, ¿i mul¡umesc lui Dumnezeu cå l-am gåsit.
Mama Sfântului soare s-a supårat ¿i mai tare pe ea ¿i a blestemat-o, înainte
de a o vedea fecioru-såu, så se prefacå într-o påsåricå.
Fata se prefåcu în ciocârlie ¿i de atunci, hojma ea drumul cåtre soare, ca
så-l gåseascå, – ¿i nu mai ajunge la el.
Când ciocârlia pleacå de jos, så se ducå spre Sfântul soare, îi tare chefoaså,
dar când o ajunge blestemul mamei Sfântului soare, porne¿te supåratå pe påmânt,
tåcutå, de se ascunde în ni¿te tufe“1.
A doua variantå a acestei legende se aude ¿i prin unele pår¡i ale Dobrogei:
ea se mai cheamå, – ¿i nu ¿tiu pentru ce: marfå gata:
¥n¿ir o veste poveste, ¿i-anume de pe când erau pove¿tile pe lume, adicå
nu de ieri, de-alaltåieri,
Ci de demult tare,
De când era bunica fatå mare,
cå de azi, cine s-apucå så spunå, lesne-i prins cu minciuna pe limbå – ¿i mai
mare ru¿inea! Asculta¡i-må, dragii mei, ¿i lua¡i-mi vorbele mele drepte ¿i
1
Scriså de d-l M. Lupescu, com. Zorleni, jud. Tutova.
48 Tudor Pamfile
adevårate. Cine n-a crede, întrebe pe al¡ii ¿i aducå-mi dovadå, så må închin ¿i

eu. Cum am cumpårat-o, a¿a v-o vând, dacå nu cumva mai ieftin de cum am
plåtit-o eu, cå pentru povestea asta ¿apte båtåi am mâncat de la bunicå-mea într-
o searå, så-i dau pace ¿i så-mi pun capul pe pernå!
Ce era pe lumea asta înainte vreme? Noroade ¿i împåra¡i ca ¿i aståzi. Dar
de bietele noroade cine ¡inea socotealå? Nimeni. Nici pe atunci, cum nu ¡ine
seama nici aståzi. Numai zilele împåra¡ilor se scriau ¿i råmâneau urma¿ilor ca
så le ¿tie: cine cuno¿tea slova, le citea; cine nu, apoi le asculta ¿i din om în om
umpleau lumea. A¿a au ajuns ¿i în zilele noastre; ca så nu se pråpådeascå, datorie
ave¡i så le asculta¡i ¿i dumneavoastrå ¿i så le spune¡i ¿i altora. ªti¡i pova¡a ceea:
Cine ¿tie povestea asta ¿i n-a spune-o,
L-a lua Maica Domnului de mâna stângå
ªi l-a duce pe puntea strâmbå,
La mese strânse,
La fåclii stânse.
Da cine va ¿ti-o ¿i-a spune-o
La anul,
La luna,
La såptåmâna,
L-a lua Maica Domnului de mâna dreaptå
ªi l-a duce pe puntea latå,
Unde judecå drep¡ii
ªi în¡elep¡ii,
La mese-ntinse,
La fåclii aprinse,
Cu pahare pline
ªi bucate bune!
A fost un împårat pe lume, Ciocârlan-craiul. ¥mpårå¡ia lui era mare ¿i bogatå,
iar el vestit în toate vânturile. De ce anume era vestit, nu v-a¿ putea aråta, dar ¿tiu
cå despre fata lui numai mor¡ii nu aflaserå. O chema Lia, dar cât Lii nu sunt ¿i azi!
Fata asta aud cå n-avea pereche sub soare de frumoaså: o mândre¡e de copilå, s-o
pui într-o lingurå de apå, så-¡i faci cruce ¿i s-o sorbi dintr-o datå. Asta! ªi de ani
era cam a¿a, ¿ti¡i, cum e bobocul de floare, gata-gata så se deschidå, cum e grâul
când då în pârg. Tu stai cu secerea lângå el ¿i nu ¿tii: så începi, – ¡i-i teamå så nu
fie prea crud; så nu începi, – ¡i-i teamå så nu se treacå.
A¿a sta Ciocârlan-craiul pe lângå Lia lui. Cå veneau, vede¡i dumneavoastrå,
pe¡itori câtå frunzå ¿i iarbå pe lumea asta, s-o cearå de nevastå. Cine n-a luat
drumul spre castelul lui Ciocârlan-craiul? Feciori de crai ¿i de împåra¡i, sute ¿i

sute; feciori de boieri mari ¿i mårun¡ei, mii ¿i mii; ¿i de-alde noi, ce så mai zic!
Pe bunicul, numai bunica, cu vråjitoare mare, l-a mutat de la un gând ca aista!
ªi bietul crai î¿i pierduse cumpåtul, ca gåina umbletul. Må rog, u¿or lucru
î¡i pare så închizi ¿i så deschizi u¿a cui pleacå ¿i vine? Da så-i cinste¿ti pe to¡i,
câtå cheltuialå! ªi må-¡i întreba poate: da de ce nu alegea pe unul ¿i så punå
cruce chinului? Så vå spun: lesne-i s-alegi din doi, din trei pe unul, dar dintre
atâ¡ia, când to¡i sunt de vi¡å ¿i såmân¡å, cum focul negru så te legi de unul! Nu-i
a¿a? Unul are ochi frumo¿i, altul are mustå¡i frumoase, unu-i a¿a, altu-i pe
dincolo: ce-i de fåcut? S-aleagå pe unul, råzboirea cu ceilal¡i îi ståtea în minte;
s-aleagå doi-trei deodatå, se mânie fata ¿i-l râde lumea. Hai så amâne ¿i el de
azi pe mâine.
– Cå vezi, dragul meu, chiar acuma nu putem intra în vorbå. Una, cå-i fata
prea crudå, ¿i a¿ vrea s-o mai cresc, ¿i pe urmå, la o nuntå, câte nu trebuie!
Zestrea în caså nu-i gata ¿i împåråteasa zice cå tocmai la iarnå pune råzboaie
pentru covoare ¿i låvicere; al doilea, nici de cheltuialå nu prea am, cå uite, an
ne-a cam dat înapoi seceta ¿i pu¡intele parale am strâns. Dumneata mai a¿teaptå,
så mai vedem; fata asta mi-i de måritat ¿i tot am s-o mårit, ¿i tot a unuia dintre
voi are så fie, cå nici eu n-oi ¡inea-o så îmbåtrâneascå, ¿i nici vlådica s-o
ibovniceascå!
ªi eu, så fi auzit vorbele aistea din gura împåratului, ce puteam face altceva,
decât så-mi iau cåciula din cap, så må închin ¿i så-mi iau ziua bunå, – ¿i så ne
vedem sånåto¿i!
Dar iaca alt råu mai mare, cå feciorii to¡i, purtând nådejdea Liei, nu se mai
gândea nici unul la însuråtoare cu altcineva decât cu dânsa; de asta mocneau în
ele fetele de pe la sate ¿i târguri ¿i, så nu spun minciuni, zåu, s-o fi prins nebunele
de fete pe Lia, a¿a, mai la o strâmtoare, nu ¿tiu dacå nu se întâmpla moarte de
om! La urma urmei, våd ele cå alt chip nu-i decât så facå jalbå la împårat: så-¿i
mårite în grabå odrasla, cå ele îmbåtrånesc cu zile. Fac jalbå, o duc sus ¿i
împåratul, cu adevårat pus pe gânduri, se hotårî så taie pânza. Oche¿te azi,
oche¿te mâine, oche¿te pe feciorul vântului ¿i-i spune:
– Så vii peste o lunå så facem foile de zestre ¿i pe urmå, într-un noroc!
Hm! Doamne, Maica Domnului! Vorba ceea: gata, gata, numai så vrea
fata, dar vorba-i: vrea Lia, ori ba? Nu vrea, nu vrea ¿i pace så se mårite cu un om
påmântean. Påi atunci cum fåcea tatå-såu negustoria, a¿a, fårå så o-ntrebe? Cum
fac ¿i azi unii; dacå-s de la munte, umblå dupå gineri de la câmp; dacå-s plugari,
cearcå så-¿i mårite fetele pe la târguri, apoi cei de la târguri se înal¡å mai sus,
vor gineri de cei cu slujbe ¿i cu straie nem¡e¿ti.
50 Tudor Pamfile
¥i spune ¿i Liei împåratul, ¿i fata råmâne galbenå, ca ceara cea curatå.

– Cå-i frumos feciorul vântului, draga tatei, ¿i-i mintos, ¿i are averi, ¿i ce
n-are?
ªi fata tåcea ¿i se întuneca tot mai mult.
ªi aicea nu pricep eu un lucru. Cum se fåcuse cå Lia se îndrågise de chipul
fårå seamån al soarelui? Så fi fost pe atunci soarele om ca to¡i oamenii, nu ¿tiu,
– dar de bunå seamå cå a¿a era. ªi-i era drag Liei soarele, cum mi-i mie dragå
via¡a, ¿i încå mai mult. le¿ea diminea¡a în cerdacul cur¡ilor ¿i îl privea cum suie
încet-încet crestele mun¡ilor frumo¿i, cum se înal¡å pe pânza cerului cåtre prânzul
cel mare ¿i cåtre crucea zilei, unde stå acolo sus, så-¿i vadå împårå¡ia lui, –
toate împårå¡iile lumii, – cum pleacå apoi ¿i scoboarå la vale tot frumos, ¿i se
ascunde dupå zårile sfin¡itului.
Cine poate så fie mai mare pe lumea asta ca soarele? Nimeni ca el: el då
via¡å ¿i veselie tuturor. ªi mai frumos ca el? Nimeni, cå el e podoaba lumii. ªi
dupå ce nu se mai vedea, sta Lia, fata de împårat, pânå noaptea, târziu, ¿i se
gândea la ibovnicul ei.
¥mpåratul o vede pålind de-o jale, dar de priceput, nu se putea pricepe; ¿i
nu s-a priceput pânå într-o searå, când a auzit-o cântând cântecul cela pe care
de-abia, de-abia, mi-l aduc aminte:
Frunzå verde iarbå neagrå,
Cântå-n frunzå de dumbravå,
Cântå-o påsåricå-n iarbå.
Trece dorul ¿i mi-o-ntreabå:
De ce-i tânårå ¿i slabå?
– Taci, dorule, cå ¡i-oi spune.
Câte-am påtimit pe lume!
¿i mai încolo, nu-l mai ¿tiu.
¥mpåratul ¿i-a închipuit cå boala fetei îi pribeagå ¿i nu i-a cercat rådåcinile.
Feciorul vântului a venit din nou ¿i împåratul i-a adåugat:
– Cam zbârnâie fata, ginere, dar am s-o înduplec eu, cå nu pårintele face
dupå voia feciorilor, ci feciorii se dau dupå voia pårin¡ilor; ¿i apoi, ¿tii cå ursul
nu joacå de voie. Dumneata du-te acaså, strânge-¡i nunta¿ii ¿i vino, cå oi pune ¿i
eu cele de nevoie la cale.
Cu-adevårat, la curte au început de toate. Bucåtåri¡ele s-au pus la cuptoare,
s-au trimis vornici dupå låutari, – må rog, cum îi datina ¿i obiceiul. ªi to¡i
påreau bucuro¿i, numai Lia domni¡a ståtea amårâtå ¿i nu scotea un cuvânt cu
nimeni. O cuprinse deznådejdea cea omorâtoare, care apucå pe omul fårå nici
un sprijin pe lume. ªi ce-i mai råmâne celui singur, decât så-¿i închidå inima, så
se roage ¿i så se plângå cu lacrimi icoanelor? Cåzut-a fecioara în genunchi
înaintea Maicii Domnului, fårå putin¡å de a-i gråi cuvânt; ¿i a stat îndelungatå
vreme, cât inima Preacuratei Fecioare s-a îndurat ¿i a mântuit-o, dragii mei!
Povestea mea se-ncheie. Cine n-a auzit ¿i nu cunoa¿te ciocârlia, pasårea
cea cu limbå me¿te¿ugitå, care se ridicå primåvara cântând în våzduh, rugându-se
parcå, laolaltå cu noi, lui Dumnezeu, care ne poartå tuturor de grijå? Zice lumea,
zic ¿i eu, ¿i cred cå Lia, fecioara lui Ciocârlan-Craiul, se întrupeazå în pasårea
asta, cu altå fåpturå, dar tot cu inima veche, inimå ruptå de durere.
Poate cå chipul soarelui nu mai este cel de demult, dar dragostea fecioarei
nu s-a schimbat. Asta så ne fie pildå de fire statornicå în cuvinte ¿i fapte.
Vrea ciocârlia så se înal¡e cåtre ibovnicul ei, dar nu poate, cå-i lungå calea
pânå la dânsul; cântå ¿i se ridicå pânå ce då de plaiurile vântului turbat1. Vântul
o ame¡e¿te ¿i ciocârlia se laså în jos, fårå suflare. A¿a se întâmplå de sute de ani,
¿i s-a întâmplat încå multe sute de-acum înainte, pânå când Ziditorul lumii se
va îndura ¿i va schimba unele din rosturile påmântului nostru2.
3. POVESTEA FLORII-SOARELUI
Legenda florii galbene, numite floarea-soarelui, soarea-soarelui, sora-
soarelui, lilicea-soarelui (Maced.), helianthus annuus L., nu se deosebe¿te, ca
idee, de cea a ciocârliei. Una singurå, care se aude prin Basarabia, urmeazå în
aceste ¿ire:
„Mari ¿i minunate sunt faptele tale, Doamne, ¿i noi påmântenii ne închinåm
¡ie cu frun¡ile plecate ¿i cu umilin¡å în suflet, neîndråznind a-¡i cârti împotrivå.
Da totu¿i câteodatå gând de diavol ne intrå în suflet ¿i ne-ndeamnå så te întrebåm:
cu ce cale ¿i socotin¡å fåcu¿i cutare lucru? De asta, ståpâne, ne iartå, cå tu fåcu¿i
trupul ¿i inima omului slabe ispitelor!
O poveste de demult, de demult, de când altfel de oameni erau pe påmânt,
de pe vremea celui împårat vestit, dar din nume uitat pe vecii vecilor. Acest
împårat de toate avea: ¿i împårå¡ie, ¿i noroade alese ¿i bogate, ¿i oaste voinicå ¿i
multå, – dar un lucru tot îi lipsea ¿i-l ustura în suflet, ¿i pe el, ¿i pe împåråteaså:
1
Credin¡å din com. ºepu, jud. Tecuci: „Ciocârlia s-ar ridica pânå în înaltul våzduhului,
dacå n-ar da de vântul turbat, care o omoarå“.
2
Auzitå de la båtrânul Ion Drugan, de loc din Ardeal, mocan în Ali-beiciair, în toamna
anului 1906.
52 Tudor Pamfile
cå nu aveau nici un prunc. Cå-i grea, ¿ti¡i dumneavoastrå, grija asta, care-l apaså
pe om, cå mâine-poimâine a închide ochii sub cei patru co¡i de påmânt ¿i pe
urma lui nimeni nu i-a råmâne så-i facå grija comândårilor... Iar pe femeia care
n-a fost vrednicå så nascå ¿erpii, balaurii ¿i dracii or schingiui-o pe lumea cealaltå
¿i i-or suge sângele din sfârcul ¡â¡elor.
Dar cât nu s-au trudit, cât n-au dat ¿i n-au împrå¿tiat pe leacuri fel de fel ¿i
pe descântece! Eu numai, de-a¿ avea pe sfert din toatå risipa ceea, încå a¿ zice
cå om mai bogat decât mine pe lume nu se aflå.
¥mbåtrâniserå cre¿tinii no¿tri a¿a, da nådejdea din suflet tot n-o pråpådiserå,
ci aflând cå ¿i al¡ii au påtimit ca ¿i ei, pururi se gândeau la Dumnezeu cel a toate
råsplåtitor. Se întâmplå a¿a, cå tocmai când erau pe calea bisericii, gre¿esc
oamenii no¿tri în Duminica Floriilor ¿i din clipa aceea împåråteasa purcede
îngreunatå. Le mai råmânea acum så a¿tepte. ªi-au a¿teptat, ¿i la soroc
împåråteasa cea båtrânå na¿te o feti¡å frumoaså ca o floare, ca o picåturå de
rouå, ca zorile dimine¡ii, ca un bob de piatrå scumpå, ¿i încå mai frumoaså.
¥mpåråteasa, stând ve¿nic în preajma ei, î¿i uitå de gospodårie; împåratul uitase
toate treburile scaunului, iar supu¿ilor greu le venea cu asta. Se minuna toatå
lumea cå ce picase pe capul ståpânilor!
Iar tocmai dupå câ¡iva ani, când fata crescuse mare, socotind oamenii cå
împåratul a mårita-o ¿i le-a aduce cine ¿tie ce ¿ugå afurisitå de ståpân pe cap, au
fåcut cislå în toatå roata împårå¡iei ¿i din toate a ie¿it chipul cum så se mântuie
împårå¡ia de fatå.
Vede¡i a¿a, ce hotårâre neroadå! Cå, dacå murea împåratul, cine avea så-l
urmeze în scaun? Ori socoteau supu¿ii cå va tråi cât lumea ¿i påmântul? Ci mai
bine era så-l lase pe împårat în pace, så facå dupå cum a ¿ti ¿i a pricepe så-¿i
mårite fata ¿i apoi, ginere având, så-l îndemne sfetnicii ¿i mai marii cur¡ii ¿i-ai
târgurilor, ca så-l deprindå cu încetul pentru toate cele de nevoie unei ¡åri. Da ei
„nu, cå så te fere¿ti, cre¿tine, de cui stråin în caså!“; nu zic ba, dar dacå n-ai
avea perete în care så ba¡i un cui, mai bine-i?
Dar, så nu-mi lungesc vorba mai mult, afla¡i dragii mei, cå toate vråjitoarele
împårå¡iei s-au strâns cioatcå, au înfierbântat frigårile ¿i-au purces så descânte
de „Ducå-se pe pustiu Domni¡a cea nouå!“
ªi s-a întâmplat întocmai dupå vrajå. Ajunsese fata împåratului cea mândrå
fårå seamån fatå mare, când pårin¡ii se gândeau så-i gåseascå bårbat de potriva ei.
Dar fecioara la una ca asta nu se gândea. ¥n lume nu ie¿ea, de vorbå cu nimeni nu
sta, ci-ntotdeauna o vedeai cu chipul întunecat de griji. ªi o întrebau to¡i:
– Ce ai, Domni¡å, de stai a¿a, ca o floare pålitå de soare; ce, te gânde¿ti
undeva?
– Då, må gândesc departe.

– ªi-anume unde, am putea oare afla?
– Nu pute¡i.
Pe urmå tåcea. Necaz mai mare pe capul împåratului decât acesta nu se
putea afla în lumea asta. Murea ¿i se topea ¿i dânsul de supårare, ¿i se fråmânta
cu cugetul så afle pricinile. Iar într-o zi îi gråi fetei:
– Fata tatei cea dulce! Tu ai crescut måri¿oarå ¿i noi, drept aceea, ne-am
gândit så-¡i aflåm so¡ior dupå inima ta. Uite, mâine, poimâine, vor sosi pe¡itori;
tu uitå-te la ei, cerceteazå-i din ochi ¿i alege-¡i unul, cå noi o vorbå nu ¡i-om
spune împotrivå, ci toate cele gåsite bune de tine le-om împlini.
Fata a tåcut, împåratul ¿i curtea au a¿teptat, pe¡itori ¿i staro¿ti au venit cu
mul¡imea, – au venit ¿i veni¡i au fost, s-au dus ¿i du¿i au fost, cåci zâna råmase
cu inima tot pustie, ¿i împåratul din gura ei vorbå hotårâtoare nu aflå. Iar dupå
câtva timp, våzând cå ¿aga se-ngroa¿å ¿i socotind cå poate fata lui de asta nu-¿i
alege drag, cå-i ne¿tiutoare ¿i cu trupul prea crud, a alergat la alte vråjitoare din
împårå¡ie, så-i facå fetei „pe ursitå“, ca så-¿i afle ¿i så-¿i aleagå odatå un drågu¡.
Iar babele noastre o sorocirå din nou, cum s-au priceput ele mai bine, cå adicå
din ce este, så se facå mai frumoaså, cum nimeni n-a fost ¿i nimeni n-a mai fi,
iar de îndrågit, unul ca soarele numai så se-ndrågeascå de ea. ªi vorbele anume:
Så aibå pu¿i pe urmei
Doi luceferei,
Numai soarele så se-ndrågeascå de ei,
Iar fata, dupå soare
Så stea så se omoare!
Dupå asta n-a mai trecut mult.
¥ntr-o diminea¡å, sta fata-n cerdac ¿i se uita pe zare. ¥mpåratul ¿i împåråteasa
o våzurå ¿i-o întrebarå:
– Ce are fata noastrå cea cuminte ¿i la ce se gânde¿te?
– Må gândesc la nunta unei fete de-mpårat cu soarele cerului, – råspunse fata.
– ªi crezi tu cå-i cu putin¡å una ca asta?
– De, ¿tiu eu! N-am auzit ce s-o fi întâmplat odatå, dar am så må duc så
våd!
– Cum ai så te duci?
– Am så må duc cum oi putea!
ªi atât a fost. Cå ea se duce la soare så-l întrebe de vrea ori ba, ¿i nici o
clipå nu mai ¿ade acaså. Våitatu-s-au curtenii ¿i curtea toatå ¿i mai mult decât
to¡i cu rugåminte plinå de lacrimi au îndemnat-o împåratul ¿i împåråteasa så
stea locului, dar toate au råmas de-a surda.
54 Tudor Pamfile
Of, bat-o pustia ¿i amarul de dragoste, cå rea-i când te apucå în fierturile

ei. Grozavå-i boala asta, dragii mei. To¡i câ¡i a¡i påtimit-o, o cunoa¿te¡i, iar cei
care o a¿tepta¡i, gåti¡i-vå!
Ci eu atâta vå spun, cå nu-i stanå de piatrå pe lume pe care så n-o råstoarne
cel aprins de dragoste. A¿a s-a întâmplat ¿i cu fecioara noastrå. Cå ea se duce ¿i
se duce, iar pårin¡ii, nådåjduind cå tot or vedea-o vreodatå, i-au pus mâinile pe
frunte, au blagoslovit-o ¿i i-au poftit cale u¿oarå.
Fata s-a pornit a¿a, cåtre råsåritul lui Dumnezeu, fårå ajutorul nimånui.
ªi-a mers, ¿i-a mers cale lungå fårå capåt, ca ¿i nådejdea ei fårå sfâr¿it, cå, dacå
nu azi, måcar mâine, cå, dacå nu mâine, måcar poimâine, råspoimâine, la anul,
peste zece, peste o sutå de ani, ¿i tot ¿i-o gåsi ibovnicul, soarele lumii noastre.
Dar degeaba! Putea så ocoleascå ea de zece ori påmântul ¿i tot degeaba-i
era. Ajunge într-un târziu în miez de codru, întunecos ca noaptea iadului. ªi era
o tihnå într-însul, cå s-auzea cå¡elul påmântului gråind la nouå stânjeni adâncime.
ªi stând ea a¿a, uluitå ¿i moartå de ostenealå, aude un ¡ipåt ascu¡it. Se då-n
låturi, achipåie primprejur ¿i då de-un copac; mai ascultå ¿i se dumire¿te cå
¡ipåtul venea tocmai din vârful copacului. ¥ncepe så se suie încet-încet ¿i, de ce
se suia, de ce strigarea ceea asemuitoare cu a unei påsåri s-auzea mai tare.
Tocmai când mersese cam o sutå de stânjeni, începu så se lumineze cuprinsul,
iar fata, uitându-se în sus, bågå de seamå cå în vârful copacului era un cuibar.
Porni înainte ¿i ajunse sub strea¿ina lui, când auzi glasul cu în¡eles:
– Voinice, voinice, vino ¿i må apårå, cå mult bine ¡i-oi face.
Fata se sui-n cuibar ¿i våzu ce våzu: un pui¿or gola¿, gata så moarå de fricå.
– Da ce cau¡i tu aicea, singurel? – îl întrebå fata.
– Eu sunt pui de balaur ¿i fra¡i am mai avut, dar împåratul vânturilor mi i-a
furat, iar pe mama a dus-o departe. Stai colea lângå mine ¿i må påze¿te.
Fata nu mai zice nimic, ci ståtu ¿i a¿teptå.
Peste câtåva vreme, iaca un ¿arpe grozav cå se zvârcole¿te în våzduh ¿i se
laså cåtre cele douå suflete.
– Cine-i aista? – întrebå fata pe puiul de balaur.
– Aista-i împåratul vânturilor.
– ¥mpåratul vânturilor? Dar cum se face cå s-aseamånå cu neamul vostru?
– Så-¡i spun: ¿i neamul lui, ¿i neamul nostru, ståpânesc våzduhurile.
– Dar tu din ce soi de lighioanå te tragi?
– Mama mea-i doamna ce¡urilor ¿i negurilor ¿i pâclelor toate; ea-i mai
mare peste nori ¿i promoroace; când plânge ea, curg våile pe påmânt, iar când
se piaptånå, s-a¿tern troieni pe câmpuri. ¥n¡elegi acuma?
– ¥n¡eleg. ªi zici: de multå vreme vå du¿måni¡i cu vântul?
– De când lumea ¿i påmântul. Iar trânta noastrå cu vânturile se-ntâmplå
atunci când s-aude tunetul ¿i se vede tråsnetul.
– Toate bune pânå acum, încheie fata de-mpårat, dar, drept så-¡i spun, nu
¿tiu la ce-a¿ putea folosi între palo¿ele voastre.
– Ai så vezi, frumoaso! Vântu-i un om tare ¿trengar ¿i iubåre¡; când vede
o fatå frumoaså, ori aude cå s-ar fi aflând încotrova, pleacå mort dupå dânsa ¿i
nu tinche¿te din mers pânå când n-o gåse¿te. Cum o gåse¿te, o apucå-n bra¡e, o
sårutå ¿i apoi se întoarce de unde plecase.
– Ei, dacå-i a¿a, laså!
Dupå asta nu trece multå vreme ¿i iacå ¿i vântul. Eu nu l-am våzut, ca så vå
spun cå-i a¿a ¿i pe dincolo, dar, dacå cu adevårat a fi având chip de balaur, urât
ca el nu cred cå se aflå pe lume altceva. Cum vine mai aproape, vede fata; cum
o vede, haiti, se sfâr¿e¿te. ¥i picå fecioara dragå, ¿i pace! Iar fata zice:
– Taci, cå-i bunå ¿i asta!
ªi stau a¿a cât stau, pânå când gråie¿te vântul:
– Då-te, soro, la o parte, så mânânc pe puiul ce¡ii ¿i apoi så mergem amândoi
în pustiuri.
– Baiu, vântule, – îi råspunse zâna, – nu l-åi mânca pe el.
ªi din vorbele acestea ¿i din altele, mânia vântului, din grozavå cum era,
se potoli ¿i vântul plecå la urma urmei cu fågåduiala, cå, dacå va veni peste un
ceas, zâna are så-i dea la ospå¡ pe puiul ce¡ii.
ªi a¿a, dragii mei, cu amânarea asta, iaca vine ¿i împåråteasa norilor ca
så-¿i vadå cuibul ¿i så audå ce nici prin cre¿tetul capului nu i-ar fi trecut. Dar,
vorba ceea: nici o faptå fårå platå, cå azi î¡i scrie unul o jalbå ¿i tot îi dai de-o
pereche de ciubote dacå nu ¿tii mânui condeiul, darmite când scapi de la moarte
un suflet de lighioanå ca feciorul ce¡ilor!
– ªi cu ce-ai vrea så te mul¡umesc, feti¡o? – o întrebå mama norilor.
– Cu nimica alta, decât så må duci pe tårâmul soarelui, – råspunse domni¡a.
– U, cå prea mult îmi ceru¿i ¿i, drept så-¡i spun cå nu pot så-¡i îndeplinesc voia.
ªi-i spuse doamna asta cå împårå¡ia ei ¡ine cu pace numai deasupra vântului
bun, când face ce vrea. Mai jos nu poate veni, cå intrå în sfadå cu el, dar nici
mai sus, cåtre soare, nu se poate sui, din pricina vântului cel råu.
– Dacå-i a¿a, am så mai a¿tept, zise fata.
– Så vii peste un an.
– Am så viu, – råspunse împåråteasa; ¿i se duse.
La jumåtate de an aproape, iaca vântul din nou s-o îndemne la mers. Ci-i
råspunde fata a¿a:
– Måi vântule, måi! Cum så merg eu dupå tine, când nici nu te ¿tiu, nici nu
må ¿tii. Eu î¡i spun cå-s fatå de-mpårat mare, ¿i atâta. Må crezi?
– Te cred.
– Bun. Dar eu nu te-oi crede pe tine. Adå-¡i neamurile toate så le våd ¿i pe
urmå ¡i-oi da råspuns.
56 Tudor Pamfile
ªi råspunse cel chip de balaur:

– Eu n-am alt neam pe lume decât pe vântul cel råu. Vrei så-l vezi?
– Vreau!
– Ei, atunci så-l chem.
ªi l-a chemat, ¿i, Doamne, cât s-a fi înspåimântat domni¡a cea frumoaså,
când a fi fost våzut slu¡enia ceea pe balaur. Dar ce era så facå:
Rabdå inimå ¿i taci,
C-altceva n-ai ce så faci!
Iar vântul cel råu, când ¿i-a våzut cumnata, îi veni le¿in la inimå. ªi a¿a,
cum putu, se furi¿å pe lângå dânsa ¿i-i spuse cå i-i dragå. Iar zâna-i råspunse:
– Dragå ¡i-s ¿i-oi fi a ta, dacå-i låsa pe-mpåråteasa negurilor så må plimbe
pânå-n cer.
– O las!
ªi låsatå a fost. Fata s-a sim¡it de la o vreme luatå de un nor ¿i duså tot mai
sus, pânå când, atingând scara cerului, se sui pe întinsoarea lui. Ce-i mai trebuia
acum? O zi de drum pânå la castelul de cle¿tar al soarelui, unde s-ajungå ¿i så-
¿i vadå ibovnicul ei cel drag.
Dar nenorocirea fetei era pesemne scriså. Cå vânturile, våzându-se påcålite,
îndatå trimiserå veste mamei soarelui cå picior påmântean se aflå în domnia ei.
Nu ¿ti¡i cine-i mama soarelui? Un cuvânt: sorå bunå ¿i cinstitå cu moartea, cu
mama pådurii, cu talpa iadului, cu ciuma ¿i nu ¿tiu mai cine. Asta, cum aude, då
sfoarå în ¡arå cå cineva vrea så-i fure inima feciorului ei. Cåutåri peste cåutåri,
råscoliri peste råscoliri, umblete, ¿i la urmå fata de împårat se vede prinså, legatå ¿i
duså la scaunul de judecatå al hârcii. Baba, nici una, nici douå, o preface-ntr-un bob
de såmân¡å ¿i-o azvârle-n vânt, iar vântul o laså pe påmânt, så creascå ¿i
så-nfloreascå. Floarea ei la chip så semene cu chipul soarelui. Din råsåritul pe
zare al mândrului fecior ¿i pânå-n sfin¡it, floarea asta så-l urmåreascå fårå
curmare, så-i plângå de dor, dar de atins, niciodatå så nu-l atingå.
Ce-i floarea asta, v-a¿ întreba? Ci eu socot cå-i floarea soarelui cea galbenå
¿i mândrå. ªi cine-i ¿tie povestea, întrebe-¿i inima, ce zice? Eu unul, drept så vå
spun, mi-i jale de jalea ei:
De jalea zilelor mele, De greul traiului meu.
Plâng pe apå vålurele. Plânge apa pe pârâu,
Påsåri mici în cuiburele; Paserea în cuibul såu!1
1
Auzitå de la N. Neculau, påzitor de vite în Biulbiulul Mare, com. Biulbiulul-Mic, jud.
Constan¡a, în toamna anului 1906.
4. POVESTEA CICOAREI
Din Transilvania avem aceastå veche ¿i preafrumoaså legendå în versuri a
florii de cicoare, prefåcutå astfel de soare dintr-o domni¡å, pentru chipul cum a
råspuns la îmbierile sale de dragoste:
Pe pârâu de rouå, Ci-am venit så pe¡im
Plimbå-mi-se, plimbå ªi så logodim:
Tânårå mlådi¡å, Vrei pe sfântul soare
Prin rouå descul¡å, Cå el e mai mare?
Zâna florilor, Ea, de-i auzi,
Floarea zorilor, Din grai le gråi:
Rouå adunându-¿i, – Ba eu n-oi voi
Paharul umplându-¿i, Soare so¡ior,
ªi ea mi se crede Cå-i tot cålåtor,
Cå nimeni n-o vede! Ziua peste sate
Dar o a våzut ªi noaptea pe ape!
Drågu¡ sfântul soare. Doi luceferei,
ªi cum o a våzut, Pe¡itorii ei,
Mult cå i-a plåcut Se’ntorcând la soare,
ªi-n grab’a mânat I-au spus de urmare.
Doi luceferei Soarele s-aprinse
Pe¡itorii ei, De necaz ¿i zise:
¥n cas’ d-au intrat, – Låsa¡i-mi-o-n pace
Ea i-a-ntâmpinat Cå mi-o voi preface
ªi mi i-a-ntrebat: ¥n fragedå floare,
– Doi luceferei, Floare
Ospe¡iorii mei, De cicoare,
Trece¡i d’odihni¡i Cu ochi dupå soare.
ªi vå veseli¡i! Când oi råsåri,
Dar ei råspundeau, Ea s-o-nveseli;
Din gurå ziceau: Când oi asfin¡i,
– N-am venit s-odihnim, Ea s-o ofili;
Så ne veselim, Când oi scåpåta,
Ea s-o aduna!1
1
G. Dem Teodorescu, Poezii populare române, Bucure¿ti, 1885, p. 459.
Partea a III-a
LUNA
1. LUNA
Luna, numitå prin multe pår¡i ¿i luminå1, dupå credin¡ele poporului, este
un corp ceresc, ca soarele ¿i stelele, fåcutå, dupå unii, o datå cu cerul, ca så
lumineze påmântul pe timpul nop¡ii.
Prin unele pår¡i, se zice cå luna este nevasta lui Dumnezeu, adicå a cerului2;
Al¡ii cred cå este lumânarea lui Iisus Hristos3;
Al¡ii zic cå-i steaua Maicii Domnului4;
Al¡ii o socotesc ca o sfântå, care are îndatorire så lumineze lumea pe vremea
nop¡ii, cât timp soarele se odihne¿te5;
Al¡ii socotesc luna ca fiind un bårbat, împrejurul cåruia stau de pazå trei
stele sfinte: Sf. Magdalina, Sf. Varvara ¿i Sf. Maria; acestea o ¿i poartå pe cer.
Prin Bucovina, despre lunå, se aud urmåtoarele povestiri:
„Dupå ce s-a fåcut lumea, a fost Sf. soare ¿apte ani singur; luna încå nu
era. A fåcut Dumnezeu o sesie.
– Hai, Doamne, – zise dracul, – ¿i-om face så vadå oamenii ¿i noaptea.
1
C. Rådulescu-Codin, O samå de cuvinte din Muscel, Câmpulung, 1901, p. 47:
Fost-am eu la pårin¡i una,
Cum e-ntre stele lumina.
Elena Sevastos, Cântece moldovene¿ti, Ia¿i, 1888, p. 53:
Luminå luminåtoare,
Råsai mai strålucitoare,
Lângå drumul ce må duce
La puicu¡a mea cea dulce!
2
Voronca, Datinile, p. 1239.
3
Ibidem, p. 1173.
4
5
Otescu, Credin¡ele, p. 63.
60 Tudor Pamfile
– Haide, zice Dumnezeu. Mergi înapoi în påmânt ¿i-mi adå, de unde ai

adus piatrå de cea scumpå, adå-mi cremene ¿i argint.
¥ndatå le-a venit ¿i la oameni ¿tire cå are så le dea Dumnezeu lunå.
Necuratul a adus ce-a trebuit, darå Dumnezeu nu a vrut så facå de fa¡å cu
dânsul.
– Acu, ce så mai fac? – întrebå necuratul.
– Ia ¿i le du, – zice Dumnezeu, – ¿i zide¿te iadul; zide¿te-l bine împrejur
¿i-l acoperå cu u¿i de fier pe deasupra.
Diavolul s-a dus, Dumnezeu a scåpårat ¿i-a fåcut luna, – un om. ªi a fåcut
Dumnezeu un drumu¿or de argint, pe amândouå pår¡ile cu pomi, ¿i i-a zis så se ducå:
– Du-te, – zise Dumnezeu, – pe drumu¿orul åsta, pânå ce vei ajunge la casa
soarelui, cåci tu e¿ti lui de ajutor. Dar så potrive¿ti cå cu atâta ¿i atâta tot în urma
lui så te ¡ii; numai cåtre sfâr¿it ai så te mai apropii ¿i iar ai så te depårtezi. Iar
mersul acesta îl vei ¡inea pânå în vecii vecilor, dupå cum ¡i-l hotåråsc eu acum.
Soarele acuma ¿tia. Diminea¡a, când s-a sculat, a spus femeii sale:
– Cautå cå în locul meu îndatå are så-mi vinå tovarå¿ul: så gåseascå toate
pregåtirile ca ¿i pentru mine.
Luna a venit la casa soarelui ¿i, dupå ce s-a hodinit, a pornit så-¿i facå
lucrul, ¿i o datå cu seara s-a aråtat plinå la råsårit. Oamenii s-au bucurat cå au
luminå, iar dracul ¿i mai tare s-a bucurat.
– De acum, – zice el, – au så poatå lucra oamenii ¿i noaptea!
– Ba n-a fi a¿a, zice Dumnezeu, cåci numai o jumåtate de lunå se va vedea
noaptea, iar jumåtate nu.
Cåci luna e om: la început, mititel ca ¿i copilul, ¿i apoi tot cre¿te; aripile-i
cresc împrejur, pânå ce vin una, ¿i e rotund. Apoi începe iarå a îmbåtrâni ¿i a se
face tot mai mic. Aripile i se taie pânå ce råmân ca degetul, ¿i iar se na¿te din nou.
Pe lunå o ridicå numai ¿apte draci. La lunå ei se duc cu bucurie, cåci ea e
rece. Aripile îi sunt numai din piatrå scumpå, ¿i luna are argint, nu aur ca soarele.
Pentru aceea soarele e a¿a fierbinte, cåci aripile îi sunt de foc. Balaurii sau
vârcolacii o månâncå pe lunå, îi ciuntesc aripile, cå se face în toatå luna micå“1.
O altå povestire despre lunå ¿i soare se aude tot prin Bucovina, în urmåtoarea
cuprindere:
„Pe când umbla Maica Domnului cu Domnul Hristos mic, fugirå de frica
jidanilor, s-a întâmplat c-a ajuns într-o pådure, la casa unor tâlhari, – doisprezece
de to¡i. Ace¿ti tâlhari aveau o femeie, care ¿i ea avea doi copii: unul îl nåscuse
diminea¡a ¿i se chema Vargålatå sau Vargat, ¿i pe altul seara; acestuia îi pusese
numele Seara.
1
Vargålatå era plin tot de bube ¿i când aveau så vinå tâlharii acaså, a¿a de
tare ¡ipa!
Maica Domnului, cum scålda femeia copilul, îndatå ce l-a scos, l-a pus pe
al ei, pe Domnul Hristos în scåldåtoare, în loc.
– Vai de mine, femeie bunå, ce faci? Nu destul må chinuiesc eu zi ¿i
noapte cu copilul meu, vrei så se umple ¿i-al tåu?
– Laså, nu te teme, cå nu s-a umplea, – a zis Maica Domnului.
Dar ce minune! Vargat, cum l-a înfå¿at må-sa, când l-a scos din scåldåtoare,
a adormit. Må-sa gândea cå poate-i mort, ¿tia cå îndatå aveau så vinå tâlharii ¿i
el nu ¡ipa. Ia ¿i-l desfa¿å, dar trupul lui era taftå de curat.
A låsat copilul så doarmå ¿i-a alergat så le iaså [tâlharilor] înainte,
spunându-le cå este la dân¿ii o femeie cu copil mic, så nu-i facå nimica, cå iatå
ce minune a fåcut cu copilul lor.
– Bine cå ni l-a lecuit pe al nostru; n-ai grijå; nu-i vom zice nimica, – au
råspuns ei.
Maica Domnului a doua zi s-a sculat ¿i a plecat.
Domnul Hristos a crescut mare ¿i jidanii l-au prins ¿i l-au pus pe cruce
între doi tâlhari.
– Dacå e¿ti tu Dumnezeu, po¡i så te scapi! – a
zis unul din tâlharii Domnului Hristos.
– Tu nu vorbi, – a zis cel din dreapta, – cåci
nu e¿ti vrednic så judeci sângele acesta curat!
Dupå ce l-au pus în groapå, a trimis Dumnezeu
pe îngerul Vargålatå ca så ridice piatra de pe
mormântul Domnului Hristos, cufundatå de ¿apte mii
de stânjeni Domnul Hristos a ie¿it ¿i, aducându-¿i
aminte de cei doi tovarå¿i ai lui, cei doi copii, Seara Fig. 41.
¿i Vargålatå, a cerut lui Dumnezeu så i-i dea, ca så-i
fie lui apostoli. Apoi s-a dus Domnul Hristos de a
sfårmat låcå¡ile iadului, ca så dea drumul sufletelor
care se chinuiau. Umblând ei împreunå, Seara l-a
vândut pe Domnul Hristos jidanilor, de l-au muncit.
Domnul Hristos ¿i a doua oarå a înviat, dar pe Fig. 52.
1
Lunå din stema Moldovei, dupå Divanul lui D. Cantemir din 1698 (Bianu ¿i Hodo¿,
Bibliografia româneascå veche, I, p. 358).
2
Lunå din stema Moldovei, dupå Cartea de învå¡åturå din 1648 (Bianu ¿i Hodo¿, op.
cit., p. 138).
62 Tudor Pamfile
neprietenul såu Seara l-a legat, ¿i pânå la sfâr¿itul lumii va sta în lan¡uri. ªi el e
luna ce umblå noaptea pe cer, råmânându-i tovarå¿ numai ¥ngerul Vargålatå sau
Vargat, ce s-a nåscut diminea¡a ¿i care e Sfântul soare“1.
¥nål¡ându-se pe cer, luna ajunge prin acele locuri pe care poporul le boteazå
întocmai ca pe cele ale soarelui: prânz, de amiazå, ¿.a.m.d.
Cu privire la cre¿terea ¿i descre¿terea lunii, în afarå de cele aråtate pânå
aici, pomenim ¿i urmåtoarea povestire, pe care o aflåm prin jud. Tecuci:
Soarele ¿i luna erau fra¡i buni ¿i-¿i erau dragi ca ochii din cap unul altuia,
da numai pânå când soarele a trimis2 la tatå-såu s-o cearå pe lunå. Lunii atâta i-a
trebuit så afle, cå îndatå i-a picat soarele urât. N-a vrut så fie
Cumnå¡icå fra¡ilor
ªi norå pårin¡ilor.
Iar când soarele a spus cå el va trece peste oprirea pårin¡ilor ¿i voia lunii,
luna i-a råspuns:
– Decât a¿a, mai bine så må månânce racii ¿i pe¿tii mårilor!
ªi de atunci ¿i pânå aståzi soarele trimite în toatå luna racii ¿i pe¿tii mårilor,
de månâncå pe sorå-sa3.
La acestea mai adåugåm ¿i urmåtoarea socotin¡å naivå bucovineanå: „Luna
când e nouå, pe zi, cre¿te ca un aluat, ca så putem noi numåra [perioadele dintre
cre¿teri] ¿i apoi scade, ca [¿i] cum ai tåia dintr-însul zi dupå zi, pânå se trece
luna cea cu toate zilele ¿i-apoi altå lunå iese în loc, ¿i iar se trece zi dupå zi, cum
trece vremea, cå nu se mai poate înturna [luna ce-a fost]; cå luna ce s-a trecut
mai poate fi?“4.
Copilul nåscut când luna de pe cer este în cre¿tere, va avea spor la toate în
via¡a lui. Nåscut în descre¿terea lunii îi vor merge toate pe dos5.
Când luna, mergând în drumul ei, calcå peste o stea, o arde, ¿i atunci omul
a cårui stea a ars moare6.
Mårirea ¿i mic¿orarea lunii poporul o nume¿te cre¿tere ¿i descre¿tere sau
scådere. Când luna se înfå¡i¿eazå ca cel mai sub¡ire fier de secere, se cheamå
lunå nouå sau crai nou. Când se vede în întregime, poartå numele de lunå
1
2
„A trimite la o fatå“, a trimite pe¡itori ca s-o cearå.
3
Culegere din com. ºepu. S-ar putea ca aceastå povestire så fie o explicare ¿i a
întunecimilor de lunå.
4
5
6
plinå, lunå veche sau crai vechi. Când luna plinå începe a scådea, se zice cå
luna se pi¿cå sau cå a ajuns la pi¿cåturå1.
Nu ¿tiu prin ce pår¡i, cre¿terea ¿i descre¿terea se numesc prevestit sau tråvestit2.
Când luna se pi¿cå, va ploua, dacå pânå atunci a fost secetå. Pe aceastå
vreme nu se pun clo¿tile, cåci puii sco¿i nu se vor ¡ine de clo¿ti4.
Tainica vrajå a unei nop¡i înstelate, în care våpaia lunii îneacå cuprinsul, a
råscolit sufletul poporului nostru într-o måsurå mare. Dacå vara, când cerul de
noapte este de mai multe ori curat, munca grea a zilei face pe oameni så-¿i punå
capul pe cåpåtâiul odihnei, råmân înså destule prilejuri când ¡åranii no¿tri pot
privi bolta înstelatå ¿i luna cu nesa¡: între aceste prilejuri intrå cålåtoriile ¿i alte
îndeletniciri câmpene¿ti, dar mai ales hoinåreala tineretului într-ale dragostei.
Ne spune o doinå cunoscutå pretutindeni:
Cine n-are dor pe cale, Cine n-are dor pe luncå,
Nu ¿ti’luna când råsare Nu ¿ti’ luna când se culcå
ªi noaptea câtu-i de mare; ªi noaptea câtu-i de lungå! –
¥ntr-adevår, întâlnirile ibovnicilor se fac cu destulå greutate ¿i, prin urmare,
unul sau celålalt are toatå vremea så priveascå cerul ¿i luna de la råsårit ¿i
pânå la apus.
Luna, prin urmare, multe vede: o doinå moldoveneascå îndeamnå:
Råsai lunå ¿i mai sus ªi du la badea råspuns,
ªi du la mândra råspuns, Så iubeascå-ntr-altå parte,
Sau så iaså, sau så ¿tiu, Cå pe-aici nu se mai poate.
Pe la ea så nu mai viu! Cå ¿i-atât, cât s-a putut,
– Råsai lunå,¿i sui sus Am fost proastå, n-am ¿tiut,
Tânårå, n-am priceput5.
O chiuiturå ardeleneascå:
Råsårit-a luna-n ¿urå, Nu-i aici cine-mi då gurå;
Råsårit-a luna-n prag, Nu-i aici cine mi-i drag!6
1
Com. ºepu, jud. Tecuci.
2
„Uricariul“, X, p. 405.
3
4
Idem.
5
El. Sevastos, Cântece moldovene¿ti, p. 103.
6
I. Pop-Retegatul, 125 de chiuituri, Gherla, 1904, p. 34.
64 Tudor Pamfile
Luna, prin urmare, se bucurå de-o deosebitå cinste printre tineret; cu luna,
de obicei, cum am mai våzut, î¿i aseamånå ¿i ibovnicii pe iubitele lor:
– Dragul mamei, nu ofta,
Cå maica te-a însura.
Satu-i mare, fete-s multe,
ªi mai mari, ¿i mai mårunte,
ºi-i alege, c-ai de unde.
– Of, of, of, maicå, måicu¡å,
Ceru-i mare, stele-s multe,
ªi mai mari, ¿i mai mårunte,
Darå luna-i numai una
ªi luminå toatå lumea!1,
icoanå pe care ne-o då ¿i Eminescu în Luceafårul:
ªi era una la pårin¡i,
ªi mândrå-n toate cele,
Cum e fecioara între sfin¡i
ªi luna între stele.
E firesc, prin urmare, ca luna så fie câteodatå sfânta lunå2, iar fetele så
rosteascå înaintea lunii pline de trei ori aceastå vrajå:
Lunå, Na corbaciul de la mine,
Lunå, Mânå calul de sub tine,
Doamna bunå, Da-l mânå, da-l azvârle¿te,
Cålu¡ ai, Iute la mine-l aråduie¿te,
Corbaciu n-ai. Iute ca vântul,
Tare ca gândul.
1
Zanne, Proverbele, IX, p. 44. N.I. Dumitra¿cu, Flori de câmp, Bârlad, 1914, pp. 79-
80:
...Måicu¡a må mângâia Ceru-i mare, stele-s multe,
ªi din gur’a¿a zicea: ªi mai mari ¿i mai mårunte,
– Satu-i mare, fete-s multe, Dar ca luna
ªi mai mari ¿i mai mårunte, Nu-i nici una,
Alege-¡i una pe frunte... De mare, de luminoaså,
– Maicå, måiculi¡a mea, A¿a mândrå ¿i frumoaså!
2
1000 de doine, strigåturi ¿i chiuituri, Bra¿ov, 1891, p. 75:
Mult’ må-ntreabå sfânta lunå
Unde mi-i via¡a bunå.
¿i så arunce în apå curgåtoare firul de busuioc sau floarea ce-o ¡inea

în mânå 1.
Datini de-acestea au ¿i francezii2.
Prin Bucovina se crede cå, dacå e cineva bolnav de måsele ¿i vede luna pe
cer, pune mâna pe falcå ¿i zice:
– Lunå, lumânarea lui Hristos, – cå luna ni e nouå lumânare noaptea, –
oare ¿i pe cei mor¡i îi dor din¡ii cum må dor pe mine?3.
Cu privire la lunå, în popor gåsim o sumå de ghicitori, dintre care cele mai
caracteristice sunt urmåtoarele:
Pe cea caså ¿indilitå,
Joac-o mâ¡å potcovitå.
1
I. Pop-Reteganul, Starostele, p. 12. „Ion Creangå“, V, p. 373: Când o fatå vrea så-¿i
facå pe usitå, iese cu brâul deschis, pe vreme seninå ¿i pe lunå plinå, ¿i face în sus cu
el cåtre lunå ¿i, lovind în strea¿ina casei, zice:
Lunå ªi så mi-l aduci.
Lunå, De l-ai gåsi dormind pe pat,
Doamnå bunå, Så-l iai ¿i så-l vâri sub pat.
Bun cal ai ªi de sub pat,
ªi frâu n-ai. Så-l dai pe u¿å afarå
Så te duci la ursita mea, ªi la mine så-l porne¿ti,
Så te duci Prin pådure fårå sine (fricå, sfialå),
ªi prin sat fårå ru¿ine.
Apoi, strângând brâul gråmadå, îl împunge cu acul ¿i zice: „Te împung prin inimå.“
Apoi se duce la foc ¿i-l învele¿te cu måturi¡a dintrei låzi de alun, trei de soc ¿i trei de
plop ¿i iarå¿i zice:
Alunul så-l aducå bun,
Socul så-l aleagå cu noroc,
Plopul så-l aducå pe loc.
2
P. Sébillot, Le ciel et la terre, p. 58; d. p.:
Lune, ô ma tant belle lune,
Toi, qui connais ma fortune,
Oh! fais-moi voir eu rêvant,
Qui j’aurai pour mon amant!
3
Voronca, op. cit., p. 615: ¥ntre lunå ¿i omul mort se face urmåtoarea legåturå: „Luna
are de-a face cu mor¡ii, cåci fiecare om moare sau la lunå plinå sau la sfert, sau la
sfâr¿it, ¿i ea ¿tie de sufletul lui cå a ie¿it“.
66 Tudor Pamfile
* *
Am un glob de aur, La marginea satului,
Joacå pe-o piele de taur. Cåciula fârtatului.
* *
Mâ¡å graså, ¥ntr-un vârf de deal,
Trece noaptea peste caså. O urmå de cal.
Din deal
¥n deal
ªi din vie în vie,
Floricicå nårângie1.
Urmåtoarele ghicitori zugråvesc luna în mul¡imea stelelor:
Pe valea lui Zgaidarac Seara s-adunå

O chilå de mei vårsat: ªi noaptea se risipe¿te.
Numai unul boborat. *
* Am o strachinå cu alune
Am o clo¿cå cu pui: ªi cu o nucå în mijloc2.
Mai des decât soarele, luna are câteodatå împrejurul ei un cerc, cercul sau
¡årcålan galben3, care se socote¿te a fi un semn prevestitor pentru ploaie4, semn
cå va vremui, adicå se va schimba vremea în råu5, cå va fi altfel de cum a fost
pânå atunci6, sau cå a doua zi se va scorni vânt7.
Cu privire la acest cearcån, iatå ce ne spune o povestire olteneascå:
„Popa a plecat la pådure cu preoteasa ¿i cu sluga, ¿i a ajuns la pådure, ¿i a
tåiat lemne, ¿i a-ncårcat carul.
S-a suit preotul ¿i preoteasa în car. S-a pus o ploaie ¿i un frig, ¿i-a înghe¡at.
1
„Ghilu¿ul“, II, nr. 1-2, p. 27.
2
Colec¡iile de cimilituri ale d-lor Gorovei, Pamfile ¿i N. Påsculescu (Lit. pop. rom.).
3
¥ntr-o doinå de pe Târnave (1000 de doine, ¿.a.) p. 209:
Batå-te, mândru¡å, batå,
Cercul cel de lângå lunå,
Dragostea noastrå cea bunå...
4
„ªezåtoarea“, VI, p. 38. Marian, Sårbåtorile, I, p. 119.
5
6
Cred. rom. din com. Hân¡e¿ti, jud. Dorohoi, împårt. de d-l N.V. Hân¡escu: „Când luna
are ¡arcalan, – un cerc colorat verde-gålbui, – se va schimba vremea.
7
Cred. rom. din com. Tu¡cani, jud. Covurlui, împårt. de d-l I.O. Zugravu.
Sluga a mers pe jos ¿i a våzut un foc în pådure. A slugå s-a dus la foc, cå
murea de frig. S-a dus ¿i popa. Când a ajuns la foc, o jumåtate de om frigea un
om întreg. Popa i-a dat bunå ziua.
I-a zis popa:
– Jumåtate de om, de ce frigi un om întreg?
Jumåtatea de om a zis:
– Ce ca¡i, popo, la mine?
– Venii så-mi dai foc.
– ¥¡i dau foc, dacå mi-ai spune de ce are luna cearcån.
Popa a zis cå are luna cearcån de vânt.
A adåstat preoteasa ca så vinå popa ¿i n-a venit. ªi s-a dus ¿i ea.
Då acolo buna ziua.
– Jumåtate de om, de ce frigi un om întreg? Da popa n-a venit aici så ia foc?
– Åla n-a venit!
N-a fost jumåtate de om, ¿i a fost Dumnezeu ¿i Sf. Petre; ¿i au fåcut pe
popå biole ¿i pe preoteaså a fåcut-o bioli¡å. ªi i-au legat de-un lemn. ªi s-a dus
¿i sluga1 dupå ei ¿i a zis:
– Bunå ziua, jumåtate de om!
– Ce cau¡i aici, mo¿ule?
– Caut pe popa ¿i pe preoteasa; n-au venit så ia foc?
– Ba au venit, ¿i-au min¡it cå are luna cearcån de vânt. Tu ¿tii, mo¿ule, de
ce are luna cearcån?
– Numai Dumnezeu ¿tie de ce are luna cearcån.
Atunci i-a dat biolile ¿i bioli¡a, ¿i i-a înjugat.
La nouå ani, så te påze¿ti, cå intrå cu carul într-o baltå ¿i se umplu de noroi
¿i se fac ca ni¿te diavoli; ¿i se face popa popå, ¿i preoteasa preoteaså, c-a¿a i-a
fåcut Dumnezeu, ca så nu mai mintå de altå datå“2.
Când luna e cu un corn în jos, se crede cå va ploua; când este cu amândouå
coarnele în sus, nu plouå3. Prin unele pår¡i, când luna este cu amândouå coarnele
în sus, – ¿i deci, cu burduful în jos, – se zice cå este semn de secetå, iar semn
de ploaie e atunci când are coarnele în jos4.
1
Neîn¡eles. Mai sus se aratå cå sluga a plecat întâi.
2
„Ghiulu¿ul“, I, nr. 2, pp. 8-9.
3
4
„ªezåtoarea“, VI, p. 38. Cred. rom. din com. Vânåtori, jud. Neam¡, împårt. de d-l
A. Moisei: „Cându-i luna cu cornu’n jos, va fi secetå toatå luna“.
68 Tudor Pamfile
Când luna stråluce¿te curatå, e semn de vreme bunå1.

Când luna este ro¿ie împrejur, se zice cå preveste¿te o vreme secetoaså.
Prin jud. Muscel, la Sâmedru se uitå oamenii ca så vadå cum e luna. Dacå
luna va fi plinå ¿i cerul senin, iarna va fi bunå; dacå, dimpotrivå, luna va fi plinå
¿i cerul acoperit cu nori, dacå ar ploua sau dacå ar ninge, se aratå cå iarna va fi
asprå, cå zåpezile vor fi grele ¿i cå gerul va fi stra¿nic2.
Noaptea, când luna stråluce¿te frumos, nu e bine så zicå cineva cå e lunå
„ca ziua“, cåci atunci cei råposa¡i prin înec se dau la întuneric3.
Noaptea nu-i bine så te ui¡i la lunå, cåci te calcå tâlharii4.
Când stai jos, så nu te ui¡i la lunå, cå-i påcat5.
Våzutå de cineva în vis, luna înseamnå tatål sau mama celui ce viseazå.
Dacå luna cade de pe cer, este semn cå unul din pårin¡i va muri. Dacå viseazå
luna gospodarul sau gospodina, înseamnå cå va muri gospodina, respectiv
gospodarul.
¥n sfâr¿it, unii, ca så uite pe cei råposa¡i, cred cå e bine så se uite prin sitå
la lunå6.
2. LUNA NOUÅ
Luna nouå se mai nume¿te ¿i crai nou, lunå tânårå7 sau lunå în douå
coarne, cum ne spune un cântec arådean:
Susu-i luna-n douå coarne,
S-a culcat mândra, nu doarme...8
Când românii våd întåia datå lunå nouå, unii o privesc printr-o pânzåturå
sub¡ire ca så se încredin¡eze dacå într-adevår e nouå, spunând, de pildå, cå,
dacå ar fi „de douå seri“ sau de mai multe, secera ei se va desface în douå sau
mai multe felii, dupå numårul zilelor.
¥n acea searå, ori¿icine are prilej så cearå ceva de la luna nouå:
1
Marian, Sårbåtorile, I, p. 120.
2
3
4
Cred. rom. din jud. Vaslui.
5
Cred. rom. din com. Catane, jud. Dolj, împårt. de d-l ªt. St. Tu¡escu.
6
7
S. Mangiuca, Calendar pe 1882 ¿i 1883.
8
1000 de doine, strigåturi ¿i chiuituri, p. 49.
Sånåtate. Copiii sar în sus când o våd ¿i cântå:

Lunå nouå,
Lunå nouå,
Sånåtos m-ai gåsit,
Sånåtos så må la¿i!1
Sau:
Crai nou,
Crai nou,
Sånåtos så må la¿i!
aruncând, cu aceste vorbe, o bucå¡icå de pâine spre lunå2.
Sau:
Lunå nouå,
Lunå nouå,
Colac ¡ie,
Sånåtate mie.3
Cei bolnavi strigå:
Crai nou,
Crai nou,
Na un fedele¿ gol
ªi då-mi unul plin:
Ro¿ ca cålina
ªi gras ca slånina!4
Sau:
Crai nou,
Crai nou,
Na-¡i un fedele¿ de¿ert,
Så-mi dai unul plin5.
1
Culegere din com. ºepu, jud. Tecuci, Zane, Proverbele, IX, p. 328.
2
3
ªt.St. Tu¡escu ¿i P. Danilescu, Monografia com. Catanele, jud. Dolj, Craiova, 1908, p. 129.
4
Zanne, Proverbele, IX, p. 328. „ªezåtoarea“, XV, p. 15.
5
70 Tudor Pamfile
Sånåtate ¿i pâine: Se strigå în mijlocul cur¡ii:

Lunå nouå,
Lunå nouå,
Taie pâinea-n douå:
ºie jumåtate,
Mie sånåtate!1
Pâine:
Lunå nouå,
Lunå nouå,
Taie pâinea-n douå:
ºie jumåtate,
Mie-a treia parte2.
Sånåtate ¿i bani:
Lunå nouå,
Lunå nouå,
Sånåtos, så må la¿i;
Cu parale m-ai gåsit,
Cu parale så må la¿i!3
Sau:
Lunå nouå, Tari ca argintul ne-ai gåsit,
Lunå nouå, Tari ca argintul så ne la¿i.
Sånåtos m-ai gåsit, Lunå nouå,
Sånåtos så må la¿i. Lunå nouå,
Lunå nouå, Cu bani ne-ai gåsit,
Lunå nouå, Cu bani så ne la¿i4.
Bani: Aruncând o bucå¡icå de pâine spre luna nouå, zice:
Crai nou,
Crai nou,
Cu bani m-ai gåsit,
Cu bani så må la¿i5.
1
Zanne, Proverbele, IX, p. 328. „ªezåtoarea“, VI, pp. 38-239. G. Dem. Teodorescu,
Poezii populare, p. 190.
2
„ºara nouå“, 1887, p. 100.
3
Culegere din jud. Tutova, împårt. de d-nii fra¡i Cahu.
4
G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 190.
5
Cu privire la bani, se crede cå este bine ca fiecare så se îngrijeascå så aibå

în buzunar la vreme de lunå nouå ceva bani, ca så nu ducå lipså în curgerea
lunii ce urmeazå1.
Banii se aratå la lunå nouå „¿i vei avea bani peste toatå luna“2.
Prin Oltenia, cu ace¿ti bani, care trebuie så fie de argint, î¿i freacå oamenii
barba3; al¡ii, prin alte pår¡i, îi sunå, iar cu unul din ei î¿i face cruce, privind spre
lunå, ca så aibå bani mul¡i.
Prin jud. Tecuci se crede cå ace¿ti bani trebuie aråta¡i la toatå lumea, ca så
nu se mai ispråveascå peste lunå4.
Astfel de credin¡e le întâlnim ¿i la ru¿i: „Când vezi întâia¿i datå lunå nouå,
så ai bani în buzunar ¿i så-i suni, ca så ai toatå luna“5.
Bani ¿i pråpåd în du¿mani:
Lunå nouå,
Lunå nouå,
Då-ne nouå
Pungi cu bani,
Moarte-n du¿mani6.
Prin Bucovina, când våd românii lunå nouå, zic de trei ori „Tatål nostru“,
dupå care adaugå:
– Pe mine så må la¿i cu sånåtate, da du¿manilor, ¿tie Dumnezeu ce så le dea!7
Pâine ¿i ouå:
Lunå nouå,
Lunå nouå,
Rupe coca-n douå
ªi ne då ¿i nouå,
ªi-un castron de ouå!8
1
Cred. rom. din Podu-Turcului, jud. Tecuci, împårt. de d-l V.D. Gheorghiu.
2
A. Gorovei, Credin¡e ¿i supersti¡ii ale poporului român, Bucure¿ti, 1915, p. 16.
3
Cred. rom. din com. Boureni, jud. Dolj, împårt. de d-l N.I. Dumitra¿cu. Frecatul banilor
prin pårul barbei ¿i al capului se face ¿i la ali¿veri¿, – întâii bani dobândi¡i la o afacere,
– cu în¡eles ca så se înmul¡eascå banii ca pårul barbei sau al capului.
4
5
6
Culegere din com. ºepu, jud. Tecuci.
7
8
72 Tudor Pamfile
Sånåtate ¿i so¡:
Crai nou,
Crai nou,
Sånåtos så må la¿i,
Fårå nevastå m-ai gåsit,
Cu nevastå så må la¿i!1
Prin Bucovina, luna nouå, ca ¿i stelele, este trimiså, în vråji, ca så aducå
ursita celui ce nu mai poate a¿tepta:
Lunå, lunå Så mergi dupå ursitorul meu;
Vârgolunå, De-a fi de aici din sat,
Tu e¿ti mândrå ¿i frumoaså, De-a fi din celalt sat,
Tu e¿ti a nop¡ii cråiaså, De-a fi dintr-al treilea sat,
Tu cai ai, Nu-i da stare
Dar frân n-ai; ªi-alinare;
Na-¡i brâul meu El så nu poatå dormi,
ªi få frâu calului tåu, Så nu poatå odihni,
Pân’la mine n-a veni!2.
Astfel de cântece le întâlnim ¿i la macedo-români:
„Se obi¿nuie¿te ca în seara când apare luna nouå, luna noauå, când s-apreasi
luna sau o-atreaså, cum se mai zice, mama så ia pe unul din copiii såi, care încå
n-a våzut luna noauå, ¿i dupå ce îi pune pe cap nå cârvealii, – o pâine sau un
colac preparat într-adins, iar pe colac atâtea linguri câ¡i membri sunt în familie,
îi spune så iaså la lunå, unde, dupå ce se întoarce de trei ori în jurul såu, så
adreseze urmåtoarele versuri:
Lunå, lunå noauå, Lunå, lunå nouå,
Ghiine câtå aroauå, Binele (fericirea) [så fie] ca rouå;
Câtå arinå-n vale, Cât nisip [e] în vale,
ºine ca mine, [A¿a plinå så fie] punga tatålui;
ª-io ca tine. Câtå spuzå în caså,
Punga ali tate; Atâ¡ia oameni så fie la maså;
Câtå sprunå n-caså, Tu ca mine,
Ahâ¡i oamini pri measå; Eu ca tine.
1
Culegere din jud. Ia¿i. Vezi ¿i Alecsandri, Poezii pop. ale rom., 1908, pp. 3-4.
2
Fl. Marian, Vråji, farmece ¿i desfaceri, Bucure¿ti, 1893, p. 41.
Variantå:
Câtå arinå n-vale, Cât nisip în vale,
Punga ali tati; [A¿a så fie plinå cu parale punga tatålui],
Tini ca mini, Tu ca mine,
ª-io ca tini. Iar eu ca tine!
Variantå:
Io ca tine, Eu ca tine,
Tine ca mine, Tu ca mine,
Barba ta pânå di chieptu Barba ta pânå la piept,
Barba mea pânå di pade! Barba mea pânå în jos.
Fiind fatå, cea care se adreseazå lunii, în loc de barbå, zice:
Periu a tåu pânå di chieptu,
Cusi¡a mea pânå di padi.
Variantå:
Ghiini vini¿i, lunå, Bine ai sosit, lunå!
Luna a Pa¿tilui, Luna Pa¿tilor!
Ndredzi n-afla¿i ¥ntregi (sånåto¿i) ne-ai aflat,
Ndredzi s-n-ala¿i ¥ntregi så ne la¿i;
Di vârå oarå, La anul
Ma ndredzi s-n-afli. Mai întregi så ne gåse¿ti.
Variantå:
Då-ni pâne cu oauå, Då-mi pâine cu ouå,
Så-ni-u bag tu mânicå, Så mi-o bag în mânicå,
Så-ni-u mâc duminicå! Så mi-o månânc duminicå!
Variantå:
Då-ni cåmea¿i noauå, Då-mi cåma¿å nouå,
Så-¡i dau patru oaoå, Så-¡i dau patru ouå,
Så-¡i li badzi tu mânicå, Så le bagi în mânicå,
Så li mâ¡i duminicå, Så le månânci duminicå,
74 Tudor Pamfile
Så-¡i li badzi tu fra¿i, Så le bagi în fårå¿,

Tra s-li mâ¡i trå Pa¿ti; Så le månânci la Pa¿ti;
S-li badzi tu tåpsie, Så le bagi în tipsie,
S-le-ai (sau: s-li mâ¡i) trå Stâmårie! Så le ai (sau: så le mânci) la Sf. Marie.
Uneori, acela care spune versurile de mai sus ¡ine în mânå douå vase pline
cu apå mutå, – neînceputå, – cu care, mergând så le umple, nu prive¿te la luna
al Pa¿ti1.
¥n vase se mai pun bani de argint (aspri). La Vlaho-Clisura banii de argint
se pun în buzunar, înainte de a se umple vasele cu apå; aceasta, ca luna nouå så
nu-l nimereascå cumva gol. Colacul sau pâinea (cârvealia) nu lipse¿te niciodatå,
cåci, dupå credin¡a aromânilor, pâinea e simbolul cel mai bun pentru îmbel¿ugare.
Dupå ce copilul adreseazå de trei ori una din formulele de mai sus, merge
în caså, unde to¡i membrii familiei gustå din colac.
Credin¡a popularå pretinde cå cine påstreazå acest obicei are så fie norocos
în tot cursul anului; „binele nu-i va lipsi din caså ¿i luna, la anul, îl va gåsi tot
a¿a de bogat, dupå cum a låsat pe copil“.
¥n celålalt timp al anului, când nu vrei så practici obiceiul acesta, la fiecare
lunå nouå, så te påze¿ti de a vorbi, cåci î¡i va merge foarte råu, deoarece toate
lângorli, – toate bolile, – se aruncå de femeile care descântå, în luna nouå, sau
cum se mai zice, când ni¿cå luna, – când mi¿cå luna sau când se aprinde luna,
– când prinde luna, – ¿i, dacå vorbe¿ti, te apucå boala ce în momentul acela se
aruncå în luna nouå“2.
Prin alte pår¡i, asemenea macedonene, „când iese luna nouå, înaintea
Pa¿telui, fetele se strâng în curte ca un ghium (canå de metal; pe turce¿te ibric)
plin cu apå, cu o pâine întreagå, – cråvealie, – ¿i cu un inel sau cu un minghiu¿
(cercel) de argint, ¿i zic:
Lunå, lunå nao
Då-mi cama¿e nao,
S-¡i dau patru Mao,
S-¡i li bagi tu fra¿e (fåra¿),
S-¡i li mâci tu Pa¿ce“3.
1
La Grope¿ti, Macedonia, se zice luna al Pa¿ti, fiindcå obiceiul se practicå în prima
lunå nouå dinaintea Pa¿tilor.
2
P. Papahagi, Din literatura popularå a aromânilor, Bucure¿ti, 1900, pp. 753-754.
3
I. Neni¡escu, De la rom. din Turcia europ., pp. 525-526. Cosmulei, Datini, credin¡e ¿i
sipersti¡ii aromâne¿ti, Bucure¿ti, 1909, p. 47: Când începe luna nouå, så ne lovim cu
fier, ca så fim sånåto¿i.
Prin unele pår¡i din Bucovina, la lunå nouå se påzesc urmåtoarele obiceiuri:
¥n întâia duminicå dupå lunå nouå se dau liturghii la trei biserici, cu nådejde
cå orice va gândi, i se va izbândi. Astfel urmeazå trei luni de-a rândul, ferindu-se
ca så månânce ceva în acele zile pânå la amiazå, dupå care are voie så mânânce,
înså numai mâncåruri de post. Prin alte pår¡i, „în duminica cea dintâi, când e
lunå nouå, så plåte¿ti liturghii la bisericå, sau så nåime¿ti anume slujbå, pentru
ziua ce urmeazå îndatå [dupå cea în care] s-a primenit lumina, ¿i orice dorin¡å
are omul, orice cerere, pentru sånåtate, noroc, trai bun în caså sau orice, – ¡i se
împline¿te“. Prin alte pår¡i se crede cå liturghiile plåtite la lunå nouå ajutå numai
împotriva du¿manilor1.
Cel mai bun prilej pentru izgonirea plo¿ni¡elor, stelni¡ilor sau påduchilor
de lemn din caså se crede cå este în seara când se vede lunå nouå.
Prin unele pår¡i, când cineva vede lunå nouå, zice:
– Sånåtate în caså ¿i plo¿ni¡ele afarå!2.
Prin Bucovina, în aceastå searå, unul din cåsåni iese afarå ¿i, de lângå
fereastrå, strigå:
Crai nou în ¡arå,
Plo¿ni¡ele så piarå
Tot una câte una,
Så nu mai råmâie nici una.
Sau:
Plo¿ni¡ele afarå,
Tot una câte una,
Så nu mai råmâie nici una:
Cele verzi, pe fere¿ti,
Cele ro¿i, pe u¿i.
Sau:
Så iaså
Din caså
Toate plo¿ni¡ele afarå.
Tot una câte una,
Pânå ce n-o råmânea nici una.
1
Voronca, Datinile, pp. 316-317.
2
„ªezåtoarea“, XV, p. 14.
76 Tudor Pamfile
Sau:
Unul din casa cu plo¿ni¡e iese afarå, merge o datå de ocole¿te caså ¿i apoi
strigå unuia din caså:
– Crai nou afarå!
Cel din caså råspunde:
– Ce-om mânca desearå?
Cel de afarå:
– Pâine ¿i sare.
ªi urmeazå:
– Dar plo¿ni¡ele ce-or mânca?
– Una pe alta s-or mânca
Pânå la luna,
Så nu råmâie nici una!
Cel de afarå iar mai ocole¿te o datå casa, ¿i iar se urmeazå întrebårile ¿i
råspunsurile de mai sus. Iar dupå aceasta se mai face ¿i-a treia oarå acest lucru.1
Sau:
Unul iese afarå cu o bucatå de pâine ori de måmåligå ¿i cu pu¡inå sare,
înconjoarå casa de trei ori, a¿eazå pâinea pe fereastrå ¿i strigå:
– Crai nou în ¡arå!
Altul din caså îi råspunde:
– Plo¿ni¡ele din caså afarå!
– Eu månânc pâine cu sare!
– Dar plo¿ni¡ele ce-or mânca?
– Ele s-or mânca
Una pe alta,
Pân’ ce-or råmânea
Numai cozile
Dintr-însele!
Sau:
– Crai nou în ¡arå,
– Plo¿ni¡ele så iaså afarå.
1
Culegere din com. Vicovul de Sus, Bucovina, de d-l P. Cârstean.
– Eu månânc pâine ¿i sare.

– Plo¿ni¡ele så se care
Pân’la mare
La-necare!
Sau:
– Crai nou în ¡arå! – Vom mânca pâine cu sare.
– Plo¿ni¡ele piarå! – Dar plo¿ni¡ele ce-or mânca?
– Ce vom mânca în iasarå? – Ele s-or mânca
Una pe alta!
Sau:
– Crai nou în astå searå! – Dar plo¿ni¡ele ce-or cina?
– Plo¿ni¡ele så iaså afarå! – Ele s-or mânca
– Noi ce-om cina în astå searå? Tot una câte una,
– Ce-o da Dumnezeu; Pân’ n-or råmânea nici una!
Sau:
– Crai nou afarå! Una pe alta,
– Ce ai mâncat asearå? ¥ncât n-a mai råmas
– Pâne ¿i cu sare! Nici cât un fir de mac
– Dar plo¿ni¡ele ce-au mâncat? ¥n patru despicat,
– Ele s-au mâncat ¥n fundul mårii aruncat!
Unul, dezbråcat cu totul, încalecå pe-o cociorvå, încunjurå casa de trei
opri, se opre¿te la u¿å, ¿i zice:
Când, altul, din caså, råspunde:
– Så iaså plo¿ni¡ele pe u¿å afarå
Tot una dupå una,
Pân’ n-or råmânea nici una!
Sau:
Plo¿ni¡ele afarå!
– Dar ce-or mânca ele?
– Ia, s-or duce pe pâraie
ªi s-or mânca una pe alta.
Unul, våzând lunå nouå, strigå la cel din caså ¿i acela-i råspunde:
78 Tudor Pamfile
– Crai nou în ¡arå! Tot una

Plo¿ni¡ele toate afarå, Câte una,
Så iaså din caså, Pân’ n-a mai råmânea nici una!
Apoi, dupå ce repetå de trei ori aceasta, încalecå pe corciovå, måturå sau
lopatå ¿i alergând, zice:
Ie¿i¡i plo¿ni¡e afarå, Cine-a bea ¿i-a juca.
Cå craiu nou se-nsoarå Ie¿i¡i voi ¿i ve¡i mânca,
ªi vå pofte¿te la maså, ªi ve¡i bea ¿i ve¡i juca
Cå n-are cine mânca, Pânå ce ve¡i såtura.
Acestea se repetå în întâile trei seri de lunå nouå1.
Prin alte pår¡i gospodina merge primprejurul casei de trei ori, cu cociorva
în mânå ¿i zice:
– Crai nou în caså,
Plo¿ni¡ele afarå så iaså!
„ªi se duc, te curå¡e¿ti de ele!“2
Sau:
Sånåtatea în caså,
ªi plo¿ni¡ele afarå!3
Despre aceste plo¿nite se crede cå se iscå din pricinå cå unele femei våruiesc
casele când e lunå nouå, lunea, mar¡ea sau miercurea4. De aceea, pe alocuri se
feresc de a vårui în aceste zile, când e lunå nouå într-o zi de sec, iar alte gospodine
nu våruiesc nici chiar dacå ar fi în zi de dulce5.
Tot cam astfel se urmeazå ¿i cu izgonirea din caså a greierilor.
– Crai nou în astå-searå, – Dar greierii ce-or cina?
Så iaså greierii afarå. Ia, s-or mânca,
– Noi ce-om cina în astå-searå? Tot unul, câte unul,
– Ce-a da Dumnezeu! Pân’ n-o råmânea nici unul!
1
S. Fl. Marian, Insectele în limba, credin¡ele ¿i obiceiurile românilor, Bucure¿ti, 1903,
pp. 438-442.
2
3
4
Marian, op. cit., p. 432.
5
Zanne, op. cit., IX, p. 308. Voronca, op. cit., p. 316: „¥n caså, la lunå nouå, så nu
grije¿ti. Dacå lipe¿ti, se fac plo¿ni¡e; cu lutul acela se aduc“.
Sau:
– Crai nou în ¡arå,
Greierii din cas-afarå!
– Dac-or ie¿i, ce-or mânca?
– S-or mânca tot unul câte unul,
Pân n-or råmânea nici unul.
Sau:
Crai nou în ¡arå, V-oi da de mâncare
Ie¿i¡i, grieru¿i, afarå; Dacå-n casa mea
Cå pâine ¿i sare Mai mult nu-¡i cålca
ªi-ntr-însa nu ve¡i cânta!1
Sau:
Så iaså greierii afarå!2
Prin unele pår¡i din Bucovina, tot cu acest prilej, se crede cå se pot izgoni
din caså ¿i ¿fabii sau ru¿ii, insectele numite periplaneta orientalis, L., care tråiesc
prin bucåtårii, ziua ascun¿i, iar noaptea forfotind pretutindeni.
O femeie iese afarå ¿i, prin fereasta deschiså, spune alteia din caså:
Cea din caså îi råspunde:
– Så iaså ¿fabii afarå!
ªi apoi:
– Dar ce-or mânca ei desearå?
– S-or mânca unul pe altul
Pân’ s-a curå¡i tot satul!
¥n loc de întrebårile ¿i råspunsurile acestea, se aude, de câte trei ori, ¿i
urmåtorul dialog:
– Ce-om mânca desearå?
– Pâine ¿i cu sare!
– Dar ¿fabii ce-or mânca?
– Ei vor alerga,
ªi se vor mânca
Unul câte unul,
Pân’ n-a råmânea nici unul!
1
Marian, Insectele, pp. 541-542.
2
Dat. rom. din com. ºepu, jud. Tecuci.
80 Tudor Pamfile
Sau: deschizând în låturi u¿ile locuin¡elor ¿i poarta de la drum, ¿i tot de trei ori:
– Så iaså to¡i ¿fabii pe poartå afarå
ªi-ndatå så meargå la iezit la moarå!
Alteori, cel de-afarå strigå:
iar cel dinåuntru îi råspunde:
– Så iaså afarå
To¡i ¿fabii din ¡arå,
urmând:
– Dar dac-or ie¿i,
Cu ce s-or hråni?
– De asta nu-mi paså;
Din ¡arå så iaså!
Rostindu-se de trei ori, la fiecare datå, cei din caså aruncå afarå câte trei
¿fabi din cei nouå pe care-i avea prin¿i mai înainte1.
Prin unele pår¡i din Ardeal, când e lunå nouå, copiii zic:
Lunå, lunå Cu o mâ¡å,
Vårgålunå, Cu o ¡â¡å,
Ie¿i afarå, få luminå, Cu o scroafå de såmân¡å,
Cå se-nsoarå påducel Cu cåru¡a bradului
¿i ia fata lui surcel, Naintea’mpåratului.2
Ca så alungi guzganii, så mergi la lunå nouå dezbråcatå, cu cociorva în
mânå, så ocole¿ti casa de trei ori ¿i så zici când ajungi în prag:
Crai nou în caså,
Guzganii afarå så iaså!3
Prin jud. Tecuci, fetele care au pårul scurt pun o femeie darnicå så li-l
reteze pu¡in de la vârf, cu credin¡å cå astfel le va cre¿te pårul mare4.
1
2
¥mpårt. de d-l P. Ugli¿.
3
4
Dat. ¿i cred. rom. din com Podu-Turcului, împårt. de d-l V.D. Gheorghiu.
Prin jud. Covurlui, la lunå nouå se culeg legumele ¿i tot atunci se taie
hlujanii, ca så aibå gust bun la mâncare, så nu li se usuce beldia a¿a de tare,
încât vitele så nu le mai poatå roade cu u¿urin¡å1.
Prin Bucovina, grajdurile se curå¡å numai la lunå nouå ca så se înnoiascå
påmântul ¿i så nu facå viermi2.
Dacå la Sf. Vasile va fi lunå nouå, este semn cå anul ce va începe va fi
secetos3.
Prin foarte multe pår¡i, poporul are o mare teamå în seara sau spre seara
când va fi lunå nouå. Prin unele locuri ardelene se crede cå în acea noapte, pe la
miez, umblå vâlvele; copiii aprind tamarice, – un fel de plantå asprå, cu crengu¡e
ca ale bradului4.
Prin Bucovina se crede cå atunci umblå strigoii cu un opai¡ în mânå, –
fiecare soi de strigoi, – pe la lucrurile care sunt rânduite: cel pe vaci, pe la vaci,
ca så le ia mana ¿.a.5.
Prin jud. Tecuci, lumea crede cå cel ce umblå pe lunå nouå poate fi
primejduit din partea lupilor6.
¥n aceastå noapte ies din morminte cei ce-au murit prin înec7 sau ¿treang,
¿i cautå så facå tot soiul de råutå¡i oamenilor stråini ¿i neamurilor lor, cåci nimic
nu-i poate opri în afarå de sunetul clopotului la bisericå ¿i sfânta slujbå.
„¥nceputul lunii e începutul tuturor relelor; toate råutå¡ile la începutul lunii
se ivesc ¿i ¡in pânå se face slujbå la bisericå, chiar dacå luna s-a primenit
sâmbåta ¿i dacå acum s-a slujit, acum luna aceea este curatå [¿i lumea] nu mai
are de ce se teme. Slujba potole¿te toate relele“.
„Dacå-i cineva bolnav, boala se înnoie¿te ¿i se întåre¿te. Copilul la lunå
nouå mai tare ¡ipå. Chiar visurile, atunci sunt mai rele.
Iarna, când e lunå nouå, strânge în ger, iar vara e vânt, plouå.
La lunå nouå fac fermecåtoarele farmecele cele mai rele, cåci atunci au
putere, pentru cå ele, cu necurå¡enia umblå“8.
1
Dat. ¿i cred. rom. din com. Jorå¿ti, împårt. de d-l I. Beldie.
2
D. Dan, Straja, p. 240.
3
Marian, Sårbåtorile, I, pp. 91-92.
4
Viciu, Glosar, p. 82.
5
Cred. împårt. de d-na E. Voronca.
6
7
Voronca op. cit., p. 884: La lunå nouå, noaptea, ies îneca¡ii ¿i trag ¿i pe al¡ii în apå ca
så-i înece.
8
82 Tudor Pamfile
„Când e lunå nouå, nu se cade så pomene¿ti de nimic råu, cåci atunci

umblå ducå-se-pe-pustiu, toate relele. Zice cå atunci umblå ciuma ¿i holera;
vorbesc între dânsele ¿i se îndeamnå:
– Hai så mergem, så vedem ce mai fac copiii no¿tri!
ªi-apoi numai ce auzi cå cela a murit...“1.
Prin urmare, la lunå nouå vor fi o seamå de lucruri care nu trebuie fåcute:
Mai întâi, în caså nici nu trebuie så se pomeneascå vorbele „lunå nouå“, ca
så nu se spargå „din te miri ce“, stråchinile, oalele ¿i celelalte hârburi.
Prin Bucovina se crede cå numai bårbatul poate aduce în caså vestea craiului
nou zicând: „Crai nou în ¡arå!“, cåci, dacå ar face-o ¿i femeia, s-ar strica oalele
¿i stråchinile2.
Prin jud. Bacåu se crede cå se va dårâma horna, dacå se pomene¿te de lunå
nouå3.
Când se vede, e bine så i se spunå:
Ptiu! ptiu! crai vechi!
La du¿mani, nou,
Dar la noi, vechi!
cåci, dacå i se zice crai nou, blestemå mor¡ii ¿i zic:
– Då, Doamne, crai a¿a de nou, cât vei tråi!
„Nici så zici cå se vede, cå plâng mor¡ii“, ¿i e påcat. Tot mortul blestemå ¿i
zice:
– Då Doamne, a¿a så vezi cât vei tråi!
Dacå i s-ar zice lunå nouå, s-ar îmbolnåvi! E bine så i så zicå:
– Luna a fost veche ¿i e veche!4
La lunå nouå nu e bine så se facå semånåturi, cåci nu leagå5.
„De pui pepeni, toatå vara tot înfloresc ¿i nu mai leagå. Dacå semeni
grâu, tot se coace ¿i se coace: pe la amiazåzi mergi ¿i ¡i se pare cå e copt,
1
Culegere din com. ºepu, jud. Tecuci. Zanne, Proverbele, IX, p. 328. „ªezåtoarea“, VI,
p. 38.
2
A. Gorovei, Credin¡e, p. 81.
3
Culegere din com. Larga, jud. Bacåu, împårt. de d-l C.G. Vartolomeiu: „Când îi crai
nou, så nu spui în caså, cå se dårâmå; de ne spune cineva, apoi så ¡inem temeinic de
prichici, o policioarå, – ca så nu cadå horna“. A. Gorovei, op. cit., p. 81.
4
5
Zanne, Proverbele, IX, p. 328. „ªezåtoarea“, VI, p. 38.
[iar] când te ui¡i seara, e tot verde; ¿i diminea¡a iar, ¿i nu-l po¡i nimeri cu
seceratul“1.
Ucrainienii cred de asemenea cå såmân¡a puså la lunå nouå nu produce ¿i
cå „îndeob¿te, nimic så nu faci la lunå nouå“2.
Numai florile se pot semåna acum, cåci ele înfloresc toatå vara3.
Macedo-românii, dimpotrivå, cred cå bucatele semånate la lunå nouå, vor
cre¿te din zloatå4.
De asemenea nu trebuie så se råsådeascå nici pomi, cåci dacå înfloresc,
florile lor nu leagå5 sau fac viermi la rådåcinå plantele råsådite6.
Prin unele pår¡i bucovinene, dimpotrivå, se spune cå la lunå nouå e bine så
se råsådeascå altuanii, cåci, câte zile se va întârzia peste începutul lunii, atâ¡ia
ani vor zåbovi ¿i pomii cu rodirea7.
Astfel de credin¡e le întâlnii ¿i la francezi, germani, ru¿i, sârbi ¿i bulgari8.
La lunå nouå nu se pun clo¿te la clocit pe ouå, cåci cea mai mare parte din
ouå vor ie¿i limpezi, adicå nu vor fecunda ¿i deci nu vor scoate pui9; dacå,
întâmplåtor, vor scoate, puii ace¿tia vor chiscui toatå ziua ¿i vor muri10, sau nu
1
Dar ¿i cred. rom. din jud. Covurlui, împårt. de pår. I.C. Beldie:
„Luna de pe cer are un rost asupra såmân¡ii ce se aruncå în påmânt, cum ¿i asupra
cre¿terii ¿i rodirii. De aceea, såmân¡a tare (secara, porumbul, grâul) s-o semeni în
påmânt uscat, când luna este în cre¿tere; altfel, dai mâna cu såråcia. Pe cea moale (in,
cânepå, ovåz ¿i toate uleioasele), în påmânt moale, când luna e în descre¿tere. Cânepa
¿i inul, semånate acum, cresc dese ¿i scurte; altådatå cresc lungi, dar rari. Såmân¡a de
toamnå se semånå dupå Sf. Ioan de toamnå, dacå plouå, iar, dacå nu, så o semeni dupå
påtrarul al doilea din lumina lui septembrie sau octombrie.
Ceapa, usturoiul, ridichea, cartoful ¿i toate zarzavaturile så le semeni înainte de
secerea primului påtrar, iar såmân¡ele ce fac fructul în vârful paiului, så le dai în
påmânt dupå primul påtrar“.
Cred. rom. din jud. Dorohoi, împårt. de d-l D. Furtunå: „Când îi lunå nouå ¿i începe
så creascå, så semeni acele plante care au så creascå în sus, iar când e lunå plinå, ¿i
începe så descreascå, så semeni acele plante, care au så creascå în jos, în påmânt“.
2
3
Voronca, op. cit., p. 316. P. Papahagi, Din lit. pop. a arom., p. 339.
4
Cosmulei, op. cit., p. 46.
5
Zanne, Proverbele, IX, p. 332. „ªezåtoarea“, VI, p. 38. P. Papahagi, op. cit., p. 339.
6
7
D. Dan, Straja, p. 52. Cf. G. Ciau¿anu, op. cit., p. 92. Gorovei, Credin¡e, p. 73. Ibidem,
p. 87: despre cartofi.
8
9
10
Voronca, op. cit., p. 315. A. Gorovei, op. cit., p. 66.
84 Tudor Pamfile
se vor ¡ine dupå clo¿cå1. Ca så nu chiscuie puii sco¿i din ouåle puse sub clo¿cå
la lunå nouå, så pui ¿i surcele sub ouå, zicând:
Nu chiscuie ouåle;
Chiscuie surcelele2.
Lemnele pentru caså sau alte întocmiri gospodåre¿ti så nu se taie pe vreme
de lunå nouå, cåci este primejdie så le månânce cariile3.
Gunoiul se carå pe câmp numai la lunå nouå, ca så se înnoiascå påmântul
¿i så nu mai facå viermi4.
Oamenii se feresc så-¿i spele capul cu apå caldå, ca så nu le cadå pårul5.
Nuntå pe aceastå vreme nu se face. ¥n caså nouå nu trebuie så se mute
nimeni ¿i nici un lucru de seamå så nu se înceapå, cåci nu va fi ispråvit cu bine.
Dacå la Sf. Dumitru va fi lunå nouå, va fi ger mare iarna6.
3. LUNÅ PLINÅ
Lunå plinå sau lunå veche se cheamå atunci când întreaga ei „fa¡å“ se
vede îndatå dupå apusul soarelui.
Prin unele pår¡i, „la trei sferturi de lunå veche“ se alungå plo¿ni¡ele din
caså, frecând cu castrave¡i pe la cråpåturile podelelor7.
Dacå la Anul Nou este lunå plinå, se crede cå aceasta este semn cå anul ce
se începe va fi månos8.
Dacå e lunå plinå la Sf. Dumitru, va fi zåpadå mare peste iarnå9.
La lunå plinå, toate cele bune se încep, ca så meargå în plin: atunci se
porne¿te plugul ¿i se fac semånåturile; atunci se ridicå în furci casele noi10.
Boitul la lunå plinå så se facå11.
1
2
Idem.
3
Ibidem.
4
A. Gorovei, Supersti¡ii, p. 143.
5
Papahagi, op. cit., p. 339.
6
Cred. rom. din com. Voice¿ti, jud. Vâlcea, împårt. de d-l I.N. Popescu.
7
8
9
Cred. rom. din com. Voice¿ti, jud. Vâlcea, împårt. de d-l I.N. Popescu.
10
11
T. Pamfile, M. Lupescu, Cromatica poporului român, Bucure¿ti, 1914, p. 19.
Copilul nåscut în lunå plinå va tråi în jårtfå de toate, nu va duce adicå lipså
de nimic1.
Copilul se în¡arcå la lunå plinå, ca så fie bucuros, norocos ¿i så-i meargå
bine, „în plin“. I se pune un ou råscopt la gunoi, – într-un col¡ al casei, unde de
obicei se strânge gunoiul, – „într-un chiort“, ¿i dacå copilul se duce ¿i-l ia, e
semn cå se va în¡årca lesne2.
La lunå veche unii postesc, ca så aibå parte de avere ¿i sånåtate.
Anumite practici medicale se fac numai „pe la sfâr¿itul lunii“; astfel se
urmeazå spålatul ¿i oblojitul pentru jupuieli cu buruieni de jupituri3.
„La lunå plinå, så mergi cu to¡i copiii la bisericå, så citeascå preotul pe
cap; la femei, acatistul Maicii Domnului, ¿i la bårba¡i, al Sfântului Nicolae, cå
e mare ajutor ¿i li se lumineazå mintea“4.
Românii bucovineni din Putna „îndåtineazå a sfin¡i sare, tårâ¡e ¿i apå pe
timp de lunå veche, în contrast cu vecinii lor, care fac aceasta pe lunå nouå.
Aceste obiecte le amestecå apoi laolaltå ¿i le dau vitelor så le månânce, ca
nimeni så nu fie în stare a le strica vacile ¿i a le lua mana, adicå laptele“5.
Când e lunå plinå, nu se intrå în caså cu bårdi¡a pe umår, cåci se vor strica
blidele din caså6.
Lemnele nu trebuie så se taie la lunå veche, cåci le stricå cariul7.
Casele se våruiesc în zilele de post, când e lunå veche; gospodina face
aceasta cu mâinile dindåråt, molfåind coajå de pâine, målai ori altceva, ca så
scape de plo¿ni¡e8.
Ca så scape de guzgani, prin unele pår¡i din Bucovina se face urmåtoarea
vrajå: seara, în asfin¡itul soarelui, gospodina pune pe truncher fundul de
måmåligå, ceaunul, melesteul ¿i zice:
– Oaspe¡ii mei sunt flåmânzi; eu le aduc mâncare!
A doua zi ia aceste lucruri, bate afarå la fereastrå ¿i zice:
1
2
Dat. ¿i cred. din com. Larga, jud. Bacåu, împårt. de d-l C.Gh. Vartolomeiu. Datina
aceasta o au ¿i sârbii, cf. G. Ciau¿anu, op. cit., p. 97.
3
4
5
D. Dan, Mânåstirea ¿i comuna Putna, Bucure¿ti, 1905, p. 151.
6
Cred. rom. din Bucovina, împårt. de d-l D. Dan. Gorovei, Credin¡e, p. 243.
7
Marian, Insectele, p. 60.
8
„ªezåtoarea“, I, pp. 191-192.
86 Tudor Pamfile
Luna-i la sfin¡it,
ªi oaspe¡ii mei la despår¡it!
Aceasta se urmeazå la trei sfâr¿ituri de luminå1.
Copilul nåscut la lunå plinå, „va duce jårtfå de toate, – nu va duce lipså de
nimic“, ca ¿i cel nåscut când luna este în cre¿tere, ceea ce nu se va întâmpla cu
cel nåscut când luna va fi în descre¿tere2.
4. „C¢TE-N LUNÅ, TOATE“

Despre pete care se våd în lunå, mai ales atunci când aceasta este plinå,
poporul nostru are o sumå de povestiri, – „câte-n lunå!“, „câte-n lunå ¿i-n
soare!“.
Cea mai råspânditå credin¡å este aceea cå în lunå se aflå chipurile a doi
fra¡i, unul fiind uciga¿ul celuilalt, puse acolo de Dumnezeu, pentru ca lumea,
våzându-le, så se fereascå de acel neiertat påcat al fratricidului.
Pe alocuri se crede cå ace¿ti doi fra¡i sunt Cain ¿i Abel, fiii lui Adam ¿i ai
Evei. Povestirile pe care le-am aflat despre dân¿ii le-am aråtat la Povestea lumii
de demult, astfel cå aici nu se mai pot în¿ira3.
Prin jud. Tecuci se crede cå în lunå se aflå doi fra¡i mocani ¿i-o mioarå, a
cåror povestire este urmåtoarea:
Acei doi mocani, ca fra¡i, s-au în¡eles împreunå o seamå de vreme, dar
chiar mult de tot nu, cåci cel mai mare, prinzând necaz pe frå¡iorul mai mic, î¿i
puse în gând ca så-l omoare, cåci acesta, fiind mai harnic ¿i mai cumpånitor, î¿i
fåcuse mai multe ¿i mai frumoase turme de oi.
O mioarå aflå de gândul fratelui såu ¿i-i spuse ståpânului cele ce ¿tia, dar
spusa ei påru fratelui mic peste putin¡å, cåci sårmanul fecior nu-¿i putea da crezare
cum pe lumea asta se poate ca un frate så ridice cu¡itul asupra unui alt frate?!
Dar påcatul s-a fåptuit: fratele cel mai mic, cu mioara lui, au fost uci¿i.
Dumnezeu, ca så arate lumii icoanå de spaimå, le-a pus chipurile în lunå, ca
lumea så le vadå, mai ales pe acea vreme când duhurile rele au mai multå ståpânire
asupra oamenilor, noaptea, ca våzându-le, så se întoarne la calea cea dreaptå.
1
2
Cred rom. din com. Principele Ferdinand, împårt. de pår. Fl.A. Dråghici.
3
Despre fiin¡a lui Cain ¿i Abel în lunå cred ¿i francezii (Revue des traditions populaires,
XVIII, p. 375; P. Sébillot. Le ciel et la terre, Paris, 1904, p. 2), ucrainienii (Revue cit.,
IX, p. 422) ¿i ru¿ii (Ibidem, XXII, p. 299). A. Gorovei, Credin¡e, p. 168.
Unii înså adaugå cå între cei doi fra¡i nu-i mioara, ci un vas de lemn, pe
care uciga¿ul îl ¡ine la capul fratelui såu, ca så se umple de sânge ¿i apoi så-l bea
pânå la fund.
ªi sângele curge, curge, ¿i va curge fårå sfâr¿it1.
„Când cåldarea va fi plinå, atunci vor pica din ea trei picuri pe påmânt,
påmântul se va aprinde ¿i va arde cu tot de pe el, – vremea de apoi“2.
Prin alte pår¡i se spune cå fratele cel mic, uciga¿ul, poartå pe cel mare în
spinare, ¡inându-i o cåldåru¿å la nas, ca så-i adune sângele3.
Prin jud. Boto¿ani se poveste¿te cå odatå s-au luat întâi la ceartå ¿i apoi la
båtaie cei doi fra¡i, dupå care s-au înjunghiat cu cu¡itele. Dumnezeu, ca så
pedepseascå aceastå råutate, a fåcut din sângele lor luna, pe chipul cåreia se våd,
mai ales când este plinå, capetele celor doi fra¡i, care stau apleca¡i unul spre altul.
Cine s-ar uita printr-un inel de cununie sau o basma de måtase, i-ar vedea
mai bine4.
Tot prin aceste pår¡i se crede cå cei doi fra¡i gemeni, care se du¿måneau de
mult, s-au stråpuns cu ¡epoaiele în preajma unui car cu boi. A¿a, laolaltå cum
sunt, cu car cu tot, Dumnezeu i-a pus în lunå5.
Prin Bucovina se poveste¿te cå „erau de demult doi fra¡i; ¿i s-au apucat
så coseascå; da mâncare n-aveau nimicå, decât un pådure¡ sålbatic, acolo pe
câmp. Cosesc ei ce cosesc, mai månâncå vreo douå pådure¡e, – nu mai pot:
au slåbit de tot.
Lângå dân¿ii era un stejar; iau ¿i pun coasele în stejar, se pun jos la umbrå
¿i se culcå.
– Mai cose¿te ¿i tu, coaså, dacå po¡i, – zic ei, – cå nouå ne trebuie de
mâncat ¿i de båut, ¿i coasa de båtut!
Coasa le zice ¿i ea:
– Eu a¿ cosi, dar ¿i mie îmi trebuie de mâncat ¿i de båut ¿i coasa de båtut.
ªi nici eu nu pot!
S-au sculat ei iarå ¿i s-au apucat de cosit, – ce-au cosit. Apoi au låsat ¿i-au
mers så puie-n stog. Dar erau flåmânzi, cå nu vedeau cu ochii.
Deodatå, ce i-a venit celui de jos în gând, de foame: apucå pe frate-såu cel
de pe stog în furcå, ca så-l månânce.
1
Spuså de fratele meu Vasile, comuna ºepu.
2
A. Gorovei, op. cit., p. 168.
3
Ibidem.
4
5
Ibidem.
88 Tudor Pamfile
Atunci Dumnezeu, våzând påcatul acesta, s-a încrâncenat ¿i i-a luat cu

stog cu totul, cum erau, ¿i i-a pus în lunå; ¿-amu cine se uitå prin basma de
måtase, vede bine toate“1.
Tot prin Bucovina se aude ¿i urmåtoarea povestire:
„¥n lunå sunt doi fra¡i: unul bogat ¿i celålalt sårac. Cel sårac a furat de la
fratele såu oleacå de fân sau paie, så dea la vite, cåci n-avea cu ce le hråni. ªi
fratele såu, de ciudå, l-a apucat în ¡epoi.
Dumnezeu i-a pus în lunå ca semn: ce grozåvie s-a fåcut! Cåci a fura, så
dai la o vitå, nici nu e påcat. Doar e dobitocul lui Dumnezeu. Are s-o lase så
piarå? Sau omul, de nevoie, de foame, dacå furå, încå nu e påcat: poate are
copii ¿i, dacå n-are de unde le da, îi va låsa så piarå? Numai acela ce furå ¿i
vinde are påcat, sau, dacå furå fårå så aibå nevoie“2.
Prin jud. Tutova se aude urmåtoarea povestire:
„Erau odatå doi fra¡i. Unul era drept ¿i cu fricå de Dumnezeu ¿i fåcea
numai fapte bune, – ¿i de asta, toate îi mergeau în plin, – iar celålalt era om råu
¿i ura de moarte pe fratele cel bun.
¥ntr-o searå frumoaså, cu lunå plinå, au plecat ei så se plimbe. ªi mergând
ei a¿a, fratele cel råu tot cåuta pricinå de sfadå cu celålalt. Ceasul cel råu, se
vede, cå-i på¿tea din urmå pe amândoi, cå, din vorbå în vorbå, odatå se înfuriå
¿i, luând o cioatå din marginea drumului, îl pocni drept în cap. Când våzu pârâul
de sânge ce curgea din capul fratelui såu, se îngrozi singur de fapta ce a fåcut ¿i
luå o cåldare, ca så strângå sângele de pe jos.
Dumnezeu, când våzu întâmplarea aceasta, deschise cerul ¿i strigå:
– Blestematule, ce-ai fåcut? Am så vå pun în lunå, ca în vecii vecilor så se
¿tie de to¡i oamenii påcatul ce a¡i fåcut.
ªi îi ridicå pe amândoi ¿i îi puse în lunå.
ªi de atunci ¿i pânå aståzi stau cei doi fra¡i a¿a cum i-a pus Dumnezeu,
pentru a lua pildå oamenii ce mare påcat este, så ridici mâna asupra fratelui“3.
Prin unele pår¡i se poveste¿te cå odatå au pornit doi fra¡i în ziua de Ciuda
lui Arhanghel, ca så-¿i facå stogurile cu fân. Al¡i oameni, våzându-i, le-au zis:
– Nu merge¡i aståzi, cå azi e zi mare de primejdie; azi e Ciuda lui Arhanghel!
Dar fra¡ii le råspunserå cu nepåsare:
– Ce ne paså nouå! Pute¡i så vå ciudi¡i voi cât ve¡i voi, cå noi tot ne ducem!
ªi s-au dus.
1
2
Ibidem, p. 620.
3
Culegere din com. Flore¿ti, împårt. de d-ra Virginia Stan.
Acolo, la câmp, unul s-a ridicat pe stog ca så a¿eze palele de fân, iar celålalt
a început så-i dea de jos fânul cu furca. ªi tot lucrând astfel, a gre¿it cel de jos ¿i
a luat pe cel de sus în furcå, ucigându-l în chipul acesta.
Iar Dumnezeu, ca så dea lumii o pildå, luå chipurile acestor doi fra¡i ¿i le
puse în lunå1.
Prin jud. Dolj se zice cå dintre doi fra¡i, cel mare a omorât pe cel mic. ¥n
lunå se vede cum uciga¿ul ¡ine în spatele lui pe cel ucis. Din nasul acestuia
curge în fiecare an câte o picåturå de sânge într-o cåldare pe care o ¡ine uciga¿ul.
Când cåldåru¿a se va umplea de sânge ¿i se va scurge pe påmânt, påmântul se
va aprinde ¿i lumea astfel va pieri.2
Prin jud. Boto¿ani se spune cå în lunå sunt doi fra¡i, din care unul este
sorocit så bea ve¿nic påcurå dintr-un ciubår pentru cå a ucis pe fratele såu3.
Credin¡a cå în lunå sunt trei fra¡i o întâlnim prin partea de miazånoapte a
Moldovei: doi din fra¡i sunt uciga¿ii celui de al treilea:
Odatå au mers trei fra¡i ¿i au råmas într-o noapte la o femeie våduvå. Peste
noapte, femeia aceea, având purtåri urâte, a påcåtuit cu tustrei fra¡ii, fårå înså ca
så ¿tie unul de ceilal¡i doi fra¡i.
A doua zi, våduva care fåcuse målai, då o bucatå celui mai mare dintre
fra¡i, iar acesta rupe o parte ¿i-o întinde celui mijlociu. Acesta zice:
– Mul¡umesc, cå am: mi-a dat ¿i mie!
¥ntinde apoi o bucatå de målai fratelui mai mic, dar ¿i acesta îi råspunde ca
¿i mijlociul.
Våzând fratele mai mare cå ¿i fra¡ii lui fuseserå våduvii pe plac, s-au luat la
sfadå ¿i sfada lor s-a sfâr¿it prin moartea lui din mâna celorlal¡i doi.
¥n lunå se aflå chipurile acestor doi uciga¿i, care ¡in un ciubår plin cu
sângele ce picurå din trupul celui ucis4.
Prin unele pår¡i se crede cå în lunå se aflå doi copii, care nu-s altceva decât
ni¿te strigoi prefåcu¡i în vârcolaci.
1
2
ªt.St. Tu¡escu, Taina åluia, P.-Neam¡, 1906, p. 33; Zanne, Proverbele, IX, p. 45: ¥n
lunå sunt doi fra¡i: cel mic a omorât pe cel mare ¿i acum îl poartå în spinare, ¡inându-i
cåldåru¿a la nas, în care se scurge sânge. Otescu, op. cit., p. 66: credin¡å din jud.
Ialomi¡a: „petele de pe lunå închipuie doi fra¡i; cel mai mare, ucigând pe cel mai mic,
îi poartå, ca pedeapså, corpul în spinare, ¿i în mânå ¡ine o cåldare, în care curge sânge
din capul celui mort“.
3
4
90 Tudor Pamfile
Prin unele locuri din Bucovina, în lunå se zice cå se aflå doi fra¡i ce se bat
cu coromâsla1.
„¥n lunå, – dupå alte credin¡e, – sunt fra¡ii ce se bat pe astå lume. Dacå
bate fratele cel mic pe cel mare, pe ceea lume stau în lunå ¿i acel mare îl ¡ine pe
cel mic în spate, iar pe cel mic îl bat cu bicele de påcurå acei ce pedepsesc pe
ceea lume“2.
Prin unele pår¡i din Bucovina, se crede cå „în lunå sunt doi fra¡i: unul stå
pe påmânt, [– jos] ¿i då fân în car celuilalt ¿i vorbesc:
– Eu, – zice unul care-i mai iute, – så am puterea pe care o ai tu, a¿
înghe¡a vi¡elul în vacå ¿i coarnele din rådåcinå la bou.
Dar acela îi råspunde:
– Ce folos, dacå nu po¡i så-¡i arå¡i puterea, cåci atunci când e timp råu,
noaptea e micå ¿i vine soarele de diminea¡å ¿i încålze¿te påmântul“.
Al¡ii spun cå cel doi fra¡i din lunå se numesc ªtefan ¿i Pavel. Ei ¡in un
ciubår cu sânge, în care se toarnå sângele de la to¡i cei ce mor atunci când li se
ia sufletul.
Prin jud. Boto¿ani se crede cå în lunå sunt doi ciobani care ¡in un ciubår de
påcurå3.
Prin jud. Prahova se zice cå în lunå se vede un cioban rezemat în bâtå, care
vorbe¿te cu o femeie venitå så ia apå de la fântâna care se aflå alåturi de cioban4.
Prin jud. Muscel petele din lunå se crede cå aratå pe un cioban, cu târlele ¿i
oile lui, care, dupå cum am våzut, pe când cerul era aproape de påmânt, s-a
apucat ¿i-a zvârlit cu o baligå în ochii lunii, de-a chiorât-o5.
¥n sfâr¿it, dupå unele spuse, în lunå s-ar afla Sf. Petru, de-a dreapta ¿i Sf.
Pavel, de-a stânga6.
Se gåsesc ¿i o sumå de credin¡e care spun cå în lunå nu se aflå decât un
singur om. O frumoaså legendå ardeleneascå urmeazå în aceste ¿ire:
„A fost odatå, în vremurile de demult, un boier bogat. Le mersese vestea
bogå¡iilor sale peste nouå ¡åri ¿i nouå måri, cåci parcå adunase pe mo¿iile sale
toate avu¡iile påmântului.
1
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
5
C. Rådulescu-Codin, Legende, p. 2: „din vremea aceea ¿i pânå azi, luna vede numai cu
un ochi“.
6
Zanne, Proverbele, I, p. 45.
Avea un palat cu ziduri numai ¿i numai de aur ¿i cu trepte de nestemate, de

fåceau noaptea zi, cale de trei po¿ti. Daråmite alte bogå¡ii? Avea fânå¡uri întinse
¿i mo¿ii de nu le cuprindea gândul omului, ¿i pe ele på¿teau turme nenumårate.
ªi era bun la suflet boierul, bun ca pâinea albå, cåci miluia pe tot såracul,
såtura pe tot flåmândul ¿i pe tot lipsitul îl fåcea cu caså ¿i maså.
La acest boier cicå veni într-o zi un româna¿, ca så-i cearå vreun loc de
slujit. Boierul, cum l-a våzut, i-a plåcut de el ¿i l-a dåruit cu prisosin¡å, cåci era
chipe¿ flåcåul ¿i-l avea pe vino-ncoace. I-a dat un petec de påmânt pe un deal ¿i
o turmå de mioare, ca så aibå cu ce-¿i îndulci traiul.
Flåcåul i-a mul¡umit, ¿i-a luat turma ¿i doi câini ¿i plecå spre mo¿ioara sa.
Aici î¿i clådi o colibå, ca så aibå unde så se adåposteascå de vânt ¿i de ploi,
închise un ocol de påmânt cu gard pentru înnoptatul mioarelor.
Peste zi el era tot trist ¿i nu vorbea cu nimeni, ¿i numai seara î¿i vårsa focul
inimii, doinind din fluiera¿ul lui de os. Când începea så cânte, mioarele toate se
adunau ¿i ascultau duse, cu ochii holba¡i la ciobåna¿. Cicå a¿a duios zicea el din
cobuzul såu, încât ¿i vânturile î¿i opreau mersul ¿i râule¡ul din apropiere î¿i
¡inea apele-n loc, ca så asculte.
Dar cântecul lui era atât de ademenitor, încât chiar ¿i oile din vecini se
adunau la stâna lui ¿i nu mai voiau så plece acaså. De aceea, începurå ceilal¡i
ciobani så se cam uite chiorâ¿ la el ¿i så-l du¿måneascå, ba unii dintre ei îl
amenin¡arå cå-l pâråsc la boier, dacå le mai ademene¿te oile.
Bietul cioban vedea cå-i vinovat, dar nu se putea ¡ine ca så nu doineascå,
cåci fluierul era singura-i mângâiere.
Atunci, ciobanii din vecini, pizma¿i cum erau pe român, merserå la boier
¿i dådurå jalbå, cå le furå oile.
Boierul se amårî în suflet când auzi cå ciobanul îi råsplåte¿te astfel fapta
lui miloaså, ¿i îi gråi astfel:
– Ei bine, omule, nu ¡i-e påcat de Dumnezeu så låcome¿ti la averea altora,
când ai oile tale ¿i påmânt pe care pot så pascå iarbå bunå?
Ciobanul cåzu atunci la picioarele lui ¿i, plângând, îi zise:
– A¿a e, måria ta, am gre¿it, dar nu cu voie, cåci nu eu fur oile, ci ele vin
la mine. E un blestem pe capul meu, de care nu må pot dezlega!
Auzind boierul aceste cuvinte, i se fåcu milå ¿i, cu toatå supårarea sa, îi
zise în dreptatea lui nermåginitå:
– Eu våd bine cå aicea e ceva la mijloc; poveste¿te-mi tot din fir în pår!
Atunci ciobanul, zvântându-¿i lacrimile, zise:
– Când am venit în ¡ara asta, n-am venit de flori de mår. Avea doarå ¿i
¡åri¿oara noastrå påmânt destul de månos, ¿i cu tinere¡ele mele a¿ fi putut så-mi
92 Tudor Pamfile
câ¿tig ¿i acolo pâini¿oara de azi pe mâine. Dar nu m-au mai råbdat locurile
acelea nici o clipå ¿i atunci am fugit departe-departe de ele, pânå la curtea
måriei tale. A¿a mi-a fost scris, ca så cunosc eu necazul cel mai mare din lume,
¿i de aceea trebuie så sufår ¿i azi. Ascultå-må, måria ta, cåci vorbele mele nu
sunt numai ni¿te vorbe goale, ci sunt povestea amarului. Am avut ¿i eu odatå
parte ca så cunosc fericirea pe påmânt, îndrågostindu-må de o fatå cum n-a mai
fost pe lume. Un an de zile am tråit amândoi zile de miere, când deodatå mi s-a
întunecat norocul. ¥n orbirea noastrå, uitasem så slåvim pe Dumnezeu, de la
care ne-a venit binele, ¿i atunci, el, mâniindu-se pe noi, a trimis din senin o
boalå pe iubita mea, care în trei zile a atins-o. Când era pe patul de moarte,
ea-mi zise: „ºine, Stane, fluierul acesta, ca så te mângâi în chinul tåu, ¿i roagå-te
la Dumnezeu ca så ne ierte påcatele!“ ªi atunci a murit, låsându-¿i numai acest
fluiera¿ måiestru. Atunci am sim¡it cå må usuc de-a-n-picioarele pe zi ce merge,
cåci fiecare loc¿or îmi aducea aminte de ea. ªi am plecat de pe påmântul unde
mama må nåscuse, ¿i am ajuns aci, unde singura mea mângâiere e acest cobuz,
din care cântå glasul ei. ªi acum, mâniatå, iatå-må pârât cå ademenesc oile
vecinilor care vin cârduri-cârduri, când doinesc cu el. Dacå må crezi vinovat,
gone¿te-må, lipse¿te-må de orice ajutor, – laså-mi înså acest fluier!
Boierul sim¡i cå îl podidesc lacrimile ¿i, muiat, zise:
– Laså, Stane, cå oi face eu dreptate!
ªi porunci ca så îngrådeascå mo¿ia ciobanului cu zid înalt, pentru ca så nu
mai poatå intra oile vecinilor pe mo¿ia lui. Apoi, chemând pe ciobanii ceilal¡i,
îi dojeni cu vorbe aspre pentru clevetirile lor.
Ace¿tia, mânia¡i atunci, se hotårârå ca så punå cap vie¡ii românului, pentru
care suferiserå ocarå ¿i så-i ia fluierul måiestru.
Pe la miezul nop¡ii, când ciobanul încetase så cânte ¿i a¡ipise bini¿or, se strecurarå
vreo câ¡iva dintre vecinii pizmåre¡i pe mo¿ia lui, voind så-i råpunå via¡a.
Când înså era pe-aici, pe-aici så-l loveascå, un câine începu så latre ¿i
ciobanul se trezi din somn. ¥n mânia ¿i amåråciunea sa, smulse un par de la
colibå ¿i, învârtindu-l deasupra capului, era så-i facå una cu påmântul pe
nevrednicii tâlhari. Dar, aducându-¿i aminte de Dumnezeu, el le låså via¡a, ¿i
scârbit de locul acela, î¿i luå parul pe umeri ¿i porni la drum.
Trei zile ¿i trei nop¡i a umblat råule¡1 prin codri, când, pe la amurgitul zilei
a patra, cåzu istovit de ostenealå. Atunci se puse pe un plâns amar ¿i îl rugå pe
Dumnezeu så se îndure de el ¿i så-l ia de pe acest påmânt urgisit.
1
Råzle¡?
Domnului i se fåcu milå, våzându-l pocåit în suflet, ¿i îl ridicå prin våzduh,

a¿ezându-l în lunå.
Pe drum, ciobanul începu så mai zicå o doinå din glåsuitorul såu fluier, ¿i, –
minune, – turmele de oi începurå så se ridice prin våzduh, luându-se dupå cânt.
Când înså ajunse la lunå ¿i puse mâna så se suie în ea, fluierul îi scåpå din
mânå ¿i îi cåzu în mare. Oile atunci råmaserå atârnate în aer, ¿i tot cearcå de
atunci ¿i pânå în ziua de azi så ajungå la lunå, care le då mereu târcoale, înså în
zadar, cåci nu se pot înål¡a a¿a sus, ¿i atunci încep så plângå amar, – ¿i oamenii
zic atunci cå plouå.
ªi de vå ve¡i uita în lunå, ve¡i zåri un om uscându-¿i obielele de pe un par
ce îl ¡ine pe umeri.
Pizmaticii vecini înså n-au avut stare ¿i se luarå cu bâte ¿i topoare dupå
cioban, ca så-l omoare, înså luna n-au putut-o ajunge niciodatå. Dar Dumnezeu
i-a båtut pentru neastâmpårata lor urå ¿i i-a blestemat din neam în neam, ca, de
câte ori va luci luna plinå pe cer, ei så se ia ca ni¿te sminti¡i dupå ea, cu topoare
¿i cu bâte în mâini, ¿i alergând peste dealuri ¿i våi, så fie lunatici“1.
Prin jud. Neam¡, ciobanul din lunå se socote¿te a fi Avel. El cântå din
fluier înaintea oilor2.
Prin jud. Muscel se crede cå în lunå este capul lui Iuda, spânzurat3, cum de
altfel cred ¿i francezii4.
Pe alocuri se spune cå-n lunå ar fi un cioban care-¿i usucå obielele5, cum
am mai våzut.
Prin unele pår¡i din Boto¿ani, poporul crede cå în lunå se vede Sf. Petru cu
un cal ¿i un ciubår de sânge alåturi. Sf. Petru a tot alungat calul ¿i acesta a fugit
mereu, pânå s-a oprit în lunå, ¿i unde Dumnezeu i-a blagoslovit så råmânå. ªi
Sf. Petru a sângerat de mânie calul, iar din rana calului curge sânge în ciubår.
Prin jud. Vâlcea, pe unde, dupå cum vom vedea, se crede cå luna a fost
mânjitå de soare cu baligå de vacå, spre a nu fi a¿a de luminoaså ca dânsul, se
crede cå în lunå se vede chipul unui cioban care a curå¡it luna de baligå, „cå
cerul era pe atunci de dai cu mâna de el“, adicå foarte aproape de påmânt6.
1
Sex. Til, Snoave, Bra¿ov, 1897, p. 25-31. Voronca, op. cit., p. 614: ¥n lunå e un cioban
cu oile.
2
3
C. Rådulescu-Codin, Legende, p. 107.
4
Revue des traditions populaires, XVIII, p. 375. P. Sébillot, Le ciel et la terre, p. 19.
5
G. Ciau¿anu, op. cit., p. 90.
6
Idem, p. 84.
94 Tudor Pamfile
Prin Bucovina se crede cå în lunå este chipul unui ¡igan care ar fi furat
ni¿te paie pentru o vacå a lui; „el a gândit cå nu-l vor vedea [oamenii], dar
Dumnezeu l-a pus în cer, ca så-l vadå fiecare“.
Drumul ce e pe cer, – Calea robilor, – este dâra de paie care a curs din
sarcina de paie furatå de ¡igan1.
Amintesc încå ¿i o mårturie a mea, care pânå la un loc ne poate da o îndestulå
luminå asupra chipului cum se pornesc povestirile ¿i legendele:
Eram mic, de ¿apte-opt ani. Era într-o preafrumoaså noapte de varå, între
prå¿it ¿i secerat. Ståteam pe prispå afarå, cu pårin¡ii ¿i, nu ¿tiu cum, apuc pe un
frate al meu mai mic ¿i-l rostogolesc în båtåturå. Mama, dupå obi¿nuita-i
pedeapså, ca så må mai îmbuneze, mi-a aråtat mândra fa¡å a lunii pline ¿i mi-a
zis cam astfel:
– Uite, a fost odatå un împårat care avea doi copii tare neascultåtori. ¥ntr-o
zi, Dumnezeu a trimis tråsnetul din cer, care i-a tråsnit, iar apoi, le-a pus chipul,
colo, în lunå, så-i vadå to¡i copiii ¿i så fie cumin¡i!2
¥n sfâr¿it, prin jud. Muscel se povestesc ¿i urmåtoarele:
„Luna a fost foarte frumoaså ¿i strålucea a¿a de minunat, încât Dumnezeu,
dorind så påzeascå de påcat pe soare, fratele lunii, a mânjit-o pe unele locuri,
întunecând-o ¿i fåcând-o mai urâtå, ca så nu-i mai fie dragå soarelui“3.
1
2
Cf. P. Sébillot, Le ciel et la terre, p. 24: „Presque toutes les personnes qui à diverses
époques, m’ont raconté des légendes de l’homme dans la lune, m’ont dit en effet
qu’elles les tenaient de leur mère qui, à la suite de petits vols de fruits commis par eux
dans le voisinage, leur montraint le larron et leur disaiont son histoire.“
3
C. Rådulescu-Codin, Legende, p. 107. Cf. G. Ciau¿anu, op. cit., p. 90.
Partea a IV-a
¥NTUNECIMILE DE SOARE ªI LUNÅ
Dupå credin¡ele poporului român de pretutindeni, întunecimile sau

întunericimile de soare, – care se våd mai rar, – ¿i cele de lunå se întâmplå din
pricinå cå cineva månâncå din aceste podoabe ale cerului. Dacå soarele ¿i luna
nu-s mâncate cu totul, aceasta se datore¿te numai lui Dumnezeu mai întotdeauna,
care sare la vreme ¿i le scapå de o mistuire deplinå, care ar aduce lumii un nou
¿i ve¿nic întuneric.
Antihâr¡, – Antecrist, – cel ce va ståpâni odatå la sfâr¿itul lumii, cautå din
vreme în vreme så månânce soarele ¿i luna, ca så råmânå singur mai curând.
Când înså se apucå de ros, sar stelele ce fac de pazå. – Sf. Avram ¿i alte douå,
pentru soare, – Sf. Magdalena, Sf. Varvara ¿i Sf. Maria pentru lunå, ¿i le scapå
din gura Antihâr¡ului1.
Dupå unele credin¡e bucovinene, întunecimile de soare ¿i de lunå se datoresc
diavolului. „El pe soare ¿i pe lunå are mare ciudå, cå ar vrea så le månânce, ¿i de
aceea sunt câteodatå întunecimile. Mai ales de lunå, cåci luna e rece ¿i se poate
apropia“. ¥ndatå înså ce soarele sloboade razele sale, diavolul fuge. Fiindcå de
soarele cel fierbinte el se apropie mai rar, ¿i întunecimile de soare sunt mai rari.
Dacå astfel de întunecimi nu s-ar ivi o sutå de ani, diavolul ar pieri din lume“2.
Dar cei mai mul¡i români cred cå aceste întunecimi se datoresc vârcolacilor,
numi¡i ¿i svârcolaci sau vârcolagi3. Macedo-românii îi numesc la sing. vurcòlac
sau vurculàc4.
Ucrainienii, ca ¿i noi, cred cå vârcolacul, – pe care-i numesc vilcolac, –
månâncå luna ¿i soarele5.
1
2
3
S. Fl. Marian, Na¿terea la români, Bucure¿ti, 1892, p. 355.
4
Papahagi, Basme aromâne, p. 593.
5
96 Tudor Pamfile
Dupå spusele unora, vârcolacii ar fi câinii lui Dumnezeu1, ni¿te câini ca

to¡i câinii, – doi la numår, – sau ni¿te animale mai mici decât câinii, ni¿te
balauri sau zmei, ni¿te fiin¡e pocite, cu guri multe, ni¿te ståfii sau pricolici2.
Dupå credin¡ele oltene, ar fi ni¿te påsåri3.
Dupå alte credin¡e, vârcolacii s-ar fi fåcând din strigoi, copii nåscu¡i din
doi fra¡i sau doi veri primari, care au murit neboteza¡i. Ace¿tia au coadå.
Dupå altele, s-ar fi fåcând din copiii neboteza¡i4 care sunt soroci¡i så meargå
în iad. De milå înså Dumnezeu îi preface în vârcolaci, care merg pe cer pânå ce
dau de lunå ¿i o mânâncå5.
Dupå unele credin¡e, vârcolacii ar fi dintre sufletele oamenilor care dorm
noaptea6.
Dupå ale altora, ar fi balauri fåcu¡i din copiii mor¡i fårå botez7. Apoi:
Ar fi ni¿te oameni-lupi, „care înghit luna ¿i soarele“8;
Ar fi fåcu¡i din copiii mor¡i, nåscu¡i din pårin¡i necununa¡i9;
Vârcolacii se mai fac ¿i din tårâ¡ele de fåinå, pe care oamenii o cern
duminica10;
Ei råsar „din våzduh“, când cel ce mestecå måmåliga då cu fåcåle¡ul prin
foc;
Când se aflå cineva care, måturând la sfin¡itul soarelui, zvârle gunoiul spre
soare;
Când då cineva cu fåcåle¡ul sau culi¿erul în foc11;
Când „torc femeile noaptea, fårå lumânare, mai ales la miezul nop¡ii ¿i
mai ales cu scopul de a face ni¿te vråji cu firul tors astfel. Pe acele fire stau
vârcolacii ¿i acele fire se fac de la sine în calea unui vârcolac. Cât aceste fire nu
se rup, vârcolacii rezema¡i pe ele sunt puternici ¿i merg încotro vor; atunci ei
atacå corpurile cere¿ti ¿i rup cu din¡ii din ele, ¿i a¿a rup ¿i din luna pe care
uneori o prefac toatå în sânge; alteori parcå nici nu mai råmâne. Dacå înså se
1
Zanne, Proverbele, I, p. 45.
2
3
Cred. rom. din com. Catanele, jud. Dolj, împårt. de d-l ªt.St. Tu¡escu.
4
„ªezåtoarea“, III, p. 45.
5
Marian, Na¿terea, p. 77.
6
I.A. Candrea, Ov. Densusianu, Th. Speran¡ia, Graiul nostru, Bucure¿ti, 1906, I, p. 165.
7
„ªezåtoarea“, V, p. 171.
8
N. Påsculescu, Lit. pop. rom., p. 385.
9
10
11
Cred. rom. din Boroaia-Suceava, împårt. de d-l V. Popescu.
rupe firul pe care stau vârcolacii, atunci ei î¿i pierd puterea mai de tot ¿i se duc
într-altå parte prin våzduh“1.
Prin jud. Prahova se crede cå întunecimile de soare ¿i de lunå se datoresc
unor lighioane care, tråind în apropierea celor douå podoabe cere¿ti, le våd
zilnic ¿i de aceea se încumetå ¿i cautå så le sårute. ¥n dorul lor, le... înghit, dar
îndatå le scot mai frumoase de cum erau2.
„¥n Vâlcea, oamenii cred ¿i spun cå sunt anume in¿i între ei care se numesc
vârcolaci, fiindcå sufletul lor e vârcolac. Pe ace¿tia îi bånuiesc ei dupå figura
lor palidå ¿i uscatå ¿i dupå adâncul lor somn în care, cred ei, sufletul le iese ¿i
merge la lunå de începe s-o månânce. Se crede cå nu numai în timp de eclipse
månâncå vârcolacul luna, ci ¿i când discul lunii este ro¿iatic, aråmiu. Sângele
lunii, cred ei, scapå atunci pe la chiotorile gurii vârcolacului ¿i se revarså peste
tot discul ei.
Când sufletului de vârcolac îi vine chef så månânce pu¡in din lunå, omului
care are un astfel de suflet îi vine întâi o picotealå3, ¿i apoi o nesåbuitå poftå de
a dormi, de parcå n-ar fi dormit o såptåmânå de-a rândul. Sufletului îi zboarå
atunci la lunå ¿i el råmâne ca ¿i mort. Dacå scoli sau mi¿ti pe vârcolacul adormit,
el råmâne adormit pe veci, cåci sufletul, revenind din lungul såu drum, nu mai
gåse¿te în acela¿i loc gura prin care a ie¿it, ca så poatå reintra“4.
Unele femei, ca så nu se întâmple toate acestea, se feresc de a toarce mar¡i
seara5.
Vârcolacii nu pot dovedi luna, fie din pricinå cå aceasta fuge repede, fie
din pricinå cå ei se saturå ¿i cad, cum cade lipitoarea de pe om, dupå ce s-a
umflat sugând sânge.
Vârcolacii, – câinii lui Dumnezeu, – dupå credin¡ele muscelene, vor så månânce
numai o parte din lunå, ¿i anume aceea pe care stå Cain, uciga¿ul lui Abel6.
1
Otescu, op. cit., pp. 67-68. Voronca op. cit., p. 1070: Noaptea, la lunå, så nu torci, cåci
strigoii se urcå pe fie la lunå ¿i o månâncå. Cred. rom. din com. ºepu, jud. Tecuci:
Femeile nu trebuie så toarcå la lunå, din pricinå cå pe lumea asta sunt fra¡i care gre¿esc
¿i fac copii. Ace¿tia sunt vârcolacii, care se suie pe firele toarse ¿i ajung la lunå de o
månâncå. „Ion Creangå“, VI, p. 109, cred. din Bucovina: Noaptea nu e bine så torci la
lunå, fårå lumânare, cåci pe a¡a ceea se suie strigoii ¿i vârcolacii la cer, de månâncå
soarele ¿i luna.
2
3
Poatå cå pirotealå; în Moldova, picotealå înseamnå chicotealå, râs pe înfundat: verbul,
a picoti, în pronun¡ie curentå: a chicoti.
4
G. Ciau¿anu, op. cit., pp. 100-101.
5
6
C. Rådulescu-Codin, Legende, p. 107.
98 Tudor Pamfile
Când se întâmplå întunecimea, prin unele pår¡i, oamenii trag clopotele de

la biserici, fac zgomot cu cle¿tele, frigåri pirostii ¿i fiare, îndeob¿te1, bat în
tingiri sau în tåvi, trag cu pu¿tile; ¡iganii låutari cântå cu viorile ¿i instrumentele
lor låutåre¿ti2, – întocmai cum fac ¿i tåtarii din Rusia, care „încep så facå un
zgomot grozav, båtând în farfurii de aramå, trågând cu pu¿ca ¿i strigând cât pot,
ca så goneascå duhurile rele ¿i så scape luna care le este a¿a de scumpå“3.
Pe lunå o pot scåpa repede de vârcolaci, dacå ar chiui unul care se aflå
afarå din sâmbåta trecutå, adicå acel care n-a intrat în caså de cel pu¡in din
sâmbåta de dinaintea zilei în care s-a întâmplat întunecimea4.
Prin unele pår¡i se aprind prin case lumânårile de la Pa¿ti ¿i se fac rugåciuni5.
Macedo-românii cred cå, atunci când piere luna, veste¿te pieirea pågânilor;
aceasta se aratå ¿i atunci când luna î¿i schimbå culoarea6; atunci fac femeile
început la lucrurile lor de seamå, cu socotin¡å cå le va merge bine7.
Pe soare se crede cå îl scapå din gura vârcolacilor leul pe care soarele
umblå pe cer8.
Celui ce se na¿te într-o zi în care a fost o astfel de întunecime i se pune
numele Vâlcu, sau de e fatå, Vâlca9.
¥n privin¡a întunecimilor de soare, se crede mai pretutindeni cå acestea
sunt aråtåri prevestitoare ale lui Dumnezeu despre cumpenele ce se vor întâmpla
pe lume, pentru a osândi necredin¡a ¿i ticålo¿ia omeneascå.
Prin jud. Prahova se zice, atunci când soarele ajunge luna, cå Dumnezeu,
ca så nu-l lase s-o vadå, îi întunecå fa¡a, – o socotin¡å care mai curând stå în
legåturå cu urmåtorul capitol, – „Dragostea soarelui pentru lunå“, – decât cu
fenomenul eclipsei, cum cred al¡ii10.
1
Dat. ¿i cred. rom. din Hålânge¿ti-Zåicoi, jud. Dolj, împårt. de d-l N. I. Dumitra¿cu: „¥n
timpul eclipselor de lunå sau soare, oamenii zic cå vârcolacii îi månâncå ¿i, ca så-i
scape, fac zgomote cu fierotine“.
2
Otescu, op. cit., p. 68. Cred. rom. din com. Catanele, jud. Dolj, împårt. de d-l ªt.St.
Tu¡escu. Oamnii dau chiot ca så se sperie vârcolacul. Graiul nostru, I, p. 267: E bine
så tragi clopotele, s-aprinzi smirnå ¿i tåmâie ¿i så te-nchini, ¿i så toci prin caså ¿i så
tråncåne¿ti tilincile, ca så nu piarå luna de tot. Ibidem, p. 293; se trag clopotele ¿i se
bat douå fiare. Pentru compara¡ii, cf. Ciau¿anu, op. cit., p. 102 ¿i urm.
3
4
Dat. ¿i cred. rom. din com. Catanele, jud. Dolj, împårt. de d-l ªt.St. Tu¡escu.
5
6
7
Ibidem.
8
9
Dat. ¿i cred. rom. din com. Cåtanele, jud. Dolj, împårt. de d-l ªt. St. Tu¡escu.
10
Pe alocuri se crede cå întunecimea de soare se întâmplå din pricinå cå

acest ochi al lui Dumnezeu, înspåimântat de câte le vede pe påmânt, î¿i întoarce
cu groazå fa¡a de la noi1.
Cumpenile, pe care întunecimile de soare le vestesc, sunt råzboaiele,
råzmeri¡ele2, secetele ¿i boli¿tile3. De ele se înfrico¿eazå mai mult poporul, ¿i de
aceea, când se întâmplå, zic:
– Soarele så fie, unde-o fi; pe lunå s-o månânce vârcolacii!4
Macedo-românii, potrivit împrejurårilor locale, cred cå întunecimea de soare
preveste¿te cå cre¿tinii sunt în mare primejdie5.
Vor fi toate aceste supersti¡ii råmase din culturi pågâne¿ti; ele se întåresc
înså ¿i prin scrierile cre¿tine, care pun întunecimile de soare mai ales întotdeauna
în legåturå cu sfâr¿itul lumii sau cu patimile Mântuitorului.
La sfâr¿itul lumii, „soarele va fi întunecat ¿i luna nu va da lumina ei, ¿i
stelele vor cådea din cer, ¿i puterile cerurilor vor fi zguduite“6.
Ia când Domnul nostru Iisus Hristos ¿i-a dat Duhul pe cruce, „de la al
¿aselea ceas se fåcu întuneric peste tot påmântul pânå la al nouålea ceas“7.
Tot astfel încheie ¿i urmåtorul colind ardelean:
La cea piatrå råzimatå, Pe cruce de brad l-or pus,
Maica sfântå-i supåratå, Cu suli¡a l-or stråpuns,
Vin trei îngeri ¿i-o întreabå: Apå ¿i sânge a curs.
– Ce e¿ti, Maicå, supåratå? ªi-l luarå ¿i-l zburarå,
– Cum såu nu fiu supårat, Sus la cer îl ridicarå.
Cå cu ochii m-am uitat, Plânge maica ¿i se frânge
Pe Hristos mi l-or luat, ªi inima-i noatå-n sânge.
Mi l-or luat ¿i mi l-or dus, Luna fa¡a ¿i-a schimbat,
La cur¡ile lui Pilat, Soarele s-a-ntunecat8.
Cå întunecimile de soare ¿i de lunå au adus întotdeauna spaimå în noroade,
este îndeob¿te cunoscut.
1
2
„ªezåtoarea“, VI, pp. 38 ¿i 53.
3
4
5
6
Matei, 24, 29. T. Pamfile, Sfâr¿itul lumii, p. 55: sfâr¿itul lumii se va începe cu o
întunecime de soare, cåci îl vor mânca vârcolacii.
7
Matei, 27, 45. Marcu, 15/33. Luca, 23, 44.
8
¥mpårt. de d-l P. Ugli¿.
100 Tudor Pamfile
„Så se ¿tie de cându au perit luna, Viniri în luna lui Fåuraru în trii zile, în
ziao de såmiaz1 sau pe la miezul nop¡ii. Atunci au fostu mare fricå pe la tot
omul care så teme de Dumnezåu. Fericit care au gânditu la Dumnezåu atunce,
cå Dumnezåu cel sfântu, våzându atâte multe câte spurcåciuni sântu pre påmântu,
Dumnezåu sfântul aratå multe såmni pre påmântu, ¿i ominii nu så mai pocåi ¿i
nu vådu cå Dumnezåu tot ¿i aratå såmnili. Nu multå vreme de cându au peritu
soarile ¿i s-au cutremuratu påmântul, så fii cutremuratu ca jumåtate de ciasu. ªi
atuncea cându au perit luna, au tras clopotul pi la mezul nop¡i, ¿i cine l-au
auzitu s-au miratu ce este, cå oamini såntu pro¿ti. ªi eu amu scris cå atunce
învå¡amu la podobie. Eu a scris, Vasåle Marcociu, cându ¿idemu la Pråjå¿ti“2.
1
Nåmiaz.
2
I. Bianu, Catalogul manuscriptelor române¿ti, I, p. 353.
Partea a V-a
DRAGOSTEA SOARELUI PENTRU LUNÅ

Pe lângå credin¡a cå soarele e bårbat, iar luna este nevasta lui, dintr-a cåror
împerechere s-au nåscut stelele, întâlnim ¿i o altå credin¡å cunoscutå de întreg
poporul românesc, care ne aratå pe soare ¿i pe lunå ca fra¡i, cå soarelui i-a fost
dragå luna, cå a vrut s-o ia de nevastå, cu voie, fårå voie, ¿i cå anumite împrejuråri
l-au împiedicat.
¥mprejurul acestei credin¡e, poporul român are ¿i o sumå de povestiri, foarte
interesante, pe care le în¿iråm în cele de mai jos.
¥ntâia povestire se aude prin jud. Prahova în urmåtoarea cuprindere1:
„Soarele, când a fost så se însoare, n-a gåsit altå so¡ie mai potrivitå pentru
el, decât pe sorå-sa luna, pentru cå era cea mai frumoaså fåpturå, fiindcå era
între fecioare, cum era el între flåcåi ¿i, prin urmare, s-a logodit cu dânsa.
Iar când a fost la nuntå, ariciul o strâns mormane de pulbere la curtea soarelui.
ªi întrebat fiind ariciul de logofe¡ii acestuia cå de ce face aceasta, el a råspuns:
– Pentru ca så månânce caii nunta¿ilor!
Logofe¡ii atunci i-au zis:
– Apoi, pulbere så månânce caii?
– Da, – råspunse ariciul, – pentru cå, dacå a ajuns timpul ca så ia frate pe
sorå, Dumnezeu nu o så mai plouå ca så creascå iarbå pentru vite ¿i, prin urmare,
caii trebuie så se înve¡e de pe acum så månånce praf, ca så nu le vinå greu mai
pe urmå!
Auzind logofe¡ii acestea, au spus soarelui, ¿i acesta, de fricå, n-a mai luat
pe lunå. ªi de atunci, ei nu s-au mai întâlnit, fiindcå i-a despår¡it Dumnezeu.
1
Am pomenit la locul cuvenit credin¡a musceleanå care spune cå Dumnezeu ¿i-a dat
seama despre o viitoare dragoste dintre soare ¿i lunå ¿i cå, pentru a o preîntâmpina, a
mânjit pe alocuri luna, ca så nu fie a¿a de frumoaså ¿i, prin urmare, a¿a de dragå
soarelui.
102 Tudor Pamfile
Iar ariciul, pentru cå a fåcut acest bine, se zice cå e påcat så-l omorâm“1.
Aceastå povestire, mult mai bogatå în amånunte ¿i mult frumos scriså, o
aflåm ¿i în jud. Mehedin¡i, în urmåtoarea cuprindere:
„Cicå, fârtate, în vremea de demult, când de-abia urzise Dumnezeu pe
oameni, pe soare începuse så-l batå vânt de însuråtoare. ¥¿i uitase, drågu¡ul de
el, datoriile cu care fusese håråzit de Cel-de-sus. Pe unde trecea cu carul lui de
foc, era chiu ¿i vai de cele ce se întâmplau pe urma lui. Când se låsa din goana
cailor mai aproape de påmânt, ¿i atunci era pråpåd de friptoare; când se ridica
sus, în slava cerului, ¿i atunci înghe¡a pasårea în zborul ei.
Dumnezeu, uitându-se atunci într-o zi prin fereastra cerului, råmase uimit
de cele ce fåcea soarele în calea sa. Tot ce fåcuse el pe påmânt cu atâta sudoare
era acum în flåcåri. Repede cheamå doi paznici de la u¿a raiului, le dete doi cai
înaripa¡i ¿i-i trimise så cheme pe soare la el; cicå în ziua aceea se înnoptase mai
devreme ca oricând...
– Dar bine, fåtul meu, eu te-am pus så luminezi påmântul, dar så nu strici
ce am fåcut eu! – zice mâniat Dumnezeu.
– Doamne, iartå-må de cele ce am fåptuit! Nu mai ¿tiu pe ce påmânt må
aflu de focul ce må arde pe suflet. Iaca, iubesc ¿i eu o mândrå cråiaså! – råspunse
smerit soarele.
– ªi mie nu mi-ai spus nimic? Faci a¿a de capul tåu? Apoi, vezi, eu sunt ¿i
bun, dar ¿i când må necåjesc, nu mai po¡i avea potrivå înainte-mi! ªi cine e acea
fatå pe care tu o iube¿ti?
– Luna, Doamne!
– Cum, pe sorå-ta s-o iube¿ti tu? Sânge din sângele tåu? O, nelegiuitule ce
e¿ti! Nu te gânde¿ti la påcatul ce faci?
– M-am gândit, Doamne, dar n-am ce face. Nouå ani de-a rândul am
colindat påmântul în lung ¿i curmezi¿ ¿i de potrivå-mi tot n-am gåsit. Eu o
vreau pe ea, måcar orice mi-ai face luminå¡ia ta!
– Bine, a¿a så fie, våd eu cât e¿ti de nesocotit, dar înainte de-a te duce så
pregåte¿ti nunta, haide cu mine prin iad, så-l colindåm dintr-un capåt în altul,
prin toate vågåunile lui, så vezi ¿i tu cât suferå åia care s-au ¡inut cu surori-sa,
c-apoi pe urmå så nu-mi bagi vinå de nimic!
1
Otescu, op. cit., pp. 63-64, unde se adaugå ¿i aceastå reflexie: „Pe cât se vede, în
închipuirea poporului, ariciul e un fel de filosof, cum crede poporul pe filosof, adicå
atoate ¿tiutor ¿i modest, care î¿i vede de filosofia lui retras de restul lumii, sau tåcut,
cât e în lume, a¿a cå nu intervine decât când crede el cå trebuie, plin de o moralå
desåvâr¿itå, ¿i pe care o exprimå mai bucuros prin pilde, ca så nu jigneascå pe nimeni,
så nu spunå cât ar trebui, ci så lase a se în¡elege mult mai mult decât are el aerul cå vrea
så spuie“.
– Fac, Doamne, a¿a cum îmi zici, înså orice ar fi, eu tot nu-mi calc cuvântul.
ªi purceserå spre iad. Cicå de ziua aceea, noaptea a fost lungå de tot! Se
zicea cå n-are så mai fie luminå! Oamenii dormeau noaptea, apoi se de¿teptau,
mâncau ¿i iar se culcau; apoi iar se sculau ¿i ziuå tot nu se mai fåcea. Chiar
dobitoacele se såturaserå de atâta somn ¿i odihnå.
Cum intrarå în iad, Dumnezeu ¿i soarele pe datå furå izbi¡i de o duhnealå;
¿i cum întorceau capul, din toate pår¡ile se auzeau gemete ¿i ¡ipete de durere.
Prin mijlocul iadului curgea o apå nåmoloaså ¿i puturoaså. ¥n aceastå apå o
mul¡ime de oameni se luptau så scape de droaia de ¿erpi ce, încolåci¡i de grumazul
lor, abia îi låså så råsufle. Ace¿tia erau cei ce se bucuraserå de lacrimile våduvii
¿i banul såracului! Strigåtul lor te înfiora. ªi cu toate acestea, nimeni nu le da
nici un ajutor.
Mai departe, în ni¿te piuli¡e înro¿ite în foc, erau pisate cu un pisålog femeile
ce-n via¡a lor necinstiserå sfin¡enia1 casei. Ele zbierau în gura mare: „ierta¡i-ne,
ierta¡i-ne, cå nu mai facem!“, ¿i, cu toate acestea, nici la ele nu se uita nimeni.
Soarele privea mirat cåtre ele, ¿i frica ce-l cuprinsese îl fåcu så tremure.
Dumnezeu, våzându-l, zâmbi pu¡in ¿i coti pe un drum unde era mai întuneric,
de nu se zårea nimic, ¿i se îndreptå spre locul unde erau chinui¡i cei ce se iau cu
surorile lor. Pe deasupra lor se auzea întruna un fâlfåit de aripi ¿i din când în
când ¡ipete prelungite ce spintecau aerul. Soarele nu mai putea de fricå så nu
råtåceascå, ¿i apucå pe Dumnezeu de mânå.
Vru så vorbeascå, înså nu putut.
ªi cum drumul începuse a fi pietros ¿i pu¡in ocolit, deodatå våzu la capul lui
un cuptor mare, din care ie¿eau limbi de foc. ¥nåuntru lui se zåreau ni¿te trupuri ce
erau aruncate fårå milå cu ni¿te cångi lungi ¿i încârligate, unde bâlbåra ¿i dogoarea
era mai mare. Soarele se înfiorå ¿i mai tare, ¿i nu se putu opri fårå a zice:
– Ce e aici, Doamne, de cåzne¿te a¿a råu pe nenoroci¡ii å¿tia?
– Ce så fie! Iaca ni¿te nelegiui¡i ce s-au luat cu surorile lor!
ªi nu ispråvise bine vorba Dumnezeu, când dracii începurå så scoatå cu
cångile lor încârligate pe unii afarå din cuptor, îi puse fårå a lua seamå la scrâ¿nitul
lor pe ni¿te mese de fier înro¿ite în foc, ¿i-i în¡epenirå ca så nu se mai mi¿te, cu
cârlige muiate în otravå. Iar când de durere da så zicå ceva, deodatå, dracul,
dintr-un ceaun de fier, le turna pe gurå plumb topit ¿i astfel le amor¡ea vorba
neispråvitå!
– Doamne, Doamne, – zise soarele plângând de milå, mare ¡i-e puterea ta,
de ce nu-i ier¡i pe sårmanii å¿tia de chinurile ce le mai au? Cu ce ¡i-au gre¿it ei?
1
¥n text: necinstiserå ru¿inea casei...
104 Tudor Pamfile
– Cum så-i iert? Atunci de ce te-am adus aici? A¿a, de florile mårului?
Iaca, una ca asta! Eu må ostenii pânå acum så-¡i aråt ce te a¿teaptå, ¿i tu ce-mi
vorbe¿ti!
– Fie, Doamne! Dacå tu e¿ti nestråmutat în poruncile tale, eu nu pot påråsi
pe sora mea. O s-o iau de so¡ie, ¿i ce-o fi, så fie! O så îndur ¿i eu necazurile
nenoroci¡ilor åstora, ¿i apoi, câte zile oi avea, n-oi fi nebun så stau neînsurat,
dacå nu-mi gåsesc alta potrivå mie. Vreau ¿i eu så fiu în rândul lumii!
– Bine, – zise Dumnezeu, – så nu zici cå nu te-am sfåtuit! Iatå, copilul
meu, de povå¡uit te-am povå¡uit, de probat ¡i-am aratat probå, – våzu¿i pe
nenoroci¡ii å¿tia, – ¿i când ¡i-o veni rândul ¿i ¡ie la chinurile astea, atunci så nu
zici «iartå-må, Doamne» ¿i multe alte minciuni! Pentru tine, aflå, am pregåtit
alte suferin¡e ¿i mai grele; ¿i, dacå tot cutezi, am så le fac ¿i mai rele!
– ªi mai rele, så fie, Doamne, am så le rabd. Ce-o så fac? Mi-a venit
rândul însuråtorii. To¡i flåcåii nåscu¡i cu mine odatå s-au însurat de atâ¡ia ani,
numai eu am råmas. Am ajuns de râs în fa¡a lor. ¥mi zic cå nu sunt om, ¿i multe
altele. Chiar sfin¡ii au început så-¿i batå joc de mine. Zic cå sunt vråjit!
ªi tot rugând soarele pe Dumnezeu, purceserå îndåråt ¿i ie¿irå din iad.
Cicå, atunci când a ie¿it din iad soarele lui Dumnezeu, se zice cå a fost a¿a de
tare luminå, cå cei ce au fost pe afarå prin båtåturå au cåzut jos ca orbi¡i. Lumea
începuse a uita cum e lumina.
Veni ¿i ziua nun¡ii! Din toate col¡urile påmântului, împåra¡ii mici ¿i mari o
pornirå din cråiile lor, cu tot ce aveau mai bun în ¡ara lor. Pe caii cei mai vesti¡i
din hergheliile lor, aduceau saci mul¡ime, plini de nenumårate prezenturi pentru
nuntå. Inele de aur, pietre nestimate, smaralde, rubinuri, – toate erau cårate cu
prisosin¡å, zi ¿i noapte, la vestitul palat al soarelui! Din zori pânå în searå nu
mai conteneau cur¡ile domne¿ti ce soseau rând pe rând. De-abia mai încåpeau
oaspe¡ii în palatul de cristal al soarelui. ¥ncepuse så-i gåzduiascå ¿i pe câmp,
sub corturi de verdea¡å.
Sosirå împåra¡i de unde nici cu gândul nu gândeai. Era o mândre¡e, Doamne,
de ce vedeai! Fel de fel de îmbråcåminte, fel de fel de podoabe pe ei; stråluceau
de sus pânå jos în nestemate. D-apoi domni¡ele lor, apoi cråiesele lor, ce mai
mândre¡e pe ele; nici nu le puteai vedea, fårå a råmåne pe lor înmårmurit!
Toate î¿i aveau pårul råsfirat pe spate ¿i prins în nenumårate ace de aur, cu
nestemate în capul lor. Cele cu pårul bålai ca spicul grâului copt, Doamne,
Doamne, zâne erau, nu altceva! Ce så vå mai spui ce a fost! Eu ¿tiu cå ce-am
våzut, så tråiesc încå de zece ori atât, ¿i tot n-am så mai våd!
Era un bel¿ug apoi de voinici, îmbråca¡i în haine de o¡el de sus pânå jos, ce
purtau la brâu sabie ¿i cu¡it, ce aveau mânerile såpate în oase rare ¿i umplute cu
bel¿ug cu aur ¿i pietre scumpe. Cålcau mândri prin poienile înverzite ¿i se uitau
cu drag la domni¡ele ce culegeau flori cu mireasmå neîntrecutå de prin tufi¿urile

grådinii soarelui. Peste to¡i oaspe¡ii veselia domnea ¿i cur¡ile vozilor tot soseau,
care de care mai mândrå, mai frumoaså.
Se începuse nunta, când iatå, prin mul¡ime, venea cålare tåfålogul de mo¿
Nicola1.
– Face¡i-mi loc, strigå el, face-¡i mai repede loc, så våd ce n-am mai våzut,
så aud ce nu e de crezut; cum se ia fratele cu sora!
To¡i se întoarserå spre el ¿i începurå så râdå, unde îl vedeau a¿a de durduliu.
– Râde¡i de mine, dar nu ¿ti¡i ce vå a¿teaptå! Peste vreo câtåva vreme o så
vå blestema¡i ¿i stea, ¿i ursoaicå2, ¿i tot!
ªi, descålecând, scoase dintr-o traistå de fier jåratec, îl råsfirå pe o tavå, pe
care apoi o puse lângå botul calului ca så månânce.
Calul se aplecå spre tavå ¿i, când atinse cu botul cårbunii, se fripse, nechezå
o datå ¿i, smucindu-se din mâna ariciului, o luå razna pe câmp.
– Vede¡i ce mi-a fåcut calul meu? De a¡i ¿ti, n-a¡i mai râde ¿i a¡i începe a
plânge!
– De ce, de ce, mo¿ Nicola! – întrebarå mai mul¡i prin¡i deodatå.
– De ce, de ne ce, iatå ce e: våzurå¡i, am dat calului så månânce jåratec, ¿i
el, frigându-se, a luat-o razna pe câmp, ne¿tiind sårmanul cå peste câtåva vreme
în loc de gråun¡e va gåsi numai jåratec pe påmânt!
– Ei, ¿i ce e cu asta! Parcå n-ar face ori¿icare ca el! Cum se frige omul, de
durere, cautå så nu mai punå mâna pe foc.
– Da, a¿a e, to¡i fugim de foc ¿i, când colo, nu ¿tim ce ne a¿teaptå!
– Of, spune odatå ce ne a¿teaptå, cå pânå când så ispråve¿ti, iaca se sfâr¿i
nunta ¿i acum trebuie så mergem la ospå¡. ¥ncepe cheful ¿i dumneata tot nu ne
povesti¿i ce ai de zis!
– Iatå, copiii mei, ce este. Pânå acum aveam un soare care ne lumina ¿i ne
încålzea, ¿i cu to¡ii ¿tim cå vara, de focul lui, nici în gaurå de ¿arpe nu ne putem
lipsi de våpaia lui. Dar când el s-o însura ¿i-a avea copii, n-o så mai fie ¿i al¡i
sori, ¿i atunci, ce are så fie pe påmânt? O så mai fie atunci buruianå, o så mai fie
atunci pasåre pe cer ¿i oråtånii în curte, vitå în curte ¿i jivine în pådure? N-are så
mai fie nimic. ªi în loc de ele, de cåldurå, totul are så se prefacå în jåratec, ¿i noi
to¡i, de våpaia lui fierbinte, o så pierim de sete ¿i foame, pentru cå apele, secând
o datå cu izvoarele lor, o så se ducå ¿i buruienile ¿i dobitoacele de pe påmânt.
1
Ariciul. Este socotit la ¡arå ca mai vechi ca Dumnezeu, pe påmânt. Au lucrat împreunå
la facerea påmântului, sfåtuind la multe încurcåturi pe Dumnezeu. Cf. T. Pamfile,
Povestea lumii de demult, pp. 22-24, 31-39 ¿i 40-42.
2
Destinul.
106 Tudor Pamfile
Vede¡i, må copii, ce ne a¿teaptå? ªi când eu am dat calului jåratec, voi v-a¡i

mirat. Så nu vå mira¡i, båie¡i; v-am aråtat ce are så fie!
– A¿a e mo¿ule, ai dreptate!
¥nså ospå¡ul care începuse ¿i vinul ce se vedea turnându-se prin potire le fåcu
så le piarå din gând vorbele mo¿ului ¿i începurå så månânce ¿i så bea ca la nuntå.
Era o veselie ¿i un chef, ce så zici, ca la zile de astea. Beau ¿i mâncau ¿i
împåra¡ii ¿i împåråtesele, de nu se încurcau. ¥nså când erau la pahare, mai låsau
fudulia la o parte ¿i chemând pe paharnic, î¿i umpleau din nou paharul zicând:
– Mi s-a råsturnat pe maså!
De mult ce se råsturnaserå paharele, veselia ajunsese la marginea ei ¿i
masa, spårgându-se, începuse dansul, dupå cântecul unor låutari adu¿i din mi¿te
locuri foarte îndepårtate, ce numai de dragostea lunii î¿i påråsiserå cuibul ¿i
veniserå så dezmierde pe nunta¿i cu cântecele ce nu mai fuseserå auzite. To¡i
vorbeau ¿i ¿edeau ca la ei acaså, ne¿tiind cum så înveseleascå pe miri ce, de
mult [ce] se iubeau, se uitau abia zâmbind pe la scaunele în care se întronaserå,
la oaspe¡ii ce se bucurau atât de mult în ni¿te locuri atât de frumoase, cum nu se
dovedeau altele pe påmânt.
Dumnezeu, de cu zorile, luase sub cârma sa carul soarelui, cå de, o datå se
însoarå omul ¿i are ¿i el dreptul la o zi de sa¡iu, ¿i-l ¡inea a¿a de sus de data asta, cå
pe påmânt era cum e mai bine: nici prea cald, nici prea frig. Era, må rog, ca o zi de
primåvarå, când vine rânduneaua ¿i cocorii. Cicå, fârtate, se zice din båtrâni cå
ziua aia a fost cea mai lungå, pentru cå Dumnezeu a ¡inut carul cu foc al soarelui
tot mereu în acela¿i loc, pânå când s-o ispråvi cu nunta. Auzind Dumnezeu vorbele
lui mo¿ Nicola, deodatå se gândi el la cele spuse de arici ¿i zise:
– De, de, vezi, tot mai de¿tept ariciul ca mine. Bine zice el; eu, om båtrân,
så må iau dupå vorbele unui înfumurat ca soarele ¿i så-i dau voie så se însoare,
fårå så må duc, barem så întreb la higiul1 lui pe arici, så våd ce zice el! El numai
cât era cu gândul la lunå ¿i cât p-aci, p-aci så aprindå påmântul, dar så aibå ¿i
copii! Ce bine a vorbit el! Auzi, auzi! Så fac eu, om båtrân, ce zice el, un biet
flåcåiandru! Chiar acum am så-i despart, cå, de unde nu, el cu copiii lui are
så-mi dogoreascå ¿i pârjoleascå tot de pe påmânt.
ªi deodatå începe så mi¿te carul înspre apus, ¿i seara purcese a se face mai
repede ca oricând. Spun båtrânii cå în ziua aceea s-a înserat mai repede ca oricând.
Oaspe¡ii benchetuirå întruna ¿i într-un timp, chiar luna cu soarele dansaserå.
Se zice cå a fost atunci atâta strålucire ¿i foc de dragoste în ochii lor, cå mesenii
råmaserå uimi¡i de våpaia asta îngereascå ce-i unea. Lacrimi [curgeau], fårå så
vrei, de nevinovå¡ia acestei mirese, cum n-a mai fost alta pe lume, ¿i de mândrea¡a
mirelui, cum nu s-a mai dovedit altul de atunci. A¿a se zice din mo¿i-stråmo¿i.
1
Locuin¡å.
Cu sosirea nop¡ii, împåra¡ii, împåråtesele, prin¡ii, cråiesele începurå a pleca

¿i, înainte de a se duce, veneau de-¿i luau ziua bunå de la miri, urându-le tot ce
¿tiau ei mai bun pe påmânt ¿i în cer. Se mai poveste¿te încå, la plecarea mirilor
înspre palatul de cristal, cå a fost atâta dulcea¡å în privirile lor, încât to¡i du¿manii
din lume s-au împåcat atunci ¿i au tråit multå vreme în dragoste ¿i bine!
Dumnezeu nu låsase nici o clipå ca timpul så treacå ¿i trimise numaidecât
doi telegari neîntrecu¡i ca så fure pe soare ¿i pe lunå înainte de a intra în palatul
de cristal. ¥i trimisese cam de mult ¿i nu se mai întorceau. Dumnezeu începuse
a se îngrijora ¿i totodatå a se mânia, când, fårå veste, våzu cum telegarii aduceau
pe aripile lor de o¡el pe cei doi miri. Cât ai zice „Doamne-ajutå“, nici Dumnezeu
nu se putu opri gândului de a nu sta pu¡in uimit de frumuse¡ea ¿i blânde¡ea de
pe chipul lor. Dar, aducându-¿i aminte de spusele lui mo¿ Nicola, se sculå de pe
tronul cerului ¿i, cam råstit, le zise cele de fa¡å:
– Voi vre¡i så face¡i ceea ce nu s-a mai fåcut ¿i auzit pânå aståzi? Am
cåutat cu blânde¡e så vå opresc de la påcat, ¿i tot n-a¡i ascultat. Eu nu voiesc ca
cele orânduite de mine în tinere¡ele mele så iaså din zågazul lor ¿i deci eu, prin
puterea mea, vå despart. Vå blestem cå de aici înainte, tu, soare, så luminezi
ziua, iar tu lunå, så luminezi noaptea, ¿i întotdeauna så vå alerga¡i din zori pânå
în searå ¿i niciodatå nu så vå ajunge¡i. ¥nså fiindcå durerea ce cade peste capul
vostru are så fie atât de mare, iatå, vå dau dreptul ca de douå ori pe zi så vå zåri¡i
så vå privi¡i o clipå, ¿-apoi så dispåre¡i unul din fa¡a altuia pentru pu¡in timp.
A¿a are så fie de-a pururi, dupå cum v-am blestemat eu!
Iar Dumnezeu, ce nu mai putea de dragul lor, pentru a nu fi våzut cum
låcrimeazå, s-a dat jos de pe tronul ceresc ¿i, deschizând o porti¡å, a intrat în
grådinile raiului.
Toate acestea le-a fåcut Dumnezeu pentru binele oamenilor. ªi noi, câte rele
îi facem! Se spune, fârtate, cå atunci soarele s-a înro¿it a¿a de tare, cum se înro¿e¿te
el de dragoste diminea¡a când råsare pe sprânceana dealului, de cautå så zåreascå,
printre picåturile de rouå, pe tovarå¿a lui, luna, iar luna s-a îngålbenit a¿a de mult,
cum o vedem fugind noaptea printre norii zdren¡ui¡i, când cerul e înnorat!
Ei n-au mai zis nimic! S-au mai uitat unul la altul pentru ultima oarå, ¿i
despår¡indu-se cu lacrimile în ochi, au plecat în lume så se caute de veci, ¿i så
nu se gåseascå iarå¿i de veci!“1.
Urmeazå a doua povestire, o frumoaså versifica¡ie, care ne aduce aminte
povestea fetei împodobite ca soarele, luna ¿i luceferii, ¿i care, ca så scape de
1
C. Di¡escu, în „Via¡a literarå“, I, nr. 28.
108 Tudor Pamfile
tatål såu, care voia s-o ia de nevastå, dupå moartea mamei sale, îi ceru så-i facå
felurite lucruri, doar n-o putea ¿i doar o scåpa de marele påcat ce-o a¿tepta:
Foaie de cicoare, Sora soarelui,
¥n prundu¡ de mare Spuma laptelui.
Iatå cå-mi råsare Soare råsårea
Puternicul soare. ªi soare-mi venea
Dar el nu-mi råsare, L-a gurå d-argea.
Ci va så se-nsoare, Cu dânsa vorbea,
Cå mi-a tot umblat Frumos c-o-ntreba,
Lumea-n lung ¿i-n lat, Din gurå-i zicea:
ºara româneascå – Ileanå, Ileanå,
ªi moldoveneascå, Ileanå Sâmzeanå,
Lungi¿, Doamna florilor
Curmezi¿, ªi-a garoafelor,
Måre, nouå ai, Sora soarelui,
Tot pe nouå cai: Spuma laptelui,
Patru-a ciumpåvit, ºe¿i ¿i-nchindise¿ti,
Cinci a omorât Fir verde-mplete¿ti
ªi tot n-a gåsit ªi mi te zore¿ti
Potrivå så-i fie Cåme¿i så-mi gåte¿ti
Vreo dalbå so¡ie, ªi mi te gåte¿ti
Får’ de mi-a gåsit Så te logode¿ti,
ªi mi-a nimerit Cå eu mi-am umblat,
La nouå argele Lumea-n lung ¿i-n lat,
Nouå feciorele, ºara româneascå,
¥n prundu¡ de mare, ªi moldoveneascå,
Pe unde råsare. Lungi¿,
A mai mititicå, Curmezi¿,
Ca o floricicå, Måre, nouå ai,
¥n mijloc ¿edea, Tot pe nouå cai;
La lucru lucra, Patru-am ciumpåvit,
Pe toate-ntrecea. Cinci am omorât
Cå ea tot ¡esea, ªi nu mi-am gåsit
ºesea-nchindisia Potrivå prin lume,
ªi ea se numea Afarå de tine!
Ileana Ileana
Sâmzeana, Sâmzeana,
Doamna florilor Doamna florilor
ªi-a garoafelor, ªi-a garoafelor,
Sora soarelui, Pân-la-naltul cer!

Spuma laptelui, Puternicul soare,
Ea d-auzea, Ca puternic mare,
Din gurå-i gråia: Unde-o auzea,
– Puternice soare, Bine cå-i pårea,
E¿ti puternic mare, ¥n palme-mi båtea
Dar ia spune-mi: oare, ªi pod se fåcea,
Und-s-a mai våzut La pod, mânåstire,
ªi s-a cunoscut, Chip de pomenire;
Und-s-a auzit ªi iar mai båtea,
ªi s-a pomenit, Scara se-ntindea,
Så ia sor pe frate, O scarå,
ªi frate pe sor. U¿oarå,
De mi-ai aråta, De fier, de o¡el
Atunci te-oi lua, Pân-la-naltul cer,
Atunci, nici atunci! Dar el ce-mi fåcea?
Unde-o auzea, Pe pod cå-mi trecea.
Soarele-mi ofta Pe scarå suia,
ªi iar o-ntreba, Pe scarå
ªi iar o ruga, U¿oarå,
ªi iar o-mbia, Pe scarå de fier,
Pân-ce Ileana ¥n cuie d-o¡el,
Din gurå-i gråia: Pân-la-naltul cer.
– Eu cå te-oi lua, ªi de-mi ajungea,
Cum zici dumneata, Unde se ducea?
Viteaz dac-åi fi Tot la mo¿ Adam1
ªi te-i bizui ªi la maica Iova2.
De mi-ei ispråvi Ei de mi-l vedeau,
Pod pe Marea-Neagrå, Nainte-i ie¿eau,
De fier, de o¡el, Din gurå-i gråiau:
Iar la cap de pod, – O, preasfinte soare,
Cam de-o månåstire, Puternice mare,
Chip de pomenire, Ce-mi cålåtore¿ti,
Chip de cununie, De ne ispite¿ti?
Så-mi placå ¿i mie, La ce te gânde¿ti
C-o scarå de fier, ªi la ce pofte¿ti?
1
Mo¿ e aci o aferezå din stråmo¿.
2
Pronun¡ie popularå, în loc de Eva.
110 Tudor Pamfile
ªi el råspundea, Soar’le se uita,

Din gurå zicea: Din ochi cåuta,
– Iaca, Mo¿ Adam, Nimic nu gråia.
ªi cu maica Iova, Iar mo¿ul Adam
Mie mi-a venit ªi cu baba Iova
Vremea de-nso¡it: De mânå-l luau,
ªi eu c-am umblat, ¥n rai mi-l duceau,
Lumea-n lung ¿i-n lat, Rai cå-i aråtau
ºara româneascå, ªi de ce vedea,
ªi moldoveneascå Bine cå-i pårea:
Lungi¿, Numai mese-ntinse
Curmezi¿, ªi fåclii aprinse,
ªi tot n-am gåsit Cu pahare pline,
Potrivå så-mi fie, ¥n cântece line.
Vr-o dalbå so¡ie, Jur-prejur de mese
Får-de mi-am gåsit Stau în cete dese
La gurå d-argea Sfin¡i ¿i mucenici
Numai pe sor-mea, Mai mari ¿i mai mici,
Sor-mea Ileana, O sutå ¿i cinci.
Ileana Iar mai jos de ei,
Sâmzeana, Sfin¡i mai mårun¡ei,
Doamna florilor O sutå ¿i trei.
ª-a garoafelor. ªi tot mai era,
Atunci mo¿ Adam ªi tot mai vedea
ªi cu moa¿a Iova, Femei cuvioase,
Unde-l auzea, Måicu¡e duioase,
Råu cå le pårea, Fecioare curate,
Soarelui zicea: Uci¿i în dreptate,
– Preasfin¡ite soare, O¿ti de biruin¡å,
Puternice mare, ªi so¡i de credin¡å.
Unde-ai auzit ªi doar tot era
ª-ai mai pomenit, ªi tot mai vedea,
Unde-ai cunoscut, Pu¡in de mergea.
Unde-ai mai våzut Printre råmurele,
Så ia sor pe frate, Dalbe påsårele
ªi frate pe sor, Cântå-n viersurele
Cå cin-n-o lua, ªi nu prea cânta,
Raiul c-o d-avea; Ci se gongånea,
Iar cine-o lua Din gurå-mi zicea:
¥n iad c-o intra. – Ferice, ferice,
Ferice de noi, Care ne-au fåcut,

De pårin¡ii no¿tri Care ne-au nåscut,
Care ne-au fåcut, Cå ei ne-au låsat,
Care ne-au nåscut Nu ne-au botezat,
ªi ne-au botezat, Nu ne-au cre¿tinat
ªi ne-au cre¿tinat, ªi d-or mai tråi,
Cå, dacå-or tråi, Tot såraci c-or fi,
Såraci n-or mai fi! Greu s-or pedepsi!
De tot ce vedea, De tot ce vedea,
Bine cå-i pårea. Mult råu cå-i pårea,
ªi se mul¡umea, Nu se mul¡umea!
Afar’ de-mi ie¿ea, Foaie, foicea,
Iarå¿i mo¿ Adam Soar’le ce-mi fåcea?
ªi cu moa¿a Iova De câte vedea,
Cheile lua, Nu se-ndupleca,
¥n iad îl ducea, Ci måre-mi pleca,
Iadul descuia, Ci måre-mi zbura
¥n iad îl båga L-a gurå d-argea,
ªi de ce-mi vedea, Tot la sorå-sa
Påru-i se zbârlea, ªi iar o-ntreba,
Cå-n focuri ardea, ªi iar o ruga,
Greu se våita, ªi iar o iubea
Ho¡i ¿i cålåtori, Pe dânsa s-o ia.
Råi cârmuitori Ileana
ªi surori pizma¿e, Sâmzeana,
ªi soacre trufa¿e, Doamna florilor
Fii necuvio¿i, ª-a garoafelor,
Preo¡i mincino¿i. Sora soarelui,
Afar’când ie¿ea, Spuma laptelui,
Soar’le ce-mi vedea? Dacå-l auzea
Un pom ofilit, ªi dacå-mi vedea
Un pom cåtrånit, Cå tot nu scåpa,
Printre råmurele, Ea tot mai cerca,
Ni¿te påsårele Din gurå-i zicea:
Cânta-n viersurele, – Frate, frå¡ioare,
Dar nu prea cânta, Puternice soare,
Ci se våita, Spune-mi mie: oare
Din gurå gråia: Cine-a cunoscut,
– Vai ¿i vai de noi, Cine-a mai våzut,
De pårin¡ii no¿tri, Cine-a auzit,
112 Tudor Pamfile
Cine-a pomenit Nici n-a pomenit,

Så ia sor pe frate Så ia sor pe frate
ªi frate pe sor? ªi frate pe sor.
Dar eu te-oi lua, Floare ¿i-o lalea
Viteaz dac-ai fi Podul când trecea,
ªi te-i bizui, Pe pod când mergea
Pânå-n zori de zi, Cåtre mânåstire,
Mie så-mi croie¿ti Pentru pomenire
ªi så-mi ispråve¿ti ªi la cununie,
Peste Marea-Neagrå Så-i fie so¡ie,
Un pod de aramå, Ileana
Så nu-l bagi de samå, Sâmzeana,
Iar la cap de pod Doamna florilor
Cam de-o mânåstire, ª-a garoafelor,
Chip de pomenire, Sora soarelui,
Chip de cununie, Spuma laptelui,
Så-mi placå ¿i mie. Din gurå-i zicea,
Puternicul soare, ªi-astfel îi gråia:
Ca puternic mare, – Frate, frå¡ioare,
Unde-o auzea, Puternice soare,
Bine cå-i pårea, Ia mai spune-mi: oare
‘N palme cå-mi båtea, Und-s-a mai våzut
Podul se-ntindea, ªi s-a cunoscut,
Un pod de aramå, Und-s-a auzit
De nu-l bagi în samå, ªi s-a pomenit,
ªi d-o mânåstire, Mirele de-a dreapta,
Chip de pomenire. Mireasa’nainte?
Când le ispråvea, Ci mi-a fost ¿i-o fi
La ea se ducea, ªi s-o pomeni:
De mâini o lua. Mirele-nainte,
La pod c-o ducea, Mireasa în stânga.
La pod c-ajungea, Puternicul soare,
La pod de aramå, Puternic ¿i mare,
De nu-l bagi în samå, De mân-o låsa,
ªi pod când trecea, Nainte-i trecea,
Pod cå zornåia, Iar ea, vai de ea,
Pod se clåtina, A¿a de-mi vedea,
Cå n-a mai våzut, Cruce cå-¿i fåcea,
Nici n-a cunoscut, ¥n mare sårea
Cå n-a auzit, ªi mi se-neca.
Domnul se-ndura Nume cå-i dådea

Mreanå c-o fåcea, Lunå mi-o chema.
Soarele-mi vedea Iar ea, vai de ea,
ªi înmårmurea Måre-ngenunchea,
ªi se våita. Lacråmi cå vårsa,
Nåvodari chema, Pe Domnul ruga,
Nåvod aducea Domn c-o auzea,
ªi-n mare-l båga, Domn c-o asculta,
Mul¡i galbeni cå da Din gurå-mi gråia
Så-i scoa¡å dalba. ªi mi-i osândea:
Luptå ce-mi lupta – Lumea cât o fi
¥n de¿ert era, ªi s-o pomeni,
Cå ei n-o gåsea Nu ve¡i întâlni,
ªi n-o mai prindea Nici noapte, nici zi.
Får-de... ce-mi scotea Soare când o sta
ªi-n nåvod trågea? Cåtre råsårit,
Luna s-o vedea
O mreanå de mare,
Tot cåtre sfin¡it,
Cu solzii de zare.
Luna d-o luci
Pe mal de-o scotea,
Cåtre råsårit,
Pe mal de-o zvârlea.
Soarele mi-o fi
Sfin¡i din cer vedea,
Tot cåtre sfin¡it.
Jos se scobora ªi d-atunci se trase,
‘N palme cå lua ªi d-atunci råmase,
ªi mi-o curå¡a, Lumea cât o fi
ªi mi-o tot freca, ªi s-o pomeni,
Solzii de-i cådea Cå ei se gonesc
ªi-n cer mi-o zvârlea. ªi [nu] se-ntâlnesc,
Colo mo¿ Adam Luna când luce¿te,
ªi cu maica Iova, Soarele sfin¡e¿te;
Unde mi-o vedea, Soare când råsare.
Ei, måre, cå-mi sta Luna intrå-n mare.1
De mi-o sclivisea,
1
G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 410 ¿i urm. Dintre variantele pe care nu le-am putut
vedea, citeazå cântecul Ion Bradu ¿i sorå-sa, din colec¡ia lui Miron Pompiliu din Ia¿i,
1870, pp. 32-43; Craiul ¿i sorå-sa din colec¡ia lui Marian, pp. 152-160 ¿i cartea d-lui T.
Burada, pp. 165-173. Descrierea raiului ¿i a iadului, conform legendelor cre¿tine, så se
compare cu cea din cântarea de stea, care începe cu versul „Acum ceasul mi-a sosit“.
114 Tudor Pamfile
Dintre variantele acestui frumos cântec pomenim urmåtoarele:

¥ntâia se aude prin jud. Covurlui:
Pe raze de soare, Soare

Pe scursuri de mare, Frå¡ioare,
ºese Iana, ¡ese Trup får’ de påcate!
Iana Sâmziana Und’ s-a mai våzut
Råzboia¿i de fier, ªi s-a pomenit
Suluri de o¡el, Så ia sor pe frate,
Cu spata de sârmå, Så facå påcate,
Face pânza bunå. N-aibå-n lume parte,
Soare cå venea ªi frate pe sor,
D-a¿-te ziua-i da: N-aibå-n lume dor!
– A¿-te ziua, Iano, ¥nainte-i mâna
Iano Simziano! Pân-la mo¿ Adam
ºese Iana, dichise¿te ªi la baba Iova.
ªi de nuntå se gåte¿te. Adam îi vedea,
ºese Iana, ¡ese, Spatele-ntorcea,
In ¿i cu måtaså, Lacrimi podidea
Lui Soare cåma¿å; ªi mi-i judeca,
Fir ¿i ibri¿in, ªi mi-i få¡i¿a:
Lui Soare zåbun! – Soare, luminate,
– Iano, Simziano, Trup får’ de påcate,
Eu, Iano, am umblat, Nu s-a mai våzut
Cruci¿ ªi s-a pomenit,
Curmezi¿, Så ia sor pe frate,
Cerul ¿i påmântul Så facå påcate,
Ca sågeata ¿i ca vântul, N-aibå-n lume parte,
Nouå ani pe nouå cai; ªi frate pe sor,
Patru i-am spetit, N-aibå-n lume dor.
Cinci i-am obosit. Cheile luå,
Iano, n-am gåsit, Cheia raiului
Potrivnicå-n lume ªi pe-a iadului.
Får-decât pe tine. La iad cå pornea,
Må cåsåtoresc, Iadul descuiau
Må cåpåtuiesc. ªi-n iad cå-i bågau.
Iana ce zicea? Da ei ce vedeau?
– Soare, luminate, Ni¿te påsårele
Cântå-n viersurele. Soare cå-ntreba:

Ele cântau – D-aleo, mo¿ Adame,
ªi se våitau: Ce-a mai fi ¿i astea?
– Doamne, vai de noi – Astea nu-s cå¡ele rele:
ªi de pårin¡ii no¿tri! ªi sunt douå cumnå¡ele,
N-au la ce tråi, Gardul dintre ele
N-au la ce muri; E soacra între ele;
Ei fra¡i buni au fost Mi le-mpåciuie¿te,
ªi mi s-au luat, Mi le ¿u¿uie¿te,
Pe noi ne-au fåcut, Toate bune face,
Nu ne-au botezat, Cå måmuli¡ei
Nu ne-au cre¿tinat, I-arde inima
Pomeni n-au fåcut, Ca prigoria.
N-au la ce tråi, ¥nainte mergeau
N-au la ce muri. Da ei ce vedeau?
– D-aleo, Mo¿ Adame, Tot bu¿teni pârli¡i
Ce-o mai fi ¿i astea? ªedeau jos lungi¡i,
– Astea-s copila¿ii mei, ¥n iad rândui¡i,
Fåcu¡i din iubit Soare întreba:
Ce s-au pråpådit – D-aleo, Mo¿ Adame,
Tot neprimeni¡i Å¿ti bu¿teni pârli¡i,
ªi nepårtå¿i¡i, ¥n iad rândui¡i?
ªi neboteza¡i, Adam îi spunea:
ªi necre¿tina¡i, – Soare luminate,
La pårin¡ii lor, Trup får-de påcate,
Mâna nu le-au dat, Å¿tia nu-s bu¿teni pârli¡i,
Pomeni n-au fåcut, Ci sunt oameni d-ei gre¿i¡i!
Nu i-au botezat Ei cât au tråit
Nu i-au cre¿tinat; Tot råu au fåcut
N-au la ce tråi ªi nu s-au gândit
ªi la ce muri. La råul fåcut.
¥nainte mergeau, ¥nainte mergeau
Da ei ce vedeau? Da ei ce vedeau?
Douå cå¡ele rele Tot prin livezi verzi,
ª-un gard între ele. Prin izvoare reci,
Ele se mâncau, Vedeau vacå slabå,
Ele se rupeau, Slabå ¿i uscatå.
Ele se låtrau. Soare întreba:
116 Tudor Pamfile
– D-aleo, Mo¿ Adame, ªi ne-au spovedit,

Tot prin livezi verzi, Lumânåri ne-au pus
Prin izvoare reci, Când ne-am pråpådit!
Asta vacå slabå, ¥nainte mergeau,
Slabå ¿i uscatå? Da ce vedeau?
Adam îi spunea: Tot pomi înflori¡i,
– Soare luminate, La rai, rândui¡i,
Trup får’ de påcate! Soare întreba:
Asta vacå slabå, – D-aleo, Mo¿ Adame,
Slabå ¿i uscatå Å¿ti pomi înflori¡i,
Este dåruiala na¿ilor ªi împodobi¡i,
ªi a pårin¡ilor ¥n rai rândui¡i?
Când n-o dåruiesc Adam îi spunea:
Cu inima toatå, – Soare luminate,
ªi parte cå n-are Trup får-de påcate,
Trågåtori så facå, Å¿tia sunt oameni cinsti¡i,
Trågåtori de jug, Ei cât au tråit,
Så se pomeneascå, Tot bine-au fåcut,
Zicå: bogdaproste! Ei s-au spovedit
¥napoi îi întorceau ªi s-au pårtå¿it,
ªi la rai cå se duceau, Pomeni au fåcut!
Raiul deveniau1 ¥nainte mergeau
Da-n rai ce vedeau? Da ei ce vedeau?
Ni¿te påsårele Tot p-ål nisipi¿,
Cântå-n viersurele. Fårå fir de iarbå,
Ele cå cântau Fårå pic de apå,
ªi se fericeau: Vedeau vaca graså,
– Doamne, ferice de noi Graså ¿i frumoaså,
ªi de pårin¡ii no¿tri, Får-de fir de iarbå,
Au la ce tråi Får-de pic de apå.
ªi la ce muri: Adam îi spunea:
Cå ne-au botezat, – Soare luminate,
Cå ne-au cre¿tinat, Trup får-de påcate,
Pomeni ne-au fåcut Astå vacå graså,
ªi ne-au pårtå¿it, Graså ¿i frumoaså,
1
De vedeau?
E dar de la na¿i Tu ca så te-apuci

ªi de la pårin¡i, Så-mi faci un pod pe mare
Când o dåruiesc Cu nouå råzoare,
Cu inima toatå, Sålcii presådite
ªi parte cå-mi are, ªi meri înflori¡i:
Parte de pomanå Unele så coacå
Trågåtori så facå, ª-altele så treacå;
Trågåtori de jug. Soare luminate,
Zice bogdaproste ªi la cap de pod,
ªi se pomene¿te. Tu ca så-mi ridici
¥nainte mergeau Naltå mânåstire,
Da ei ce vedeau? Pentru pomenire,
Patul soarelui: Douåzeci de popi,
Vi¡e de cosi¡e Nouå arhierei,
Leagåne fåcute. Patruzeci ¿i opt
Adam îi zicea: Oameni cårturari,
– Soare luminate, Logofe¡i d-åi mari
Trup får’ de påcate, Så cânte-n altar;
Te lipse¿ti de pat Atunci ne-om lua
ªi de sfântul rai, De ne-om cununa,
Vrei så intri-n iad? Atunci, nici atunci,
– D-aleo, Mo¿ Adame, Soarele ce fåcea?
Vreau så intru-n iad, Puternic era,
Så iau ce mi-e drag! Cu gândul gândea,
¥napoi mergea Cu biciul plesnea,
ªi voie le da Pod cå fåurea
De s-or cununa ªi mi-l såvâr¿ea.
ªi de s-or lua. ªi mai ridica
Atunci, Altå mânåstire
Nici atunci! Pentru pomenire,
Soare ce zicea? Douåzeci de popi,
– Iana, Simziano, Nouå arfirii,
Hai så ne luåm, Patruzeci ¿i opt
Så ne cununåm. Oameni cårturari
Iana ce-i spunea? Logofe¡i d-åi mari,
– Soare luminate, De cântå-n altar.
Trup får’ de påcate, La Iana pleca,
118 Tudor Pamfile
De mân-o lua Scântei cå sårea,

ªi pe pod plecau. Lunå se fåcea,
Când s-apropiau, Cu ciobanu-n cea,
Dumnezeu nu vrea La oi fluiera!1
ªi mânåstirea,
Måre, se-nciua, Prin jud. Bråila se cunoa¿te urmåtoarea
Popii c-amu¡eau, variantå:
Ei cå se-ntorceau.
Iana ce-i zicea? Umblå soare så se-nsoare,
– Soare luminate, Nouå ai pe nouå cai.
Trup får-de påcate, Nouå pe drumuri a stat,
Nu s-a mai våzut Nouå cai mi-a cumpårat,
ªi s-a pomenit, Al¡i-n grajd cå i-a spetit,
Så meargå mireasa Potrivnicå2 n-a gåsit.
‘Nainte la mire, Ca soru-sa Ileana,
Soare c-asculta, Ileana Cosânzeana,
Nainte mergea. Din ortrovårile mårii,
Iarå, måre, Iana, La cele nouå argele.
¥n mare sårea ºese-mi, cheldese¿te3
ªi cå se-neca. ªi mi se gåte¿te
Soare de plângea, Cu suveica d-aurel,
Dumnezeu nu vrea, Cu sulul de argin¡el.
Spumå mi-o fåcea, ªi pânza-i de måtaså,
Spumå împietratå, Så facå lui soare cåma¿å.
Ca ¡åndåri de piatrå. ¥n gurå d-argea
Marea n-o råbda, Soare cå sosea
La margine-o da, ªi el cå-mi zicea:
Da un ciobåna¿, – Hai, soru-mea, Ileano,
Cu-oile venea Ileano Simzeano,
Apå så le dea, ¥ntinde-¡i, neicå, piciorul
Foc îi trebuia, ªi-¡i ia condurul,
Cremene n-avea Seacå-mi sufletul,
O spumå-mi gåsea, Cå eu am umblat,
Cu-amânarul da, Mult mi-am trepådat,
1
G. Popescu-Ciocånel, G. Patriciu, ¿i G. Salvin, Bra¿oave, Bucure¿ti, 1915, p. 118 ¿i urm.
2
Pentru textul gre¿it: „protivnic cå“.
3
Corup¡ie, pentru chindise¿te.
Nouå ai pe nouå cai, Deschide por¡ile,

Nouå pe drumuri mi-au stat, Pe soare så-l plimbi,
Nouå cai mi-am cumpårat, Pe puntea iadului,
Al¡i-n grajd cå i-am spetit, Muchia cu¡itului.
Potrivnicå n-am gåsit, Adam auzea,
Får’ decât, soro, pe tine, La soare se ducea
Arde inimioara-n mine! ª-a¿a cuvânta:
Luna råspundea, – Soare luminate,
Lui soare-i zicea: Trup får-de påcate,
– Frate, luminate, Dar tu ce-mi pofte¿ti,
Trup får’ de påcate, Spune-mi, ce voie¿ti?
Unde s-a aflat Dar soare striga,
ªi s-a-devårat Fiindcå nu ¿tia,
Så ia sor pe frate? Iadul cå-l dorea,
Asta nu se poate! Iadul cå-l poftea.
ªi frate pe sor, Adam se scula,
N-are-n lume dor! De mânå-l lua,
D-o fi så te iau, La iad mi-l ducea,
Tu mie så-mi faci Pe punte îl da,
D-o scarå de fier Puntea iadului,
Cu piroane de o¡el, Muchia cu¡itului!
Sus la-naltul cer, Adam se scula,
Pân-la maica Eva La mijlocul pun¡ii sta.
ªi la mo¿ Adam; Puntea se mi¿ca
Dacå ei or vrea Soare scåpåta,
Atunci ne-om lua. ¥n iad cå-mi cådea,
Soare c-auzea, Viermii-l încårca,
Puternic ce era, Viermi neadormi¡i,
Din palme båtea, Cu cap ¿i cu din¡i,
Scara mi-o clådea, Cu capul de os.
Sus cå så suia, ªi el cå vedea
Pe scarå de fier Ni¿te butuci pârli¡i,
Chiar la-naltul cer. La påmânt trânti¡i.
Eva cå-l vedea, ªi el se mira,
La Adam striga: ªi el întreba:
– Adame, Adame, – Adame, Adame,
Ia tu cheile, Ce sunt åi bu¿teni pârli¡i
120 Tudor Pamfile
De zac la påmånt trânti¡i? Zboarå, ciripe¿te

Adam råspundea, ªi din plisc gråie¿te:
Lui soare zicea: – Ferice de noi
– Nu-s butuci pârli¡i, ªi de pårin¡ii no¿tri,
Ci-s oameni negri¡i, De ne-au botezat
Negri¡i, nespovedi¡i, ªi ne-au comândat,
Care nu ¿i-au dat, La dreapta ne-au dat!
Care nu ¿i-au fapt. Au la ce tråi,
ªi sunt negri ¿i pârli¡i Au la ce muri.
ªi de veci ei oropsi¡i. Aici d-or veni,
Adam se scula, Ferici de ei o fi!
Acolo-i låsa Adam se scula,
ªi el cå-mi pleca. Drumul acas-îi da.
Soare când vedea, Soare acas’venea,
Greu se-nspåimânta, Pe loc cå uita,
La Adam striga: La Iana gândea
– Adame, Adame, ¥n ostrovurile mårii,
D-ai fåcut vreodatå bine, La cele nouå argele.
Få ¿-acuma pentru mine: Aici c-ajungea
Te rog ca pe Dumnezeu, La gurå d-argea,
Vezi de sufletul meu! Soare cå striga:
Adam l-auzea, – Hai, soru-mea Ileana,
Milå i se fåcea, Ileana Cosânzeana,
De mânå-l lua, Tinde-¡i piciorul
Pe soare-l scotea, ªi-¡i ia condurul,
Soare cå uita, Seacå-mi sufletul.
La soru-sa gândea, Ea cå råspundea,
Adam ce-mi fåcea? Lui soare zicea:
De mânå-l lua, – Frate luminate,
La raiu mi-l ducea. Trup får’ de påcat,
¥n rai ce-mi vedea? D-o fi så te iau,
Tot pomi înverzi¡i, Tu mie så-mi faci
Tot pomi înflori¡i, Ia, d-un pod pe mare,
Al¡ii pârgui¡i, La capul podului
¥n ei påsårele D-albå mânåstire,
Mici ¿i mititele, Chip de pomenire
Mândre, frumu¿ele, Pentru cununie.
Soare se scula, Din gurå zicea:

Puternic ce era – Decât nevasta fra¡ilor
Din palme båtea, ªi muma nepo¡ilor,
Podul mi-l fåcea, Mai bine a¿ternut broa¿telor,
La capul podului, Bunå maså crapilor!
Chip de mânåstire, Mânele sapå fåcea,
Falnicå zidire ¥n mare ea se arunca
Pentru cununie. ªi-n apå se scufunda.
La gurå de-argea Domnul înså, n-o råbda,
Soare cå-mi venea, Mreanå mi-o fåcea.
Din gurå-mi zicea: De unde se zbåtea
– Hai soru-mea Ileano, ªi se zvârcolea,
Ileano Cosânzeano, Un solz cå sårea,
Så ne cununåm, ¥n cer se prindea,
La dreapta så dåm. Lunå se fåcea.
ªi ei cå pornea, Soare se scula,
La pod ajungea Din palme båtea,
ªi pe pod mergea, ¥n cer s-anina.
Mireasa-nainte, Luna cå-i zicea:
Mirele pe urmå. – Soare luminate,
La mijloc sosea, Trup fårå påcate,
Aci se oprea, De våzut så ne vedem,
Luna cå zicea: De-ntâlnit så nu ne-ntâlnim!
– Soare luminate, Când eu oi fi la asfin¡it,
Trup får’ de påcate, Tu så fii la råsårit;
Und’ s-a våzut, Când eu oi fi la råsårit,
Und’ s-a pomenit Tu så fii la asfin¡it!
Mireasa-nainte. Cå d-atunci s-a fapt
Mirele pe urmå? Lunå luminat’.
¥nainte mi-l da, Så tråie¿ti cu drag,
¥n urmå ea cå sta, A¿a o-a fost dat!1
Prin jud. Romana¡i se aud aceste douå variante:
1
N. Påsculescu, op. cit., pp. 184-187.
122 Tudor Pamfile
¥ntâia: ªi el cåuta,
Om ca ea nu gåsea,
Verde de cicoare, La Iana venea
¥ntr-un ostrov de mare, ªi iar îi zicea:
ºaså Iana, ¡aså – Ianå, Sânzianå,
Sculuri de mataså, Scoalå de te gåte¿te
Så facå lui soare cåma¿å. ªi te primene¿te,
Ea cå nu-¿i ¡esea Cå eu am umblat
Pânå le ispråvea, ªi am trepådat
Soare cå sosea, ªi ca tine n-am aflat.
Din gurå cå zicea: Iana d’auzea,
– Iano, soru-mea, Lui Soare zicea:
Scoal’ de te gåte¿te – Fiindcå e pricina a¿a,
ªi de primene¿te Verde iarbå mare,
Verde de låmâie, Så-mi faci pod pe mare,
Så te fac so¡ie. Eu så må gåtesc,
Iana råspundea, Nuntå så såvâr¿esc.
Lui soare, zicea: Verde bob nåut,
– Verde tåmâioarå, Cåru¡e a fåcut,
Soare Podul l-a-ntårit.
Frå¡ioare, Când nunta sosea,
Unde s-a auzit Iana se scula
ªi s-a pomenit ªi mi se-nchina,
Så ia sor pe frate ªi mi se ruga:
¥n lume nu se poate! – Doamne milostive,
Umblå ¿i aleargå, Prime¿te-må ¿i pe mine!
Cå e lumea largå. Domnul, ca un sfânt,
Doar de vei gåsi, Ianii i-a crezut.
De-¡i vei potrivi1. Ea ce mi-¿ fåcea?
Soare a umblat ¥n cåru¡å se suia,
ªi a cåutat Pe mare se da.
Toate våile, Când pe pod pornea,
Toate luncile, Podul se muia,
Toate dealurile Din cåru¡å cådea,
ªi dosurile, ¥n mare se sprijinea,
1
¥n text:
Doar de-oi gåsi
De te-oi potrivi...
Razele-i pierea. Ca så se întâlneascå,

Domnul, ca un sfânt, Så se logodeascå.
Puternic pe påmânt, Verde de nåut,
¥n cer o slåvea, Pe cer i-a sådit,
ªi-n lunå o fåcea. Verde avråmeaså,
Soarele alerga, Så ne lumineazå,
Ziua ¿i noaptea Så se pomeneascå!
A doua variantå:
La soare råsare, Potrivelnic n-am aflat,

¥n mijloc de mare, Verde d-asomie,
Verde trei smicele, Så-mi semene mie.
Sunt nouå argele, Verde trei cåline,
ºese Iana în ele. Tu semeni prea bine,
La mijlocul lor, Sora mea, cu mine.
O micå argea, Ochi¿orii tåi
ºese Iana-n ea. Par-cå sunt ai mei;
Soarele-mi venea Trupu¿orul tåu
¥n gurå de-argea, Par-cå este-al meu.
La Iana striga: Iana cå striga:
– Iano, dumneata, – Soare,
Iano, sorå-mea, Frå¡ioare,
ºeså, tindeche¿te Unde-ai mai våzut
ªi mi se gåte¿te. ªi-ai mai pomenit
Iana, Sinziana, Så ia sor pe frate
Sora Soarelui Asta nu se poate.
Fata Sfântului, Dar tu ca så-mi faci
Soarele-mi striga: De-o scarå de fier
– Iano, sora mea Cu piroane de o¡el
Ia-må tu pe mine, ªi noi så mergem,
Ia-må de so¡ie, Tot la Mo¿ Cråciun,
Cå eu am umblat Cå e mai båtrân,
ªi mi-am trepådat, ªi la mo¿ Adam
Oleo, nouå ani, ªi la mama Eva,
Tot pe nouå cai! Noi ca så mergem
Nouå am omorât, ªi så-i întrebåm,
Nouå am ¿chiopit, ª-atunci ne luåm.
Nouå-n drum am stat, El cå mi-s fåcea
124 Tudor Pamfile
D-o scarå de fier ¥napoi pleca

Pân-la-naltul cer Dar soare zicea:
ªi la ea venea – Iano, sora mea,
ª-apoi mi-i spunea: Ia-må tu pe mine
– Iano, sora mea, Så tråim pe lume
Haid-la Mo¿ Cråciun Amândoi cu bine.
ªi la mo¿ Adam, Iana d-auzea
ªi la mama Eva, Lui soare-i zicea:
Haid’ så-i întrebåm – Soare,
ªi så ne luåm. Frå¡ioare,
La scarå mergea Så-mi mai faci tu una:
ª-apoi mi-o pleca, Så faci pod de cearå
Tot pe scarå-n sus, Pe mijloc de mare,
Amândoi s-au dus, Bisericå de cearå
Tot la Mo¿ Cråciun ªi popii tot de cearå
ªi la mo¿ Adam, ªi noi så pornim
ªi la mama Eva. Så ne spovedim,
Acolo ajungea ª-atunci ne luåm
ªi Iana întreba: ªi so¡i cå suntem.
– D-aba Mo¿ Cråciune Soare mi-¿ fåcea
ªi tu, mo¿ Adame, Tot ce-i poruncea:
ªi tu, mamå Eva, Vezi, un pod de cearå
Voi a¡i mai våzut, Pe mijloc de mare,
Voi a¡i auzit, Bisericå de cearå,
Så ia sor pe frate Popii tot de cearå
Så facå påcate: ªi la ea-mi venea,
¥n lume, se poate? Din gurå-mi gråia:
Mo¿ Cråciun auzea, – Iano, sora mea,
Pietre cå-mi lua, Podul l-am fåcut
La un mågar da, ªi l-am ispråvit,
Din gurå-mi zicea: Bisericå de cearå
– Când mågarul åsta ªi popii tot de cearå,
Pietre mi-o mânca1, Haidi, ne spovedim,
Atunci, dragii tatei, ª-atunci ne luåm.
Voi vå ve¡i lua! Ei cå mi-¿i plecå
1
¥n povestirea întâi, ariciul le soroce¿te cailor så månânce colb.
Tot pe pod de cearå, ¥n mare cådea

La mijloc de mare. ªi se afunda.
Iana sta, zicea, Dumnezeu nu vrea;
Lui soare a¿a: ¥n mâini îi prindea,
– Soare, frå¡ioare, ¥n cer îi azvârlea
Noi ne-am pomenit ªi mi-i blestema
ªi noi am crescut. ª-apoi le zicea:
Razele nu ne-am våzut. – Så nu vå-ntâlni¡i,
Laså-¡i, frate, razele, Nici så vå gåsi¡i,
Ca så-¡i våd puterile! Nici så mai vorbi¡i,
Soarele ce-mi fåcea? La un loc så nu fi¡i.
Raze cå-¿i låsa, Când unul o fi la råsårit,
Podul se topea, Ålålalt så fie la apus1.
Din jud. Teleorman, avem urmåtoarele trei variante:
¥ntâia:
Foaie verde salbå moale, Lui soare zabun,

P-ål buhaz de mare, Postav de cel bun.
Spre soare råsare Iana cå ¡esea
Pân ceale resmicele, Soare cå umbla
Pân ceale argele Tot ca så se-nsoare.
Mi-este o argelu¡å, Umbla mândrul soare,
Så vezi, nouå ai,
Micå
Tot pe nouå cai;
De nimica,
Cinci a ciumpåvit,
Cu u¿i de ¿ipcå, Patru a spetit
Cu råzboi de fier, ªi el n-a gåsit
Cu spate de o¡el, Potrimnicå-n lume,
ºese Iana-n el Samene cu el.
Pânzå de måtaså La Iana mergea,
Lui soare cåma¿å; A¿te-zeu2 cå-i da.
Fir de ibri¿in, Iana-i mul¡umea,
1
N. Påsculescu, op. cit., p. 182 ¿i urm. Se vede cå avem de-a face cu o culegere rea,
deoarece unele versuri sunt mai lungi decât metrul obi¿nuit. Prin urmare ¿i melodiile
acestor cântece nu pot fi cele adevårate (op. cit., anexe, p. I, cântecul 1 ¿i 2).
2
Cred ca Ajute-Dumnezeu.
126 Tudor Pamfile
Soare cå-i striga: ªi de s-o cådea,

– ºese, Iana, ¡ese, Noi cå ne-om lua.
Te cam chindise¿te Soare cum auzea,
ªi te cam gåte¿te, Voia Ianei cå-mplinea.
Så ne logodim, Biciul cå-l lua,
Cå ne potrivim, Odatå-mi plesnea,
Cå eu mi-am umblat Scarå cå-mi fåcea,
Lumea-n lung ¿i-n lat, Scarå, vezi, de fier,
Så vezi, nouå ai Tålpici de o¡el
Tot pe nouå cai. Pân la-naltul cer.
Cinci i-am ciumpåvit, Iana c-o vedea,
Patru i-am spetit De månå-l lua,
ªi eu n-am gåsit, Pe scarå-mi suia,
Potrimnicå-n lume, La cer ajungea.
Samene cu tine. Dumnezeu cum îi vedea,
– Soare, luminate, Spatele lor întorcea
Trup fårå de påcate, ªi din ochi lacråmi vårsa.
Unde s-a våzut Iana atuncea striga:
ªi s-a auzit – Doamne milostive,
Så ia sor pe frate, Unde s-a våzut
¥n lume n-aibå parte; ªi s-a pomenit
ªi frate pe sor Så ia sor pe frate,
¥n lume n-aibå dor. Så facå påcate
Alei, soare, luminate, ¥n lume n-aibå parte;
Trupu¿orel får’ de påcate, ªi frate pe sor,
Dacå e¿ti vreun viteaz N-aibå-n lume dor!
ªi nu ¡i-i, zåu, nåcaz, Dumnezeu zicea:
Så-mi faci scarå de fier – Iano
Cu tålpici de o¡el Sâmziano,
Pân’ la-naltul cer, Nainte pleca¡i,
La bun Dumnezeu. Acolo så da¡i
Noi se ne-ntrebåm De Mo¿ul Cråciun
ªi så ne-ndrumåm Cå e mai båtrân,
ªi la Mo¿ Cråciun, ªtie de demult:
Cå e mai båtrân, Unde s-a våzut
ªi la Mo¿ Adam. ªi s-a pomenit.
Pravila o ceti: De mânå-l lua,
De s-o nimeri ¥nainte mergea.
Mo¿ Cråciun cum îi vedea, Când ei or muri,

Spatele lor întorcea N-au unde veni.
ªi din ochi lacråmi vårsa. Soarele-ntreba
La el când ajungea, ªi se minuna,
Iana cå-i striga: Adam tålmåcea:
– A, bre, mo¿ Cråciun – Copiii i-au murit
Cå e¿ti mai båtrân; To¡i negriji¡i
Unde s-a våzut ªi nespovedi¡i.
ªi s-a pomenit Asta o så-mi fie!
Så ia sor pe frate, Soarele ce-mi fåcea?
Så facå påcate, El nu se pocåia?
¥n lume n-aibå parte! Tot zicea s-o ia,
Mo¿ Cråciun cå le gråia: El, pe soru-sa.
– Iano Adam ce fåcea?
Sâmziano, ¥nainte-i ducea
Nainte pleca¡i ªi ce mai vedea?
Pe drum întreba¡i Ni¿te mese strânse
De Mo¿ul Adam, ªi fåclii tot stinse,
Cå e mai båtrân, ªi pahare seci,
ªtie de demult, ªi oamenii negri.
ªi la el cå sunt Mo¿ Adam zicea:
Cheile Raiului – Soare luminate,
ªi ale Iadului. Trup får’ de påcate,
Pe el înainte-l da, Poman’ ai fåcut
Acolo frate ajungea. ªi råu ¡i-a pårut.
Adam mi-i vedea, ¥nainte-i ducea
De mânå-i lua, Dar ce mai vedea?
ªi-n iad cå-i båga. O våcu¡å slabå,
¥n iad ei ce vedea? Uscatå ¿i slabå,
Ni¿te pomi pârli¡i På¿tea livezi verzi
ªi-n cei pomi pârli¡i ªi bea ape reci
Ni¿te påsårele ªi cådea de slabå.
Stau la cuiburele, Soare cå-ntreba,
Unde-mi ciripesc, Adam råspundea:
Parcå te jelesc: – Soare luminate,
– Vai de noi, de noi, Trup får’ de påcate,
De pårin¡ii no¿tri, O vacå ai avut
N-au la ce muri, ªi-o ai dåruit,
N-au la ce tråi; ªi råu ¡i-a pårut.
128 Tudor Pamfile
Din Iad cå-i scotea – Soare luminate,

ªi-n Rai cå-i båga, Trup får’ de påcate,
Da-n rai ce vedea? Unde s-a våzut
Ni¿te pomi înflori¡i ªi s-a pomenit
ªi-n cei pomi înflori¡i Mireasa’nainte,
Ni¿te påsårele Mirele pe urmå?
¥ngânå-n versurele. Soarele-i auzea,
Din gurå-mi striga: ¥nainte-i mergea,
– Ferice de noi, Iana ce-mi fåcea?
De pårin¡ii no¿tri; ¥n urmå råmânea
Au la ce tråi, ªi-n gârlå sårea
Au la ce muri, Da ¿i se-neca,
Ei, când or muri, Soarele dupå ea.
Au unde veni. Dumnezeu îi vedea,
Soare cå-ntreba Pe ei nu-i råbda,
Adam råspundea: Pe ei cå-i fåcea
– Soare, luminate, Doi luceferi,
De te ui¡i la ei.
Trup får’ de påcate,
Dar Iana ce-mi fåcea?
Copiii au murit
Ea-n sus cå zbura,
Griji¡i, spovedi¡i
Pe soare blestema:
ªi to¡i prohodi¡i.
– Dar-ar Dumnezeu, frate soare,
Dar soare ce fåcea?
Frate soare,
Frate, nu se pocåia
Mândre soare,
Tot zicea så ia, Când tu oi fi la råsårit,
El pe soru-sa. Eu så fiu înspre apus;
Adam ce fåcea? Când oi fi la råsårit,
Din Rai cå-i scotea, Tu så fii înspre sfin¡it.
Drumul cå le da, Noi când ne-om întâlni,
P-un pod cå mergea. Atunci ne-om pupa
Iana cå striga: ªi ne-om såruta!
A doua variantå:
ªoimanul de soare De cåsåtorit.

E puternic de mare, ªi el cå mi-¿ umblå
Umblå så se-nsoare; Cred, de nouå ani,
Vremea i-a venit Cred, pe nouå cai.
Patru-a obosit, Så ia sor pe frate

Cinci a cumpåvit ªi frate pe sor,
ªi el n-a gåsit Cå e-n lume dor?
Protivnicå-n lume De trei ori cuvânt zicea,
Så se potriveascå, El, frate, nu-n¡elegea,
Så se-nimereascå Din gurå-mi gråia:
Papuc din picior, – Ai, ¿oiman de soare,
Inelul din de¿t. Mult drag, frå¡ioare,
ªi el s-a låsat De e¿ti vreun viteaz,
La nouå argele. Tu mie så-mi faci,
Este-o argelu¿å, D-o scarå de fier,
Argea de marmurå, Cuie de o¡el
Cu u¿a la vale, Pân’ la-naltul cer,
Cu ferestre-n soare, Pân’ la maica Iova
Cu suluri d-argint ªi la mo¿ Adam,
Scripe¡i de argint, Tu ca så-i întrebi,
Pânza-i de måtase, Tamje så le spui
Lui soare cåma¿å ªi ¡i-o aråta
ºese-nchindise¿te Dacå s-o cådea,
Ileana Zimzeana, ªi eu te-oi lua.
Doamna florilor Ea ce-i poruncea
ªi a garoafelor, Aia ¿i fåcea;
ºese-nchindise¿te D-o scarå de fier,
ªi gåitåne¿te. Cuie de o¡el
Iacå, cå-mi venea Pân’ la-naltul cer.
ªoimanul de soare, Acolo mergea,
Pe ea mi-o-ntreba: Tamja cå spunea,
– Ileano Zâmzeano, Mo¿ Adam auzea,
Ia scoal’, te gåte¿te, Barba-n gurå-¿i lua
Te-nsulemene¿te, ªi-alt cuvânt nu zicea.
Cå eu så te iau, Cheile-n mânå lua
Cå vreme mi-a venit ªi la rai cu ei mergea,
De cåsåtorit! Raiul îl descuia,
– Ai, ¿oiman de soare ¥n el cå intra,
Mult drag, frå¡ioare, Dar ei ce-mi vedea?
E¿ti puternic, mare. Fåclioare aprinse,
Unde s-a våzut Mesioare-ntinse
ªi s-a pomenit Påhårele pline.
130 Tudor Pamfile
¥n jur-prejur de maså, Când ei ne-au fåcut,

Ni¿te pomi¿ori Nu mai ne-au grijit;
Sunt verzi înflori¡i Dacå or muri,
Dar prin crângurele N-au la ce veni:
Ni¿te påsårele, Dacå or tråi,
Da nu-s påsårele, N-au cu ce tråi.
Ci sunt copila¿i, Din Iad cå ie¿ea
Mândri îngera¿i; ªoimanul de soare,
Cântå, ferice¿te, Mult drag, frå¡ioare.
Pårin¡ii ¿-odihne¿te. Mo¿ Adam cå-l întreba:
– Ferice de noi, – ªoimane de soare
De pårin¡ii no¿tri; Mult drag, frå¡ioare,
Când ei ne-au fåcut, Ce ¡ie cå-¡i place?
Bine ne-au grijit; Raiul sau Iadul?
Dacå or muri ªoimanul de soare,
Au cu ce tråi, Mult drag frå¡ioare.
Cu ce ne pomeni. Nimic nu zicea
Iarå Mo¿ Adam Cåci ¿i el ¿tia
Din Rai cå ie¿ea, Cå nu se cådea,
La Iad cå mergea, Alt cuvânt el nu zicea,
Iadul descuia, ¥ndåråt cå se-ntorcea,
Cu ochii cå vedea La soru-sa Ileana,
Fåclioare stinse, Ileana Zâmziana,
Mesioare strânse, Pe ea cå mi-o-n¿ela,
Påhårele seci. Da så mi-o ia.
¥mprejur de maså Ileana Zâmziana,
Ni¿te pomi¿ori, Doamna Florilor
Nu sunt înflori¡i, ªi-a garoafelor,
Negri ¿i pârli¡i, Ea, frate, cum auzea,
Iar prin crângurele Lui soare cå-i råspundea:
Ni¿te pasårele; – ªoiman de soare,
Da nu-s påsårele, Mult drag, frå¡ioare,
Ci sunt copila¿i, Tu mie så-mi faci,
Sunt necre¿tina¡i, Dacå e¿ti viteaz,
Cântå-mi, ciripe¿te, D-un pod peste mare
Pårin¡ii pedepse¿te. Iute ¿i mai tare.
– Vai de noi, de noi, La capu’ de pod,
De pårin¡ii no¿tri, O dalbå mânåstire,
Fie pomenire. Mreanå pe ea mi-o fåcea

Acolo så ne cunune ªi prin mare cå-nota.
Amândoi de mânå. ªoimanul de soare,
Ea ce poruncea, Mult drag, fra¡ioare,
El, frate, fåcea. ¥ndåråt când se uita,
La argea venea, El pe ea nu mi-o vedea,
Dar ea ce-mi fåcea? Iute la sat alerga,
Din argea ie¿ea, Nåvoadele le-aducea
Dar nu se gåtea, ªi-n mare cå le båga,
Mai råu se cernea. Pe ea, frate, mi-o prindea
De mân-o lua, ªi pe pod cå mi-o scotea.
Pe pod cå mergea. ªoimanul de soare,
Lui dragå de ce-i era, Mult drag frå¡ioare,
¥nainte-i mi-o lua, El, frate, n-o cuno¿tea,
El în urmå-i råmânea, Nåvoadele descårca.
Ea se socotea: Ea pe pod cå råmânea.
– Decât so¡ie fratelui, Dumnezeu aripi îi fåcea
Mai bine cina racului ªi-n cer cå zbura,
ªi potmolul pe¿telui! Din gurå-mi gråia,
– Ai, ¿oiman de soare, Atunci el c-o cuno¿tea.
Unde s-a våzut, – Ai, ¿oiman de soare,
Mireasa-nainte Mult drag, frå¡ioare,
Mirele pe urmå? Cå noi ne-om întâlni
C-un cuvânt îl în¿ela, Când lumea o pieri:
Ea în urmå råmânea Tu la råsårit
ªi în mare s-arunca; ªi eu la apus:
Dar ea nu se îneca, Tu la apus,
Dumnezeu nu o råbda. ªi eu la råsårit1.
A treia variantå, mai scurtå ¿i mai corect culeaså:
Foaie trei smicele, Tålpigi de o¡el.

Vâlcele, vâlcele, Foaie mic¿unea,
Sunt nouå argele, Soare cå-mi venea,
ºese Iana-n ele, La Iana trågea,
Cu råzboi de fier, Bunå ziua-i da,
1
Grigore G. Tocilescu, Materialuri folcloristice, Bucure¿ti, 1900, p. 13 ¿i urm.
132 Tudor Pamfile
Iana-i mul¡umea. Repede-åi fåcea

Soare cå-i zicea: O scarå de fier,
– ºese, Iano, ¡ese, Pân-la-naltul cer.
Sculuri de mataså, Soare mi-auzea,
Lui soare cåma¿å; Din bici cå-mi troznea,
Fir ¿i ibri¿in, Scara cå-mi fåcea,
Lui soare pe¿chir, De mân-o lua,
Cå eu mi te iau Pe scar-o suia,
So¡ioarå mie, La cer îmi mergea.
Din veac, din vecie. Måre cå mergea
Foaie viorea, ªi nu s-odihnea,
Iana-i råspundea: Peste Mo¿ Adam dådea,
– Soare luminate, Buna ziua-i da.
Trup fårå påcate, Mo¿ Adam le mul¡umea,
Unde s-a våzut Soare se oprea,
ªi s-a pomenit Iana-l întreba:
Så ia sor pe frate, – Mo¿ Adame, dumneata,
Så facå påcate, De când ai tråit,
N-aibå-n lume parte, Ai tråit, ai pomenit
ªi frate pe sor, Så ia sor pe frate,
N-aibå-n lume dor! Så facå påcate,
Foaie mic¿unea, ªi frate pe sor,
Soarele-i råspundea, N-aibå-n lume dor!
Din gurå zicea: Mo¿ Adam când auzea
– Iano, dumneta, Spatele-ntorcea,
Eu Iano-am umblat Din gurå zicea:
Tot pe nouå cai. – Nainte, nainte
Trei i-am ologit, Ve¡i vedea mai multe!
ªase-am ostenit Nainte plecå,
ªi eu n-am gåsit Pe Mo¿ Cråciun întâlnea;
¥n cea lume mare Buna ziua-i da;
Samene cu tine, El le mul¡umea,
Cu tine, cu mine, Iana-l întreba:
Cu noi amândoi, – Mo¿ Cråciune, dumneata,
Doi luceferi! Spune, d-ai våzut
Iana mi-auzea Sau ai pomenit
ªi mi-i råspundea: Så ia sor pe frate,
– Dacå este a¿a Så facå påcate,
N-aibå-n lume parte, Sau ai pomenit

ªi frate pe sor, Så ia sor pe frate,
N-aibå-n lume dor! Så facå påcate,
Mo¿ Cråciun dac-auzea, N-aibå-n lume parte,
Spatele-ntorcea, ªi frate pe sor,
Din gurå zicea: N-aibå-n lume dor!
– Nainte, nainte Domnul se mâhnea
Ve¡i vedea mai multe. Astfel d-auzea,
El iarå¿i pleca De mânå-i lua,
ªi mult nu mergea, Pe punte-i vâra.
Pe Dumnezeu întâlnea, Brânci mi le fåcea
Buna ziua-i da ªi mi-i blestema,
ªi i se-nchina. Din gurå zicea:
Dumnezeu le mul¡umea – ¥n veci despår¡i¡i,
ªi la Iana asculta, Så nu vå-ntâlni¡i;
Cåci Iana a¿a-i zicea: Când tu-n råsårit,
– Doamne, Domn preasfânt, Ea la asfin¡it;
Spune, ai auzit Când tu-n asfin¡it,
Ea la råsårit1.
¥n sfâr¿it, cea mai lungå variantå o aflåm la românii din Serbia; o transcriem,
literar, cu observa¡iile de nevoie ale culegåtorilor:
Printr-ale smincele2 Soare råsårea

La nouå argele, ¥n gurå de-argea,
La argeaua micå, Din gurå-mi zicea:
Cu fere¿ti de sticlå, – ºaså, Ianå, ¡aså,
Inima-mi despicå. ºaså, schindoså¿te,
ºaså Iana, ¡aså Ca eu så te iau.
Fir ¿i ibri¿in, Iana de-auzea,
Lui soare pe¿chir, Din gurå-mi zicea:
Peschira¿ cu flori, – Soare luminat,
Pân-la subsuori, Trup får’ de påcat,
Pânzå ¿i mataså, Un’ s-a pomenit
Lui soare cåma¿å. ªi s-a mai våzut
1
Cules din com. Antone¿ti, jud. Teleorman, comunic. de d-l M. Apostolescu.
2
„Necunoscut ca în¡eles, de cel ce dicteazå“.
134 Tudor Pamfile
Så ia sor pe frate, Cå eu n-am gåsit

Så-¿i facå påcate; Potilicå mie,
ªi frate pe sorå, Så semene ¡ie!
Pân-la-naltul cer? Lina de-auzea,
Da tu ai så te duci, Din gurå zicea:
Pânå la Nalbantu1 – Soare luminate,
ºie ca så-¡i facå Trup får’ de påcate,
Scarå de-argin¡el, Da tu så te duci
Toiag de o¡el, Pânå la Nalbantu,
Opince de fier. ºie ca sa-¡i facå
ªi tot så [te] duci, Opince de fier,
Nouåzeci de ani, Toiag de o¡el,
Pe optzeci de cai, Scarå de-argin¡el.
ªi tu ca så umbli ªi tot så te duci,
Tot ¡ara-n cruci¿, ¥n cer så te sui
Frate-n curmezi¿. Pân la Mo¿ Adam
ªi tu ca så-mi ca¡i ªi la mama Eva.
Potilicå2 ¡ie, Ei cum vor da,
Så-mi semene mie. Noi a¿a vom fåcea.
ªi el se ducea Soare se ducea
Nouåzeci de ani Pânå la Nalbantu
Pe optzeci de cai; ªi lui cå fåcea
ªi el cå umbla Opince de fier,
Tot ¡ara-n cruci¿, Scarå de-argin¡el,
Frate, -n curmezi¿, Toiag de o¡el.
ªi el nu-mi gåsea ªi el se ducea,
Potilica lui, ¥n cer se suia
Så-i semene ei. Pân-n la mo¿ Adam
Soare råsårea ªi la mama Eva.
¥n gurå de-argea, Pe mo¿ Adam gåsea
Din gurå zicea: Tot arând la plug,
– ºåså, Leanå, ¡åså, De coarne ¡inând,
ºåså, schindose¿te, Boabe semånând
De nuntå-n gåte¿te (sic), ªi la boi zbierând.
Cå eu så te iau, Soarele cå mergea,
1
„Faur (corespunde lui Vulcan, ca idee). E ¿i numele unui sat dobrogean.
2
„De potriva lui“, potrivnicå.
„Bun lucru“ cå-i da. De-aia vaca pa¿te,

Mo¿ Adam îi zicea: Nu se mai îngra¿å!
– Soare luminat, Verde viorea,
Trup får’ de påcat, Prin våi se plimba,
Tu ce-ai cugetat. De-avea ce-mi vedea,
Eu tot am aflat. ‘Ntr-alte pârlituri
Da noi så mergem, Tot o vacå graså,
Prin våi ne plimbåm, Graså ¿i frumoaså,
Så ne ¿tim cuvântul, Tot carne vârtoaså,
Ne-o råbda påmântul. Nici nu dai de oase;
Verde viorea, Må mir ce-a mâncat,
Boii dejuga, Vezi cum s-a-ngra¿at.
La iarbå cå-i da Soare întreba:
ªi ei cå mergea, – Doamne, Mo¿ Adame,
Prin våi se plimba. Ce-o så fie asta,
Darå ce-mi vedea? Astå vacå graså,
¥n gurå raiului Graså ¿i frumoaså,
‘Ntr-ale livezi mai verzi, Tot carne vârtoaså,
‘Ntr-ale pârlituri, Nici nu dai de oase?
‘Ntr-ale ape reci, Må mir ce-a mâncat,
Tot o vacå, Vezi cum s-a-ngrå¿at!
Slabå ¿i mâr¿avå, Mo¿ Adam zicea:
De se rasmå-n coadå. – Soare luminate,
Soare cå-ntreba: Trup får’ de påcate!
– Doamne, Mo¿ Adame, Astå vacå graså,
Ce-o så fie asta: Graså ¿i frumoaså,
Tot o vacå slabå, Omul cu muierea!
Slabå ¿i mâr¿avå, Sårindar ¿i-a fåcut,
De se rasmå-n coadå? Lume c-a venit,
Mo¿ Adam zicea: Bine le-a pårut
– Soare luminate, ªi cu voia bunå:
Trup får’ de påcate, De-aia vacå pa¿te
Astå vacâ slabå, ªi mi se îngra¿å!
Slabå ¿i mâr¿avå, Prin rai se plimba,
Omul cu muierea! D-avea ce-mi vedea:
Sårindar ¿i-a fåcut, O maså frumoaså,
Lume c-a venit De-un corn viermånoaså.
ªi ei mi-au bufnit, Soarele-ntreba:
136 Tudor Pamfile
– Doamne mo¿ Adame, ªi ap¿oarå-mi curå

Astå maså frumoaså, Prin rai se plimba,
De-un corn viermånoaså? De-avea ce-mi vedea,
Mo¿ Adam zicea: ‘Ntr-ale râmburele3
– Astå maså frumoaså, Ni¿te påsårele
Bogatu-a prânzit, Cânta viersurele,
Såracu-a sosit, De-i drågu¡ de ele.
Omul s-a-ndurat, Soarele întreba:
Bucåtur-a dat, – Doamne, mo¿ Adame,
Muierea-a bufnit1, Ce-o så fie asta;
Partea s-a-mpu¡it. Ni¿te påsåri albe
Prin rai se plimba, ªed pe råmurele,
De-avea ce-mi vedea, Cântå versurele!
Ni¿te purcelu¿i, Mo¿ Adam zicea:
Pe unde cå râma, – Soare luminate,
Tot ap¿oarå-mi cura. Trup får de påcate,
Soare întreba: Aste påsåri albe,
– Doamne, mo¿ Adame, Copila¿i de-åi mici;
Ce så fie asta? Ei, când au murit
Ni¿te purcelu¿i, Cu lumini în mânå
Pe unde cå râmå ªi pomeni la vreme,
Tot ap¿oarå-mi curå. Ferice de ei
Soare s-apleca, De pårinciorii lor,
Tot ap¿oarå-mi bea. Cå, dacå-o muri,
Mo¿ Adam mergea, Au la ce veni!
De bråceri2 cå-l lua, Prin rai se plimba
Din gurå zicea: De-avea ce-mi vedea.
– Ståi, apå nu bea, ‘N ni¿te råmburele
C-apa nu-i a ta, Ni¿te påsåri negre.
Torcåtoarea-n sat ªed pe råmurele,
Cu furca a tors Cântå negru-a jale,
ªi ea a cumpårat, Soare întreba:
ªi de pomanå-a dat, – Doamne, mo¿ Adame,
ªi cu voie bunå. Ce-o så fie asta?
De-aia ei cå râmå Ni¿te påsåri negre,
1
„A murmurat împotriva bunåtå¡ii bårbatului“.
2
„Bete, încingåtoare la brâu“.
3
„Råmurele“.
ªed pe råmurele ªi boabe risipea.

Cântå negru-a jale? ªi soare-mi råsårea
Mo¿ Adam zicea: ¥n gurå de-argea,
Copila¿i d-åi mici, Din gurå-mi zicea:
Ei, când au murit, – ºaså, Iano, ¡aså,
Nici lumini în mânå, ºaså, schindoså¿te,
Nici pomeni la vreme, De nuntå gåte¿te,
Ferice de ei, Cå mie mi-a dat
De pårinciorii lor. Tot mo¿ Adam
Raiul ispråvea, ªi cu mama Eva
[¥n Iad cå pornea], Pe tin’ så te iau.
De-avea ce-mi vedea: Iana de-auzea,
¥n gura iadului ¥ncepea de-a plângea,
Doi bu¿teni pârli¡i, Din gurå-mi zicea:
La påmânt trânti¡i, – Soare luminate,
De smoalå smoli¡i. Trup får-de påcate,
Soare întreba: Dacå-mi este a¿a,
– Doamne, mo¿ Adame, Tu ca så te duci,
Ce-o så-mi fie asta? La marea så mergi
Doi bu¿teni pârli¡i, ªi tu ca så-mi faci
De smoalå smoli¡i, Un pod peste mare;
La påmânt trânti¡i? ¥n capul podului,
Mo¿ Adam zicea: O mândrå mânåstire,
– Å¿ti bu¿teni pârli¡i Tot de cununie.
Sunt doi fra¡i iubi¡i; ¥n u¿a mânåstirii
Ei cât au tråit, Tu så prisåde¿ti
Ei tot s-au iubit, Gutui ¿i låmâi,
Dar dac-a murit, Alte merenzâi1,
Raiul nu-i prime¿te, Se coc poame ’ntâi,
Iadul cå-i prime¿te. ¥n zi de Sân-Våsii,
Iadu-l ispråvea, ’Mpår¡im la copii.
Mo¿ Adam mergea, Soare de-auzea,
La plug se ducea, La marea mergea,
ªi boi-njuga Câ¡i ghipi¡i2 era,
[ªi] la boi zbiera, Pe to¡i i-aduna
De coarne ¡inea, ªi pod îmi face
1
„Poame sudice“.
2
„Bidigånii, draci, ale“.
138 Tudor Pamfile
Pod pistå marea, La marea mergea,

¥n capul podului, Când pe pod intra,
O mândrå mânåstire. Iana cå-mi zicea:
Tot de cununie. – Soare luminate,
¥n u¿a mânåstirii, Trup får’ de påcate.
Ei cå prisådia Un-s-a pomenit
Gutui ¿i låmâi ªi s-a mai våzut
Alte merenzâi, Femeia ca clenciul1
Se coc poame’ntâi, Så mearg-nainte?
¥n zi de Sân-Våsii Voinicul ca steagul
‘Mpår¡im la copii. Så meargå pe urmå?
Soare ispråvea, ªi eu c-am våzut,
Soare råsårea, Voinicul ca steagul
¥n gurå de-argea, Så meargå-nainte;
Din gurå-mi zicea: Femeia ca clenciul
– ºaså, Leano, ¡aså, Så meargå pe urmå.
ºaså, schindoså¿te Soarele de-auzea,
De nuntå-mi gåte¿te; Mâna i-o schimba
Tu ce-ai poruncit, ªi pe urmå i-o da:
Eu c-am ispråvit. Iana îmi sbicia2
Iana de-auzea, ªi câtva fugea
‘Ncepea de-a plângea, ªi cruce cå-¿i fåcea,
Din gurå-mi zicea: Din gurå zicea:
– Un’ s-a pomenit – Doamne, sfinte Doamne,
ªi s-a mai våzut Decât cununatå,
Så ia sor pe frate, Mai bine-necatå!
Så-¿i facå påcate, Soarele ce-mi fåcea?
ªi frate pe sorå, El cå se ducea
Pân’ la-naltul cer? Câ¡i alova¿i3 era,
Soare de-auzea, Cu aloave-mi da,
De mânå c-o lua, Pe Iana-o cåta,
1
„Bât, smicea (nuia). ¥n¡elesul este: femeia care e slabå ca o nuia“, – cred cå-i o gre¿ealå.
Clenciu înseamnå cârlig, deci ceva strâmb; steagul e drept, frumos; prin urmare, Iana
se mirå: cum, ceva mic, strâmb, så aibå trecere înaintea steagului?
2
„Smucia din mâna soarelui“.
3
Dic¡ionarul limbii române: aloavå „un fel de mreajå de prins pe¿te“; deci alova¿,
pescar, – cel ce umblå cu aloavele.
La margine-mi da, Supt o rådioarå1

Nimic nu-mi scotea, O mândrå mireanå
Decât ei scotea Cu mustå¡i pe apå.
Un pui¿or de somn. Dumnezeu mergea
Pe mal cå-l scotea, ªi el cå mi-o lua,
Pe burtå-l båtea, Pe cer mi-o azvârlea,
Spinarea-i negrea, Lunå c-o fåcea.
Puiul nu råspundea Soarele-mi råsårea,
Cå n-are de unde Luna-mi scåpåta2,
ªi nu vede-aude. Decât se vedea,
Pe Iana-o fåcea, Nu se mai ajungea,
Dumnezeu-o fåcea De se pomenea3.
V. Alecsandri a cules acest cântec ¿i l-a publicat întâi la 1848. Nu aratå

locul de unde l-a cules, dar bånuim cå este din Moldova, dupå o noti¡å care
înso¡e¿te tipåritura ¿i care-l aratå ca fåcând „parte din colec¡ia cântecelor
poporului român, adunate în Moldova“.
Dupå variantele de mai sus, n-ar face så mai reproducem ¿i varianta lui
Alecsandri, ‘„îndreptatå“, ¿i, prin urmare, schimbatå. O reproducem totu¿i, spre
a vedea cå acea „îndreptare“ a poetului nu prive¿te întru nimic fondul, iar din
formå nu se înlocuiesc numai versurile neritmice, care, din pricina unei culegeri
nesistematice se gåsesc în abunden¡å în variantele de mai sus chiar, ¿i pe care
gustul lui Alecsandri nu le putea îngådui.
Iatå aceastå variantå:
Umblå, frate, mândrul soare, ªi potrivå nu-¿i gåsea

Umblå, frate, så se-nsoare, Ca sora sa, Ileana,
Nouå ai Ileana Cosânzeana
Pe nouå cai, Ce-i frumoaså ca o floare
Care noaptea pasc în rai; ¥ntr-o iarnå fårå soare.
Umblå cerul ¿i påmântul – Sorioarå Ileano,
Ca sågeata ¿i ca vântul, Ileano, Cosânzeano,
Dar to¡i caii-¿i obosia Haide¡i så ne logodim,
1
„Rådåcini unde ¿ade pe¿tele. Rådåcinå micå“.
2
„Apunea“. Prin jud. Tecuci, „în scåpåtatul soarelui sau luni“ înseamnå vremea când
soarele mai are pu¡in pânå så ajungå la zare. Deci e mai devreme ca apusul.
3
G. Giuglea, G. Vâlsan, De la românii din Serbia, Bucure¿ti, 1913, p. 216 ¿i urm.
140 Tudor Pamfile
C-amândoi ne potrivim Trupu¿or får-de påcate,

ªi la plete ¿i la fe¡e, Raiul tu l-ai petrecut
ªi la dalbe frumuse¡e. ªi prin iad înc-ai trecut,
Eu am plete strålucite, Ce mai zice gândul tåu?
Tu ai plete aurite; – Zice cå sufletul meu
Eu am fa¡å arzåtoare, Aleg iadul chiar de viu,
Tu fa¡a mângâitoare. Numai singur så nu fiu,
– Alei frate, luminate, Ci så fiu cu Ileana,
Trupu¿or får-de påcate, Ileana, Cosânzeana.
Nu se afl-adevårat Soarele se cobora
Fra¡i så se fi cununat. La sora lui se oprea,
Catå-¡i tu de cerul tåu Mândrå nuntå pregåtea,
ªi eu de påmântul meu, Pe Ileana ¿i-o gåtea
C-a¿a vrut-a Dumnezeu. Cu petealå de mireaså,
Soarele se-ntuneca, Cununå de-mpåråteaså
Sus la Domnul se urca ªi rochi¡a ne¡esutå,
ªi din gurå cuvânta: Din pietre scumpe båtutå.
– Doamne sfinte Apoi mândri, el ¿i ea,
ªi pårinte, La bisericå mergea,
Mie timpul mi-a sosit, Dar când nunta se fåcea,
Timpul de cåsåtorit Vai de el, amar de ea!
ªi potrivå n-am gåsit Candelile se stingea,
Ca sora mea Ileana, Clopotele se dogea,
Ileana Cosânzeana. Sfin¡ii fa¡a ¿i-ascundea,
Domnul sfânt îl asculta Preo¡i în genunchi cådea,
ªi de mânå mi-l lua Iar mireasa, vai de ea,
ªi prin iaduri mi-l purta, Frig de moarte-o cuprindea,
Doar cå l-ar înspåimânta; Cåci o mânå se-ntindea
ªi prin rai încå-l purta, ªi pe sus o ridica
Doarå cå l-ar încânta. ªi-n mare mi-o arunca!
Apoi Domnul Dumnezeu Valurile bulbucea,
Cuvânta cu graiul såu, Iar ea-n valuri cum trecea,
Iar când Domnul cuvânta, Mreanå de-aur se fåcea.
Lumile se de¿tepta Soarele se-nål¡a sus,
ªi cu drag îl asculta: Se låsa tot spre apus
Cerurile strålucea, ªi-n mare se scufunda
Norii din senin pierea. La sorå-sa Ileana,
– Soare, soare luminate, Ileana Cosinzeana.
Iarå Dumnezeu cel sfânt, Cerul se întuneca:

Sfânt în cer ¿i pe påmânt, – Tu Ileanå Cosinzeanå,
Mâna-n valuri cå båga, Sufle¡el fårå prihanå,
Mreana-n mânå-o apuca ªi tu soare luminate,
ªi-n ceruri o arunca Trupu¿or fårå påcate,
ªi-n lunå plin-o schimba. Cu ochii så vå zåri¡i
Apoi Domnul Dumnezeu Dar så fi¡i tot despår¡i¡i
Cuvânta cu graiul såu; Zi ¿i noapte, plini de dor,
Iar când Domnul cuvânta, Ar¿i de foc nestingåtor,
Lumile se spåimânta, Ve¿nic så vå alunga¡i,
Mårile se tupila, Cerul så cutreiera¡i,
Mun¡ii se cutremura, Lumile så lumina¡i1.
Cuprinsul acestor cântece îl aflåm în urmåtoarea povestire bucovineanå:

„Luna ¿i soarele zice cå au fost odatå fatå ¿i fecior, ¿i tare se iubeau
împreunå, pânå la urmå au hotårât så meargå la judecata lui Dumnezeu: cum va
rândui el, a¿a så facå.
ªi s-a suit soarele întâi sus pe cer ¿i dupå dânsul luna. Dar Dumnezeu,
fiindcå erau a¿a de frumo¿i, nu i-a însurat, dar i-a låsat ca så råmânå soare ¿i
lunå pe cer ¿i så lumineze oamenilor. ªi numai când e luna la sfâr¿it o ajunge
soarele ¿i-i zice:
– Bunå diminea¡a, lunå veche!
Dar ea pe loc se întoarce primenitå ¿i-i zice:
– Mul¡umesc, dumitale, cå-s tot nouå!“2.
De asemenea se gåse¿te ¿i în urmåtoarea povestire moldoveneascå:
Sf. Soare ¿i cu Sf. Lunå erau fra¡i. ªi Sf. Soare a vrut s-o ia.
Sf. Lunå s-a dus la Dumnezeu ¿i i-a spus:
– Zi-i så-¡i facå o rochie ca cerul cu stelele, – i-a zis Dumnezeu, – ¿i
atunci te-i duce!
Sf. Soare atât a umblat ¿-a cåutat, pân-a gåsit o materie ca aceea, ¿i-a¿a un
croitor, de i-a fåcut rochie întocmai. A mers iar la Dumnezeu så-l întrebe.
Dumnezeu iar i-a zis:
– Zi-i så-¡i facå o rochie cum e cerul cu soarele ¿i cu luna; atunci te-i duce.
1
Poezii populare ale românilor, edi¡ia 1908, pp. 21-22. O variantå scurtå în „ªezåtoarea“,
XIII, p. 197. Alexici, Texte din lit. pop. rom., p. 51, alta, cu acela¿i cuprins.
2
142 Tudor Pamfile
Sf. Soare iar a umblat, pânå i-a fåcut. Când i-a adus rochia, aceasta, ea a
luat ¿i s-a pi¿cat ¿i îndatå a început a se depårta, cå Sf. Soare n-a mai putut-o
ajunge. ªi el ¿i azi umblå dupå dânsa; ¿i ar ajunge-o când e plinå, cå vin aproape,
dar ea, cum vede cå se apropie, se pi¿cå1.
Aceastå credin¡å, cuprinså în cântecele ¿i povestirile de pânå aici, a dat
na¿tere la o sumå de cântece populare care aratå nenorocirea ce s-a-ntâmplat
atunci când un frate a vrut så se însoare cu sora lui. Asemenea cântece se aud ¿i
prin Maramure¿2.
¥n cele ce urmeazå, transcriem, pentru paralelå, urmåtoarea variantå:
¥nghea¡å apa Nistrului Frunza-n pom se a¿eza;

ªi nu înghea¡å de ger mare, Când la bisericå mergea,
Da-nghea¡å de-o supårare, Frunza de pe pom pica;
Cå mândru crai vra så se-nsoare, Când în biseric-au intrat,
Så ieie pe sorå-sa. Afarå s-a-nourat
– Sorå, sorå Magdalinå, ª-a-nceput a fulgera;
Garofi¡å din grådinå, To¡i popii la dân¿ii cåta,
Ia-¡i papucii ¿i rochioarå Da icoana Precesta
ªi te du în chilioarå, A-nceput a låcråma
Ia-¡i colaci de nouå grâie ªi din gur-a cuvânta:
ªi haidem la cununie. – Stai, pårinte, nu ceti,
– Atunci din cas-oi ie¿i Unde ai våzut ¿i se poate
Când calea mi-i auri, Så cununi sorå cu frate?
Drum de-aramå Sângele n-amesteca,
Peste vamå, Cå påcat îi câ¿tiga.
Drum de-argint Da popa s-a supårat
Peste påmânt, ªi de mânå i-a luat,
Pe marginea drumului, ª-afarå-napoi i-a dat.
Pomi¿orii raiului; Cråi¿or s-a supårat
Prin tot pomul råmurele ªi din gur-a cuvântat:
ªi cuiburi de påsårele – Soro, sorå Magdalinå,
Cu penele aurite, Ia-¡i papuci ¿i rochioarå,
Când vom trece, så ne cânte. Sai la Dumnezeu de zboarå.
Ele, de jale ce cânta, – N-am rochie de-mbråcat,
1
2
A. ºiplea, Poezii populare din Maramure¿, Bucure¿ti, 1906, pp. 4-6.
Nici papuci de încål¡at, Ea din caså mi-a ie¿it

Så-mi fac cu Dumnezeu sfat. ªi frumos a mul¡umit:
Cråi¿or s-a supårat, – Råmâi, maicå, sånåtoaså,
La Dumnezeu a zburat. Dacå n-ai fost bucuroaså.
– Doamne, Doamne ¿i pårinte, Så må vezi plimbând prin caså,
De s-aude ¿i se poate, Cu låcråmi fierbin¡i pe fa¡å;
Så cununi sorå cu frate? Dacå n-ai fost sånåtos,
– ªi s-aude, ¿i se poate Råmâi nene, bucuros,
Så cununi sorå cu frate! Så ai de mine folos.
Cråi¿or s-a bucurat ªi-n cåru¡å s-a suit
ªi-acaså mi-a alergat ªi-nc-o dat-a chiuit:
ªi cu glas mare-a strigat: – Cå eu amu, må mårit!
– Såri¡i fra¡i ¿i voi harga¡i, ªi la mare-a poposit.
Caii la cåru¡å da¡i – Frate, frate, frå¡ioare,
ªi pe dânsa mi-o striga¡i: Ia uitå-te înspre soare,
De-auzi soro de la ¡earå, Cå må roade-un papuc tare.
Ne-a¿teaptå nåna¿u-afarå, Spre sfântul soare-a cåutat,
Sfântul soare, nåna¿ mare, Ea-n mare s-a aruncat,
Sfânta lunå, mare nunå, El a-notat ce-a-notat
Stelele dro¿cu¡ele, ªi de dânsa n-a mai dat,
Luceferii våtåjei, De inele ruginite,
C-aceia-s mai frumu¿ei. De ciolane putrezite1.
Prin unele pår¡i se spune cå ¿i aståzi soarele încearcå så ia pe sora lui de
nevastå, dar cå aceasta nu se înduplecå cu nici un chip. Când soarele råsare,
luna apune.
Ca fra¡i gemeni ce-au fost, soarele ¿i luna erau deopotrivå de frumo¿i, înså
Dumnezeu, ca s-o fereascå de soare, a ascuns luna în felurite pår¡i, pânå chiar
¿i-n apa mårii, care i-a mai întunecat din strålucirea ei de odinioarå2.
ªi fire¿te, nu-s numai acestea povestirile, despre dragostea soarelui cu luna3.
Subiectul acestor povestiri, deci nu råmâne legat numai de dragostea
soarelui de lunå; ea prive¿te mai ales dragostea fratelui de sorå, despre ce ne
vorbesc multe cântece ¿i povestiri, cum, de pildå, este acel cântec maramure¿ean
pe care l-au dat mai sus, sau altul care aratå cum fra¡ii fug în toatå lumea, pânå
acolo unde
1
Voronca, Datinile, pp. 591-592; alte variante tot acolo; ¿i una la p. 392.
2
Otescu, Credin¡ele, p. 64.
3
Vezi N. Den¿usianu, Dacia preistoricå, Bucure¿ti, 1918, p. 113, ¿i urm.
144 Tudor Pamfile
Este-un popå din doi jizi,1

Cununå pe cei fugi¡i,
dar care nu izbute¿te så-i împreune, a¿a cå
Nici el nu s-a însurat,
Nici ea nu s-a måritat2.
Tot acest cuprins îl aflåm ¿i într-o legendå a unui pod peste Dunåre, fåcut
de Traian, dupå spusa surorii sale, fårå de care nu voia så-l ia de bårbat. Podul
a fost fåcut, dar când fata s-a dus cu Traian ca så-l vadå, ea s-a aruncat în Dunåre
¿i s-a înecat3.
Macedo-românii cred într-o vråjmå¿ie dintre soare ¿i lunå.
¥ntâia povestire e o frumoaså versifica¡ie dupå o culegere; ea se datoreazå
d-lui G. Murnu, ¿i care în limba literarå sunå astfel:
Vå voi spune basm nespus:
Ian asculta¡i-mi vorbele (povestea).
Foarte frumos, cu pårul blond,
Era un voinic (flåcåu), soarele.
Ales (distins) ¿i cunoscut era;
¥n toate adunårile,
De frumuse¡a lui to¡i se mirau,
Fiindcå avea el toate gra¡iile,
Dar luna, iubita sorå a lui,
Era mult mai frumoaså,
Cât frumuse¡a soarelui,
E azi mai luminoaså.
Unul cu altul se iubeau mult ca fra¡i
ªi ambii umblau ca gemeni,
ª-atât (de mult) erau ei låuda¡i
ªi admira¡i de oameni!
Dar când împreunå cântând
¥ntr-o zi se preumblarå,
Se ostenirå ambii umblând
1
Jid, jidov.
2
Tit. Bud, Poezii populare din Maramure¿, Bucure¿ti, 1908, pp. 10-11; Mirii fra¡i dulci.
Vezi ¿i G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, pp. 415-421.
3
C. Rådulescu-Codin, Legende, tradi¡ii ¿i amintiri istorice, Bucure¿ti, 1910, p. 14.
ªi la izvor se odihnirå.
Dar când se plecarå apå så bea,
Privirea lor le scapå:
Ce strålucire tremura,
O, Doamne, înåuntru în apå?
Dar de gelozie, soarele, de acolo,
¥napoi cu ru¿ine se trage,
Noroi, un pumn luå
ªi pe a surorii sale fa¡å o azvârle
ªi fugi... De-atuncea amândoi
Pentru totdeauna se depårtå,
Cu toate cå aleargå înapoi (se urmåresc),
ªi acum se iubesc, ¿i se iartå.
Pentru aceea, când iese noaptea în sus,
Stå luna întristatå,
Privirea ei de dor nespus,
E foarte tulburatå1.
Credin¡a aceasta o întâlnim ¿i prin jud. Vâlcea: „Luna ¿i soarele aveau la

început o luminå egalå. Luna înså se tot låuda cå ea este mai frumoaså decât
fratele ei. Atunci soarele, supårat foc, a luat o baligå de vacå ¿i a zvârlit-o lunii
în fa¡å, ca så nu mai aibå cu ce se låuda. De atunci a råmas luna cu o luminå mai
slabå ca a soarelui“2.
Mai scurtå ¿i nu îndestul de limpede urmeazå aceastå povestire:
„Soarele ¿i luna erau altådatå frate cu sorå. Ambii luminau cu rândul: soarele
lumina ziua ¿i luna noaptea, ¿i cum? Când obosea soarele, lumina luna, ¿i când
obosea luna, lumina soarele.
Cine ¿tie din ce, într-o zi, soarele se înhå¡å cu sora sa de pår. El se necåji
a¿a de mult, cå o apucå de cosi¡å ¿i o trânti jos, så-i plesneascå fierea.
De atunci se sperie frumoasa lunå a¿a de mult, cå se îngålbeni la fa¡å, încât
¿i pânå în ziua de azi îi råmase gålbeneala.
De atunci încå sunt supåra¡i ¿i neaduna¡i ambii împreunå“3.
1
P. Papahagi, Din lit. pop. a arom., pp. 793-795.
2
G. Ciau¿anu, op. cit., p. 84. Tot astfel povestesc ¿i bulgarii, pentru care luna se låuda cå
ea lumineazå întunericul nop¡ii, nu ziua. (L. Schischmanoff, Légendes religieuses
bulgares, Paris, 1896, p. 4.).
3
P. Papahagi, op. cit., p. 793.
146 Tudor Pamfile
Prin jud. Tecuci se crede de asemenea într-o neîn¡elegere dintre soare ¿i

lunå. Povestirea am gåsit-o mai înainte, când a fost vorba despre cre¿terea ¿i
descre¿terea lunii.
¥n ghicitori, poporul zugråve¿te ve¿nica fugårealå dintre soare ¿i lunå în
chipul urmåtor:
Douå surioare
Iu¡i ¿i sprinteioare:
Toatå via¡a fug
ªi nu se ajung1,
pårându-i-se cu adevårat poporului cå soarele, – la råsårirea cåruia, luna, oricât

de mare ar fi, î¿i pierde cu totul lumina, – nu poate så ajungå, de pildå, niciodatå
luna2.
1
2
Soarele ¿i luna, zugråvi¡i între stele, tot dupå ghicitori (N. Påsculescu, op. cit., p. 100):
Dintr-un ciurel de alune,
Numai douå gåsii bune.
Partea a VI-a
STELELE
1. ÎNSTELAREA
Credin¡ele poporului român cu privire la stele se pot orândui în chipul

urmåtor:
Cerul fiind loca¿ul lui Dumnezeu, al Domnului Hristos, al Maicii Domnului,
al sfin¡ilor ¿i al cetelor îngere¿ti, stelele sunt fåcliile ce se aprind noaptea, spre
a lumina sfânta lume a celor fårå de sfâr¿it: „Cum s-aprind lumânårile pe la
târguri, – îmi spunea un ¡åran båtrân, amintindu-¿i de vechea vreme a luminårii
Tecuciului cu lumânåri de seu, – a¿a s-aprind ¿i pe cer într-amurg stelele, una
câte una. Câteodatå, când noaptea e mai luminoaså, se våd pu¡ine stele, ¿i încå
mai pu¡ine când lumineazå luna; dar cum cade noaptea mai grea, îndatå mare
vezi puzderia cea nenumåratå de stele“1.
Al¡ii cred cå stelele nu-s lumânåri, ci candele, „cå sclipesc cum sclipe¿te
lumina în candelå“, cå sunt felinare atârnate de tor¡ile cerului, ca så ne arate ¿i
noaptea loca¿ul înfrico¿atului jude¡ al lui Dumnezeu2.
Credin¡a aceasta o întâlnim ¿i la unele popula¡ii cre¿tine din nordul
Caucazului3.
Prin Bucovina, cu privire la înstelarea cerului4 se povestesc urmåtoarele:
1
Comuna ºepu, jud. Tecuci.
2
Idem. ªi alte pår¡i G. Ciau¿anu, op. cit., p. 59: „Bolta cereascå e luminatå noaptea,
afarå de lunå, – care nu e totdeauna pe cer, – de ni¿te lumânåri cere¿ti, numite stele,
pe care îngerii le aprind în fiecare searå, ca så lumineze påmântul noaptea, ¿i le ¡in
aprinse pânå la ziuå“.
3
Revue des traditions populaires, XXII, pp. 293 ¿i 337.
4
Un cântec cules din com. Vaideeni, jud. Vâlcea, împårt. de d-l I.N. Popescu:
Bine-i stå la cer cu lunå,
Ca ¿i mândrei cu cununå;
Bine-i stå la cer cu stele,
Ca mândru¡ii cu mårgele!
148 Tudor Pamfile
„Când s-a început lumea, oamenii lucrau la lunå, noaptea, cum ar lucra
ziua la lumina soarelui, cå erau mai credincio¿i [¿i] nu erau legile împår¡ite.
Maica Domnului s-a sim¡it grea de Ovidenie.
Pe atunci era unul, Cråciun. Acela pornise douåsprezece care cu povarå la
moarå. El era a¿a de råu, cå nu låsa pe nimeni så doarmå noaptea: pe fete, pe
femeie le båtea, cå toate erau betege ¿i stâlcite.
Când a pornit el de acaså, må-sa le-a zis la fete:
– De-amu, culca¡i-vå câte oleacå pe rând, pânå ce el va veni ¿i apoi voi
dormi eu.
Când venea el tråsnind, huind, – må rog: douåsprezece care cu povarå, –
toate trebuia så fie cu furcile în mânå.
Vine Maica Domnului în ziua de Ajun la femeia lui Cråciun:
– Må rog, laså-må så fac la dumneata!
– Bucuroaså te-a¿ låsa, darå am bårbat tare råu! Uitå-te, fetele mele: una-i
¿chioapå, alta-i oarbå, a treia-i oloagå. Dar eu, uitå-te, ce am pe trup ¿i pe mâini!
Era toatå uciså.
Maica Domnului ¿tia.
– Laså-må, te rog, måcar în ocol så må culc!
Ea a låsat-o.
Atunci încå nu era soarele pe cer; numai luna umbla, ¿i oamenii la lunå
lucrau. Cum l-a nåscut pe Domnul Hristos, boii l-au aburit ¿i femeia lui Cråciun
l-a ajutat. Atunci s-a aråtat ¿i luceafårul de searå pe casa lor, ¿i apoi, stelele.
Cråciun vede de departe ¿i zice:
– Oare ce au fåcut nebunele cele, de mi-au aprins casa?
Trimite Cråciuneasa pe fata cea ciuntå cu rodini la Maica Domnului. Maica
Domnului i-a pus mâinele de aur la loc.
Trimite pe cea ¿chioapå, – i-a pus piciorul.
Trimite pe cea oarbå, i-a pus ochii.
Vine Cråciun spre caså ¿i se mirå, Vede stele pe cer, luceafårul de miezul-
nop¡ii, luceafårul de diminea¡å1, apoi zorile de ziuå, ziua ¿i pe urmå soarele
råsårind. Cråciun, când a våzut aceste toate, auzind ¿i cine se aflå la dânsul, a
cunoscut puterea lui Dumnezeu. A mers de a adus pe Maica Domnului în caså
¿i a cinstit-o, cåci, må rog, a våzut cå-i sfântå, fårå de påcat“2.
1
T. Pamfile, Sårbåtorile de toamnå ¿i Postul Cråciunului, p. 30: „Maica Domnului este
luceafårul de diminea¡å“.
2
Prin alte pår¡i, asemenea bucovinene, se spune cå la început nu erau stele pe

cer; de îndatå înså ce oamenii au început så se nascå, au început så råsarå ¿i stelele1.
Credin¡a cå stelele sunt lumânårile vie¡ilor omene¿ti o au ¿i ucrainienii2.
Prin unele pår¡i din Transilvania se crede cå stelele sunt fåcute din îngeri ¿i
povestirea acestei prefaceri este urmåtoarea:
„Zice cå, scoborându-se odatå bunul Dumnezeu din cer jos pe påmânt, a
luat cu sine ¿i vreo câ¡iva îngeri, ca så le arate ¿i lor lumea în care tråiesc oamenii
påmânteni.
¥ngerii, umblând încolo ¿i-ncoace prin lumea largå, cât timp vor fi umblat,
le plåcurå tare mult de lumea oamenilor påmânteni, ¿i mai cu seamå unuia, a¿a
încât la despår¡ire începu a plânge cu hohot, de-i curgeau lacrimile vale.
Dupå ce se depårtarå de påmânt, înål¡ându-se în sus cåtre cer, Dumnezeu a
întrebat ce au våzut ei mai frumos ¿i ce le-a plåcut mai mult pe påmânt?
¥ngerii råspunserå cå biserici frumoase ori cålugåri îmbråca¡i în haine
potrivite, ori codru cu frunza verde, ori florile mirositoare, numai unul nu-i
råspunse nimic, fårå sta trist ¿i îngândurat.
Mai în urmå îl întrebå Dumnezeu ¿i pe acesta, cå pentru ce e atât de trist ¿i
de ce nu råspunde nimic?
– Mi-e fricå, cå må vei certa råu, – îi råspunde îngerul.
– Nu-¡i fie teamå de nimic, – îi zice Dumnezeu, – cåci de una ¿i aceea¿i
soartå vå ve¡i bucura.
¥ngerul, cåzînd în genunchi înaintea lui Dumnezeu, cu ochii scålda¡i în
lacrimi, îi zise:
– Doamne, îs trist ¿i amårât de aceea, cå ochii unei påmântene mi-au picat
a¿a de dragi, cât nu-i mod ca så-i mai uit vreodatå, fiind a¿a de frumo¿i, cum nu
mai våzusem niciodatå!
– ªi ai cui erau? – întrebå Dumnezeu.
– Ai unei påstori¡e ce på¿tea oi albe pe un câmp verde!
– ªi ai gråit ceva cu ea? – întrebå iarå¿i Dumnezeu
– Da, cåci îmi cåzuse dragå, ¿i i-am spus cå mi-a¿ da via¡a mea îngereascå
pentru ochii ei cei alba¿tri ca cerul înseninat.
Auzind Dumnezeu cele spuse, începu a se face îngândurat ¿i, din om cu
fa¡a seninå ¿i fruntea curatå se prefåcu într-un mo¿neag cu fruntea toatå cre¡e.
ªi apoi, cum mergeau a¿a, înål¡ându-se cu to¡ii încetinel cåtre scaunul cel
dumnezeiesc, ajungând la marginea cerului, Dumnezeu îi opri în loc ¿i le zise:
1
2
150 Tudor Pamfile
– ªtiu cå, dacå ve¡i merge cu to¡ii în cer ¿i vå ve¡i întâlni cu ceilal¡i îngeri,
acolo ve¡i povesti despre lucrurile cele påmântene, ¿i fiindcå lucrurile acestea
nu-i iertat ca så le ¿tie ¿i cei din cer, acum vå opresc pe to¡i aici!
ªi, cum rosti cuvintele acestea, Dumnezeu i-a prefåcut pe to¡i în stele
luminoase lucind de fericire, cå ele în toatå vremea pot vedea lumea påmânteanå.
¥ngerul cel îndrågostit, prefåcut fiind ¿i el în stea, nu lucea de bucurie, ci
mereu scåpårå, aruncând scântei de foc asupra celorlalte stele.
Dumnezeu, våzând cå din asta au så se întâmple neîn¡elegeri între stele, a
luat pe steaua cea plângåtoare ¿i, dezlipind-o de pe cer, i-a dat drumul spre
påmânt, aruncând-o a¿a de tare, cå tot în picåturi de scântei a picat pe påmânt,
umplând întreg câmpul unde fata cea cu ochi alba¿tri era cu oile.
Scânteile acelea nu s-au stins, ci s-au fåcut licurici, pentru ca så nu-i piarå
urma îngerului îndrågostit de fata cea påmânteanå.
De atunci a trecut multå vreme, dar ¿i acuma se poveste¿te cå licuricii nu
sunt altceva decât scântei din steaua cea aruncatå pe cer“1.
Aceste credin¡e le aflåm alipite în urmåtoarea, care se întâlne¿te prin jud.
Suceava: stelele care împodobesc noaptea cerul nu sunt altå decât lumânåri
aprinse ale sufletelor ce se nasc. Fiecare om are în cer o stea care luce¿te foarte
frumos, când omul se sile¿te a lucra fapte bune, ¿i care nu mai licåre¿te, când
omul face råu“2.
Prin Oltenia se crede cå stelele luminoase sunt ale boga¡ilor, iar acele
întunecate sunt ale celor såraci3, adåugându-se, prin unele par¡i ale Moldovei,
cå luceferii sunt stelele împåra¡ilor de pe lume.
Rutenii cred de asemenea cå fiecare om are o stea, de care îi este legatå
soarta lui; våzând el cå o stea cade, zice cå a murit un om4.
Macedo-românii se feresc så numere stelele, ca så nu le creascå arice, – negi5.
Prin jud. Covurlui, poporul nu ¿tie dacå stelele-s mai mari ca påmântul, –
unele, – ci crede doar cå-s ca ni¿te gologani, cåci altele-s gologanii sau argin¡ii
ce i-a azvârlit Iuda, când a våzut cå a såvâr¿it vânzarea ¥nvå¡åtorului såu. Ace¿ti
gologani au fost strân¿i de jidani ¿i da¡i cu dobândå. S-au înmul¡it a¿a de tare, cå
1
2
„ªezåtoarea“, II, p. 191. „Ghilu¿ul“, nr. 11-12, p. 23: „Fiecare om are steaua lui, cåci,
câte stele sunt pe cer, atâ¡i oameni sunt pe påmânt“. Dacå, numårând cineva stelele,
¿i-ar numåra-o ¿i pe-a lui, ar muri“.
3
Cred. rom. din com. Jorå¿ti, jud. Covurlui, împårt. de pår. I.C. Beldie.
4
D. Dan, Rutenii din Bucovina, p. 16.
5
azi nu-i mai po¡i numåra. Dumnezeu are o greblå cu care le adunå ¿i le då
drumul pe cer numai câte într-o searå, ca så vadå ¿i cre¿tinii cât e de mare
numårul lor, de la moartea Iudei ¿i pânå aståzi1.
Prin jud. Tecuci se spune cå pânå la Råstignirea lui Hristos stelele nu erau
pe cer. Dupå ce înså jidovii l-au ¡intuit pe cruce, dupå ce Domnul Hristos a fost
îngropat, Sfin¡ii Apostoli ståteau cu to¡ii la maså, cum ar sta azi oamenii la
pomana puså unui mort, „pentru a treia zi“. Atunci când s-au împlinit trei zile
de la îngropare, deodatå coco¿ul din masa apostolilor a înviat, a båtut din aripi
¿i a stropit cerul cu zeamå din blid. A¿a s-au fåcut stelele. Ele sunt numai de la
¥nviere încoace2.
Când sunt multe stele pe cer, se socote¿te a fi un semn de råzboi3.
Aparenta împår¡ire a stelelor în constela¡ii a dat na¿tere urmåtoarei legende
care se aude prin jud. Olt ¿i Buzåu. Ea este în legåturå cu o altå povestire, pe
care am pomenit-o când a fost vorba de îndepårtarea cerului de påmânt din
pricina femeii necurate. Legenda aceasta are urmåtorul cuprins:
„Depårtându-se cerul, cåzând nouå pacoste pe capul bietului om, ¿i tot din
cauza femeii, cå de-aia-i femeia „poale lungi ¿i minte scurtå“, omul, pentru cå
nu putea pune mare pre¡ pe sfatul femeii, mai ales cå femeia nu-i prea priceputå
decât poate doar la rele, ¿i gândindu-se cå i-ar fi fost foarte de folos pove¡ele
luii Dumnezeu, de care sim¡ea mare lipså, a plecat så se ducå la Dumnezeu,
urcându-se pânå la El, sus, în cer.
ªtiind cå o så-i fie drumul lung, cå de la påmânt pânå la cer e mult, mult de
tot, ¿i cå va avea zåbavå, nu glumå, pânå s-o întoarce acaså, plecând, omul ¿i-a
luat cu dânsul carul mare cu patru boi, carul mic, candela din perete, crucea de
pe bisericå, fântâna din råscruci, barda, sfredelul, spi¡elnicul, secera, coasa, plugul
¿i rari¡a, dulåul de la târla, cå¡elul din curte, clo¿ca cu pui, porcarul de la porci ¿i
hora din sat, cåci vrea så se aråte înaintea lui Dumnezeu ca bun cre¿tin ce era, ¿i
a cåutat så-¿i ia ¿i cele trebuincioare la drum, så aibå de toate, ¿i nici så fie
singur la drum, så mai aibå omul cu cine schimba o vorbå pe atât amar de cale,
¿i så aibå ¿i pe cine så-i fie în ajutor la vreo nevoie. Apoi luå ¿i grâu ¿i porumb
de semånat, ca, intrând în câmpiile întinse ale cerului, så are ¿i så semene, când
o fi så i se ispråveascå merindele ¿i så a¿tepte pânå s-or coace roadele, ca,
secerând grâul ¿i culegând porumbul, så-¿i facå merinde, så aibå cu ce-¿i urma
calea mai departe.
1
Cred. rom. din com. Tru¿e¿ti, jud. Boto¿ani, împårt. de d-l C. Atanasiu.
2
Culegere din com. ºepu.
3
Cred. rom. din com. ºepu, jud. Tecuci. A. Gorovei, Credin¡e, p. 289.
152 Tudor Pamfile
A¿a ¿i fåcu omul, ¿i a mers ¿i a tot mers astfel mult timp, pânå cåtre mijlocul
drumului sub cer. Aici înså îi ie¿i înainte Ucigå-l-crucea.
– Unde te duci?
– Nu-i treaba ta.
– Pe cine cau¡i?
– Catå-¡i de drum ¿i carå-te mai iute.
– E¿ti un ar¡ågos.
– Ba tu e¿ti un viclean ¿i un råu.
ªi cu „tu e¿ti“, „ba tu e¿ti“, se luarå zdravån la ceartå.
Diavolul scoase atunci din traista lui balaurul ¿i ¿arpele nåprasnic, ursul,
scorpia blestematå, calul furios, cåpå¡âna de om ¿i pe toate le azvârli împrejurul
omului, ca så-l înspåimânte.
Omul înså nu se înspåimântå ¿i, fårå så-¿i piartå cumpåtul, cå doar românul
nu se sperie cu una, cu douå, se încaierå la luptå viteje¿te cu dracul, atât de
viteje¿te, cå dintr-un fleac de trântealå se fåcu sub cer o vijelie mare, cå ¿i azi
dureazå acolo sus ¿i va dura în veci acea vijelie, pe care noi o numim vântul
turbat, pentru cå orice zburåtoare ajunge pânå la acest vânt turbeazå pe loc ¿i
cade jos moartå; ¿i orice lighioanå månâncå din ea, turbeazå ¿i ea.
¥n toiul luptei omului cu dracul1, cå¡elul, de¿i mic, dar vânjos nevoie mare
¿i råu de mama focului, se repezi la cal, ca så-l mu¿te, iar calul, încol¡it de cå¡el,
când mai våzu ¿i pe dulåul de la târlå cå vine în urma cå¡elului, îi trecu furiile pe
loc ¿i o croi la fugå.
Ciobanul de la oi zdrobi capul balaurului cu cobili¡a.
Våcarul puse pe goanå pe ¿arpe cu ajutorul horei ¿i zvârcolelile fugii ¿arpelui
se våd ¿i azi pe cer. Iar vizitiul zdrobi cåpå¡âna cu barda.
Scorpia, care-¿i întindea ghearele spre om, vrând så vinå în ajutorul dracului,
când våzu cå omul råpune pe drac, înfuriindu-se, îi ¡â¿ni sânge din ochi ¿i, de
blestematå ¿i rea ce e, în¡epenii cu ghearele întinse, plesnind fierea din ea de
atâta necaz.
Numai boii de la carul cel mare nu s-au purtat bine, cåci s-au speriat de urs ¿i
au cârmit pro¡apul, boul de la håis cârmuind spre cea. Dar ¿i ursul înghe¡å de fricå,
când îl våzu pe om cum stâlcise pe dracul, ¿i doar dracul era lângå urs, ¿i vedea
bine ursul cå ¿i lui are så-i vinå rândul acu¿-acu¿; de aia nici nu mai crâcni ursul.
1
„De aici înainte, cât dureazå lupta, legenda capåtå un deosebit farmec, dacå sunt urmårite
pe harta constela¡iilor ¡åråne¿ti... situa¡iile relative al constela¡iilor despre care se
vorbe¿te în legendå, cåci a¿a se vede cå povestirea luptei urmåre¿te aceste situa¡ii ale
constela¡iilor, nu ia lucrurile la întâmplare, fårå nici un rost“.
Toate acestea se våd ¿i azi pe cer: în mijlocul acestor chipuri omul biruitor
se vede falnic ¿i måre¡, iar dracul s-a stâlcit zgribulindu-se atât de mult, cå abia
se mai zåre¿te. ªi de acolo, sus, omul tot regele firii e, cum i-a håråzit Dumnezeu
så fie pe påmânt, cåci chiar ¿i dracul îi ¿tie de fricå ¿i-l ¡ine de ståpân.
Omul mai are mult pânå så ajungå la Dumnezeu; înså pentru cå i-a ajutat
Dumnezeu så învingå ¿i pe diavol, cåci omul nu poate face nici o ispitå fårå
ajutorul lui Dumnezeu, omul e încredin¡at cå Dumnezeu tot nu l-a uitat, de¿i ¿i-
a depårtat cerul de el, ¿i cå Dumnezeu îl va ajuta pe om, oricând omul se va
ruga lui Dumnezeu, cu credin¡å ¿i cu suflet curat.
¥n sfâr¿it, drumul pe care a mers omul, îl cunoa¿tem bine, cåci se vede bine
în nop¡ile senine ¿i fårå lunå. El se nume¿te Calea laptelui, pentru cå a fost albit
cu laptele vårsat din gåle¡ile ciobanului, [cåci] ciobanul, când a avut nevoie de
cobili¡a lui, ca så loveascå pe balaur, din pripå a råsturnat gåle¡ile, trågând cobili¡a
repede, ¿i laptele s-a vårsat pe drum, ¿i a curs ¿i a tot curs, împrå¿tiindu-se pe tot
drumul“1.
Mai sus, când am aråtat credin¡a poporului cå stelele sunt fåclile ce
lumineazå cerul, am spus cå ele sunt cu atât mai multe, cu cât noaptea este mai
întunecoaså. Prin unele pår¡i se zice cå, atunci când se våd prea multe stele,
aceasta este o prevestire de råzboi2.
N-am aflat nici o povestire privitoare la o du¿månie între celelalte podoabe
ale cerului ¿i stele, decât credin¡a aceasta: licuriciul este scânteia din steaua
care s-a ¡inut mult luminoaså ca luna3.
¥n ghicitori, cerul înstelat este asemuit cu:
...un pom mare-mare: noaptea înflore¿te ¿i ziua påle¿te;
...o prostire plinå de posdire;
...un ciur de alune: ¿ade cu gura în par ¿i nici una nu picå.
Dupå cum e înstelat sau înnorat, poporul, gândindu-se la cer, se întreabå:
Ce-i mai lung decât drumurile Mai drag decât icoanele
ªi mai lat decât mårile, ªi mai råu decât tunurile,
Mai frumos decât florile Mai luminos decât lumânårile
ªi mai uricios decât babele, ªi mai întunecos decât pivni¡ele?4
1
I. Otescu, op. cit., pp. 45-47. Se adaugå: „Nici nu îndråznesc så comentez aceastå
legendå, a¿a mi se pare de sublimå.“
2
3
Marian, Insectele, p. 51.
4
A. Gorovei, Cimiliturile românilor, Bucure¿ti, 1898, p. 65.
154 Tudor Pamfile
Cerul este floarea unui pom, – stelele, – care are mijlocul uscat, –
våzduhul, – ¿i rådåcina verde, – påmântul1.
Stelele se cimilesc:
De la noi
Pânå la voi,
Totu-s zale
ªi parale2.
De aici, pânå la munte,
Numai zale de aur mårunte3.
Peste mun¡i ¿i peste måri,
Numai ochi licåritori.
Pe câmpul lui Basarab
Numai mei vårsat4.
Poporul român î¿i închipuie steaua la fel, pretutindeni, luminoaså, ¿i deci
împrå¿tiind raze, care se pot asemåna cu ni¿te coarne, atunci când steaua se
zugråve¿te sau se face din ceva. Astfel, cu mai multe coarne sau cornuri este steaua
pe care ¿i-o fac copiii la sårbåtorile Cråciunului, despre care pe larg am vorbit
într-altå parte5, ¿i tot astfel este închipuitå steaua ¿i ca încondeieturå pe ouåle ro¿ii
de la Pa¿ti, cum aratå fig. 6 a, – o stea pe un ou încondeiat în jud. Vâlcea, – fig. 6
b, – un ou încondeiat în jud. Dâmbovi¡a, – ¿i fig. 6 c, – unul din jud. Muscel6.
2. STELELE
Din marele numår al stelelor, poporul român, ca ¿i cei vechi, ¿i-a alcåtuit
câteva grupuri de stele, – constala¡iile, – pe care le-a botezat cu un nume de
1
2
Gorovei, op. cit., p. 356; Påsculescu, op. cit., p. 100: De la noi, pânå la voi, numai bani
¿i låscåi.
3
Gorovei, op. cit., p. 356; Påsculescu, op. cit., p. 100: De aici, pânå la munte, numai
parale mårunte.
4
Påsculescu, op. cit., p. 77.
5
T. Pamfile, Sårbåtorile la români. Cråciunul, Bucure¿ti, 1914, p. 126 ¿i urm.
6
Maria I. Panaitescu, Colec¡ie de ouå încondeiate, Ed. Casei ªcoalelor. Vezi ¿i T. Pamfile
¿i M. Lupescu, Cromatica poporului român, p. 189, fig. 33.
care se leagå câte o zicere,

adesea în legåturå cu conste-
la¡iile ¿i zicerile celor vechi.
Dintre stelele de cåpetenie, prea
pu¡ine au råmas în afarå de
constela¡iile populare, cu numiri
singuratice sau fårå numiri.
¥ndeosebi pentru acest Fig. 6.
capitol folosind lucrarea d-lui
Otescu, vom lua la rând constela¡iile astronomice, aråtând numirile, povestirile
¿i credin¡ele populare, cu privire la întreaga constela¡ie sau numai la o parte
dintr-însa.
Ursa mare ¿i ursa micå se numesc Carul mare ¿i Carul mic, care au câte
patru ro¡i, – cele patru stele mari care formeazå trapezele, – ¿i câte un pro¡ap,
oi¿te sau tânjalå.
Prin unele pår¡i se numesc ¿i Ursul mare ¿i Ursul mic, fiecare cu trupul ¿i
coada sa. Carul mic se mai cheamå încå ¿i Plugu¿orul sau Grapa.
Pe alocuri carul mare se zice cå închipuie ¿apte boi, pe care îi påze¿te våcarul,
o micå stea lângå steaua a doua a oi¿tei, numåratå de la capul oi¿tei spre roate.
Steaua polarå, – steaua din capul oi¿tei carului mic, – se cheamå Împårat,
Candela cerului, Stâlp, Steajår, – numele parului din mijlocul ariei de treierat,
ºâgârå, ºagârå sau Steaua ciobanului. Acest din urmå nume îl poartå de obicei
luceafårul de searå, – Venus, – numit ¿i Luceafårul ciobanilor1.
La carul mare, lângå a doua stea a pro¡apului, ¡åranii våd o stea pe care o
numesc, dupå cum s-a spus, våcar, dar ¿i cåråu¿, cel ce mânå carul, sau cå¡elu¿å,
al cårui nume este Poloschi¡a. Unii înså spun cå aici e cåråu¿ul, iar cå¡elu¿a
este steaua micå de lângå steaua de unire a carului mare cu pro¡apul. Prin unele
1
Voronca, Datinile, p. 281: „Ciobanii n-ar mânca frupt în zi de sec, Doamne fere¿te!
ºin pentru oi. Tocmai seara, dupå ce a råsårit Steaua ciobanului (Luceafårul, Steaua
care mai întâi råsare), atunci se înfruptå. De acela¿i obicei se ¡in ¿i ceilal¡i oameni în
zilele de post ale såptåmânii, care nu voiesc så ¡inå pânå a doua zi. De aceea se zice cå
Steaua ciobanului e pentru post. Unii månâncå mai târziu, dupå ce au råsårit toate stelele“.
T. Pamfile, Sårbåtorile de toamnå, p. 33: „...se posteau de-a valma toate zilele, mâncând
numai o singurå datå pe zi, seara, dupå ce råsårea Steaua ciobanului.“.
156 Tudor Pamfile
pår¡i, cåråu¿ul se mai cheamå ¿i ucigå-l-toaca sau ucigå-l-crucea, care mânå

carul. Povestirea o cunoa¿tem de la Înstelare.
Prin unele locuri, cele douå stele de lângå to¡i sunt cunoscute ca Boii carului.
Steaua dinaintea boilor carului mare se nume¿te lup sau urs, de care respectivii boi
s-au speriat ¿i au luat-o unul cea ¿i altul håis, cum s-a våzut în povestirea Înstelårii.
Prin alte pår¡i înså se crede cå un oarecare Pepelea s-ar fi pus råmå¿ag cu
Dumnezeu cå va împinge carul spre Calea laptelui, înså Dumnezeu, cu cât
Pepelea împingea de car, cu atât ducea Calea laptelui mai departe.
Pe alocuri, cele trei stele ale pro¡apului carului mare sunt închipuite a fi
trei perechi de boi pe care-i mânå cåråu¿ul la deal.
Acest cåråu¿ s-a fost întâlnit cu Dumnezeu, care i-a urat:
– La deal, la deal, cu ajutorul lui Dumnezeu!
Iar cåråu¿ul i-a råspuns råstit:
– De acum, ori va vrea Dumnezeu, ori nu va vrea, eu tot am ajuns în vârful
dealului.
Atunci Dumnezeu, ca så-l smereascå, a fåcut ca boii din frunte så dea înapoi,
a¿a cå înainte n-au mai vrut så tragå; o roatå s-a smintit din loc ¿i toatå greutatea
carului låsându-se pe acea roatå, de atunci carul mare se învârte¿te tot îndårât.
Din jud. Fålciu avem aceastå povestire:
„Acu, dac-a våzut dracul cå Dumnezeu a fåcut tot ce este pe påmânt cu
atâta chibzuialå ¿i me¿te¿ug, ca så nu fie nici el mai pe jos, s-a apucat într-o
bunå zi de lucru. ªi a lucrat azi, mâine, poimâine, pânå ce a gåtit lucrul. Da el,
vezi cå n-avea ca Dumnezeu scaun la cap ¿i de aceea nici n-a ie¿it la un sfâr¿it
bun. Fåcuse douå care: unul mai mic ¿i altul mai mare, ¿i le lucrase într-o caså,
ca så nu-l vadå nimeni. Dupå ce le-a încheiat frumos, a vrut så le scoatå afarå;
u¿a era înså mai strâmtå ¿i a început atunci încornoratul a întinde de pro¡ap, de
i se fåcuse ochii în cap cât bicele. Era så dårâme casa ¿i så rupå osiile carelor,
când iaca ¿i Dumnezeu lângå el:
– Ei, måi dracule, da ce te munce¿ti aici degeaba?
– Dacå nu le pot scoate, ce-am så fac?
– Dacå mi le dai mie, eu ¡i le scot afarå!
– ºi le dau!
Dar în gândul lui:
– Numai så le våd afarå, c-apoi ¿tiu eu ce-oi face!
ªi a prins Dumnezeu a desface ¿i a scoate afarå carâmbii, osiile, inimile,
ro¡ile. Dupå ce le-a scos afarå, apoi le-a încheiat la loc.
Da dracul plesnea de ciudå, ¿i nici una, nici douå, ha¡! de co¿urile carelor
¿i ¡u¿ti! în fundul påmântului. Dumnezeu a apucat atunci de ro¡i ¿i cu ele a
råmas. Acu, ca så-i taie pofta dracului de a le lua ¿i pe acestea, le puse pe cer în
chip de stele.
Când e cerul limpede, le vedem. Se zice cå pe Sf. Ilie l-a pus påzitor: Când
va îndråzni cumva dracul, så-l pocneascå cu sågeata tråsnetului în cap“1.
Alte povestiri despre Carul mare se vor vedea când va fi vorba de calea laptelui.
Despre carul mare se zice cå e un car ca toate carele, cu care Traian a cårat
la Roma din robii daci, – cu Carul mic cårând pe cåpeteniile dacilor. Poloschi¡a
este cå¡elu¿a lui Traian.
Al¡ii spun cå Iov ¿i-a dus de ¿i-a îngropat comorile cu Carul mare, iar cu
Carul mic s-a urcat la cer2.
Dragonul este numit balaur sau zmeu, având încolåcitura sau colacul ¿i
capul balaurului. Acest balaur, în timp de ploi ¿i furtuni mari învie ¿i se joacå
prin nori. Când norii ar fi sub¡iri, s-ar scåpa pe påmânt. Se spune cå în timpurile
din vechime s-a scåpat un balaur la locul numit Dealul Bålanului din jud. Neam¡
¿i a stat acolo mult timp, pânå a putrezit. Lungimea ¿i grosimea îi erau foarte
mari, scheletul colosal; o coastå îi era de douå palme domne¿ti de latå.
Credin¡a în astfel de balauri existå de altfel în toatå Moldova ¿i Transilvania3.
Hercule este omul despre care am vorbit la Înstelare.
Lira se nume¿te Ciobanul cu oile, steaua Vega fiind ciobanul, iar cele
patru stele, oile. Ciobanul se mai cheamå ¿i Luceafårul cel mare de miezul
nop¡ii, Luceafårul cel frumos sau Regina stelelor. Dupå råsåritul lui în zi de sec
se poate mânca de dulce, întocmai cum s-a pomenit despre Venus.
Crucea se cheamå Cruce, Crucea mare sau Crucea miezului nop¡ii, crucea
pe care a fost råstignit Hristos. De aceea, când ¡åranii o våd noaptea, se închinå
la ea, zicând cå li s-a aråtat Iisus Hristos.
Prin unele pår¡i se cheamå ¿i Cobili¡a ciobanului, ciobanul având douå
gåle¡i în cobili¡å ¿i una în mânå. Stelei din mijlocul crucii i se zice ¿i fântânå
sau fântâna din råscruci, de care este rezematå cobili¡a ciobanului.
Delfinul se nume¿te Crucea4 sau Crucea micå, „crucea de mânå, cu care
merg preo¡ii la zi întâi“, sau Crucea fârtatului. Prin jud. Boto¿ani se spune cå
1
„Ion Creangå,“ VII, pp. 50-51.
2
Pentru credin¡ele franceze, paralele, cf. Sébillot. Le ciel et la terre, p. 30 urm.
3
Am citit o frumoaså schi¡å de d-l I. Agârbiceanu, unde se spunea de o femeie ce cerea
unui preot, pe o vreme de ploi, så-i citeascå carte pentru balaur, dupå cum citea preotul
cel båtrân!
4
T. Frâncu ¿i G. Candrea, Românii din Mun¡ii Apuseni (Mo¡ii), Bucure¿ti, 1888, p. 121;
Crucea sfin¡e¿te seara pe la 14 octombrie.
158 Tudor Pamfile
dupå cum aceastå cruce nu este destul de dreaptå, „cåci steaua de jos cade
strâmb, – tot astfel ¿i fratele de cruce, – fârtatul, – nu e ca cel adevårat“1.
Vulturului „i se zice tot Vulturul sau Vulturul Domnului. ¥nså în general,
cu steaua Altair ¿i cele douå stele mai luminoase, vecine, ce vin de o parte ¿i de
alta a stelei Altair, ¡åranii formeazå constela¡ia Fetei de împårat cu cobili¡a.
Altair, fiind fata, iar cele douå stele, cârligele cobili¡ei, de care sunt atârnate
doni¡ele, cofele sau gåle¡ile, în care fata de împårat duce apå, spre a råcori
sufletele celor mor¡i påcåto¿i, du¿i în iad“.
Prin Bucovina se cheamå Fata cu coromâsla. Aceastå fatå a fost luatå în
ziua de Iordan dis-de-diminea¡å apå, dar ea era a¿a de bunå la Dumnezeu, încât,
când a gustat, era vin; ¿i chiar a luat-o [Dumnezeu] cu apå cu tot ¿i a pus-o în
cer“2.
Tot prin Bucovina, cu privire la fata cu coromâsla, se aude urmåtoarea
povestire:
„Zice cå atunci, când a fost omul cel ce mâncå mult3, el era morar, ¿i-a
mers la Dumnezeu så întrebe de ce face måmåliga cât roata carului, de o månâncå
¿i tot nu se saturå.
Pe drum, mergând el a¿a la Dumnezeu, a ajuns la o caså unde erau douå
fete batrâne, nemåritate.
– Dacå mergi la Dumnezeu, – zic ele, – må rog, så întrebi ¿i de noi,
bådi¿orule, de ce am îmbåtrânit ¿i nu ne putem mårita?
– Voi întreba, – zice omul.
Mai merge, mai merge, då de un ogor. ªi un om ara de trei zile cu plugul cu
¿ase boi, ¿i cât ara, nimica nu se cuno¿tea: era påmântul ca dintâi.
– Dacå mergi la Dumnezeu, bådi¿orule, må rog, så întrebi ¿i de mine, cå
iaca eu de câte zile ar, ¿i tot degeaba!
Mai merge, – då de un câine ce tot se tologea. ªi nici nu murea, nici nu tråia.
– Må rog, så întrebi ¿i de mine, bade, de ce nu-mi då Dumnezeu odatå ori
så mor, ori så må scol.
– Voi întreba!
Mai merge, ajunge la o baltå mare ¿i frumoaså ¿i då s-o treacå, da balta îi zice:
– Må rog, så întrebi ¿i de mine de ce n-am pe¿te, cå uite ce apå curatå ¿i
frumoaså am, ¿i pe¿te n-am de când sunt.
1
2
Ibidem, p. 901.
3
Povestirea omului fårå sa¡ precedå. Printr-un nevoia¿ care a mers la Dumnezeu, omul
fårå sa¡ a aflat cå, dacå va împår¡i din mâncarea sa ¿i altora, va avea sa¡, – ceea ce
neså¡iosul a ¿i fåcut.
– Voi întreba, – zice el.

Ajunge la Dumnezeu. Da Dumnezeu nu era acaså; [era] numai mama lui
Dumnezeu. ¥i spuse ei toate, la ce a venit.
Mama lui Dumnezeu ia fuga ¿i stricå vatra cuptorului ¿i-l bagå înåuntru ¿i
pe deasupra lipe¿te, så nu-l gåseascå fecioru-såu când va veni, cå, de-i mirosea
a carne de om, îndatå avea så-l månânce.
Vine Dumnezeu acaså. Må-sa i-a dat så månânce; pe urmå l-a chemat så-l leie.
– Ia vin, dragul mamei, ¿i te-oi la!
ªi cum îl la, tot îl întreba. Da omul din vatrå auzea:
– A fost un om aicea ¿i-a întrebat cå el a¿a de mult månâncå ¿i nu se mai
saturå?
– ¥l ¿tiu eu; da el de ce, câ¡i oameni sunt în moarå, nu le då ¿i la aceia câte
o bucå¡icå? Da-¿i întoarce spatele de la dân¿ii, cå [altfel] s-ar såtura!
– Da a zis cå sunt douå fete båtrâne. De ce nu s-au putut mårita?
– Da ele de ce dau gunoiul din caså în ochii soarelui când råsare? îmi
umple toatå fa¡a de colb; de aceea nu s-au måritat ¿i nu se vor mårita nici ele ¿i
nici cele ce fac ca dânsele.
– Da este un om cå tot arå ¿i seamånå, ¿i tot stå cu lucrul pe loc.
– Da el de ce îi fudul ¿i nu se închinå lui Dumnezeu? De, când începe
lucrul, nu zice måcar „Doamne ajutå“? Dacå ar face cruce ¿i ar zice a¿a, pe loc,
tot câmpul cât l-a arat, s-ar face gata arat înaintea lui.
– Da un câine ce este în drum, de ce tot se tologe¿te ¿i nu mai moare?
– Acela nu-i câine, da-i norocul unui om: så ¿tie, så-l loveascå îndåråt cu
mâna: s-ar risipi ¿i banii ar fi ai lui.
– Da este o baltå mare ¿i frumoaså, cu apå limpede, ¿i n-are pe¿te.
– Acea baltå nici n-avea, pânå n-a mânca cap de om.
A doua zi, dupå ce s-a dus Dumnezeu, – el, adicå, tot e o fa¡å cu soarele,
cå ¿i soarele e al lui Dumnezeu, – a pornit ¿i omul la drum. Mai întâi a ajuns la
balta aceea, da balta a prins a-l întreba:
– Stai, mai întâi så trec ¿i apoi ¡i-oi spune.
Dupå ce a trecut, ¿-amu era departe, a strigat:
– A zis Dumnezeu cå nici nu-i avea, pân’ nu-i mânca cap de om!
– Ara, ¿i cum n-am ¿tiut eu mai înainte, cå te mâncam pe tine!
– Doarå eu n-am fost prost så-¡i spun.
Se mai duce el, ajunge la câine ¿i då îndåråt cu mâna, ¿i banii fac: zuurr! A
luat cât a putut ¿i ceilal¡i i-a låsat.
Mai merge, ajunge la omul care ara ¿i-i spune. Atunci omul a ridicat cu¿ma,
¿i-a fåcut cruce, ¿i-a zis:
160 Tudor Pamfile
– Doamne, ajutå!
ªi îndatå, tot câmpul a fost gata arat!
Ajuns ¿i la fetele celea:
– Da de noi ai întrebat?
– Am întrebat, – a zis omul.
ªi le-a spus.
El s-a dus acaså ¿i-a fåcut måmåliga, ¿i-a fåcut cum a zis Dumnezeu, a dat
¿i pe la al¡i oameni, da el, cu ce a råmas pe cåldare, s-a såturat.
Da pe fetele celea le-a pus Dumnezeu pe cer, – ¿i sunt stele ce se våd trei,
rând, ¿i la care le zice Fata cu coromâsla1, ca så ¿tie ¿i altele, cå de aceea nu
s-au måritat, pentru cå au dat soarelui cu colb în ochi.
Cât vei tråi, diminea¡a, când råsare soarele, så nu arunci gunoiul înspre
soare, nici peste zi. Pentru gunoi så ca¡i så ai un loc, ia încolo, dupå caså, spre
miezul nop¡ii, nu pe unde umblå soarele în calea lui“2.
Cefeu se nume¿te Coaså. Cele trei stele în linie dreaptå alcåtuiesc coporâia
sau coporâ¿ca. Steaua din stânga este mânerul sau cornul coporâiei. De cele
douå stele din stânga nu se ¡ine socotealå.
Perseu se nume¿te Cåpå¡âna, Carul dracului, – cu care se vor cåra påcåto¿ii
la iad, la sfâr¿itul lumii, – Toporul sau Barda, cu gura, coada, muchia sau gura.
Cassiope se cheamå Scaunul lui Dumnezeu sau Mânåstirea.
Andromeda este Jgheabul pu¡ului, – pu¡ul fiind Pegasul.
Pegasul se nume¿te Toacå3 sau Gavådul mic. Laolaltå cu Andromeda,
alcåtuie¿te Pu¡ul cu jgheab.
Vizitiul poartå numele de Vizitiu, Tråsurå, Surugiu, Ocol, ºarc, Carul lui
Dumnezeu, „cåci se crede cå la sfâr¿itul lumii, când Hristos va judeca lumea, pe
cei drep¡i în acel car îi va duce la rai“. Se mai cheamå ¿i caprå. Capra este
steaua Capella, iar Iezii caprei sunt cele trei stele mai mici.
Prin unele pår¡i, cei trei iezi se mai numesc ¿i Sfredelul mic, Burghiul sau
Sfredelul påmântului.
Våcarul poartå acela¿i nume.
1
Fata cu coromâsla se crede a fi cele trei stele rând, de-a curmezi¿ul, din constela¡ia lui
Orion, nu constela¡ia Vulturului, dupå cum e cunoscutå în Moldova, ¿i de unii, ¿i în
Bucovina.
2
3
Frâncu, Candrea, op. cit., p. 121: Toaca sfin¡e¿te seara la 14 octombrie.
Coroana borealå se cheamå Hora, – steaua Gemma numindu-se Fata

mare din horå, iar alte douå stele din horå sunt Låutarii1, – Casa cu ogradå sau
Curtea ei, Coliba sau Cociorva ei.
Ophicus ¿i ªarpele se numesc Calea råtåci¡ilor, pe care „vor umbla oamenii
påcåto¿i, råtåcind zåpåci¡i la a doua venire a Mântuitorului, când vor auzi de
judecata lui“, sau ¿arpele care a ademenit pe Eva.
Pe¿tii se numesc tot Pe¿ti sau Crapi, – cei doi pe¿ti cu care Domnul Hristos
a hrånit cele cinci mii de oameni.
Berbecul, „numit tot Berbecul, dar ¡åranii nu-i våd decât coarnele“.
Taurul „e numit tot taur sau Gonitorul, înså poporul ¡årmure¿te aceastå
constela¡ie numai la triunghiul ce se aseamånå cu triunghiul caracteristic al
fe¡ei unui cap de taur“. Prin Ardeal se nume¿te Capul de bou2.
Steaua Aldebaran este numit Luceafårul porcesc sau Porcar, care are alåturi
vieri, porcii sau scroafa cu purcei. Pe vremea când råsare el, porcii încep så
grohåiascå, sculându-se. Prin unele pår¡i i se zice De¿teptåtorul, la a cårui råsårire
coco¿ii încep så cânte, iar strigoii, joimåri¡ele ¿i alte duhuri rele pier
ascunzându-se în gropile lor.
Pleiadele din aceastå constela¡ie poartå numele de Gåinå, Gåinu¿å, –
Gålinu¿e, La macedo-români3, – Clo¿cå, Clofå, Cloa¡å4 sau Clo¿cå cu pui. Are
¿apte stele5. Sluje¿te foarte mult ¡åranilor în orientare6.
Cine va vedea, ¿i mai ales råsårind, întâi, clo¿ca, la Duminica Mare, va
avea mare noroc.
Cine se va scula în fiecare diminea¡å din Postul Sâmpietrului, la råsåritul
ei, nu va duce lipså de nimic ¿i treburile îi vor merge foarte bine.
Prin jud. Boto¿ani se crede cå în care zi vede mai întâi cineva Gåinu¿a,
vara, în acea zi a såptåmâni så semene toamna grâul7.
Când se ive¿te clo¿ca la Drågaicå, are putere så creascå popu¿oiul, „så-l
vezi cu ochii“.
1
Dl Otescu înså scrie: „Eu înså nu våd decât un singur låutar, ¿i nici pe acela întotdeauna“.
2
Frâncu, Candrea, op. cit., p. 121: apune la 14 oct. seara.
3
P. Papahagi, Basme aromâne, p. 601.
4
¥mpårt. de d-l ªt. Tu¡escu, com. Balota, jud. Dolj.
5
Gåinu¿a se cheamå ¿i insecta Coccinelle septempuctata I. (Marian, Insectele, p. 108).
6
Frâncu, Candrea, op. cit., p. 121: råsare cu zorile odatå la 11 Cire¿ar; la Sf. Neculai
apune o datå cu seara. V. ¿i Marian, Sårbåtorile, I, p. 109.
7
Cred. rom. din com. Tru¿e¿ti, împårt. de d-l C. Atanasiu.
162 Tudor Pamfile
„¥n noaptea de Drågaicå (24 iunie), dacå påze¿ti Cloa¡a când iese pe cer,
gåse¿ti de trei ori bani. A¿a cum stai noaptea de pânde¿ti, vezi ie¿ind câte un
pui, câte un pui, ¿i tot mereu, pânå ies to¡i doisprezece, ¿i joacå, joacå
împrejurul må-sii. A¿a o prinzi“1.
Clo¿ca se mai cheamå ¿i Stelele ciobanului. „Când înnopteazå ¿i Gåinu¿a
e la toacå, [¡åranii] ¿tiu hotarât cå oaia se saturå de iarbå“.
Unii, în sfâr¿it, numesc Clo¿ca ¿i Scroafå cu purcei.
Gemenii, redu¿i numai Castor ¿i Polux, se numesc tot Gemeni sau Fra¡i,
fiind boteza¡i pe alocuri Romul ¿i Remul sau Romil. Polux se cheamå ¿i Comoara
sau Comoara lui Iov.
Racul se nume¿te tot astfel.
„Când Hristos a fost råstignit pe cruce, schingiuitorii lui voirå så-i batå
patru piroane în corp, adicå douå în cele douå palme, unul în labele picioarelor
puse una peste alta ¿i al patrulea, mai lung, în buric. Racul înså a furat pironul cel
mai lung ¿i s-a strecurat cu el prin fugå, mergând îndåråt. De atunci, Mântuitorul,
drept recuno¿tin¡å a binecuvântat racul, ca så se månânce de toatå lumea, ¿i în
zilele de post, ca ¿i în cele de dulce. Iar, spre a se påstra amintirea faptului såu,
Mântuitorul a hotårât ca racul så umble mereu îndåråt, ¿i l-a pus pe cer“.
Leul se nume¿te Cal, ¿i Leu mai rar.
Virgina poartå numele de Fecioarå, crezându-se a fi Fecioara Maria, din
care steaua Spicul aratå inima curatå a Fecioarei.
Balan¡a se nume¿te Balan¡å sau Cântar, cu care Hristos va cântåri la
judecata de apoi, faptele oamenilor.
Scorpionul se nume¿te Scorpia, cu ochiul ei de sânge ¿i ghiarele ei întinse.
Sågetåtorul e numit Arca¿, socotit a fi råzboinic roman.
Capricornul se cheamå ºap, Cornul caprei sau Coarnele caprei2. Când
fulgerå pe cer în aceastå parte se zice cå va ploua negre¿it.
Vårsåtorul poartå acela¿i nume.
Orion are trei stele în mijloc: ele se numesc Trisfetitele, – Sf. Vasile, Grigore
¿i Ioan, – Trisfeti¡ile, Cei trei crai, Craii de la råsårit, Toiegele sau Cingåtoarea
regelui.
Trisfetitele, împreunå cu steaua Rigel ¿i cealaltå stea, de aceea¿i parte cu
steaua Betelgeuse, se nume¿te Rari¡a sau Rari¡ele. Prin unele pår¡i, Rari¡a se
1
A. Gorovei, Credin¡e, p. 69. Cred. din jud. Vâlcea.
2
alcåtuie¿te din Trisfetite, steaua ce vine de aceea¿i parte cu Rigel, fårå ea, înså
¿i cele trei stele din Iepure ce vin în dreapta acestuia, formând un arc perpen-
dicular pe Trisfetite.
¥n loc de Rari¡å, unii zic Rali¡å1, Plug sau Greblå.
Prin Bucovina se spune cå-i Sf. Ioan, båiat, cåruia Dumnezeu îi strigå:
– Scoalå, Ioane, cå sunt patru ceasuri, ¿i te apucå de arat2.
Arcul de ¿apte stele dintre Tresfetite se cheamå Secere.
Trisfetitele cu Betelgeuse alcåtuiesc Sfredelul mare, Sfredelul3, Spi¡elnicul
sau Spi¡elnicul mare.
„Cåtre sfâr¿itul lumii, Spi¡elnicul se va apropia de Comoarå ¿i în sfâr¿it,
va gåuri Comoara. Atunci to¡i banii din comoarå se vor vårsa pe påmânt, dar, în
schimb, va pieri apa de pe fa¡a påmântului. ªi oamenii, nemaiavând apå, setea
îi va înte¡i, ¿i vor alerga în uibul locului, cåutând apå, iar våzând de departe
lucirea aurului ¿i a argintului cåzut din comoarå, vor alerga într-acolo, cåci vor
crede cå e apå, ca så bea, så li se potoleascå jarul setei, înså ajungând aproape
vor vedea cå s-au în¿elat amar, ¿i vor plânge cu foc. Atunci le va ie¿i înainte
Antihrist sau Antihârs sau Antihâr¡, cum îi zic mai to¡i ¡åranii. ªi Antihrist va da
celor ce vor voi så se închine lui câte un butoi de apå ¿i un car de pâine. Cei
lipsi¡i de credin¡å ¿i cei slabi de înger ¿i lacomi, se vor în¿ela ¿i-l vor crede ¿i se
vor închina lui, înså vor vedea cå, bând apa lui Antihrist ¿i mâncând pâinea lui,
vor ajunge ¿i mai cu sete, ¿i mai cu foame. ªi va fi vai ¿i amar de ei. Dar
oamenii cei pio¿i, tari de înger ¿i buni la Dumnezeu, nu se vor închina lui
Antihrist, ci vor voi mai bine så moarå. Atunci le va ie¿i înainte Hristos, care le
va da câte un col¡ de prescurå ¿i un påhårel de vin, cu care le va astâmpåra setea
¿i foamea. Aceasta va fi vremea de apoi. ªi Hristos va începe judecata din urmå
sau judecata de apoi“.
Cu privire la Sfredel ¿i la Carul mare, prin jud. Neam¡ se aude urmåtoarea
poveste:
În vremea de demult un om cåuta Comoara lui Iov în cer ¿i, gåsind-o, a
înfipt sfredelul, care se vede ¿i aståzi în apropierea Drumului robilor. Pe urmå
s-a întors acaså de a luat carul cu boii spre a merge så-¿i ia comoara gåsitå. ªi pe
unde mergea el cu acel car, fiind drumul cotit, de aceea se vede pro¡apul cârmuit
1
ªt. Tu¡escu, Taina åluia, Piatra Neam¡, 1905, p. 108: „Trei stele în rând pe cer“. Frâncu,
Candrea, op. cit., p. 121: „Rari¡ele slujesc la orientarea timpului; råsar o datå cu zorile
la prinderea postului Sf. Mariei; la Sf. Neculai, apun seara“.
2
3
Frâncu, Candrea, op. cit., p. 121.
164 Tudor Pamfile
în partea dreaptå. Spun cå dacå acel om va ajunge så-¿i încarce comoara, atunci
lumea se va schimba. Dumnezeu va seca toate apele de pe fa¡a påmântului ¿i va
fi ploaie într-o parte a lumii numai cu bani de argint, iar oamenii, crezând cå
plouå cu apå, vor alerga acolo ca så-¿i potoleascå setea. ªi gåsind bani în loc de
apå, au så se încarce cu bani ¿i så plece înapoi. Apoi pe drum în calea lor au så
gåseascå pe Sfântul Petrea cu un co¿ (paner) de prescuri ¿i un pahar de apå,
¡inându-l în mânå. Din co¿ ¿i din pahar va da la fiecare om care nu va fi fost
prea lacom la luat bani, ¿i la acei care au fost prea lacomi nu le va da nimica; ¿i
acei ce vor mânca ¿i bea din mâna Sfântului Petrea nu vor mai înseta ¿i flåmânzi
niciodatå, iar cei ce nu vor mânca ¿i bea vor fi înseta¡i ¿i flåmânzi totdeauna“.
Câinele mare ¿i Câinele mic sunt numite Câinele sau Dulåul ¿i Cå¡elul.
Sirius, din câinele mare, se cheamå Zorilå, Luceafårul din zori, Luceafårul de
diminea¡å sau numai Luceafårul, „cåci råsare tocmai în zori ¿i pe când lumina
zorilor ¿terge treptat, treptat lumina celorlalte stele, Zorilå singur se luptå pânå în
cele din urmå cu zorile ¿i se vede falnic pânå începe de se lumineazå bine de
ziuå“1.
Macedo-romånii au despre luceafår, – Lu¡iafår, – de diminea¡å ¿i de searå,
urmåtoarea povestire:
Un rege se ruga mult lui Dumnezeu så-i dea un copil, måcar de ar fi în chip
de caprå. Dumnezeu îi dådu o caprå – ziua caprå, iar noaptea fatå, – fårå pereche
de frumoaså.
Pe caprå ¿i-o luå mai târziu de nevastå un fecior de împårat.
¥ntr-un rând, pe fecior îl pofte¿te alt împårat la o nuntå. Plecând, el î¿i laså
nevasta caprå acaså. Nu peste mult înså pleacå ¿i nevasta lui dupå dânsul, fårå
înså så-¿i fi luat pielea de caprå, ci cu înfå¡i¿area ei de femeie.
Cum o våzu împåråteasa, mama feciorului, îi zise acestuia:
– Uite, fiule, a¿a nevastå så-¡i fi luat tu, – nu o caprå!
Feciorul îi spuse cå tânåra aceea este chiar nevasta lui, ¿i astfel dezvålui
chipul cum capra î¿i leapåda pielea.
¥mpåråteasa, auzind aceasta, alergå numaidecât acaså ¿i-i aruncå pielea
nurorii sale pe foc. Nora, sim¡ind mirosul, plecå îndatå acaså, dar, neaflându-¿i
pielea, începu så plângå de mâhnire ¿i, prefåcându-se, se urcå în sus.
Ea-i luceafårul de searå.
Feciorul de impårat, de dragostei ei, se ridicå ¿i el la cer ¿i se schimbå în
luceafårul de diminea¡å2.
1
O stea numitå Câinele o cunosc ¿i rom. din com. ºepu, jud. Tecuci.
2
P. Papahagi, Basme aromâne, pp. 205-207. O variantå la pp. 277-279.
¥n jud. Tecuci, se crede cå luceferii ar fi fåcu¡i din feciori cu purtåri bune

sau cå ar fi feciorii soarelui, fåcu¡i cu stelele, – una dintre pricinile pentru care
luna n-a putut så aibå pentru soare o dragoste mai mare.
Prin Bucovina se crede cå uneori strigoaicele furå luceafårul; atunci nu
mai plouå, înså bat grindinele1.
Câinele mic se mai cheamå ¿i Sfredel sau Spi¡elnicul mic.
Balena se cheamå Chit.
Porumbi¡a poartå acela¿i nume ¿i se zice cå este porumbi¡a pe care Noe a
trimis-o så vadå dacå au apårut uscaturile, ¿i care s-a întors cu ramura de måslin
în gurå.
Corbul se pare a se numi tot astfel.
Leul mic se pare a se numi Lupårie sau Haita de lupi.
¥n sfâr¿it, mai sunt unele numiri populare de stele, despre care nu se ¿tie cu
siguran¡å în ce constela¡ie sunt; astfel sunt stelele numite Luceferii mici ¿i Raza,
Sturzul ¿i Mierla2, Fu¿teii3.
3. STELELE CÅZÅTOARE
Am pomenit mai sus ob¿teasca credin¡å a românilor, care spune cå stelele
cerului au apårut câte una ¿i apoi s-au înmul¡it pe måsurå ce s-au înmul¡it ¿i
oamenii, fiecare om având steaua lui. De soarta omului steaua lui nu se desparte
niciodatå. Când îi este scris cuiva så i se întâmple vreo nenorocire, steaua lui se
întunecå, se întristeazå oarecum.
O doinå bucovineanå zice:
Câte stele sunt pe cer,

Toate pân la ziua pier,
Numai luna ¿i c-o stea
ªtie de durerea mea;
sau:
Câte stele-n jurul meu,
Toate må vorbesc de råu,
Numai luna ¿i c-o stea
¥mi îndulcesc inima4.
1
S. Fl. Marian, ¥nmormântarea la români, Bucure¿ti, 1892, p. 44.
2
Aceste douå din urmå sunt cunoscute în com. ºepu, jud. Tecuci.
3
Al. Viciu, Colinde din Ardeal, p. 145.
4
„Familia”, XX, p. 323.
166 Tudor Pamfile
Când omul moare, steaua i se stinge de pe cer, cåzând, prelingându-se ca o

fâ¿ie luminoaså, mai mare sau mai måruntå, dupå cum steaua a fost mai mare
sau mai micå, dupå cum omul ce moare a fost mai mare sau mai neînsemnat,
mai plåcut lui Dumnezeu sau mai påcåtos1.
Macedo-românii cred cå atunci când cade o stea a murit un om de seamå2.
De aici zicala: i-a picat, i-a cåzut, i-a apus, sau i s-a stins steaua; de aici
ciobanul din frumoasa Miori¡å î¿i îndeamnå mioara ca så-i vesteascå moartea lui,
Cå la moartea mea
A cåzut o stea.
Astfel cred ¿i ucrainienii3, de altfel ca mai toate popoarele. Cine nu ¿tie cå
Napoleon credea orbe¿te în steaua lui?4
Prin unele pår¡i se crede cå stelele ce cad sunt ro¿ii; ele prevestesc råzboi5.
Prin altele, stelele cåzåtoare se socotesc a fi draci6, zmei, balauri sau zburåtori,
„care umblå noaptea ca så poceascå sau så omoare pe oamenii ce i-ar întâlni în
calea lor“; de aceea se mai numesc ¿i stele råtåcitoare sau stele cålåtoare.
Prin unele pår¡i, stelele cåzåtoare se pun în legåturå cu cåderea dracilor,
adicå cu izgonirea lor din cer, când unii dintr-în¿ii au råmas spânzura¡i prin
våzduh.
„Cei care sunt spânzura¡i prin våzduhuri au fåcut våmi ¿i ¡in calea la oamenii
care mor, ¿i våmuiesc, ¿i nu-i laså så treacå în cer la rai pânå nu le plåtesc ¿i lor
ceva, ori în bani, ori în ¡oleturi. Cei ce sunt cu gurile spânzurate în jos slobod
noaptea, de la scåpåtatul soarelui pânå-n råsårit, bale din gurå. Acestea sunt
balele vråjma¿ului; unele cad prin fântâni, altele în ape curgåtoare, altele prin
ierburi. Ele au putere de omorât pe om, îl bolnåvesc greu, dacå se întâmplå ca
vreun om så le bea în apå, ori så se culce unde sunt ele cåzute.
1
„ªezåtoarea“, II, pp. 192-193: „Când Dumnezeu porunce¿te moartea unui om,
lumânarea [de pe cer, – steaua] i se stinge ¿i una din stele dispare din numårul celorlalte
de pe cer, låsând în urmå-i o brazdå lungå ¿i argintie, care e foarte pronun¡atå când pe
om îl ia Dumnezeu cu bucurie, ¿i care abia se zåre¿te când cel ce moare e un påcåtos.
Ori de câte ori poporul vede picând o stea, zice oftând: – S-a mai dus un suflet“!
2
3
Revue des traditions populaires, IX, p. 423. Ibidem, XXII, p. 339.
4
Cf. P. Sébillot, Le ciel et la terre, p. 49.
5
6
Voronca, op. cit., p. 302. Ucrainienii cred cå, båtut de înger, moare un drac, când cade
o stea (Revue des traditions populaire, IX, p. 423).
Stelele sunt osta¿ii cerului. Dumnezeu le-a pus så adune toate balele ce
cad din gurile dracilor, ca så nu cadå pe påmânt, så se îmbolnåveascå lumea. ªi
ele, când våd cå vreun diavol a slobozit vreo balå din gurå, se reped dupå ea de
o prind ¿i n-o laså så cadå pe påmânt. ªi de aceea le vedem noi umblând noaptea
pe cer. Dar unele bale, ori nu le våd stelele, ori nu le pot prinde, ¿i acelea cad pe
påmânt ¿i aduc multe boli. Dar de n-ar fi stelele så le prindå ¿i de ar cådea toate,
apoi mai toatå lumea ar fi schiloadå ¿i bolnavå din pricina balelor dråce¿ti. De
aceea nu e bine så bea cineva apå din fântânå, dupå asfin¡itul soarelui pânå-n
råsårit, cå se poate så se brodeascå vreo balå dråceascå“1.
Aceste credin¡e le întâlnim ¿i la ucrainieni: „când vezi cåzând câte o astfel
de stea, så-¡i faci cruce ¿i så zici „amin“, cåci cu cât vei zice astfel de mai multe
ori, cu atât Satan se va înfunda mai bine în påmânt“2.
„Când intrå prin casele oamenilor zmei, se laså la flåcåii ¿i fetele îndrågostite,
ca så le chinuiascå credin¡a a¿a de sublim descriså în Zburåtorul lui Heliade.
Ace¿ti zmei se bat adesea între dân¿ii, iar sângele închegat al lor curge pe
påmânt. Cu acest sânge î¿i afumå pårin¡ii copiii bolnavi de sperieturå“3.
Prin jud. Dolj, se crede cå dacå ace¿ti zmei cad peste o vitå care fatå sau un
om care-¿i face caså, nu-i merge bine. Locul acela unde cade zmeul este
blestemat4.
Megleno-românii våd în cåderea stelelor un semn cum cå ho¡ii sunt urmåri¡i
de poterå5, sau cå a scåpat cineva de la ho¡i6.
Cine vede cåzând o stea, så nu spunå ¿i altora cå-i påcat. „ªi steaua, ea
såraca, multe mai vede ¿i nu mai spune nimånui!“7.
S-au pus în legåturå bolizii cu credin¡a pe care am pomenit-o într-alt loc, –
cu deschiderea cerului8.
„Poporul nostru crede cå în noaptea de Boboteazå ¿i în noaptea Sfântului
Andrei se deschide cerul. Nu se putea ca aceastå credin¡å så nu-¿i aibå izvorul
în vreun fenomen astronomic, ¿i singurul fenomen care ar putea tålmåci aceastå
credin¡å în deschiderea cerurilor este numai apari¡ia bolizilor“.
1
T. Pamfile, Sårbåtorile de varå, p. 178.
2
3
Otescu, op. cit., pp. 57-58.
4
„Ghiulu¿ul“, I, nr. 2, p. 12.
5
P. Papahagi, Megleno-românii, I, p. 98.
6
7
8
V. pp. 12-17.
168 Tudor Pamfile
Aceste corpuri cere¿ti, pe care påmântul le întâlne¿te în cale, devin

incandescente prin frecarea lor cu atmosfera påmânteascå, iar lumina pe care o
radiazå, mai ales printr-o pânzå sub¡ire de nori, då norodului icoane deschiderii
cerului1.
ªi se citeazå:
„1818, oct. 20, la 6 ceasuri din noapte s-au aråtat o luminå despre apus ¿i
în urma luminii, tunet“.
Explicarea mi se pare fårå temei pentru mai multe pricini.
¥ntâi, fiindcå deschiderea cerului se pune în legåturå cu unele sårbåtori
mai mari, când, frecându-se repede asupra luminårii cerului, gândul poporului
se îndreaptå spre Dumnezeu ¿i cetele sale cele sfinte, care din când în când
trebuie så se uite pe påmânt.
Al doilea, deschiderea cerului se face drept deasupra påmântului ¿i
nicidecum într-o parte, „despre apus“.
Fenomenul pomenit mai sus, „lumina despre apus, ¿i pe urmå tunet“, este
scåpårare ¿i un tunet târziu, despre care voi vorbi într-altå lucrare.
E adevårat cå unii au crezut, cu prilejul bolidului din 20 noiembrie 1914,
cå „au våzut cerul deschizându-se ¿i o luminå vie ¿i frumoaså ca ziua, de se
putea vedea curat, deslu¿it, orice lucru din prejur“2; avem înså de-a face aici cu
o confuzie învederatå.
¥n sfâr¿it, tot ca stele cåzåtoare se socotesc ¿i stelele care se ridicå pe cer.
Prin jud. Tecuci, aceasta se socotesc ca semne prevestitoare de nuntå3.
4. STELELE CU COADÅ
Stelele cu coadå4, stelele cu coame, stelele comate sau cårturåre¿te: stelele
luminoase, ¿i la sing. comet sau comit5, – cometele, – sunt dumnezeie¿ti, care,
din vreme în vreme, sunt trimise ca så vesteascå lumii nenorocirile care se vor
întâmpla, ca osândå pentru atâtea råutå¡i omene¿ti.
Aceste mari nenorociri care pot bate lumea sunt: råzboaiele6, boli¿tele, –
ciuma sau holera, mai ales, – ¿i foametea sau seceta.
1
V. Anestin, op. cit., pp. 20-21.
2
V. Anestin, Cometele, eclipsele ¿i bolizii ce s-au observat în România, între 1386 ¿i
1853, Bucure¿ti, 1912, p. 22.
3
4
Tot astfel le numesc ¿i ucrainienii.
5
V. Anestin, op. cit., p. 5.
6
„ªezåtoarea“, VI, p. 53; A. Gorovei, Credin¡e, p. 289.
Miron Costin cronicarul scrie despre cometa din 1653: „Nu s-au pomenit
pentru semnele ceriului carele s-au tâmplat mai nainte de aceste toate råutå¡i ¿i
cråiei le¿e¿ti ¿i ¡årei noastre ¿i stingerea casei ¿i Domniei lui Vasile Vodå pentru
cometa, adecå stea cu coadå, care s-au prilejit cu câ¡iva ani mai nainte de aceasta...
care toate semnele båtrânii ¿i astronomii în ¡ara le¿eascå a mari råutå¡i cå sunt
acestor ¡åri meniau“1.
Neculaie Costin cronicarul scrie despre cometa din iarna lui 1679:
„La cursul anilor 7188, iarå de la Hristos 16792:
în luna lui decemvrie 10 zile, ivitu-s-au pre cer o stea cu coadå, cåreia îi
zic latinii cometa, adecå måturå. ªi lungå era de coprindea cu lungimea sa
giumåtate de cer, începându-se întâiu de jos dintr-o stea, despre partea ºårii
ungure¿ti, între amiazåzi ¿i apus. Apoi, de zi ce trecea tot se urca pre cer cåtre
miazånoapte în sus ¿i dindåråt se scurta, mergând înspre miazå-noapte, precum
este umbletul cerului cu stelele învârtindu-se cåtre apus. ªi a¿a au tråit ¿apte
såptåmâni ¿i patru zile, pânå la zi întâia a lui fevruarie; de acia s-au stånsu ¿i au
perit. De care mul¡i astronomi strângându-se prin alte ¡åri au fost prognitic ce se
va lucra în lume dupå aceea în urmå; care lucru apoi dupå acea cometå s-au
scornit vrajbå mare de o¿ti mai la toate împårå¡iile ¿i ¡årile câ¡i sunt megie¿i
împrejur de se hotåråsc cu turcii, iarå mai vârtos între împårå¡ia Turcului ¿i între
împårå¡ia Neam¡ului, precum scrie mai jos3.
Despre cometa din 1853:
„La prima datå când s-a våzut pe cer steaua cu coadå, to¡i oamenii s-au
îngrozit, au ie¿it din caså pe uli¡å, se închinau, fåceau måtånii ¿i au pus så tragå
clopotele la biserici; parte din oamenii båtrâni de pe atunci spuneau cå are så se
scufunde påmântul ¿i toatå lumea are så se pråpådeascå. Femeile, când au auzit
cå se pråpåde¿te påmântul, au început så plângå, så se închine ¿i så facå mereu
la måtånii. Al¡i oameni mai spuneau cå are så fie råzmeri¡å, sau båtålii mari, cå
are så vie nem¡ii cu coadå, turcii ¿u muscalii... chiar ¿i la Episcopie [din R.-
Vâlcea] se fåceau rugåciuni“4.
Prin jud. Dolj se povestesc despre o astfel de stea cu coadå urmåtoarele:
1
2
¥n text: 1689.
3
Cf. despre spaima produså de aceastå cometå, în alte pår¡i ale Europei, V. Anestin, op.
cit., pp. 8-12.
4
170 Tudor Pamfile
„Când cu resbelul, – de la 1877, – a mers steaua cu coadå pânå-n Dii

(Vidin): bubuitul a pornit de la Dii, a mers pe malul Dunårii, pe dupå Dunåre,
pân-a ajuns ¿i s-a fåcut resbelul, ba [pânå] ¿i a råsbit pe turci“1.
Aceste credin¡e le întâlnim ¿i prin Rusia unde, de pildå, se spune cå nåvålirea
lui Napoleon I ¿i luarea Moscovei a fost preziså de o cometå2.
„ªi sfâr¿itul lumii va fi vestit de o stea cu coadå: de aceea, mul¡i, våzând o
astfel de stea, o iau ¿i ca semn cå poate s-a apropiat sfâr¿itul lumii, ¿i så se pregåteascå
de moarte, trecându-¿i timpul, cât se vedea steaua pe cer, în post ¿i rugåciuni“3.
Din jud. Dolj, avem urmåtoarea compozi¡ie a båtrânului Radu Florea din
Giubega, despre cometa din 1910, în care aflåm ¿i unele amintiri din vremea
anului 1877:
S-a spovedit mama Veta Cu Nem¡ia så se batå,
Cå prea råu spune gazeta, ªi-a våzut cå n-o så poatå
A våzut pe cer cometa: ªi s-a retras iute-ndatå.
Nu ¿tiu ce-o face planeta! Dar Bulgaria-i sculatå,
Nu fi, ¡arå, înfrico¿atå, Macedonia înfocatå,
ªi a¿a tare înspåimântatå. Turcia umblå turbatå,
A¡i våzut steaua cu coadå? Så vie Rusia toatå,
Nici aia nu e curatå: România preparatå,
Pentru resbel ni s-aratå. Så mai sårim peste baltå4.
Dar lumea este nåroadå Så-l mai luåm pe Turc o datå,
ªi e tare înfrico¿atå Dându-l ca-n Plevna gråmadå.
Cå påmântul o så cadå, Câte patru så se batå,
Så murim cu to¡i odatå. Pe macedonean så-l scoatå,
Dar având un mândru gând, De sub turc, lege spurcatå,
O så murim tot pe rând, Macedoneanul de mult plânge
Cåci Dumnezeu, ca un sfânt, ªi cu lacråmi în ochi zice:
Are grijå de påmânt, – Såri¡i, fra¡i, såri¡i, voinice.
Så nu fie sudomit. Turcia pe foc ne frige,
Cå aceastå stea cu coadå, Vrea de vii så ne månânce,
Ni s-a aråtat odatå. Din picioare ne distruge,
¥n sus era scåpåtatå, Ne ia banii ¿i se duce,
Serbia era sculatå, Copila¿ii no¿tri plânge!
1
Culegere din com. Catanele, împårt. de d-l ªt. St. Tu¡escu.
2
Revue des traditions populaires, XXII, pp. 340-341.
3
4
Dunåre.
5. VRÅJILE LA STELE
Am pomenit mai sus cum poporul nostru crede cå unele stele cåzåtoare, –
care înainte de a cådea sunt stele obi¿nuite, – ar fi zmei care intrå noaptea prin
casele oamenilor, chinuind pe câte unul din caså.
Cåtre aceste soiuri de stele sau cåtre steaua fiecårui om se îndreaptå unele
rostiri de vrajå ale celor ce doresc feluritele lucruri ale acestei luni1.
Fetele care doresc så se mårite mai degrabå, prin Bucovina, ies afarå, spre
Sf. Vasile ¿i, privind o stea mai strålucitoare, zic:
Såri¡i såteni, ªi copile frumoase,

Såri¡i poporåni Få-l så-i parå cå¡ele viermånoase,
Cå arde înaltul cerului, Numai eu så-i fiu mai frumoaså.
Da nu arde ªi mi-l adå
¥naltul cerului, Prin pådure, prin desime,
Ci arde ªi prin sat fårå ru¿ine.
Cu¿ma ursitorului meu, ªi prin câmp fårå de drum,
Cel ales de Dumnezeu: ªi peste ape fårå de pod
Cu¿ma-n capul såu ªi peste gard fårå de pârlaz...
ªi cåme¿a pe dânsul M-am uitat la råsårit
ªi inima-ntr-însul. ªi n-am våzut nimic;
Stea frumoaså M-am uitat la asfin¡it
ªi luminoaså, ªi-am våzut:
Eu voi dormi, Pajurå pajuratå
Dar tu nu dormii, ªi cu foc înfocatå.
Ci te du-n lume, – Un-te duci a¿a-nfocatå?
Peste lume, – Må duc codrii så-i pålesc,
La ursitorul meu anume, De verdea¡å så-i gåtesc
ªi de l-åi afla ªi våile sa le sec
C-a sta ªi pietrile så le crep!
La mese-ntinse, – Laså codrii så-nfrunzeascå
La fåclii aprinse, ªi våile så-nverzeascå
Cu neveste grase ªi pietrile ca så creascå,
1
Otescu, op. cit., p. 58: „Stelele cålåtoare pot fi ¿i vråjite, ¿i cu aceastå vrajå î¿i aflå
fetele încotro e ursitorul lor, cåci sunt unii care ¿tiu så zicå ni¿te vorbe din gurå ¿i
opresc steaua cålåtoare în loc. Dupå aceea, iar prin ni¿te vorbe pe care le tot zic mereu,
rânduie¿te acea stea så plece din nou. ªi încotro o porne¿te atunci steaua, într-acolo e
ursitul fetei“.
172 Tudor Pamfile
Da te du mai bine La inimå îi a¿eazå,

Peste lume, Så ardå cåme¿a pe dânsul
¥n lume, ªi inima într-însul,
La ursitorul meu anume; Så nu poatå dormi
Cu foc îl încinge Så nu poatå hodeni
Cu foc îl aprinde, Pân’ la noi n-a veni
Foc în gura cåme¿ii îi bagå, La pårin¡i a må pe¡i.
Prive¿te apoi steaua, se bucurå dacå o vede mai luminoaså ¿i se întristeazå,
dacå, dimpotrivå, steaua i se pare mai întunecoaså.
Prin Suceava, fetele vråjesc stelele ce le aduc ursitul astfel:
Sfântå stea
Te mul¡åmesc cu sf. metanii
Så-mi trimi¡i pe ursitorul
Ursitorul meu,
¥n vis så-l våz,
Aievea så-l visez1.
¥n Turnu-Mågurele, fetele, punându-se în genunchi, duminicå seara, când
ceru-i senin ¿i luna plinå ¿i, privind cåtre cea mai strålucitoare stea, zic de trei
ori, cu nådejde:
O, tu stea, Nici mâncare a mânca,

Stelu¡a mea, Nici bere a bea,
Toate stelele så stea, Nici somn a dormi
Steaua mea Pânå va veni så må ia;
Så nu mai stea, Så treacå prin apå fårå vad,
Så umble în lung ¿i în lat, Prin câini fårå ciomag,
Så se ducå ¿i la scrisul meu în sat. Prin våduve grase,
De la Dumnezeu ¿i Maica Domnului îndreptat, Så i se parå broa¿te ¡estoase;
Så nu-i dea odihnå a odihni, Prin fete frumoase,
Nici stare a sta, Så i se parå cå¡ele râioase,
Numai eu stea luminoaså.
Tot din aceste pår¡i avem ¿i urmåtoarea vrajå pentru usitå, care, de data
aceasta, este fata doritå:
1
O, tu stea, La mine te va îndrepta.

Stelu¡a mea, Pe cine vei întâlni,
Toate stelele så stea, La mine te va porni.
ªi tu så te faci nåpârcå viforitå, Cu coada ca så love¿ti,
Din-naltul cer coboarå, La mine ca s-o porne¿ti,
Cu patruzeci ¿i patru ciocuri de o¡el, Cu ciocul s-o ciocåne¿ti,
Cu patruzeci ¿i patru ciocuri de fier. La mine ca s-o porne¿ti.
Så te duci la ursita mea ursitå, Tot omul frumos,
De la bunul Dumnezeu datå, Orice båiat fålos,
Så te duci necontenit Så se facå uricios,
Printr-un sat neumblat, Numai cu båiat frumos.
De câni nelåtrat. Så nu poatå så mai stea,
Pe cine vei întreba Pe mine fårå a må vedea1.
Prin jud. Vla¿ca, descrisul la stea, care are de scop ca fata sau flåcåul
necåsåtorit så-¿i vadå cå are sau nu ursit ¿i care urmeazå så i se arate în vis, se
face în chipul urmåtor: „Miercurea, sau, dacå nu sunt stele pe cer, sâmbåta
seara, dupå ce au ie¿it stelele pe cer, vråjitoarea se dezbracå în pielea goalå,
apoi cu o batistå luatå de la cel cåruia îi descântå, vine în pragul u¿ii ¿i roste¿te
de trei ori urmåtorul descântec, fluturând mereu batista în vânt, în direc¡ia stelei2:
Tu stea ¥n vis s-o visez,
Logostea, Aievea s-o våz,
Toate stelele så stea, ªi unde oi vedea-o s-o cunosc;
Numai tu så nu stai, Cu biciu s-o ba¡i,
Så umbli-n lung ¿i-n lat La mine s-o aba¡i;
ªi la noi în sat, Cu biciu de foc,
Pânå unde-i gåsi Så nu-i vie a sta pe loc;
Scrisa lui N. Cu bici de curea,
La ea så te duci, Så nu-i vie a sta,
Cu biciu så plesne¿ti, Så nu-i vie a dormi,
Din somn s-o treze¿ti, Nici a odihni
La mine s-o trimi¡i, Pânå la mine n-o veni!
Dupå terminarea descântecului, vråjitoarea se îmbracå, batista o pune pe
perinå ¿i se calcå pe acea perinå, pe partea dreaptå. Peste noapte visezi pe acela
sau aceea care va fi partea celui pentru care se descântå“3.
1
A.M. Nour, Descântece ¿i vråji din popor, Craiova, 1912, pp. 36 ¿i 50.
2
Cred cå trebuie întregit: celei mai luminoase.
3
174 Tudor Pamfile
Alte ori se vråjesc stelele, pentru ca ele så adune frumuse¡ile altora, pentru
ceea ce vråje¿te, ca så fie ea cea mai plåcutå:
O stea, gostea, Voi ve¡i porni
Douå stele, gostele, La împårat cu împåråteaså,
Trei stele, gostele, La primar cu primåri¡å,
Patru stele, gostele, La våtav cu våtåvi¡å,
Cinci stele, gostele, La såtean,
ªase stele, gostele, La poporan,
ªapte stele, gostele, La mire cu mireaså,
Opt stele, gostele, Dragostele, ogostele
Nouå stele, gostele, ¥n apa asta î¡i las (sic),
Eu må culc, må odihnesc, Care s-a spåla,
S-a curå¡i, s-a lumina1.
Prin jud. Tutova, într-o vrajå de dragoste mai mare, rugåciunea cåtre trei
din cele mai strålucitoare stele pe care fata le prive¿te, este urmåtoarea:
Trei stele Duce-vå-¡i la rege ¿i la reginå:
Gogostele, Dragostea le-o fura¡i,
Duce-vå-¡i2 la-mpårat, la-mpåråteaså: Mândria i-o apuca¡i
Dragostea i-o fura¡i ªi-o aduce¡i la mine-n canå
ªi-o aduce¡i la mine în canå ªi-o låsa¡i.
ªi-o låsa¡i. Cele trei stele,
Trei stele, Gogostele,
Gogostele, Duce-vå-¡i la împåra¡ii ¿i împåråtesele,
Duce-vå-¡i la zâna cerului: Regii ¿i reginele, principii ¿i prin¡esele
Frumuse¡a i-o lua¡i La toate zânele lumii
ªi-o aduce¡i la mine-n canå ªi tot ce-i bun culege¡i,
ªi-o låsa¡i, La mine cu bra¡ul aduce¡i,
Trei stele, ¥n canå pune¡i,
Gogostele, Peste cap mi-arunca¡i!3
Alteori se vråjesc stelele pentru ca vacile cu lapte så-¿i capete mana pierdutå.
Iatå o astfel de vrajå din Bucovina:
1
Culegere din Valea-Seacå, Neam¡, împårt. de dl Preutescu.
2
Metatezå din duce¡i-vå.
3
„ªezåtoarea“, XIV, p. 104.
O stea ªapte stele

Obistea, Obistele,
Douå stele, Opt stele
Obistele, Obistele,
Trei stele, Nouå stele
Obistele, Obistele,
Patru stele, Care sunte¡i ale Floricii1 mele,
Obistele, De pe toate hotarele,
Cinci stele De pe toate ogoarele
Obistele, Mana ei så aduce¡i
ªase stele ªi-n pulpå så i-o pune¡i;
Obistele, Din pulpe în ¡â¡å
Din ¡â¡e în doni¡å!2
Vor mai fi ¿i alte soiuri de vråji.
¥n alte vremuri, prin abaterea de la unele forme mai mult ori mai pu¡in
obi¿nuite, se vor fi abåtut credincio¿ii ¿i vor fi fåcut, dupå nevoie, asemenea
vråji, cum de pildå este acest „descântec“ publicat de curând de d-l N. Iorga, în
care locul „craiului nou“ mi se pare a fi tocmai a unei stele-logostele, din vråjile
de mai sus:
„Crai nou, crai nou, crai nou, cununå de diiamantu petre scumpi; lunå
luminatå, tu e¿ti înu ceriu ¿i vezi ¿i pre påmântu. Eu, Enachi, Safta, ªtefanu
Miclescu(?), împreunå cu casa noastrî, nu putemu så ne odihnimu înu casa
noastrå, nici putem så ne ståvimu cu dobitoacea înu umbra casåi noastrea, nici
noi nu putemu så tråimu cu oamenii, ca lupulu ziua înu satu, ca må¡a cu cåinile,
ca voghiulu zioa, ca pasårile ceriului, ca calul cu albinele, ca ¿oricile cu mâ¡a,
ca gårgåunile cu omulu, ca ¿arpile cu drumulu, ca moara neferecatå, ca tålhariulu
vestitu, ca curva la pustiiu, ca doaå sabii într-o tiacå, ca ra¡a la uscatu, ca oile cu
lupulu, ca lupulu cu târgulu, – a¿e nu putemu så ne odihnimu înu casa noastrå
de pizma¿ulu, du¿manului, de råulu faptului. Lunå luminatå, tu e¿ti înu ceriu ¿i
vezi ¿i pe påmântu; noi ne vomu culca ¿i ne vomu hodini, iaru tu så nu te culci,
nici så te odihne¿ti; så vii la casa noastrå ¿i så rådici totu faptului din olaturile
casåi noastre ¿i di suptu pragulu casåi noastre ¿i dinu capulu nostru ¿i dinu
ocolulu vitiloru noastre ¿i dinu toate câte sântu ale noastre. Lunå lumina¡i, faptu
cu gåtlanu de lupu, faptu cu icre de broascå, faptu cu urmå de cerbu, faptu cu
1
Numele vacii.
2
Marian, Sårbåtorile, III, p. 218.
176 Tudor Pamfile
urmå de må¡å ¿i de cåine, faptu cu rumågåturi de sfredelu, faptu de mâncåturå

de cåine, faptu de måncåturå de cariu, faptu cu argintu viu, faptu cu sudoare de
calu, faptu cu ¿årpe, faptu de påru de ursu, faptu cu icre de broascå, faptu cu
sagnå de calu, faptu de noaå neamuri, faptu de noaå feluri. Lunå luminatå, vino
cu ucenicii tåi ¿i ne curå¡e¿te pre noi de totu faptulu dinu casa noastrå, ¿i cautå
pre celu ce ne-au fåcutu noaå faptulu ¿i, de va fi viu, så-lu duci totu faptulu de
la casa noastrå ¿i så-lu lepezi înu olaturile casåi lui, înu plomådeju cu påine ¿i
în putena cu bor¿ulu, în solne¡a cu sari ¿i înu capul lui, ¿i înu casa lui ¿i înu masa
lui ¿i înu agonisåta lui. Iarå¿u, de va fi mortu, så te duci ¿i så-lu pui pe mormåntu
lui. Iaru noi, robii lui Dumnezeu, Enachi, Sanda, ªtefan Miclescu(?), ¿i împreunå
cu toatå casa noastrå ¿i cu dobitocile noastre, så råmånemu cura¡i ¿i låmuri¡i, ca
argintulu celu strecuratu, cu maica ce ni-au fåcutu, iaru faptulu så piei cum pere
roa de soarea, så så ducå de pe capulu nostru ¿i så se ducå pe capul celui ce
ni-au fåcutu noaå faptulu. Aminu, aminu, aminu. 1828, Ghen. 14.
ªi, cându vei vede luna noaå, întåi så stai pe locu ¿i så råpezi så aducå o
påne începutå ¿i så cete¿ti carte acasta de noaå ori, ¿i så bei to¡i, ¿i så strope¿ti
vitele, ¿i pe totu loculu, ¿i så o cete¿ti în trei luni noaå, ¿i så fi¡i cura¡i; ¿i a¿e vå
vi¡i izbåvi de faptu“1.
1
„Revista istoricå“, I, pp. 17-18.
Partea a VII-a
DRUMUL ROBILOR
Sub numele de drumul sau calea robilor, calea råtåcitå, drumul sau calea
lui Troian sau Traian, calea laptelui, drumul orbilor, calea ¡iganului, calea
¿chiopilor, paiele ¡iganului1, crângul cerului, brâul sau brâul luminos al cerului2,
românii în¡eleg pânza fumurie care se vede bråzdând cerul aproape pe la mijloc,
în nop¡ile senine ¿i fårå lunå.
Credin¡ele ¿i povestirile poporului nostru, care se leagå de aceastå cale, în
afarå de cele pomenite, sunt urmåtoarele:
„Odatå un om a furat paie de grâu de la altul ¿i, fiind tras la judecatå, a
jurat cå nu a furat, cu toate cå påguba¿ul mersese pe urma paielor pânå la casa
ho¡ului. Dumnezeu, ca så arate lumii pe juråtorul strâmb, înfierându-l pe veci,
¿i ca så se ¿tie în veci ce mare påcat e så juri strâmb, a a¿ezat pe cer chipul
carului ¿i al cåru¡ei cu care furase juråtorul strâmb paiele, precum ¿i paiele
vårsate, de la locul lor ¿i pânå la casa ho¡ului“3.
O variantå ne spune cå ho¡ul era chiar fiul påguba¿ului ¿i cå paiele furate
erau duse într-un co¿4.
A doua variantå se aude prin jud. Dolj ¿i are urmåtoarea cuprindere:
„Un sârb a ¿terpelit un car de paie de la na¿u-såu ¿i a luat-o la drum.
A mers el cât a fost nopticica de mare. Pierit de fricå, ca så nu-l ajungå de
pe urmå na¿u-såu, plesnea boii cu sfârcul biciului, ace¿tia fugeau de la sfârâiau
copitele ¿i låsau numai scântei în urmå. De ce mâna boii mai tare, de aceea
carul se zguduia ¿i paiele cådeau jos cu toptanul.
Mergând el a¿a, se pomene¿te hodoronc-tronc cu lupul înaintea lui. Un
¿arpe rece îi trecu prin sân; ¿i cum el din fire e tare-n vârtute ¿i slab de minte, se
repede deodatå la boul din cea ¿i, apucându-l cu mâna de urechi, zice:
1
Dic¡ionarul limbii române, tom. I, part. II, p. 45.
2
Ibidem, tom. I, p. 645.
3
4
Ibidem.
178 Tudor Pamfile
– Stoa, doae bozenatå!, – ¿i cu securea în mânå, så plesneascå lupul drept

în cap.
Boii au cârmit carul cu pro¡apul spre miazåzi. Lupul a råmas încremenit ¿i
nu s-a mai mi¿cat nici pânå aståzi de acolo.
Carul de pe cer e cunoscut de to¡i. Cele dintâi patru stele îi sunt ro¡ile. Din
celelalte trei, cea dintâi e pro¡apul, cea de-a doua sunt boii ¿i cea de-a treia lupul.
Lângå boul de din cea, e altå stea micå (Alcor); aia-i Sârbul cu boul de
ureche. De cu searå, carul merge de-a-ndåratele spre miazånoapte ¿i råsårit, a¿a
încât despre ziuå se întoarce cu pro¡apul unde erau ro¡ile.
Pe drumul unde au cåzut paiele au råsårit stele, câte paie pe umbrar. ºåranii
îi zic drumul robilor“1.
A doua povestire o aflåm la macedo-romåni ¿i sunå precum urmeazå:
„Un fin odatå îl îndemnå dracul så se ducå så fure de la na¿ul såu, – så
facå råu la omul lui, ca lupul în domeniul lui.
Ce face dânsul? Merge la stâna na¿ului såu ¿i hai så-i fure laptele. ªi ce så
vezi? Nimeri ceasul când to¡i câinii dormeau, iar acei care îl sim¡irå nici låtrarå,
cåci îl cuno¿teau dintotdeauna.
Dupå ce umplu pieile (burdufurile) pe deplin, le încårcå frumos, î¿i luå
mågarul de cåpåstru ¿i p-aci ¡ie drumul.
Dumnezeu, care nu ¿tie ce-i somnul ziua sau noaptea ¿i care nu laså nimic
nevåzut, îndatå ce våzu ticålo¿ia aceasta, – ca finul så fure de la na¿, – la
moment trimise pe un înger så-i verse laptele din piei.
¥ngerul, mai al dracului decât Dumnezeu, ce-¿i zise?
– De unde loc, så-l vårs a¿a tot dintr-o datå; mai bine pu¡in câte pu¡in, ca
så se afle mâine ¿i urma celui care furå.
Astfel el zise ¿i-i face douå gåuri, numai så curgå laptele pu¡in câte pu¡in,
încât, pânå så meargå finul acaså, laptele tot se strecurå din piei.
Diminea¡a sculându-se na¿ul, vede cå gåle¡ile ¿i putinile sunt goale.
Cerceteazå încoace, cerceteazå încolo, întreabå pe unul, întreabå pe altul, pe
påstori, câini, nimic! Nimeni nu ¿tia ce se fåcu laptele. Când iese pu¡in mai
încolo, vede cå drumul albe¿te de lapte.
– ¥l prinseseråm pe ho¡, – zise el, – aci îl avem.
Apoi nu pierdu timp, ci apucå drumul dupå urma laptelui vårsat ¿i ajunge
pânå la casa finului.
– Måi, så-l månânce lupul, så-l månânce pe el acolo! – î¿i zise el mirat ¿i
nedumerit. Finul så-mi fi fåcut isprava aceasta?
Nu-i venea så creadå cum finul så fure de la na¿, cu nici un chip.
1
ªt. St. Tu¡escu, Din trecut, Giurgiu, 1901, pp. 7-8.
– Buna ziua, finule!

– Bine veni¿i, – såri dintr-o datå finul în picioare, ca cel cu musca pe nas.
Ce veste, na¿ule, ce vânt te aduce pe la noi?
Finul cerca s-o încurce.
– Finule, finule, eu nu venii så ¿ed, ci ¿tii cå vom strica cumetria?
– Ei, dar de ce na¿ule?
– De ce? Te faci cå nu ¿tii? Fiindcå fåcu¿i isprava la omul tåu, ca lupul în
domeniul såu. De asta.
– Na¿ule, na¿ule nu scoate foc din gurå, când eu n-am habar de nimic. Ian
spune-mi ¿i mie ce este?
Atunci na¿ul îi zise ce-i ¿i cum, dar finul nu vrea så audå cu nici un chip, ci
nega mereu, parcå ar fi apå de prescure. Atunci na¿ul îi scoase ¿i-i aratå urma
låsatå de lapte, care încå se cuno¿tea, ¿i-i zise:
– Ei, finule, ¿i acum vrei så-mi pui ochelari la ochi? Pe lup îl vedem ¿i
urma îi cåutåm, faci tu.
Dacå våzu finul cå se prinse în pra¿i, tåcu ¿i-i ceru pardon, så-l ierte.
– Eu o fåcui, tu så nu o faci, na¿ule, – îi zice el. Våd ¿i eu cå fui ticålos cu
fapta urâtå ce fåcui, dar lucru ce se fåcu, se fåcu.
Ce era så-i facå ¿i na¿ul! ¥l låså så ¿i-o afle de la Dumnezeu.
ªi drept minune råmase de atunci laptele vårsat ¿i neuscat, încât ¿i azi îl
vezi. De aceea se cheamå calea laptilui, Calea lactee1.
Afarå de aceasta, aproape pretutindeni se crede cå Drumul robilor a fost
fåcut de Dumnezeu spre a aråta celor scåpa¡i din robie calea întorsului în ¡ara lor.
Unii din ace¿ti robi se zice cå au fost lua¡i de tåtari; al¡ii cå ar au fost råpi¡i de
Cåpcâni sau Cåpcåuni; al¡ii cå au fost lua¡i de Traian, al¡ii cå au fost du¿i spre
miazåzi. Prin Oltenia se crede cå e vorba de robii lua¡i de turci ¿i du¿i în Turcia2.
Prin jud. Tecuci se poveste¿te cå odatå au plecat din Moldova o mul¡ime de
oameni ca så se ducå în ¡ara turceascå, så se plângå, de câte råutå¡i suferå Moldova.
Cum au ajuns acolo, la scaunul împårå¡iei, cine så le mai asculte lor jalba!
I-au pus turcii numaidecât la închisoare ¿i închi¿i au råmas multå vreme. Dupå
ce le-au dat drumul, au råmas acei moldoveni robi.
¥ntr-un rând, zice unul din cei robi¡i:
– Måi fra¡ilor, dar dacå ne-am lua noi încetul, hai-hai, ¿i-am pleca spre
Moldova!
– Ce vorbe¿ti tu, degeaba, mai frate, dar unde ¡i-i Moldova? A fi sute de
po¿te, måi, pânå acolo. O ¿tii tu? Cuno¿ti tu drumul, ca så mergi pânå acolo fårå
1
P. Papahagi, Din lit. pop. a arom., pp. 812-814.
2
Cred. rom. din com. Catanele, jud. Dolj, împårt. de d-l ªt. St. Tu¡escu.
180 Tudor Pamfile
ca så întrebi pe cineva? Când te-a auzi cineva cå întrebi de ¡ara noastrå, îndatå
pici la bånuialå, ¿i altå lecuire nu mai ai: moartea î¡i ¿tie de ¿tire!
Da celålalt, mai bun de cap, le-a zis:
– Hai måi; vom pleca atunci când vor fi turcii la rugåciune, – cå ei când
sunt la rugåciune, nu ies, så le torni plumb topit pe gât, – ¿i-am merge numai
noaptea, iar ziua ne-am ascunde prin pustietå¡i!
ªi a¿a au fåcut. Au plecat. Ziua ståteau tåinui¡i pe unde-i îndemna
Dumnezeu, iar noaptea se luau dupå drumul robilor ¿i zoreau înainte.
A¿a, s-a întâmplat ¿i dupå un an încheiat, au ajuns în Moldova1.
Prin alte pår¡i se zice cå e vorba de robii påmântului nostru, de noi, de to¡i,
care vom merge la judecata de apoi înaintea lui Dumnezeu, pe aceastå cale,
spre a ne da seama de toate câte le-am såvâr¿it în via¡å.
Prin jud. Tecuci se poveste¿te cå ni¿te pågâni au întâlnit o fatå care se
întorcea spre casa ei, cu cofele pline cu lapte, puse-n cobili¡å. Pågânii, cum au
våzut-o, au nåzuit la dânsa. Atunci laptele din cobili¡å s-a vårsat; el este dâra
albå de pe cer, care se cheamå Calea laptelui. Cobili¡a fetei cu laptele se vede pe
aproape, iar cine-i bun la Dumnezeu poate vedea ¿i fata, cum se ¿terge pe fa¡å
de laptele care a umplut-o peste tot2.
Nu va fi lucru de mirat dacå ¿i prin Rusia se va povesti cå aceastå cale a
laptelui s-a fåcut de când o zânå, mergând ¿i-a vårsat cana cu lapte3.
Aceastå cale româncele o zugråvesc pe ouåle de la Pa¿ti, precum aratå figurile
de mai sus: 8 a. în jud. Muscel4, 7 b. în jud. Dâmbovi¡a, ¿i 7 c. în jud. R.-Sårat.
Fig.7.
1
2
Idem.
3
4
C. Rådulescu-Codin, S. Mihalache, Sårbåtorile poporului, Bucure¿ti, 1909, p. 50.
Variante din jud. Tutova ¿i Buzåu, în Colec¡ia de ouå încondeiate de Maria I. Panaitescu,
unde se gåsesc chipurile b. ¿i c.
Cuprins
NOTÅ ASUPRA EDIºIEI ............................................................................... 5
PREFAºÅ ........................................................................................................ 7
Partea I. CERUL ............................................................................................. 9
Partea a II-a. SOARELE .............................................................................. 21

1. Soarele ............................................................................................ 21
2. Povestea ciocârliei .......................................................................... 45
3. Povestea florii-soarelui ................................................................... 51
4. Povestea cicoarei ............................................................................ 57
Partea a III-a. L U N A ................................................................................. 59

1. Luna ............................................................................................... 59
2. Lunå nouå ....................................................................................... 68
3. Lunå plinå ...................................................................................... 84
4. „Câte-n lunå, toate“ ........................................................................ 86
Partea a IV-a. ¥NTUNECIMILE DE SOARE ªI LUNÅ .............................. 95

Partea a V-a. DRAGOSTEA SOARELUI PENTRU LUNÅ ..................... 101
Partea a VI-a. STELELE ............................................................................ 147

1. Înstelarea ...................................................................................... 147
2. Stelele ........................................................................................... 154
3. Stelele cåzåtoare ........................................................................... 165
4. Stelele cu coadå ............................................................................ 168
5. Vråjile la stele ............................................................................... 171
Partea a VII-a. DRUMUL ROBILOR ........................................................ 177
Printed and bound in Romania
by

5 Cerul

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5 Cerul

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tudor Pamfile

Colec¡ia ªtiin¡e sociale

© Editura Paideia, 2001

Descrierea CIP a Bibliotecii Na¡ionale

Edi¡ie îngrijitå de Antoaneta Olteanu

Textul de fa¡å al acestei edi¡ii este acela al edi¡iei princeps – Våzduhul.

Propusesem nu de mult un plan pentru culegerea materialului ¿i întocmirea

Sunt înså ¿i credin¡e care desfac zidirea påmântului de cea a cerului, ce se

Alte colinde, ardelene¿ti ¿i din ¡arå, vorbesc ¿i de patru stâlpi de argint:

El nu se mi¿cå niciodatå în afarå de cutremure; când se clatinå ¿i påmânt,

Pe alocuri se crede cå, înainte de deschidere, se vede întâi o dungå albastrå,

– Måi, så ne-mbucårim bine în astå searå, cå mâine avem så ducem la

Interesantå este ¿i urmåtoarea povestire.

Al¡ii spun cå e scaunul lui Dumnezeu, cå este cununa lui Dumnezeu ¿i a

– Dar laså, fatå frumoaså, – zis-a feciorul de-mpårat, – cå tu singurå e¿ti

ªi îndatå s-aude ¿i altul, din patul împåråtesei:

Alta cå soarele se-nsoarå c-o fatå de om våduv, izgonitå de acesta. Ea a

Se duce el printr-un sat, îl întâlne¿te un om:

– Ei, las c-o ajung eu!

– Da pe Petrea de ce l-ai båtut?

vråjma¿ului, – ale dracilor, – care de la cåderea lor au råmas în cer, – ¿i le face

De cåldurå, ca ¿i de frig, soarele suferå ca ori¿icare om. La Vinerea-Mare,

– Cum de ai venit aici? – îi zice ea.

Când soarele råsare în nori, vremea se va strica peste zi1.

de un iepure ¿chiop1, ori numai de un leu, care va merge slobod pânå la

Aici se crede cå soarele se odihne¿te „cât ai clipi“, mâncând un col¡ de

întrecere între vânt, pe de o parte, ¿i soare ¿i ger pe de alta, pe care o au aproape

Când soarele apune, fiind cu totul acoperit de nori, se crede cå nu peste

– Så dea Dumnezeu ca cåme¿ile ce-a cusut de mire pânå mâini diminea¡å,

Soare, soare, Ca Sfântul soare

Pe lângå legendele cunoscute1, – douå de toate, – se dau aici urmåtoarele

adevårate. Cine n-a crede, întrebe pe al¡ii ¿i aducå-mi dovadå, så må închin ¿i

drumul spre castelul lui Ciocârlan-craiul? Feciori de crai ¿i de împåra¡i, sute ¿i

¥i spune ¿i Liei împåratul, ¿i fata råmâne galbenå, ca ceara cea curatå.

– Då, må gândesc departe.

Of, bat-o pustia ¿i amarul de dragoste, cå rea-i când te apucå în fierturile

ªi råspunse cel chip de balaur:

– Haide, zice Dumnezeu. Mergi înapoi în påmânt ¿i-mi adå, de unde ai

¿i så arunce în apå curgåtoare firul de busuioc sau floarea ce-o ¡inea

Pe valea lui Zgaidarac Seara s-adunå

Când luna stråluce¿te curatå, e semn de vreme bunå1.

Sånåtate. Copiii sar în sus când o våd ¿i cântå:

Sånåtate ¿i pâine: Se strigå în mijlocul cur¡ii:

Cu privire la bani, se crede cå este bine ca fiecare så se îngrijeascå så aibå

Så-¡i li badzi tu fra¿i, Så le bagi în fårå¿,

– Eu månânc pâine ¿i sare.

– Crai nou în ¡arå! Tot una

„Când e lunå nouå, nu se cade så pomene¿ti de nimic råu, cåci atunci

4. „C¢TE-N LUNÅ, TOATE“

Atunci Dumnezeu, våzând påcatul acesta, s-a încrâncenat ¿i i-a luat cu

Avea un palat cu ziduri numai ¿i numai de aur ¿i cu trepte de nestemate, de

Domnului i se fåcu milå, våzându-l pocåit în suflet, ¿i îl ridicå prin våzduh,

¥NTUNECIMILE DE SOARE ªI LUNÅ

Dupå credin¡ele poporului român de pretutindeni, întunecimile sau

Dupå spusele unora, vârcolacii ar fi câinii lui Dumnezeu1, ni¿te câini ca

Când se întâmplå întunecimea, prin unele pår¡i, oamenii trag clopotele de

Pe alocuri se crede cå întunecimea de soare se întâmplå din pricinå cå

DRAGOSTEA SOARELUI PENTRU LUNÅ

cu drag la domni¡ele ce culegeau flori cu mireasmå neîntrecutå de prin tufi¿urile

Vede¡i, må copii, ce ne a¿teaptå? ªi când eu am dat calului jåratec, voi v-a¡i

Cu sosirea nop¡ii, împåra¡ii, împåråtesele, prin¡ii, cråiesele începurå a pleca

Sora soarelui, Pân-la-naltul cer!

ªi el råspundea, Soar’le se uita,