Funcţia persuasivă este o funcţie de convingere.

Însă este necesar să remarcăm că funcţia în cauză se

realizează în forma ei optimă de la bun început în discursul etic în şi prin realizarea primelor două
funcţii, cea cognitivă şi cea normativă. Înainte de a se constitui ca funcţie a discursului etic,
persuasiunea este prezentă în sfera concretă a vieţii morale, deoarece opinia publică recurge
spontan la toate procedeele indicate, încît discursul etic este, din acest unghi de vedere, o expresie
teoretizantă a opiniei publice, iar autorul discursului un reprezentant sau un mandatar al ei. Funcţia
educativă a eticii a fost dezvăluită încă în antichitate de Platon şi Aristotel. Pentru Platon cunoaşterea
binelui are un efect nemijlocit educativ, ea antrenează direct respectul şi practicarea lui, iar pentru
Aristotel, cunoaşterea binelui nu antrenează direct şi respectarea sau practicarea lui, deoarece există
atîţia oameni care ştiu ce trebuie să facă, şi totuşi nu fac ceea ce ştiu că trebuie să facă. După
Aristotel moralitatea indivizilor are două izvoare: pe de o parte, cunoaşterea binelui şi, pe de altă
parte, experienţa repetată şi fixată în obişnuinţă. În opinia unor filosofi, posibilităţile formative ale
eticii sînt reale, dar sînt concomitent şi limitate, pentru că sînt condiţionate de o serie de factori
extrinseci şi contextuali, sau intrinseci discursului etic18 . Posibilităţile educative ale eticii sînt
condiţionate de un şir de factori: – existenţa unui fond prealabil de moralitate în colectivul subiecţilor
receptori sau educaţi, fond ce indică simptomatic nivelul general de moralitate al colectivelor din
care ei fac parte. Etica numai explică, orientează, cristalizează, întemeiază şi, implicit, dezvoltă un
fond prealabil de moralitate; – acţiunea unor factori f