CULTURĂ ȘI SOCIETATE

DE LA ILUMINISM LA ROMANTISM

1. Caracteristici generale; rolul bibliotecillor și societăților științifice

Într-o epocă de afirmare a cunoștiinței naționale, pe de-o parte, de tranziție spre principii de
organizare socio-economică în spiritul liberalismului, pe de altă parte, cultura este strâns
legată de cerințele dezvoltării societății; prin haina pe care o imbracă - cultura în limba
română - și prin dimensiunea socială și politică a conținutului, ea se constituie într-un
important factor al luptei pentru libertate socială și națională. În special, în țările aflate sub
dominații sau stăpâniri străine - cum a fost și cazul Țărilor Române - cultura se află, în
aumite intervale de timp, pe primul plan al mișcării de redeșteptare națională, ținând locul
acțiunilor politice revoluționare, imposibil de organizat în condițiile existenței unor regimuri
politice deosebit de represive.
Marele istoric francez Alfred Rambaud aprecia că redeșteptarea la români a venit mai întâi
în plan cultural-spiritual, prin Școala Ardeleană, prin școlile naționale de la Iași și București,
într-o a doua etapă, ea afirmându-se și în plan politic.
Iluminismul, așa cum s-a scris, este un curent sau o mișcare de idei care se exprimă prin
intermediul culturii, dar nu se reduce la ea; el cuprinde și sfera socială și politică, multe dintre
reformele împaraților luminați din Imperiul Habsburgic - Maria Tereza și Iosif al-II-lea -
purtând amprenta acestui curent de idei; mai ales politica reformatoare a lui Iosif al-II-lea, s-a
ânscris pe linia acestui curent de idei, cu trăsături specifice Imperiului și componentelor sale:
iosefinismul. În principatele dunărene, doctrina absolutismuluiluminat, proprie unora dinre
domnii fanarioți, precum Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti ș.a., s-a tradus printr-o
serie de reforme, începând ce cele din anii 1746-1749, cele mai multe dinre ele, însă având să
eșueze datorită racilelor profunde ale sistemului.
Mai consistente aveau să fie reformele de caracter iluminist pe terenul politicii culturale, în
primul rând în domeniul învățământului. Învățământul în limba națională s-a afirmat o
îndelungată perioadă de timp, în toate provinciile istorice românești, sub patrimonul Bisericii:
al bisericii ortodoxe în Principatele dunărene, al bisericilor greco-catolică și ortodoxă în
Transilvania.
Un rol impoprtant pe linia contactului cu gândirea si cultura europeană îl au bibliotecile. În
Principatele Roamâne, până la apariția bibliotecilor publice, destul de târziu, o data cu
Regulamentele Organice, importante au fost bibliotecile aparținând mitropoliilor sau
diferitelor mănăstiri, precum și instituțiilor de învățământ. De asemene, importante au fost
bibliotecile particulare aparținând unor mari boieri sau unor prelați. În Țara Românească, de
pildă, sunt cunoscute bibliotecile aparținând unor mari boieri.
În Transilvania, de asemenea, din epoca Luminilor datează constituirea fondurilor de
biblioteci de pe lângă diferite instituții de învățământ de nivel înalt, precum și constituirea
unor mari biblioteci particulare aparținând unor figuri reprezentativeale etniei maghiare sau
săsești.
 O formă specifică de manifestare a culturii naționale au constituit-o diferitele societăți
cultural-științifice și literare. Cel mai vechi proiect de constituire a unei societăți culturale
românești datează din 1795 sub numele de Soțietate filosofițească a neamului românesc în
mare Prințipat al Ardealului, .
În Principatele dunărene, prima societate culturală lua ființă la București sub numele de
Societatea literară greco-dacică. Ea grupa invățați greci și români, pe linia unei vechi tradiții
de colaborare.
Din anul 1845, un rol important pe plan cultural - ar și politic - îl are, în aceeași direcție a
strângerii legăturilor dintre tineriiromâni și a promovării ideii naționale, o altă societate,
înființată la Paris, anume, Societatea studenților români. care și-a adus contribuția,
însemnată, la pregătirea ideologică a revoluției de la 1848.

2. Începuturile presei române

Un mijloc deosebit de important, specific epocii moderne, de exprimare a diferitelor
domenii ale culturii naționale, îl constituie presa.
Cele mai vechhi publicații românețti au fost efemere: ,,Courrier de Moldavie” ,,Fama
Lipscăi pentru Dachia” ,,Chestionarul românesc” ,,Biblioteca românească” apărute în cateva
numere. În sfârșit, cu adevărat presa românească își începe existența în anul 1829, prin
apariția, mai întai în Țara Românească, apoi n Moldova, a gazetelor ,,Curierul românesc”
și ,,Albina românească”, din inițiativa și sub redacția lui I.Heliade-Rădulescu și Gh. Asachi.
Prin cultivarea limbii naționale, prin afirmarea năzuințelor de progres social și politc, de
luminare a păturilor largi ale societății, de afirmare a ideii unității naționale, aceste gazete vor
avea un rol important în cadrul procesului de făurire a culturii române moderne.
Direcția națioanală în cultura românească era afirmată cu vigoare în anul 1840 dencunoscuta
revistă ,,Dacia Literară”, redactată de Mihail Kogălniceanu, suprimată de cenzură în același
an, apoi, din 1844, de ,,Propășirea” sau ,,Foaia științifică și literară” a aceluiași, în paginile
cărora iși fac loc idei sociale și politice, mărturisind crezul general de la 1848. Își aduc
contribuția la afirmarea acestui crez în deceniul premergător revoluției și publicațiile
științifice cu caracter istoric, menite a milita pentru idealul unității ți idependenței
naționale: ,,Magazin istoric pentru Dacia” sub redacția lui Nicolae Bălcescu precum
și ,,Arhiva Românescă” sub redacția lui Mihail Kogălniceanu.
Un moment important parcurge presa în timpul revoluției de la 1848. La București apar
câteva publicații care se fac organe de probagandă și informare ale guvernului provizoriu.
Prin conținutul și amploarea ei, presa românească din perioada premergătoare revoluției de
la 1848 - o primă etapă a presei în limba națională -, în general, a avut un rol important în
formarea piritului public, în pregătirea ideologică a revoluției românilor, de o parte și a alta a
Carpaților; ea s-a impus ca o verigă importantă în procesul de formare și afirmare a
conștiinței naționale a poporului român.
3. Științele umaniste și literatura beletristică
Un rol foarte important în afirmarea identității naționale l-au avut disciplinele umaniste și
literatura beletristică.
În domeniul științelor umaniste, istoriografia a constituit obiectul predilect al preocupări-
lor cărturarilor ardeleni - alături de activitatea școlară propriu-zisă - această disciplină fiind
pusă în slujba luptei de emancipare politică a românilor ardeleni, a poporului român, în
general.
Samuel Micu a elaborat la început câteva lucrări mai modeste, apoi, într-o a doua etapă, a
redactat promcipala sa lucrare de amploare, în 4 volume, Istoria, lucrările și întâmplările
românilor în care tratează istoria românilor din toate provinciile românești, de la origini până
la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Gh. Șincai este autorul celei mai importante sinteze a românilor din seria celor alaborate de
cărturarii ardeleni, și cea mai erudită sin câte se scriseseră până la aea dată : Heronica
românilor și a mai multor neamuri, redactată în răstimp de peste trei decenii; bazată pe o
documentare amplă, ea duce istoria românilor de la origini până la începutul secolului XVIII-
lea; în întregime această operă avea să fie tipărită postum.
P. Maior este autorul lucrării Istoria pentru începutul românilor în Dacia, singura dintre
sintezele istorice ardelene care a văzut lumina tiparului în timpul vieții autorului.
I. Budai-Deleanu, cunoscutul autor al capodoperei literare, Țiganiada, de asemenea a avut
preocupări de , pe linia sublinierii acelorași mari idei, servind cauza luptei naționale; a
elaborat lucrareaistorie în limba latină, De originibus populorum Transylvaniae, din motive
de ordin politic-național, demonstrând originea pur latină a românilor.
În rândul lucrărilor istorice reperzentative pentru spiritul Școlii Ardelene se numără și
lucrarea lui Ioan Monorai, Scurtă conștiință a lucrărilor Dachiei și mia ales ale Ardealului,
rămasă în manuscris, în care el, insitând asupra evenimentelor de la sfârșitul secolului al
XVIII-lea, spre deosebire de alți cărturari ardeleni, privește cu înțelegere răscoala din 1784,
în frunte cu Horea.
Prin conținutul lor, toate aceste lucrări au oferit o bază ideologică mișcării de emancipare
națională a românilor din Transilvania; ele au dezvoltat amplu ideile lui D. Cantemir și ale
cronicarilor din secolul al XVII-lea, privind originea și continuitatea istorică, la acestea
adăugând - în polemica cu adversarii - îndemnul, cel mai adesea subînțeles, la lupta pentru
emancipare socială și politică, pe linia modelului oferit de strămoși.
Departe dea se ridica la nivelul celei ardelene, istoriografia din Țara Românească și
Moldova, din ultimrlr decenii ale secolului al XIX-lea, ocupă totuși un loc important în istoria
culturii din această epocă. Ca și istoriografia din TRansilvania, ea era chemată sa raspundă
exigențelor societății, să reflecte într-un fel sau altul aspirațiile acestei societăți.
Mai importante pentru relatare evenimentelor din ultimele deceniii ale secolului al XVII-lea,
sunt lucrările banului Mihai Cantacuzino, unul dintre marii boieri din Țara românească cu
roluri importante în desfășurarea evenimentelor.
Un alt mare boier, cu preocupări istorice, implicat în evenimentele care s-au succedat păcii
de la Kuciuk-Kainargi, a fost Ienăchiță Văcărescu. După Dimitrie Cantemir, în ordine
cronologică, acesta este al doilea cărturar care redactează o istorie a Imperiului Otoman, sub
titlul Istorie a preaputernicicilor împărați otomani.
O scriere importantă de scrieri istorice, cele mai multe elaborate înainte de 1821, care au
rămas în manuscris - unele pânp în ziua de azi - aparține câtorva autori romîni proveniți din
rândurile unei pături sociale modeste, alta decât a marii boierimi. Ne referoim la scrierile lui
Dionisie Eclesiarhul, Zilot Românul și Naum Râmniceanu.
Valențe noi pe linia promovării spiritului romantic revoluționar și a integrării în mișcarea de
redeșteptare națională cunoaște istoriografia în deceniile IV-V ale perioadei premergătoa-
re revoluției de la 1848.
Rolul educatic-patriotic al istoriei era afirmat într-un spațiu nou,la 1843, de către Mihail
Kogălniceanu, în al său cunoscut ,Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională.
Minită săservească idealurilor de luptă pentru independență și unitate națională, de progres
social, cunoașterea trecutului istoric, mai ales al moomentelor sale de glorie, trebuie sa aibă -
și a avut - un rol deosebit de însemnat în procesul dezvoltării ideologiei naționale, al afirmării
conștiinței naționale.
În aceeași direcție se înscriu lucrările lui Nicolae Bălcescu, începând cu Puterea armată și
arta militară de la întemeierea Principatului Valachiei până acum, cunoscutul studiu publicat
în 1844 în revista lui Kogălniceanu.

În domeniul lingvisticii, sunt de reținut cu deosebire realizările Școlii Ardelene. În

Principatele Române sunt elaborate câteva lucrări de gramatică mai modeste, dar nu lipsite d
profunde semnificații. Ptima dintre ele este lucrarea lui Ienăchiță Văcărescu, Observații sau
băgări de seamă asupra regulilor și orânduielilor gramaticii românești. O a doua lucrare de
graamatică, mai importantă, va fi tiparită la o distanțp de peste două decenii; este Gramatica
lui I. Heliade Rădulescu.
Un rol important în sfera preocupărilor filologice din Țara Românească, în perioada
premergătoare revoluției de la 1848, îl ocupă cărturarul ardelean August Treboniu Laurian,
care cultivă exagerările latiniste în domeniul lingvistic, așa cum se vede în lucrarea sa de
gramatică.
Ca și la alte popoare, literatura beletristică a ucat un rol foarte important în ceea ce privește
afirmarea trăsăturilor specifice ale comunității naționale. Pe linia afirmării literaturii naționale
remarcabil afost efortul de o parte și de alta a Carpaților.
Cel mai reprezentativ pentru spiritul Luminilor,în Țara Românească, este însă Barbu Paris
Mumuleanu, a cărui creație de factură patriotică și moralizatoare, fac din el o figură
reprezentativă a iluminismului din Principatele Române, tipică mai ales pentru generația
contemporanilor lui Tudor Vladimirescu.
În Moldova acest gen literar este reprezentat de Gh. Asachi, cu versurile sale de factură
istorică, și mai ales de creația lui Costache Conachi, cu temarică sentimentală, dar și cu
evidente conotații social-politice, în spirit iluminist.
Proza literară propri-zisă din epoca Luminilor este reprezentată în primul rând de cunoscuta
lucrare a lui Dinicu Golescu, Însemnări ale călătoriei mele.
4. Începutul afirmării științelor exacte
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în domeniul științelor
exacte este vorba, de asemenea, de începuturi, legate mai ales de traduceri sau prelucrări după
operele unor autori străini, destinate, de obicei, a servi ca manuale școlare.
Astfel în domeniul matematicii, se tipărește,un manual intitulat Elemente aritmetice arătate
firești. În Țara Românească, Gh. Lazăr redactează manuale de aritmetică șă trigonometrie,
după lucrările învățatului german Chr. Wolf, din păcate rămase în manuscris; în schimb în
Moldova, cursurile de algebra, geometrie și trigonometrie, traduse de Gh. Asachi în
românește după opera matematicianului francez Bezout, vo vedea, peste ani, lumina tiparului.
În domeniul geografiei, prima lucrare în limba română De obște geografie, este o prelu-
creare realizată după opera francezului Claude Bouffier.
Într-un alt important domeniu științific, al medicinei, sunt de remarcat o serie de lucrări în
Principatele dunărene, ăn intervalul de la sfârșitul epocii luminilor, aparținând doctorilor
Ștefan Piscupescu și Constantin Caracaș. În Transilvania, trebuie remarcată activitatea
activitatea doctorului Piuariu-Molnar, reputat oculist, autor al primei lucrări științifice în
domeniul medicinei, scrisă de un român.
Într-un alt domeniu, al științelor economice, ca și în alte domenii la care ne-am referit, nu
este vorba de lucrări originale. În Transilvania , doctorul I. Piuariu Molnar publică lucrarea
Economia stupilor. În ,,Propășirea”, întemeiata de M. Kogălniceanu, I. Ionescu de la Brad
publică studiul său, Îmbunătățiri în agricultura noastră, în care , printre altele, preconizează
necesitatea înființării uni institut și a unei ferme-model.
Caracteristică pentru această fază în evoluția diferitelor domenii științifice a fost străduința
de a se consacra cele mai multe dintre ele ca discipline în învățământul superior în limba
națională și, totodată, de a asigura dezvoltarea lor viitoare prin formarea primelor serii de
specialiști în înțelesul modern al cuvântului.