Capitolul I:Introducere

Mediul și oamenii
Variat şi armonios, pitoresc şi bogat, teritoriul de la Dunăre, Marea Neagră şi Carpaţi a fost un cadru natural
propice vieţii din cele mai vechi timpuri: diversitatea reliefului, mulţimea apelor care-l străbat, clima relativ blândă -
toate au contribuit la aşezarea succesivă pe acest pământ a multor seminţii umane. Astfel, la confluenţa unor mari
arii culturale şi de civilizaţie, populaţiile care s-au stabilit în chip durabil pe acest teritoriu s-au dezvoltat în strânsă
legătură cu mediul geografic, creând o cultură şi o civilizaţie cu trăsături specifice.
Aşezare-Teritoriul României de azi este aşezat în sud-estul Europei, la intersecţia paralelei de 45° şi a
meridianului de 25°, în plină zonă temperată. Prin Dunăre este legat de Europa Centrală, iar prin Marea Neagră se
deschide spre Orient. Munţii Carpaţi îl străbat de la nord spre sud, apoi, întorcându-se la „curbură”, de la est spre
vest, şi se închid în sfârşit ca o cetate urcând iarăşi către nord.
Înfăţişarea pământului ţării noastre face din el una dintre cele mai variate şi mai armonioase zone din
întreaga Europă. În mijloc, Podişul Transilvaniei, înconjurat de Munţii Carpaţi, este străbătut de multe cursuri de
apă şi este favorabil practicării agriculturii şi stabilirii de aşezări umane. La rândul lor, Carpaţii - prin aşezarea şi
înălţimea lor caracteristică, prin văile care-i străbat şi prin bogăţiile naturale de care dispun (păşuni, lemn,
zăcăminte minerale) - au jucat un rol deosebit de important în cursul istoriei desfăşurate în această parte a
continentului.Regiunile subcarpatice au un relief blând, cu înălţimi ce nu depăşesc 5-600 m. Acoperite de păduri şi
livezi, dealurile acestor regiuni au şi bogate rezerve de sare, petrol şi cărbune. În prelungirea lor se află podişurile
(Podişul Moldovei sau Podişul Dobrogei), care coboară lin către câmpii (Câmpia Tisei spre vest şi Câmpia Română
spre sud), cu soluri bogate, extrem de propice celor mai diverse culturi agricole.
Locuire şi ocupaţii-Oferind condiţii prielnice vieţii, teritoriul României a fost locuit din vremuri foarte
îndepărtate, aşa cum o arată importantele urme arheologice descoperite în întreaga ţară. Astfel, numeroase
aşezări stabile au populat depresiunile, dar şi zona montană, zonele de deal, podiş şi câmpie. Toponimele,
hidronimele şi oronimele intrate în istorie cu mii de ani în urmă, şi păstrate de-a lungul timpului, sunt şi ele dovezi
ale vechimii locuirii în această zonă.
Varietatea resurselor a atras după sine o mare varietate a îndeletnicirilor. Foarte veche şi importantă este,
între acestea, agricultura, ocupaţie eminamente sedentară, practicată din vremuri străvechi. La ea se adaugă
creşterea animalelor, în special păstoritul în zonele de deal, cultivarea viţei de vie şi a pomilor fructiferi, iar spre
Dunăre pescuitul.
Strâns legate de distribuţia resurselor naturale, meşteşugurile au fost diverse, evoluând în timp de la
activităţi casnice la activităţi manufacturiere şi apoi industriale tot mai complexe. Comerţul intern şi extern a fost
intens, Marea Neagră şi Dunărea conferind zonei o importanţă deosebită în sistemul reţelelor şi rutelor comerciale.

Construirea imaginii trecutului

Apariţia istoriei ca ştiinţă este nemijlocit legată de ponderea dobândită, în reconstituirea trecutului, de
izvoarele istorice. Descoperite, clasificate, comparate şi puse la dispoziţia istoricilor de către o serie de ştiinţe
auxiliare, izvoarele istorice alcătuiesc materia oricărei lucrări de istoriografie. Istoriografia operează cu o cronologie
univocă, decupată în perioade mari de timp numite epoci istorice.
Izvoare istorice-Din orice epocă a istoriei ar face parte un eveniment, reconstituirea lui se bazează pe izvoare
istorice prelucrate critic. Acestea se împart în două mari categorii: izvoare scrise şi izvoare nescrise, şi sunt păstrate
în muzee şi arhive. Ponderea fiecărui tip de izvor din aceste categorii în activitatea istoricului este diferită în funcţie
de epoca sau de evenimentul ce fac obiectul studiului, însă cercetarea istorică impune luarea în considerare a cât
mai multor izvoare disponibile referitoare la epoca sau la evenimentul respectiv - a tuturor dacă se poate. Căci
înţelegerea şi reconstituirea unei epoci, a unui moment sau chiar a acţiunilor unei personalităţi istorice necesită
analiza unui enorm număr de informaţii.
Epoci istorice-Suportul oricărei reconstituiri istorice este cronologia, încadrarea evenimentelor în timpul
istoric. Pentru a le putea însă cuprinde şi înţelege mai bine, istoricii au decupat timpul istoric, după caracteristici
comune, în epoci istorice, reperele cronologice ale acestora fiind relative. Istoria spaţiului românesc este şi ea
divizată în epoci istorice şi are un conţinut şi caracteristici în genere similare cu cele ale evoluţiei petrecute în plan
european.
O primă epocă este epoca străveche, când, paralel cu importante acumulări în plan economic şi cultural, apar
primele comunităţi umane; apoi, în urma pătrunderii indo-europenilor, are loc desprinderea din rândul lor a
tracilor şi a ramurii lor nordice, geto-dacii. Antichitatea cuprinde perioada formării statului dac, moment de apogeu
al culturii şi civilizaţiei geto-dacice, perioada contopirii acesteia cu civilizaţia romană şi cea a etnogenezei
româneşti.
Epoca medie este perioada de primă afirmare a civilizaţiei româneşti şi de formare a statelor medievale, a
căror evoluţie în timp a fost marcată de relaţiile cu statele vecine, în special cu Imperiul otoman. Epoca modernă
debutează spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, accentuându-se pe tot parcursul celui de-al XIX-lea; după părerea
altor istorici însă, ea începe cu înfăptuirile lui Mihai Viteazul.
Epoca contemporană cuprinde evoluţia societăţii româneşti din 1918 până în zilele noastre. Caracteristicile
perioadei sunt consolidarea starului naţional român, participarea României la cel de-al doilea război mondial şi
experienţa a trei regimuri dictatoriale, ultimul - cel comunist - curmat de revoluţia din decembrie 1989.
Începuturile epocii moderne-Marcarea începutului epocii modeme reprezintă una dintre cele mai
controversate probleme ale periodizării istoriei românilor. Varietatea punctelor de vedere exprimate de specialişti
se bazează pe un ansamblu de perspective şi de criterii ce trebuie avute în vedere atunci când se încearcă
judecarea acestei probleme. Astfel, unii istorici se raportează preponderent la aspectele sociale şi politice,
subliniind că modernizarea începe în ţările române abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o dată cu destrămarea
structurilor medievale şi cu decăderea accentuată a Imperiului otoman, care au permis instituirea treptată a unor
alte relaţii economice, sociale şi politice în Principate.
Alţi istorici, pe urmele istoriografiei romantice, coboară limita de debut a epocii moderne spre începutul
secolului al XVII-lea, socotind că domnia lui Mihai Viteazul marchează deschiderea unei noi perioade, de lungă
durată, centrată pe afirmarea, de către cărturari umanişti şi mai târziu iluminişti, a ideii de latinitate şi unitate a
poporului român, o epocă de trezire şi afirmare a conştiinţei naţionale.
Oricum, procesul de reaşezare pe baze moderne a instituţiilor statului, de reforme sociale, de integrare
europeană în plan cultural şi politic a cunoscut etapa decisivă în secolul al XIX-lea, când a avut loc crearea statului
român modern.

Capitolul II:Civilizații preistorice și antice

 Civilizații străvechi

Paleoliticul:Este printre cele mai vechi vestigi ale existentei si ale activitatii umane gasite pe teritoriul
Romanieai se numara cele datand din paleolitic. Ele au foste descoperite la Bugiulesti (Valcea), Ohaba Ponor
(Hunedoara) sau Valea Darjovului (Olt) apartinand unora dintre cei mai indepartati stramosi ai omului (Homo
habilis si Homo sapiens). Potrivit studilor de antropologie istorica, acesti hominizi foloseau unelte din piatra
cioplita, erau culegatori, pescari, si vanatori, traiau organizati in cete si se adapoasteau in pesteri sau in scorburi.
Mezoliticul (epoca de mijloc a pietrei) nu s-a distins prea mult de paleolitic, singura caracteristica evidenta
fiind folosirea uneltelor microlite (unelte din piatra de mici dimensiuni). Este considerata o perioada ce incheie
paleoliticul.
Revolutia neolitica:A insemnat trecera de la unelte de piatra cioplita, specifice paleolitiului si mezoliticului, la
cele din piatra slefuita si perforata, descoperirea primelor metal si cresterea complexitati organizari sociale prin
transformarea cetelor in ginti si triburi. O data cu neoliticul se produce totodata o diversificare a ociupatiilor:
olaritul, care apare acum, fiind una dintre cele mai importante, ca si o specializare a comunitazilor umane dupa
activitile districte practicate cltivarea plantelor si respectiv, cresterea animalelor.
S-a produs astfel, pe o scara din ce in ce mai larga, saltul de la economie pradalnica la un productiv.
Consecinta acestui stalt estrem de important in modul de viata al omului a fost sedentarizarea lui, pusa in evidenta
de aparitia primelor asezari stabile.Spre sfarsitul eneoliticului (neoliticului tarziu) a avut loc indo-europenizarea.
Epoca metalelor:Aparitia obiectelor din arama si metale pretioase, producerea si folosirea pe scara larga a
bronzului si apoi a fierului au determinat cateva importante progrese economice ale comunitailor umane:
cresterea productivitati in agricultura si sporirea suprafetelor cultivate; amploarea crescuta a mestesugurilor, intre
masa producatorilor a celor specilaizati in acest tip de activitate; intensificarea negotului si aparitia monedei care,
prmitand contacte cu lumina din ce in ce mai indepartate, a dus la raspandirea progresiva a oilor tehnici.
Locul familie gentilice este lutat acum treptat de familia monogama, familile de acest tip grupanduse in obsti
satesti sau teritoriale integrate, la randul lor, in triburi . In cadrul triburilor ia nastere in timp o stratificare sociala
tot mai accentuata, iar in afara tribuile intra in conflicte de tot mai mare amploare. Cea ce fac eca in aceasta epoca
sa apara o aristocratie tribala si, nemijlocit legate de ea, inceputurile nuei organizari militare si ale unor injghebari
statale.

Geto-dacii și lumea mediteraneană

 Primele stiri despre geti. Herodot – in anul 512 iHr. Cu ocazia expeditiei lui Darius I impotriva scitilor. Getii
sunt “cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. El face referiri si la religia getior afirmand despre cei ca “se cred
nemuritori” si ca au obiceiul de a trimite soli la Zalmoxis.Geto-dacii sunt numiti geti de catre greci si daci de catre
romani, dar Strabon spune ca vorbesc aceiasi limba.
Ocupatii:pastoritul, agricultura, apicultura, mestesugurile: ceramica la mana si la roata (chiupuri, catuia),
prelucrarea metalelor (numeroasele depozite si tezaure – Agighiol, Peretu, Craiova).
Structura societatii. Organizati in triburi (carpii, burii, costobocii, dacii mari) conduse de sefi militari cu
resedinta in asezari intarite numite dava: Ziridava, Buridava, Sucidava, Carpodava, etc.
Clase sociale: - comati – oamenii de rand, tarabostes, pileati – aristocrația.
Contacte cu popoarele vecine. -scitii – ornamentarea si decorarea obiectelor pretioase descoperite in tezaure
-celtii – roata olarului si metalurgia fierului-Cultura La Tene.
-Grecii – primele monede – tetradrahmele macedonene cu chipul lui Filip al
II-lea, modelul de constructie al zidului – murus dacicus, primul alphabet,schimburi comerciale cu coloniile
grecesti din Dobrogea: Histria, Tomis, Callatis
Anumiti regi geti protejeaza coloniile grecesti in schimbul unor tributuri, altii intra in conflict cu lumea
greco-macedoneana :
– 339 î.H.: expeditia lui Filip al II-lea impotriva scitilor condusi de Ateas.
- 335 î.H.: expeditia lui Alexandru cel Mare
- 300-292 î.H:. expeditiile lui Lysimah si a fiului sau Agatocles. Ele sunt invinse de regele get Dromihete care isi avea
resedinta la Helis. Organizarea mai buna si bogatiile geto-dacilor duc la aparitia statului

REGALITATE SI RELIGIE
Getii aveau o religie politeista, principalul zeu fiind Zalmoxis, un zeu subpamantean, care-si avea lacasul pe
M-tele Cogaionon (M-tele Sfant). Religia – un rol foarte important – Marele Preot detinea a doua functie dupa
rege. Astfel Deceneu si Comosicus, mari preoti au detinut si pozitia de rege dupa moartea lui Burebista. Deceneu a
participat alaturi de Burebista la centralizarea statului dac. Deceneu, care umblase multa vreme in Egipt, se
intalneste cu Burebista “pe timpul cand Sylla a pus mana pe putere la Roma“ – aproximativ 82 iHr.
Statul dac. Unificarea statului se face pe doua cai: diplomatica si pe cale militara, acolo unde capeteniile
dacice se impotrivesc. Sunt distruse fulgerator mai multe dave, fapt ce atesta luptele cu sefii potrivnici. Aceasta
actiune este pusa pe seama primelor expeditii romane in Dobrogea conduse de gen. Lucullus, care ocupa coloniile
grecesti de la Marea Neagra. Dupa unificarea statului Burebista ii cucereste pe bastarni, iar apoi se indreapta spre
sud, ocupand tot litoralul pontic, de la Olbia pana la Apollonia. Totodata sunt inclusi in statul dac si tracii sud-
dunareni pana la M-tii Balcani. Dupa anul 48 iHr. Burebista se indreapta spre apus, unde locuiau celtii. Astfel statul
dac se intinde spre vest pana la Dunarea mijlocie si Maris. Pe drept cuvant, o inscriptie greceasca descoperita la
Dionysopolis il numeste pe Burebista “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia”. In acelasi timp se
consolideaza centrul din M-tii Orastiei, unde sunt construite sau consolidate mai multe cetati, temple si sanctuare.
Astfel de incinte sunt construite si la Popesti (Arges), Tinosu (Prahova), etc.
Actiunile sale militare, il fac sa fie temut chiar si de romani, dupa cum ne spune Strabon. Burebista se
amesteca in razboiul civil de la Roma dintre Caesar si Pompeius. Regele get il sprijina pe cel din urma trimitandu-i o
solie in tabara sa din Macedonia. Ajutorul promis de Burebista nu mai ajunge, Pompei fiind infrant de Caesar, care
planuieste o expeditie de pedepsire impotriva lui Burebista. Cu putin timp inainte de a incepe expeditia respectiva,
Caesar este ucis in Senatul roman. In acelasi an, 44 iHr., este asasinat si Burebista intr-un complot al aristocratiei
geto-dace nemultumite de intarirea puterii centrale.
Statul dac de la Burebista la Decebal. Dupa moartea lui Burebista, statul dac se destrama, impartindu-se in
mai patru si apoi cinci regate mai mici. Continua insa activitatea in M-tii Orastiei, unde se succed mai multi regi
(Deceneu, Comosicus, Coryllus-Scorilo, Duras), din care primii doi au fost si mari preoti. Sarmizegetusa devine
resedinta regala, unde se construiesc noi edificii, dintre care marele sanctuar circular. Alti regi sunt pomeniti si la
sud de Carpati, in Oltenia ca oponenti ai extinderii Imperiului Roman in zona Balcanilor. De multe ori, dacii aliati cu
bastarnii trec Dunarea pustiind tinuturi intinse.
Destramarea statului dac face ca o parte din teritoriile stapanite de Burebista sa intre in stapanirea romana.
Mai intai sunt ocupate teritoriile vestice, unde romanii formeaza provincia Pannonia, iar apoi si cele sud-dunarene,
organizate in Provincia Moesia.
Statul condus de Decebal. Prin nivelul lor ridicat de dezvoltare, dacii devin
o amenintare pentru romani, care devin tot mai hotarati sa includa lumea dacica
in Imperiu. Expeditia organizata de Duras la sud de Dunare in 85/86 dHr se
soldeaza cu moartea guvernatorului Oppius Sabinus. Actiunea dacilor, il face pe
Domitian, imparatul roman, sa reorganizeze provincia Moesia in Moesia Superior
si Moesia Inferior. De asemenea, Domitian pregateste si o campanie impotriva
dacilor. Expeditia organizata sub conducerea lui Cornelius Fuscus in anul 87 dHr.
esueaza, insusi Fuscus fiind ucis in lupta. Numele invingatorului este Diurpaneus,
care dupa victorie primeste supranumele de Decebal – cel puternic, iar Duras ii
cedeaza tronul sau. El este recunoscut automat conducator de catre toti dacii
liberi, impresionati de victoria sa. In anul 88 romanii reiau ofensiva condusi de
Tettius Iulianus, guvernator al provinciei Moesia Superior. Lupta se da din nou la
Tapae ca in anul precedent, iar romanii ies invingatori. Teama de a nu avea
soarta lui Fuscus, il face pe Iulianus sa nu continue inaintarea. Infrangerea
romanilor in razboaiele purtate in apus impotriva unor triburi germane, il face pe
Domitian sa ofere pacea dacilor.
Pacea din 89. Decebal nu se prezinta personal, ci il trimite pe fratele sau Deigis. Decebal devine client al
romanilor si primeste bani, mesteri si instructori militari, dupa cum ne spune Dio Cassius.
Noua confederatie daca. Noul stat dac se intinde intre Nistru, Dunare si Tisa. Atat la vest cat si la est se aflau
sarmatii cu care Decebal va incheia tratate de alianta impotriva romanilor. Sunt construite noi sanctuare la
Sarmizegetusa, sunt dublate fortificatiile de la Blidaru si Piatra Rosie, este construita o noua cetate la Piatra Craivei.
Tot la Sarmizegetusa se afla si cele mai mari ateliere metalurgice din afara lumii greco-romane.
 Razboiul din 101-102. Cauzele redeschiderii conflictului daco-
roman au fost:
-rusinoasa pace incheiata de Domitian.
-dorinta lui Traian de a fauri o latinitate puternica la Dunarea de Jos
-bogatia Daciei, mai ales datorita aurului si graului
Cel mai important izvor pentru razboaiele daco-romane este
Columna lui Traian de la Roma. Ea ne prezinta armata romana trecand
Dunarea pe un pod de vase si inaintand prin Banat. Fiecare teritoriu
cucerit este aparat de castre solide. Decebal il asteapta pe Traian la Tapae.
Lupta se termina nedecis, dar izbucnirea unei furtuni puternice ii face pe
daci sa se retraga. Apropierea iernii ii obliga pe romani sa ramana pe loc.
De acest ragaz profita Decebal, care impreuna cu aliatii sai trec Dunarea
devastand Moesia incercand astfel sa-l determine pe Traian sa se retraga.
Actiunea esueaza, iar in primavara romanii reiau inaintarea. Este cucerita
cetatea Capalna si capturata sora regelui dac. Romanii ajung aproape de
Sarmizegetusa, iar Decebal cere pace.
Pacea din 102. Conditiile pacii sunt foarte grele pentru Decebal:
- Decebal cedeaza toate teritoriile cucerite pana atunci de romani.
- Sunt predate armele, masinile de razboi si instructorii primiti in 89
-Decebal are obligatia de a-i extrada pe dezertorii romani si de a nu incheia tratate cu dusmanii Romei.
Razboiul din 105-106. Intre anii 103-105 la Drobeta este ridicat un pod de piatra de catre arhitectul Apolodor
din Damasc. La randul sau, Decebal reface cetatea Costesti, le consolideaza pe celelalte, ii pedepseste pe roxolani
care trecusera de partea romanilor. De asemenea, ataca garnizoanele romane din Tara Hategului, Banat si Oltenia.
Insusi comandantul trupelor romane din aceste teritorii este capturat. Toate acestea il fac pe Traian sa initieze al
doilea razboi daco-roman. De data asta Sarmizegetusa este atacata din toate directiile si supusa unui greu asediu.
Decebal nu mai poate conta nici pe aliatii sai, care trecusera de partea romanilor. Capitala Daciei este incercuita si
supusa unui lung si greu asediu. In cel din urma, istoviti de lupte si de sete, dacii incendiaza cetatea si se retrag cu
gandul de a reface apararea mai spre nord. Decebal este urmarit de calaretii romani condusi de Tiberius Claudius
Maximus si, pentru a nu cadea in mainile romanilor, se sinucide. Statul dac este desfiintat, iar pe locul sau ia fiinta
provincia Dacia. Din Dacia romanii trimit la Roma mari cantitati de aur si argint folosite pentru organizarea de
serbari fastuoase in cinstea victoriei.

INTEGRAREA DACILOR IN LUMEA ROMANA

Organizarea Provinciei Dacia. Cuprindea numai o parte din teritoriul fostului stat dac:Banatul,Oltenia,Vestul
Munteniei,
 Pod. Transilvaniei.Sudul Moldovei si campia munteana au fost integrate in Provincia Moesia, iar vaile Crisurilor,
Maramures si Pod. Moldovei, au ramas in continuare in stapanirea dacilor liberi.
Dacia era o provincie imperiala (aflata in directa subordine a imparatului) si era condusa de un legatus
augusti pro praetore. Capitala sa a fost fixata intr-un oras nou numit Ulpia Traiana Sarmizegetusa, aflat in Tara
Hategului.
Dacia era una dintre cele mai bine aparate provincii romane: un mare numar de soldati, castre, asezate atat
pe granita-limes, cat si in interior, legiuni-Legio XIII Gemina asezata la Apulum si Legio V Macedonica la Potaissa,
numeroase trupe auxiliare formate din autohtoni.
Provincia e reorganizata succesiv de urmasii lui Traian. In vremea lui Hadrian este impartita in doua provincii
Dacia Superior si Dacia Inferior, iar mai tarziu, in jurul centrelor Porolissum, Apulum, Malva, sunt organizate noi
provincii: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis, Dacia Malvensis.
Romanizarea. Este un proces complex, indelungat prin care civilizatia romana patrunde in toate aspectele
vietii unei provincii romane.Armata si administratia au fost principalii factori ai romanizarii. Armata, prin
numeroasele efective militare intra cal mai usor in contact cu autohtonii. De altfel, trupele auxiliare vor fi formate
atat din autohtoni, cat si din cetateni romani. Se infiinteaza castre si, pe langa ele, asezari civile – canabae.
Veteranii. Reprezinta un al treilea factor cu actiune vizibila in procesul de romanizare. Ei actioneaza liber.
Dupa incheierea stagiului militar primesc 3000 de dinari si ocupa diferite functii municipale si administrative. De
asemenea primesc pamant si dreptul de a se casatori in provincia pe care au slujit-o. Asfel se formeaza primele
familii mixte daco-romane.
Colonistii. Detin un numar impresionant in randul populatiei romane. Eutropius in Breviarum ab Urbe
condita ne spune ca au fost adusi „din toata lumea romana pentru popularea oraselor si cultivarea ogoarelor”. Ei
actioneaza in agricultura, minerit si mestesuguri. Toti vorbesc latina populara-latina vulgara.
Ei intemeiaza asezari rurale pagus si vicus (Vicus Novus, Vicus Petra, etc.). Acestea se afla in preajma
fortificatiilor romane. Altele sunt „altoite” pe sate
dacice. Vicus sunt intemeiate si de daci – Vicus
Buteridavensis. In acestea se afla villae rusticae –
adevarate ferme romane.
Viata urbana. O serie de asezari urbane isi continua
activitatea, dar apar si altele noi. Multe au statut de
municipia (asezari cu autonomie administrativa si
juridica, cuprinzand cetateni romani): Aegyssus
(Tulcea), Dierna (Orsova), Porolissum (Moigrad),
altele ajung la rangul de colonia (asezari organizate
dupa modelul Romei): Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta,
Napoca, Potaissa (Turda). Spre sfarsitul dinastiei
Severilor, Ulpia Traiana e declarata metropolis.
Viata religioasa. Ilustreaza foarte clar intrepatrunderea spirituala daco-romana. Autohtonii preiau
simbolurile romane: lupoaica si gemenii descoperiti la Apulum. Apoi zeitatile grecesti, mai ales in zona Marii Negre,
divinitati egiptene, persane, siriene, etc. Predominante sunt divinitatile romane: Jupiter, Junona, Minerva, Venus,
Liber, Libera, Diana. Apare fenomenul de interpretatio romana (adorarea sub nume romane a unor divinitati dacice
(Bendis, Zalmoxis). Amestecul dintre cultele autohtonilor si cele ale colonistilor creaza un sincretism religios. In
necropole sunt atestate ambele rituri funerare – incineratia si inhumatia (Alba-Iulia, Enisala, Barbosi).
Viata economica. Arata un dialog permanent intre colonisti si autohtoni, reflectat si in terminologia agrara.
Sunt atestate numeroase asezari de mineri, locuite de populatii mixte latinofone Alburnus Maior Rosia Montana).
In orase sunt atestate organizatiile fierarilor, luntrasilor, pietrarilor numite collegia.
Treptat tot mai multi daci invata limba latina. Ei isi insusesc latina populara, cu greseli, cu influente locale de
pronuntare. Deja din sec. III, se observa o invatare tot mai corecta a limbii. Multi tineri daci, inrolati in armata
romana, adopta porecle romane. De altfel, in cazul numelor, se observa cel mai bine intrepatrunderea daco-
romana. Exista cetateni ale caror nume cuprind atat elemente dacice, cat si romane. Astfel Atticia Sabina – primul
nume fiind dacic, urmat de cognomen latin. Daizus Comozoi – evident dac, este ucis de costoboci, iar mormantul i-
a fost ridicat de nepotii Iustus si Valens, deveniti cetateni romani.
Incepand cu sfârșitul sec.II si in intreg sec. III, atacurile dacilor liberi si ale barbarilor devin tot mai puternice:
costobocii la 170, carpii si gotii la 238, etc. Pentru a pastra neatinse asezarile romane sud-dunarene, imparatul
Aurelian ia hotararea de a retrage la sud de Dunare armata si administratia. Aceasta se face incepand cu 271 si
dureaza pana in 274. Pentru a scapa de eventualele critici ale contemporanilor, Aurelian organizeaza la sud de
Dunare, intre Moesia Superior si Moesia Inferior, o noua provincie denumita Dacia.

Capitolul III:Romanitatea orientală în mileniul

marilor migrații
Disputa în jurul continuității
 Originile românilor sunt una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, deoarece este
legată de contextul politic în care Românii și-au revendicat independența pe teritoriile locuite de ei, împotriva
împărățiilor dominante (Austro-Ungaria și Rusia): istoricii români s-au străduit să demonstreze continuitatea
românească în aceste teritorii, în timp ce istoricii austro-ungari (ulterior și germani) sau ruși (ulterior și din alte țări
slave) se străduiau să o pună la îndoială.
Dacii, cu toate ca au suferit pierderi grele, au ramas, chiar și dupa ce a fost instaurata noua conducere,
principalul element din Dacia; provincia a fost supusa unui proces de romanizare complex, elementul sau de baza
fiind impunerea si adoptarea definitiva a limbii latine. Românii sunt astazi singurii descendenti ai Imperiului Roman
de Rasarit; limba romana este una din marile mostenitoare ale limbii latine, alaturi de Franta, Italia,
Spania,Portugalia.Romania este o oaza de latinitate in aceasta parte a Europei.
Răstimpul cuprins între anul 271 şi începutul secolului X d.Hr. reprezintă o vreme de tranziţie spre
orânduirea feudală. Pe cea mai mare parte a teritoriului dacic (cu excepţia Dobrogei), retragerea armatelor romane
pune capăt relaţiilor sclavagiste. Epoca de trecere, numită şi perioada prefeudală e caracterizată prin existenţa
obştilor săteşti autohtone, formă de organizare social-politică ancestrală, la care se revine în absenţa unei autorităţi
de stat. Pe plan politic, perioada prefeudală e caracterizată de trecerea pe la noi şi statornicirea vremelnică în Dacia
a unor populaţii migratoare: goţi, huni, gepizi, avari, slavi. Din acest punct de vedere, ea poate fi împărţită în două
etape: în cea dintâi(271 - mijlocul secolului VII) se petrece pătrunderea succesivă şi destul de trecătoare a primilor
migratori în Dacia; cea de-a doua (mijlocul secolului VII - secolul X) cunoaşte aşezarea statornică a slavilor şi
asimilarea lor de către populaţia romanizată a Daciei, în această etapă se va desăvârşi formarea poporului român şi
a limbii române.
Izvoarele antice despre părăsirea Daciei
Teoria lui Röesler are la baza ipoteze și speculatii care au în vedere imposibilitatea romanizarii dacilor de
către romani; opinie care se sprijină pe urmatoarele considerente:
- dacii au fost total masacrați în cele două războaie daco-romane;
- românii s-au format la sud de Dunăre şi apoi au migrat spre nord, dovadă fiind după parerea lui asemănările
câtorva cuvinte din limbile română şi albaneză;
- Dacia a fost părăsită în totalitate de romani, aceasta rămânând pustie;
- pretinsa lipsă a izvoarelor istorice timpurii, care să furnizeze informaţii despre români;
- imposibilitatea romanizării Daciei în numai 165 de ani.
După părerea lui Röesler, românii au trecut Dunărea pe la mijlocul secolului al XIII-lea, după marea invazie
tătară din anul 1241-1242. Autorul “Studiilor românești” motivează acesta trecere ca un refugiu al românilor de la
sud de Dunăre, la nord, în urma intensificării procesului de slavizare a Împeriului vlaho-bulgar.
Aşa stând lucrurile, majoritatea istoricilor de seamă, atât români cât şi străini, au interpretat ştirile
literare antice în sensul că Aurelian a retras armata şi o parte din populaţie. Descoperirile arheologice din ultimele
câteva decenii confirmă în mod strălucit această concluzie şi demonstrează categoric continuitatea daco-romană în
fosta provincie.
Continuitatea daco-romană
Continuitatea în regiunile din preajma Dunării nici nu poate fi pusă în discuţie. În sudul Banatului şi al
Olteniei s-au aflat numeroase urme romane datând din epoca posterioară părăsirii, iar circulaţia monetară nu
încetează aici nici un moment de la Aurelian până în secolul al Vl-lea. Mai mult, sub Constantin (306-337), şi
Iustinian (527-565) teritorii largi de la Nordul Dunării se găsesc sub stăpânirea Imperiului, iar împăratul Constantin
construieşte un pod peste Dunăre, la Sucidava. În secolele IV-VI Drobeta, Sucidava şi Romula sunt încă oraşe
romane.
Continuitatea daco-romană în Transilvania este şi ea pe deplin dovedită pe temeiul descoperirilor arheologice. La
Sarmizegetusa s-au descoperit ziduri ridicate în secolul IV şi s-a constatat că, tot atunci, porţile amfiteatrului au fost
blocate, întreaga construcţie fiind transformată într-o fortăreaţă. Morminte şi cimitire aparţinând populaţiei daco-
romane au fost descoperite în o mulţime de localităţi ca, de pildă, la Apulum şi Porolissum, iar obiecte romane din
secolul al IV-lea s-au găsit la Potaissa, Sic (lângă Dej) şi în multe alte locuri.
 Deosebit de
semnificative în
această privinţă sunt
monumentele şi
obiectele creştine (vreo
15 la număr) datând
din secolul al IV-lea şi,
poate, şi al V-lea d.Hr.,
ca acelea descoperite
la Napoca, Apulum,
Ampelum, Dej şi
Potaissa. Tocmai în
acest timp creştinismul
începe să se
răspândească în Dacia,
dar, după cum
dovedesc descoperirile arheologice, numai pe teritoriile romanizate ale Daciei, adică numai printre daco-romani. În
nici unul din complexele arheologice aparţinând goţilor nu există obiecte cu caracter creştin; la populaţiile
migratoare de pe teritoriul fostei provincii Dacia, noua religie va pătrunde ceva mai târziu (în speţă la goţi şi la
gepizi).
Continuarea circulaţiei monetare pe teritoriul provinciei şi după Aurelian, deşi într-o măsură mai redusă
faţă de perioada stăpânirii romane, reprezintă o altă dovadă certă a dăinuirii populaţiei locale. La Sarmizegetusa şi
în alte locuri s-au aflat chiar tezaure de monede datând din secolul al IV-lea d.Hr.; adunarea unora, din aceste
tezaure începuse chiar înainte de Aurelian şi continuase după abandonarea oficială a provinciei.Lingvistica a stabilit
că numele râurilor Olt, Mureş, Someş etc. derivă din denumirile folosite în epoca romană: Alutus, Maris, Samus.
Evoluţia acestor nume păstrează urme ale folosirii lor de către slavii aşezaţi la. noi în secolele VI-VII, dar nu prezintă
nici o urmă de transmitere prin filieră germanică. Faptul acesta demonstrează că slavii au aflat denumirile râurilor
respective nu de la vreo populaţie germanică, ci de la una care vorbea latineşte şi care păstrase hidronimele
utilizate în vremea stăpânirii romane. Tot lingvistica arată că pe teritoriul fostei Dacii romane limba latină a fost
purtătoarea creştinismului. În adevăr, în româneşte termenii de bază privind doctrina creştină sunt de clară origine
latinească: cruce, Dumnezeu, creştin, înger etc. derivă din limba latină.
Cel mai semnificativ în această privinţă este
termenul de „biserică”. Numai în limba română (şi cea
retoromană) s-a păstrat acest cuvânt din latineşte (de la
basilica), în celelalte limbi romanice el derivând din
termenul grecesc ecclesia.Explicaţia acestui fenomen
constă în împrejurarea că în secolul al IV-lea d.Hr., când
are loc înlocuirea termenului basilica cu cel de ecclesia,
daco-romanii nu mai aparţineau Imperiului. Dacă
strămoşii noştri daco-romani ar fi trăit în sudul Dunării, în
cadrul Imperiului, şi în limba română ar fi pătruns această
inovaţie şi cuvântul biserică ar fi designat şi la noi printr-
un cuvânt derivat din grecescul ecclesia.
Aşadar, toate descoperirile arheologice şi numismatice, precum şi datele lingvistice demonstrează
inconsistenţa „teoriei” despre abandonarea totală a Daciei de către romani. Ele dovedesc că în fosta provincie a
rămas o populaţie numeroasă care vorbea latineşte şi care va da mai târziu naştere poporului român şi limbii
ROMANITATE SI CRESTINISM

ROMANITATE. Fosta provincie e parasita de oficialitatile civile si militare. Cea mai mare parte a populatiei
romanizate ramane le nord de Dunare. In mod firesc, multe asezari daco-romane nord-dunarene cunosc o
activitate neintrerupta. In vremea lui Diocletian, Dobrogea este organizata ca o provincie distincta – Scythia Minor
cu capitala la Tomis.
Contactele dintre daco-romani si romanitatea sud-dunareana sunt neintrerupte in toata perioada urmatoare,
marturie stand circulatia monetara, activitatea unor misionari crestini de la sud de Dunare si interesul unor
imparati romani pentru spatiul nord-dunarean.
Astfel, in vremea imparatului Constantin cel Mare (306-337) se reinstaureaza stapanirea romana la nord de
Dunare. Limita acestei stapaniri este marcata de valul de pamant numit Brazda lui Novac care traversa campia
munteana intre Pietroasele si Drobeta. O serie de asezari sunt refacute: Drobeta, Sucidava, Arcidava, etc. In anul
328 se construieste un nou pod peste Dunare intre Sucidava si
Oescus.
Stapanirea romana in fosta provincie este refacuta si in
vremea lui Iustinian (527-565) care fortifica centrele de la
Lederata, Drobeta si Sucidava. Drobeta este denumita
Theodora, dupa numele sotiei sale.
Toate aceste elemente au favorizat romanizarea si dupa
retragerea aureliana. Tot in aceasta perioada sunt romanizati si
dacii liberi care profitand de abandonarea Daciei reiau
legaturile cu daco-romanii.
CRESTINISM. Cel mai important factor in continuarea
romanizarii dupa retragerea aureliana l-a reprezentat insa
crestinismul. Potrivit traditiei religioase, spatiul romanesc ar fi
fost crestinat de Sf. Apostoli Andrei si Filip care ar fi ajuns pana
in Scythia Minor. Astfel la Potaissa (Turda), s-a descoperit o
gema (piatra decorata) cu imaginea Bunului Pastor care
dateaza din sec. III-lea.
Numeroasele persecutii dictate de imparatii Decius,
Valerian, Galeriu, etc., au facut ca marturiile despre aceasta
activitate sa fie extrem de reduse creand o anumita teama in
randul crestinilor de a-si face publica apartenenta la noua
religie. Astfel, in 1971, sub altarul basilicii de la Niculitel, a fost decoperit mormantul a patru martiri crestini cazuti
prada persecutiilor ordonate de imparatul Diocletian intre anii 303-304. astfel de relicve au fost gasite si la
Axiopolis si Dinogetia.
In anul 313, imparatul Constantin cel Mare da Edictul de toleranta religioasa de la Milano, prin care toate
religiile din Imperiu primesc libertate de expresie. Din acest moment comunitatile crestine se inmultesc, mai cu
seama in lumea oraselor. La sate cei mai multi au ramas pagani, denumire provenita de la latinescul paganus, care
ii desemneaza pe locuitorii unui sat (pagus).
Numeroase obiecte paleo-crestine au fost descoperite la Drobeta, Tibiscum, Romula si mai ales Sucidava. In
aceste locuri au fost gasite numeroase opaite cu semnul crucii, precum si cruciulite si vase avand incizate simboluri
crestine. La Porolissum, inca din sec. IV, un templu pagan a fost transformat in locas de cult crestin.
Tot din sec. al IV-lea dateaza si cel mai important izvor istoric care atesta atat crestinismul cat si continuitatea
daco-romana nord-dunareana: Donariul de la Biertan (jud. Sibiu). Acesta are o inscriptie din bronz cu textul „Ego
Zenovivs votvm posvi” (Ego Zenovius votum posui) care se traduce prin „Eu Zenovius am pus aceasta ofranda”. De
inscriptie este atasat si un disc cu monograma lui Iisus Hristos.
Activitatea misionara continua mai puternic dupa Edictul lui Constantin. Episcopul Nicetas din Ramesiana,
Sava Gotul ucis din ordinul regelui Athanaric al gotilor si Ulfilas care a predicat in limbile latina, greaca si gota.
Din Scythia Minor sunt originari si cativa teologi de prestigiu cunoscuti ca scriitori patristici sau ca „parinti ai
Bisericii”:
- Sf. Ioan Cassian (cca360-435) a intemeiat doua manastiri la Marsilia in Franta, fiind totodata autorul unor lucrari
valoroase, printre care „Tratatul despre intruparea lui Hristos”. El este venerat astazi de catre numeroase biserici
crestine: ortodoxa, catolica si anglicana.
- Dionisie cel Mic (cca. 460-545) s-a remarcat ca un bun cunoscator al Bibliei si al limbilor greaca si latina. El este
creatorul calendarului crestin care a introduc numaratoarea anilor pornind de la anul nasterii lui Iisus Hristos.
Simbioza dintre crestinism si romanitate este reliefata si prin numeroasele cuvinte din limba romana, de
origine latina care se refera la credinta in Hristos: Domine Deus-Dumnezeu, crux/crucis-cruce, Dies Dominica-Ziua
Domnului, Rosalia-Rusaliile, basilica-biserica, etc.

Autohtoni și migratori
Dupa retragerea romana, populatia daco-romana ramasa in Dacia a cunoscut valuri succesive de populatii
migratoare.Mai intai, pe teritoriul fostei provincii romane s-au asezat dacii liberi, in grupuri, iar populatia daco-
romana s-a extins dincolo de granitele provinciei ceea ce a condus la uniformizarea culturii romanice in intreg
spatiul carpato-danubiano-pontic.Primele migratii au avut loc in sec. IV, migratorii in drumul lor spre centrul, vestul
sau sudul Europei trecand si peste teritoriul locuit de daco-romani. Influenta migratorilor a fost redusa, contactele
cu autohtonii rezumandu-se la plata unui tribut din partea autohtonilor. Pe teritoriul Daciei a ramas un numar mic
de migratori care au fost asimilati de populatia romanizata.

Între secolele al III-lea şi al VII-lea, zona nord-dunăreană a cunoscut invaziile goţilor (de neam germanic), ale
hunilor (de origine asiatică), aşezaţi în Pannonia, sub conducerea lui Attila, ale gepizilor (germanici), care au
controlat, tot din Pannonia, zona Transilvaniei şi a Olteniei, ale avarilor (asiatici) şi ale slavilor de sud. În anul 602,
aceştia din urmă au trecut în masă la sudul Dunării, în Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin).
Consecinţele migraţiei slavilor asupra populaţiei romanice nord-dunărene au fost:
-izolarea populaţiei autohtone de restul Imperiului Roman de Răsărit;
-transmiterea unor influenţe lingvistice în limba română şi, mai târziu, a unor elemente religioase (de cult).
Relaţiile autohtonilor cu migratorii s-au caracterizat prin acceptarea controlului acestora, exercitat prin
perceperea tributului şi a altor obligaţii din partea populaţiei locale şi prin asimilarea de către populaţia locală a
migratorilor rămaşi la nordul Dunării.
Maghiarii s-au stabilit, în 896, în Pannonia, sub conducerea lui Arpad, venind dinspre nordul Mării Negre.
În anul 955, expansiunea ungurilor spre vestul Europei a fost oprită de împăratul german Otto I, în urma
bătăliei de la Lechfeld.
 Din secolul al X-lea, ungurii au trecut la o politică de extindere teritorială spre est, către Transilvania de azi,
confruntându-se cu rezistenţa opusă de românii din voievodatele conduse de Gelu, Glad şi Menumorut.
Cucerirea sistematică a Transilvaniei a început după anul 1000, în timpul regelui Ungariei, Ştefan I cel Sfânt.
Ultimele migraţii s-au produs între secolele al XI -lea şi al XIII-lea. În această perioadă, spaţiul românesc a fost
afectat de migraţiile pecenegilor, uzilor şi ale cumanilor. În secolul al XIII-lea, tătarii au întemeiat, după marea
invazie tătaro-mongolă (1240-1241), Hanatul Hoardei de Aur, situat în nordul Mării Negre .

Etnogeneza

Etnogeneza romanilor reprezinta un eveniment istoric, fundamental in istoria noastra nationala, intrucat
arata cum s-a format purtatorul si creatorul civilizatiei noastre. Etnogeneza inseamna formarea unui popor, iar in
cazul romanilor formarea a avut loc in urma romanizarii geto-dacilor intre secolele I-III dupa Hristos si in urma
migratiei slavilor.
Daca despre etnogeneza altor popoare, inclusiv romanice, nu au fost dezbateri sau controverse istorice,
etnogeneza romanilor a fost pana in zilele noastre un subiect dezbatut mai ales politic.
O prima etapa a etnogenezei este romanizarea care reprezinta un proces istoric, complex, indelungat prin
care civilizatia romana patrunde in toate domenile vietii, incat duce la inlocuirea limbii autohtone cu cea latina.
Procesul de romanizare a avut loc in 3 etape: etapa contactelor preliminare, etapa romanizarii oficiale, Dacia este
proclamata provincie romana cu capital la Ulpia Traiana Augusta Sarmisegetuza Dacica. Romanizarea are loc nu
numai in Dacia, ci si in Moesia care cuprindea si Dobrogea cucerita de romani in anul 46 d. Hr, etapa romanizarii in
afara autoritatii imperiale.
Conditii pentru exercitarea romanizarii: existenta unui spatiu destul de intins care sa fie inclus in Imperiul
Roman pentru cel putin 3 generatii, existenta unei populatii destul de numeroase asupra careia sa se poata exercita
romanizarea si existenta unui nivel de civilizatie destul de avansat la populatia cucerita care sa permita receptarea
culturii romane
Factorii esentiali ai romanizarii sunt administratia si armata. Administratia a reorganizat zona romana de mai
multe ori: in 106 Traian Ulpia Traiana Augusta Sarmisegetuza Dacica; in 117 Hadrian imparte Dacia in: Dacia
Inferior si Superior; in 119 Hadrian desparte o noua provincie Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolisensis;
in timpul Dinastiei Severilor a fost impus un regim de conducere unic la nivelul celor trei provincii: Consilium
Daciarum Trium. Armata in timpul ocupatiei romane pe teritoriul Daciei stationau trupele: A 13 a cu sediul la
Potaissa, a 4 a Flavia Felix cu sediul la Apulum si a 5 a Macedonica cu sediul la Troesmis. Alti factori sunt: veteranii ,
colonistii, urbanizarea, economia, drepul, cultura, religia.
Incheierea procesului de etnogeneza-secolele al VIII-lea-al IX-lea
Dovezi:Apar primele mentiuni in izvoare externe despre romani:
1.Moise de Choren(armean)-lucrarea intitulata “Geografia”(secolul al IX-lea);aici,apare prima mentiune despre
romani;el aminteste o “tara necunoscuta,careia ii zice Balak”,plasata la nord de Dunare;
2.Alte izvoare-romanii sunt denumiti:vlahi, valahi, volohi, blachi.
Etnogeneza romanilor,are trei elemente fundamentale:
1.Substratul-geto-dac(populatia si limba locala);
2.Stratul-roman;romanizarea si adoptarea limbii latine(cel mai puternic si cel mai durabil)
3.Adstratul:slav(prin cuvintele de origine slava pastrate in limba romana)
 Capitolul IV:Statul medieval și instituțile sale
Românii și statele vecine

Context intern. Autonomiile existente în secolele IX-XIII erau în pericol de a fi anihilate de către ungurii
instalaţi în Panonia şi de către Imperiul Bizantin.
Perioadei secolelor VIII-IX îi este caracteristică convieţuirea româno-slavă, în cadrul unor formaţiuni politice
timpurii.
În spaţiul carpato-danubiano-pontic predominau structurile teritoriale tradiţionale: obştile săteşti (forme de
organizare socială specifice societăţii feudale, caracterizate prin munca în comun şi îmbinarea proprietăţii private
cu cea comună, prin autoconducere şi apărare şi strânse legături economice între membri); în spaţiul românesc,
obştea sătească a fost principala formă de organizare socială în perioada formării limbii române şi a poporului
român; în interiorul acesteia s-au format categoriile sociale fundamentale ale societăţii feudale. Obştile
săteşti/teritoriale se grupează în uniuni săteşti (N. Iorga -„romanii populare”).
Formele tradiţionale de organizare politică românească predominante în secolele IX-XIII erau cnezatul
(formaţiune politică care include două sau mai multe sate, de obicei pe valea unui râu şi aflat sub autoritatea unui
cneaz) şi voievodatul (formaţiune politică alcătuită din două sau mai multe cnezate, condusă de un voievod, al
cărui atribut special era cel militar).
Contextul extern este reprezentat de raportul cu ungurii, ale căror atacuri spre Vest au fost oprite în 955 de
către Otto I. Acţiunile lor se vor îndrepta spre Est, iar cucerirea Transilvaniei se încheie în secolul al XIII-lea.
Tipuri de autonomii româneşti
Spaţiul intracarpatic. Izvorul istoric Anonymus, Gesta Hungarorum, face menţiunea, pentru secolul al IX-lea, a
următoarelor formaţiuni politice:
– ducatul/voievodatul lui Menumorut (în Crişana); centrul situat la Biharea (Bihor);
– ducatul/voievodatul lui Glad (în Banat); centre întărite la Cuvin şi Orşova;
– ducatul lui Gelu (Transilvania propriu-zisă); centre întărite la Dăbâca şi Moldoveneşti, „Gelu quidam Blacus”
(„Gelu zis Românul”), având ca supuşi pe români şi slavi („Blahii et sclavii”), care trăiesc în „ţara de dincolo de
păduri”, având un pământ fertil, sare şi aur.
 Continuitatea în formaţiunea lui Gelu prin Gyla (refuza creştinarea în rit catolic) şi cea a lui Glad prin Ahtum
(care vămuieşte sarea regalităţii maghiare, care coboara pe Mureş; învins de maghiari, teritoriul său este ocupat)
este afirmată de izvorul Viata Sfântului Gerard, pentru secolul al XI-lea.
În spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre, izvorul istoric Diploma cavalerilor ioaniţi (1247), acordată de regele
Ungariei, Bela al IV-lea, preceptorului ordinului ioanit Rembald, şi Actul papal din 1227 atestă existenţa
următoarelor formaţiuni politice:-2 cnezate în dreapta Oltului: – al lui Farcaş, în nord, spre Vâlcea
– al lui Ioan, în sud, fostul judeţ Romanaţi
-2 voievodate: -al lui Litovoi, în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului (peste munţi, în
Transilvania) -al lui Seneslau, în nordul Munteniei şi Ţara Severinului, până la Olt
(în 1230 devine Banatul de Severin)
Formaţiunile politice, cu excepţia voievodatelor, erau dăruite de regele Ungariei cavalerilor ioaniţi,
alăturându-se şi Cumania (organizarea unei episeopii cu sediul la Civitas Milcoviae).
În spaţiul de la est de Carpaţi sunt atestate în izvorul istoric Cronica lui Nestor (sau Cronica de la Kiev/
Povestea vremurilor care au trecut) formaţiuni politice denumite de izvoarele istorice externe ca „ţări”, locuite de
„vlahi”.
În jurul anului 1000, tradiţia localizează „Ţara Sipeniţiului” care, împreună cu structura politico-administrativă
„Codrii Cosminului„, grupează aşezările întărite din secolele IX-XI din jurul oraşului Cernauti; „Codrii Herţei„‘, cu
centrul la Fundul Herţei, fortificaţie de pamânt cu valuri şi palisade; „câmpuri” („Câmpul lui Dragoş”); „cobâle”
(Neamt, Bacău, Vaslui); „ocoale” (Câmpulung, Vrancea).
În spaţiul dintre Dunare şi Marea Neagră, izvoarele epigrafice şi cele scrise menţionează următoarele
formaţiuni politice:
– jupanatele: Jupan Dimitrie (atestat de inscripţia de la Mircea Vodă, din judeţul Constanţa, la 943) şi Jupan
Gheorghe (atestat de inscripţia de la Basarabi-Murfatlar, secolul al X-lea)
– Thema Paristrion (circumscripţie administrativ-teritorială militară în Imperiul Bizantin, cu conducerea aparţinând
unui strateg cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare, numit de împărat, 971-1204)
Alte formaţiuni politice locale sunt atestate de Anna Comnena, în Alexiada, şi figurează ca fiind conduse de
Tatos, Seslav şi Satza (pentru secolele XI-XIII).
Factorii interni care au favorizat formarea statelor medievale sunt:
-viata economică prosperă;
-creşterea demografică semnificativă;
-dezvoltarea drumurilor comerciale (de la Nord la Sud –„Drumul moldovenesc„; de la Vest la Est – lega Europa
centrală de Marea Neagră);
-se accentuează diferenţierea socială (Diploma cavalerilor ioaniţi menţionează existenţa a „maiores terrae” – „mai
marii pamântului„, şi „rustier” -ţăranii de mai târziu)
Factori externi, cu rol în crearea statelor medievale:
-incursiunile/invaziile cumanilor şi tătarilor (1241-1242) opresc expansiunea Ungariei la sud şi est de Carpati;
-Ungaria şi Polonia vizau eliminarea Hoardei de Aur (de la nord de Marea Neagră);
-criza dinastică din Ungaria, prin stingerea dinastiei Arpadienilor.
Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din Peninsula Balcanică. Amenintaţi de
Imperiul Bizantin (de dinastia Anghelos), vlahii din Balcani s-au răsculat sub conducerea lui Petre şi Asan, în anul
1185 . Victoria obţinută de vlahi a însemnat şi formarea statului vlaho-bulgar, creat şi recunoscut în timpul lui Ioniţă
cel Frumos (1197-1207), de către Papa Inocenţiu al III-lea, ca „rege al vlahilor şi bulgarilor„. În timpul lui Ioan Asan
al II-lea (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins apogeul puterii sale, a rupt legătura cu papalitatea şi a revenit la
confesiunea ortodoxă, restabilind legătura cu Patriarhia de la Constantinopol; elementul bulgar devine
predominant.

Transilvania-de la voievodat la principat

Forma sub care Transilvania s-a constituit ca stat o dată cu cucerirea maghiară a fost voievodatul, instituţie
specifică valahilor şi slavilor. Acesta s-a menţinut dă spre mijlocul secolului al XVI-lea, când Transilvania a devenit
principat sub suzeranitate otomană. Deşi erau majoritari, statutul politic al românilor s-a degradat continuu şi în
cele din urmă ei au fost practic eliminaţi din viaţa politică a Transilvaniei.
Voievodatul transilvan
Cucerirea Transilvaniei de către maghiari s-a încheiat în secolul al XIII-lea. În 1222 ei sunt atestaţi documentar
la limita sa răsăriteană, pe linia Carpaţilor. Organizând teritoriile cucerite, regatul ungar a încercat să instituie
principatul, după model apusean, dar până la urmă s-a impus voievodatul, preluat de la populaţia autohtonă.
Primul voievod atestat documentar în fruntea statului transilvan a fost Leustachiu; el avea atribuţii administrative,
judiciare şi militare, o cancelarie proprie şi beneficia de ajutorul unui vicevoievod.
Transformat şi adaptat intereselor puterii regale, voievodatul şi-a menţinut titulatura şi autonomia în toată
perioada de stăpânire maghiară,
devenind principat abia în 1541, sub
suzeranitate turcească. Episodic, în
fruntea voievodatului transilvan au
fiinţat adevărate dinastii, cărora
statalitatea le-a acordat largi
prerogative. Aşa a fost, la sfârşitul
secolului al XIII-lea şi începutul
secolului al XIV-lea, cazul voievozilor
Roland Borş şi Ladislau Kan, iar un
secol mai târziu al familiilor Lackfi şi
Csaki. De altfel, situaţia aceasta era o
caracteristică generală a
feudalismului, din întreg apusul
Europei, căreia monarhii occidentali
au pus cu greu capăt.
Organizarea Transilvaniei
Asemeni lumii medii
accidentale, structura socială a
Transilvaniei s-a caracterizat prin existenţa stărilor privilegiate. Acestea reuneau nobilimea maghiară, clerul catolic,
patriciatul săsesc şi pe fruntaşii secuilor. Populaţia românească, treptat exclusă din cadrul acestor stări, era grupată
în „ţări” conduse de o nobilime cnezială şi voievodală. Organizarea administrativ-teritorială a voievodatului reflecta
relaţia dintre stările privilegiate, structurile autonome româneşti şi tendinţele de centralizare ale coroanei
maghiare.
Comitatele maghiare - mai întâi regale şi apoi nobiliare - reuneau teritoriul din jurul unei cetăţi. Primului
comitat - Bihor (Bihar) - i-au urmat, pe măsura cuceririlor, Crasna (Kraszna) şi Dăbâca (Doboka), Cluj (Kolozs) şi Alba
(Feher), Satu-Mare (Szatmar) şi Arad. Saşii şi secuii s-au organizat în scaune, bucurându-se de o largă autonomie.
Organizarea saşilor mai cuprindea şi două districte care, împreună cu cele şapte scaune (Siebenburgen), au evoluat
spre o adunare teritorială şi politică numită universitatea saşilor.
În regiunile de margine ale Transilvaniei erau atestate districtele româneşti, precum Ţara Haţegului, a
Făgăraşului, a Maramureşului sau ţinutul Rodna. Ele erau conduse de juzi, cnezi sau voievozi şi îşi menţineau
vechea „lege românească”, opunându-se tendinţelor regalităţii maghiare de a le anihila libertăţile. Sub aspect
confesional, până la Reformă religia oficială a fost cea catolică, religia ortodoxă a populaţiei româneşti fiind, din
anul 1366, doar tolerată. Din punct de vedere juridic, deosebit de important în secolul al XVI-lea a fost Tripartitum-
ul lui Werboczi.
Statutul politic al românilor
Secolele de stăpânire maghiară nu au reuşit să schimbe structura etnică a Transilvaniei: populaţia
românească a rămas permanent majoritară. Ceea ce a scăzut permanent însă a fost ponderea participării sale la
adunările nobiliare ale voievodatului, românii fiind treptat excluşi din viaţa politică. Un moment important al
acestei excluderi l-a reprezentat emiterea de către regele Ludovic de Anjou a decretelor prin care calitatea de nobil
era condiţionată de apartenenţa la religia catolică.
Românii în adunările generale nobiliare
Adunările generale nobiliare din Transilvania erau adunări cu caracter judiciar, dar abordau, după caz, şi
probleme economico-administrative şi chiar legislative. Iniţial, la acestea participau şi românii, prezenţa lor fiind
atestată sigur până în anul 1355. După această dată, prezenţa românilor în adunări nu mai este consemnată în mod
direct, iar după 1437 există informaţii certe că românii au fost definitiv îndepărtaţi din viaţa politică a Transilvaniei.
Refuzată în plan central, puterea nobilimii româneşti s-a manifestat prin intermediul adunărilor locale controlate
de cnezi.

Țara Românească, Moldova, Dobrogea

Ţara Românească
La începutul secolului al XIII-lea, regatul Ungariei încearcă să-şi
extindă stăpânirea la sud şi est de Carpaţi, sub masca cruciadei
împotriva schismaticilor ortodoxi.
La începutul secolului al XIV-lea, criza politică se agravează în cadrul
regatului ungar. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al
III-lea, încearcă să evite destrămarea regatului. În anul 1291, regele
se afla în Transilvania cu scopul de a-l aduce la ascultare pe voievodul
local; regele consolidează privilegiile maghiarilor, secuilor şi saşilor şi
anihilează autonomia românească din Ţara Făgăraşului . Potrivit
tradiţiei istorice care a circulat până în secolul al XVII-lea,
evenimentele din Făgăraş l-au determinat pe voievodul Radu Negru
să treacă Carpaţii şi să se instaleze la Câmpulung, sediul unei
comunităţi catolice formate din saşi şi unguri. Descălecatul (termen
utilizat de cronicari pentru întemeierea statelor medievale) la
Câmpulung este urmat de treptata unire a formaţiunilor politice
Batalia de la Posada-1330 existente în jurul „descălecătorului”.
 Cum trebuie înţeles „descălecatul” de la Câmpulung? Considerăm că realitatea istorică confirmă o contribuţie
demografică şi, posibil, instituţională, pe care locuitorii din spaţiul intracarpatic, în special cei din Ţara Făgăraşului,
o au la formarea statului medieval Ţara Românească.
Perioadei de criza politică din regatul Ungariei i se pune capăt prin venirea la tron a lui Carol Robert, din
dinastia franceza de Anjou, preocupat în primii ani de domnie de refacerea unităţii regatului.
Documentele înregistrează la sud de Carpaţi un stat putemic, al cărui conducător, Basarab I, poartă numele
de „mare voievod”. Basarab I (1310-1352) se dovedeşte un priceput conducător militar, dar şi un bun diplomat.
În anul 1324, Carol Robert îl recunoaşte pe acesta ca „voievodul nostru transalpin”. Dar existenţa unui stat
putemic şi a unui conducător pe măsură reprezentau 0 piedică în calea tendinţelor hegemonice ale regatului
maghiar şi, în special, în calea celor pentru stăpânirea Banatului de Severin. După restabilirea autorităţii în
Transilvania, regele Ungariei consideră necesară extinderea autorităţii la sud de Carpaţi. Campania din toamna
anului 1330, organizată de regalitatea maghiară, este soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert la
Posada (localizată în Ţara Loviştei).
Victoria asigură independenţa politică a Ungro-Vlahiei (Vlahia de lângă Ungaria); izvorul istoric care prezintă
acest conflict militar este Cronica pictată de la Viena, care narează despre locul îngust al desfăşurării luptei, despre
pierderile suferite de nobilimea maghiară, despre oştirea lui Basarab, aflată pe înălţimi, aruncând cu bolovani
şi trăgând cu săgeţile spre oastea duşmană.
În vremea regelui Ludovic de Anjou (1342-1382), Ungaria şi Ţara Românească acţionează împreună împotriva
dominaţiei tătare de la gurile Dunării şi de la est de Carpaţi. Un rol important îl are şi urmaşul lui Basarab I, Nicolae
Alexandru (1352-1364) care, din 1359, îşi ia titlul de „domn autocrat” (de sine stătător) şi întemeiază Mitropolia
Ungro-Vlahiei, cu sediul la Curtea de Argeş (sub autoritatea directă a Patriarhiei Constantinopolului). Fiul
său, Vladislav I (Vlaicu-Vodă), (1364-1376) reuşeşte să depăşească cu pricepere conflictele politice, religioase şi
militare cu regele Ludovic I: respinge un prin atac otoman la Dunarea de Jos şi organizează instituţiile civile şi
ecleziastice ale statului. Vladislav I îşi ia titlul ,,Io, Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată
Ungrovlahia”.
Aşadar, se reconfirmă statutul de sine stătător al Ţării Româneşti.

Moldova
Între anii 1345-1354, regele Ungariei, Ludovic I, organizează mai multe
expediţii împotriva tătarilor, care aveau ca scop controlul asupra drumului
comercial ce lega Marea Baltică şi oraşele-porturi de la Dunărea de Jos şi
Marea Neagră, drum aflat sub controlul Hoardei de Aur.
În acest context, are loc prima etapă a întemeierii
Moldovei – descălecatul lui Dragoş. Fruntaş al românilor maramureşeni,
Dragoş trece munţii însoţit de cetele sale şi este numit de regele maghiar,
Ludovic I, conducătorul mărcii (unitate politico-administrativă şi militară,
înfiinţată în nord-vestul Moldovei, cu scopul de a apăra zona respectivă), cu
sediul la Baia.
Statutul Moldovei aflate sub conducerea lui Dragoş şi a
urmaşilor săi, Sas şi Balc, este unul de dependenţă faţă de regele Ungariei.
Acest statut este de neacceptat de către localnici, care se răscoală în 1359, ajutaţi de voievodul
maramureşan Bogdan din Cuhea. Nemulţumit de restrângerea autonomiei Maramureşului de către Ludovic I,
Bogdan trece la est de Carpaţi împreună cu însoţitorii săi.
Descălecatul lui Bogdan (a doua etapă) este urmat de înlăturarea lui Balc şi de unificarea formaţiunilor
politice din nordul şi centrul Moldovei.
În timpul lui Bogdan (1359-1365) sunt respinse încercările de hegemonie la est de munţi, astfel că regele
Ungariei, Ludovic I, este nevoit să recunoască independenţa statului medieval românesc Moldova, cu capitala la
Baia.Dacă statutul de independenţă al Ţării Româneşti se obţinea în urma conflictului militar din 1330, cel pentru
Moldova este recunoscut pe cale diplomatică, dat fiind faptul că însuşi regele Ludovic I era implicat în conflictul
militar cu otomanii.
 Laţcu, fiul lui Bogdan, este succesorul său în perioada 1365-1375; intră în legătură cu papalitatea, cu scopul
de a contracara tendinţele lui Ludovic I; va accepta constituirea unei episcopii catolice la Siret, în 1370. Laţcu va fi
recunoscut ca duce al Moldovei.
Petru Muşat (1376-1391) organizează ţara din punct de vedere statal şi se afirmă în plan internaţional. În
1387 sunt puse bazele mitropoliei Moldovei, cu sediul la Suceava, care va fi recunoscută de Patriarhia de la
Constantinopol abia în anul 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.
Roman I (1391-1394) va elibera teritoriul sud-estic până la Nistru şi marea Neagră de sub dominaţia tătară şi
se va intitula în 1393 drept „voievod şi domn singur stăpânitor al Ţării Moldovei, de la munte până la Mare”.
Noul stat Moldova, al cărui proces de formare se încheie în timpul lui Roman I, este recunoscut şi în Europa
vremii.

Dobrogea
În anul 1230 este menţionată ,,Ţara
Cavarnei” (teritoriul dintre Varna şi Caliacra),
structură politică locală, nucleul pentru formarea
statului Dobrogea, condus de Balica şi Dobrotiţă.
Dobrotiţă (Dobrotici, 1354-1386) este recunoscut
iniţial ca strateg şi apoi ca despot de către Imperiul
Bizantin; unifică formaţiunile politice dintre Dunăre
şi Marea Neagră.
Dobrogea este inclusă în statul condus de
Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti,
după înfrângerea oştilor otomane (Ţară
Românească în timpul domnitorului menţionat se
întindea de la „Marea cea Mare” la Severin).

Capitolul V:Lumea rurală și urbană în Evul Mediu

Satul medieval
Începând cu secolul al IX-lea, populația Europei a crescut, datorită climei mai calde şi a unei alimentații mai
bune;
Din secolul al XI-lea, s-au realizat progrese tehnice în agricultură, meşteşuguri şi transporturi, uneltele au fost
perfecţionate şi s-au construit mori de vânt sau de apă(exemple de unelte: plugul cu cormană);
Viaţa colectivităţile umane era influenţată de evoluţia mediului (seceta, inundaţiile), precum şi de bolile
timpului precum marea ciumă din 1347-1348;
În urma creşterii populaţiei, s-au mărit şi suprafeţele agricole şi numărul aşezărilor omeneşti.

Studiu de caz. Descrierea unui sat medieval

 satele aveau un număr mic de locuitori şi erau formate din vatra de locuit, loturile ţărăneşti şi proprietăţile
comune (păduri, păşuni, ape etc.);
 principala ocupaţie era agricultura;
 obiectele necesare erau produse în gospodărie, dar existau şi diferiţi meşteri în sat (fierari, cojocari);
 casele erau construite din lemn, cu 1-2 camere şi cu mobilier sărăcăcios;
 principalele alimente erau fructele şi legumele, carnea era consumată mai rar;
 biserica satului era locul de întrunire; duminica, după slujbele religioase, acolo erau discutate problemele
importante ale comunităţii;
 parte din pământul satelor aparţineau unui nobil, pentru care ţăranii munceau un anumit număr de zile
anual.
 Orașul și lumea sa
Oraşele reprezentau centrele meşteşugăreşti, comerciale şi politico- administrative ale Ţărilor Române. Ele au
apărut mai întâi în Transilvania, apoi în Ţara Românească şi Moldova.
În Transilvania, cele mai importante centre urbane erau: Braşov, Alba Iulia, Sibiu, Rodna, Cluj, Bistriţa;
În Ţara Românească s-au dezvoltat Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte, Bucureşti;
În Moldova, s-au afirmat Baia, Suceava, Iaşi, Chilia şi Cetatea Albă, cetăţile fortificate Neamţ, Tighina, Hotin;
unele dintre oraşe au fost iniţial târguri, dezvoltate apoi pe baza comerţului şi a meşteşugurilor;
conducerea oraşelor era asigurată, în Ţara Românească şi în Moldova, de vornicsau de pârcălab, respectiv de
Sfatul Orăşenesc (format din 12 pârgari), în frunte cu un şoltuz (Moldova) sau judeţ (Ţara Românească);
În Transilvania, în fruntea oraşelor se afla un primar şi Sfatul format din 12 juraţi, în frunte cu
un jude (reprezentantul regelui).

Studiu de caz. Sighişoara; Câmpulung

Sighişoara. Întemeiat în secolul al XIII-lea, în
Transilvania, de negustorii saşi, a devenit după un
secol un oraş înfloritor, a cărui prosperitate se datora
breslelor meşteşugăreşti care au contribuit la
ridicarea fortificaţiilor oraşului. Azi este una dintre
cele mai bine păstrate cetăţi medievale din Europa.
Câmpulung. Conform celor mai vechi
menţiuni documentare (datând din jurul anului 1300),
oraşul purta denumirea de Longocampo, primul său
conducător cunoscut fiind comitele Laurenţiu. Aici s-a
aflat prima capitală a Ţării Româneşti şi tot aici
tradiţia istorică susţine că s-ar fi desfăşurat
descălecatul lui Negru Vodă. Oraşul era locuit atât de
ortodocşi, cât şi de catolici şi a avut un rol comercial
deosebit, îndeplinind, de asemenea, funcţia de vamă
domnească.
 Solidarităţi şi conflicte în timpul Evul Mediu

De-a lungul întregului Ev Mediu, proprietatea asupra pământului a reprezentat factorul determinant al
raporturilor sociale: ea era împărţită între domnie, cler, nobili sau boieri şi comunităţile de ţărani liberi. Prin
aservirea treptată a acestora din urmă, numărul ţăranilor dependenţi a devenit tot mai mare. Obligaţiile tot mai
numeroase care apăsau pe umerii lor au condus la puternice izbucniri sociale.
Boieri şi nobili.Clasă politică conducătoare, boierimea sau nobilimea a deţinut şi puterea economică, izvorâtă
în primul rând din proprietatea asupra pământului organizat în domenii feudale. Evoluţia relaţiilor în sânul clasei
nobiliare din Transilvania a fost însă diferită de cea din afara arcului carpatic. În Transilvania, obligaţiile vasalice
erau mai bine definite şi mai apropiate de modelul apusean; nobilii reprezentau, de aceea, o forţă de temut pentru
puterea suzeranului. Pe de altă parte, nobilimea maghiară şi-a consolidat tot mai mult poziţia în organizarea
piramidală a societăţii, tinzând să anihileze drepturile şi privilegiile nobilimii româneşti netrecute la catolicism.
În afara arcului carpatic, boierii alcătuiau o clasă mai puţin diferenţiată şi ierarhizată. Ei îi datorau domnului
sprijin militar şi sfat - obligaţii cu caracter vasalic -, aşteptând de la acesta „milă domnească”, adică dregătorii şi
pământuri date spre stăpânire. Domeniile feudale, constituite prin danii şi prin aservirea obştilor săteşti, au
cunoscut în timp o ierarhizare şi o dinamică accentuate, iar unele dintre ele s-au bucurat de regimul imunităţii.
Ţărănimea.Numeroşi în secolul al XV-lea, ţăranii liberi au reprezentat o importantă forţă economică şi
militară. Sub numele de răzeşi, ei erau concentraţi în Moldova în zone ca Vrancea sau Câmpulung, iar în Ţara
Românească, unde erau cunoscuţi sub numele de moşneni sau megieşi, în Muscel, Argeş, Vâlcea sau Loviştea. În
Transilvania, ei au fost mai puţin numeroşi, fiind concentraţi în regiuni de margine precum Bihor, Haţeg, Oaş. În
întreg spaţiul românesc însă, ei şi-au păstrat forma de organizare tradiţională - obştea sătească.
Ţăranii aserviţi sau dependenţi deţineau loturi în folosinţă numite sesii sau delniţe. Ei purtau numele de
rumâni în Ţara Românească, vecini în Moldova, şerbi sau iobagi în Transilvania. Începând cu secolul al XVI-lea,
dependenţa economică a ţăranilor a fost dublată de una juridică prin legarea de glie. Boierilor sau nobililor, ţăranii
le datorau un ansamblu de obligaţii, între care cele mai importante erau dijma (renta în produse), claca sau robota
(în muncă) şi o rentă în bani de mai mică importanţă. Se adăugau la acestea participarea la oaste, la lucrările de
întreţinere a domeniilor şi daruri pe care trebuiau să le facă cu diferite prilejuri. De asemenea, ţăranii aserviţi aveau
obligaţii faţă de stat, domnie şi Biserică.
Conflicte sociale.Înrăutăţirea situaţiei ţăranilor a avut drept rezultat două mari răscoale ţărăneşti în
Transilvania. Astfel, în 1437 a avut loc o răscoală izbucnită ca urmare a abuzurilor nobilimii şi a creşterii obligaţiilor.
Ea a cuprins ţărani iobagi, orăşeni săraci şi reprezentanţi ai micii nobilimi. Învingători într-o primă înfruntare pe
dealul Bobâlna, răsculaţii au obţinut unele drepturi. Dar coalizarea nobilimii maghiare, a patriciatului săsesc şi a
reprezentanţilor secuimii în Unio Trium Nationum a avut drept rezultat, după noi confruntări militare, înfrângerea
răsculaţilor, fără ca situaţia ţăranilor să se amelioreze.
În 1514, înrăutăţirea continuă a situaţiei ţăranilor a provocat o altă răscoală în Transilvania, condusă de un
mic nobil secui, Gheorghe Doja. Adevărat război ţărănesc prin amploare, program şi consecinţe, ea a cuprins
întreaga Transilvanie. A reunit forţe sociale nemulţumite, în special ţărani, orăşeni săraci din Turda, Cluj şi Dej,
mineri. După mai multe confruntări militare soldate cu victoria de la Cenad şi ocuparea Aradului, trupele răsculate
au fost învinse la asediul Timişoarei de către Ioan Zapolya. Răscoala a fost reprimată sângeros, iar Doja a fost
executat fără ca ţăranii să obţină nimic.
Feudalismul românesc.În raport cu feudalismul european, feudalismul românesc prezintă puternice influenţe
bizantine. Autoritatea centrală domnească era atotputernică: toţi stăpânii de pământuri, laici sau ecleziastici, mari
sau mici, îi datorau ascultare. În virtutea autorităţii sale supreme, de la domn porneau toate prerogativele
boiereşti, dar tot domnul avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor săi, indiferent de rangul lor
social.
Raporturile de suzeranitate şi vasalitate se stabileau doar între domn şi boieri, neexistând o piramidă a
acestora de tipul senior-vasali-subvasali, ca în feudalismul clasic apusean. Totodată, nu au existat ceremonii de
depunere a omagiului de către boieri şi de primire din partea domnului a stăpânirii funciare .