Impostura intelectualilor publici postcomuniști

Camelia Cușnir, Discursul intelectualilor români după 1989, Editura Institutul

European, Iași, 2017

O carte științifică având o miză deosebit de importantă, aceea de a reliefa impasul

ontologic al intelectualității publice din România postcomunistă, propensiunile
nedemocratice ale acesteia și relaționarea ambiguă cu puterea politică, lucrarea Cameliei
Cușnir merită analizată deoarece traduce într-un limbaj de specialitate o parte din
numeroasele învinuiri care le-au fost aduse intelectualilor „enciclopediști”, cum îi numește
Sorin Adam Matei, și care au fost formulate până acum preponderent la nivel publicistic și
polemic. Cu alte cuvinte, ținuta academică a cărții îi conferă o respectabilitate care nu poate
fi persiflată expeditiv de către protagoniștii discursului analizat pe motiv de diletantism,
ranchiună sau partizanat.
Sigur, lucrarea putea fi mai analitică, mai puțin descriptivă, putea angaja o
bibliografie mai largă și, nu în ultimul rând, putea beneficia de concluzii mai ferme și mai
elaborate. Dar aceste neajunsuri nu scad prea mult din meritul principal al cărții, acela de a
aduce în prim plan, cu ajutorul unei metodologii sistematice (analiza critică de discurs),
formația intelectuală pronunțat antidemocratică a intelectualilor publici postcomuniști,
respectiv dificultățile etichetării acestora drept intelectuali, datorită unei relații delicate și, aș
adăuga, lipsită de respectabilitate, pe care aceștia o întrețin cu puterea politică.
Cu ajutorul lui Pierre Bourdieu, autoarea identifică încă de la început escamotarea de
către intelectuali a istoricității propriului discurs: „«Cei care pretind a avea monopolul asupra
gândirii lumii sociale nu sunt de acord să fie gândiți la rândul lor din punct de vedere
sociologic»” (p. 33). Nu sunt, deoarece se consideră instanțe de înțelepciune atemporale, ale
căror poziționări și verdicte ar avea o valabilitatea generală, indiferent de timp și spațiu.
Mai departe, consultând minuțios publicistica și blogurile personale ale unor
intelectuali ca Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici, Stelian Tănase, dar
și mulți alții, reuniți sub egida Grupului pentru Dialog Social (GDS), autoarea se oprește
asupra pozițiilor exprimate de către aceștia în contexte bine definite, și anume alegerile
prezidențiale din anii 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2009 și, respectiv, 2014. În cadrul
fiecărei dintre aceste campanii electorale, sunt avute în vedere identitățile și rolurile publice
asumate de către intelectuali, valorile interiorizate, dar mai ales cele respinse și chiar
stigmatizate, și, per ansamblu, poziționarea față de puterea politică.
În același timp, ne este prezentată o tipologie tripartită a intelectualilor, începând cu
cei care aleg neimplicarea în spațiul public, dar care nu înseamnă evident că ar fi total
imparțiali din punct de vedere ideologic, continuând cu intelectualii critici la adresa puterii
politice în general și terminând cu acei intelectuali care se pun voluntar la dispoziția puterii
și joacă rolul de „consilieri ai prințului”. Dintre toți aceștia, doar intelectualii critici merită
realmente numele de intelectuali, de contestatori permanenți ai derapajelor puterii politice,
indiferent de forma contextuală pe care o îmbracă. Autoarea își argumentează teza pornind
de la celebra afacere Dreyfus de la sfârșitul secolului XIX, când ofițerul francez de origine
evreiască Alfred Dreyfus este condamnat pe nedrept pentru spionaj în favoarea Germaniei.
În urma unui val de indignare publică, cei care îi vor lua apărarea vor fi etichetați în mod
condescendent drept „intelectuali” de către partizanii conservatori ai republicii franceze.
Acesta este deci sensul, încetățenit în timp, al termenului intelectual, acela de critic, de
inspirație iluministă, al puterii politice, de apărător al valorilor universale ale omenirii și al

1
tuturor celor oprimați și nedreptățiți din motive etnice, rasiale, sociale sau sexuale. Din acest
punct de vedere, lăsând la o parte autoritatea pe care o pretind atunci când se exprimă public
asupra unor subiecte pe care nu le cunosc suficient, intelectualii publici postcomuniști sunt
niște impostori.
Fără a intra în amănunte, deosebit de numeroase și de savuroase, este instructiv de
urmărit cum discursul intelectualilor publici nu s-a schimbat prea mult în ultimul sfert de
veac. Printre constantele sale se numără polarizarea socială (învrăjbirea diferitelor categorii
sociale, mai exact contrapunerea, în anii 1990, a studenților împotriva muncitorilor și/sau a
pensionarilor), agresivitatea ideologică antiprogresistă în general și anticomunistă în
particular, și, după 2000, un partizanat politic tot mai pronunțat. „Începând cu 1996, valorile
de dreapta sunt apreciate în discursurile analizate în vreme ce valorile de stânga sunt
stigmatizate, explicația venind desigur din istoria trăită în ultima jumătate de veac, dar și,
poate, dintr-un soi de relație nereușită cu grupurile defavorizate ale societății. Această
poziționare inedită a celor mai vizibili intelectuali publici din România drept intelectuali care
asumă valori de dreapta ar merita o mențiune specială poate și pentru că, în raport cu tradiția
franceză, eticheta «intelectual de dreapta» este considerată o contradicție în termeni
deoarece, din perspectivă istorică, gânditorii conservatori s-au poziționat public drept
adversarii intelectualilor chiar dacă se reclamau și ei din valorile Republicii” (p. 353).
Radicalismul de dreapta și „etichetarea forțelor de stânga sub stigmatul comunismului este
o constantă în toate discursurile analizate (...), fără să se fi înregistrat o evoluție discursivă
semnificativă deși condițiile istorice s-au schimbat. Acest tip de etichetare a contribuit la
cvasi-absența asumării valorilor de stânga în spațiul politic românesc” (p. 354).
Intelectualii publici au susținut deschis proiectele politice și președinții de dreapta și
le-au cosmetizat imaginea chiar și în situații delicate, în timp ce orice proiect sau candidat
mai la stânga în raport cu status-quo-ul, dar nu neapărat de stânga, deși asta reprezintă o cu
totul altă discuție, a fost ridiculizat, demonizat și respins în general fără nuanțe. Pe cale de
consecință, avem de-a face cu un caz clasic de ceea ce Julien Benda numea „trădarea
cărturarilor”: transformarea voluntară a acestora în consilieri ai puterii politice și renunțarea
„la principala funcție asimilată poziției de intelectual din întreaga literatură dedicată
subiectului, și anume aceea de critic al puterii”. Parafrazând pe scurt cuvintele inspirate ale
lui Ion Luca Caragiale, intelectualii publici postcomuniști sunt sublimi, dar lipsesc cu
desăvârșire.