Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TÂRGU-MUREŞ
Constantin PALADE
INSTITUŢII
FUNDAMENTALE
DE DREPT CIVIL
PARTEA GENERALĂ
Decembrie, 2003
1
2
Mă înclin cu respect şi mulţumesc
Omului, dascălului şi profesorului universitar,
Autorul
3
4
CUPRINS
CAPITOLUL I
DREPTUL CIVIL – NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. Noţiunea de drept.....................................11
2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului
intern............................................................12
3. Definiţia dreptului civil, criterii de
individualizare a
dreptului civil ca ramură distinctă de drept 14
4. Locul şi rolul dreptului civil în sistemul
dreptului
Românesc.....................................................22
5. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri
de drept........................................................23
CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI CIVIL
CAPITOLUL III
APLICAREA LEGII CIVILE
1.Noţiuni introductive..................................39
2. Aplicarea legii civile în timp.....................40
Principiul neretroactivităţii legii civile noi........................................43
Principiul aplicării imediate legii civile noi.......................................45
5
3. Aplicarea legii civile în spaţiu..................48
4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor. 50
CAPITOLUL IV
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE DE DREPT
CIVIL
1. Noţiunea de interpretare a legii civile......52
2. Necesitatea interpretării normei juridice
civile....................................................................53
3. Formele interpretării normelor juridice
civile....................................................................55
4. Metodele de interpretare.............................59
CAPITOLUL V
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
1. Definiţia raportului juridic civil.................64
2. Caracterele juridice ale raportului juridic
civil......................................................................65
3. Structura raportului juridic civil................67
Noţiunea de structură a raportului juridic civil...................................67
Subiectele raportului juridic civil .....................................................67
Determinarea, pluralitatea, schimbarea subiectelor raportului juridic
civil....................................................................................................68
Capacitatea civilă a subiectelor.........................................................75
Conţinutul raportului juridic civil......................................................79
Dreptul subiectiv civil – latura activă a conţinutului raportului
juridic civil.........................................................................................80
Definiţia dreptului subiectiv civil.......................................................80
Clasificarea drepturilor civile subiective............................................82
Recunoaşterea drepturilor subiective civile........................................90
Ocrotirea (apărarea) drepturilor subiective civile...............................91
Exercitarea drepturilor subiective civile.............................................92
Obligaţia civilă – latura pasivă a conţinutului raportului juridic
6
civil....................................................................................................95
Obiectul raportului juridic civil.........................................................97
Definiţia obiectului raportului juridic civil.........................................97
Definiţia bunului................................................................................99
Clasificarea bunurilor:.....................................................................101
- bunuri în circuitul civil, bunuri scoase din circuitul civil şi bunuri
cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată;
- bunuri corporale şi bunuri incorporale;
- bunuri mobile şi bunuri imobile;
- bunuri individual determinate şi bunuri de gen;
- bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
- bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
- bunurile divizibile şi bunurile indivizibile;
- bunuri principale şi bunuri accesorii;
- bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere;
4. Izvoarele raportului juridic civil concret 113
CAPITOLUL VI
ACTUL JURIDIC CIVIL
1. Definiţia actului juridic civil.....................115
2. Clasificarea actelor juridice......................117
Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice
multilaterale
Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit
Acte juridice între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte
Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice
declarative
Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte
juridice de dispoziţie
Acte juridice consensuale, acte juridice solemne şi acte juridice
reale
Acte juridice subiective şi acte juridice condiţie
Acte juridice principale şi acte juridice accesorii
Acte juridice cauzale şi acte juridice acauzale (abstracte)
Acte juridice obişnuite şi acte juridice strict personale
Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi
Acte juridice tipice şi acte juridice netipice
7
Acte juridice negociabile acte juridice de adeziune şi acte
juridice forţate
Acte juridice cu executare instantanee şi acte juridice cu executare
succesivă în timp
3. Condiţii esenţiale pentru valabilitatea
(validitatea) actului juridic............................131
Terminologie....................................................................................131
Clasificarea condiţiilor esenţiale pentru valabilitatea actului
juridic civil.......................................................................................132
Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic civil..............135
Capacitatea de a contracta..............................................................135
Consimţământul valabil al părţii ce se obligă..................................138
a) Principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice.........................139
b) Principiul priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa
declarată...........................................................................................141
c) Definiţia consimţământului..........................................................143
d) Condiţiile consimţământului........................................................144
e) Viciile de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa şi
leziunea............................................................................................149
Comparaţie între viciile de consimţământ........................................165
Obiectul actului juridic civil............................................................166
a) Definiţia obiectului actului juridic civil.......................................166
b) Condiţiile obiectului actului juridic civil.....................................167
Cauza actului juridic civil................................................................172
a) Definiţia cauzei actului juridic civil.............................................172
b) Elementele cauzei actului juridic civil.........................................174
c) Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil...............175
d) Proba cauzei.................................................................................177
e) Acte juridice cauzale şi acauzale..................................................178
Condiţiile de formă pentru valabilitatea actului juridic civil............178
a) Noţiunea de condiţie de formă a actului juridic civil....................178
b) Principiul consensualismului actelor juridice civile.....................179
c) Forma solemnă a actului juridic ad validatem, ad probationem
şi pentru opozabilitatea faţă de terţi.................................................180
4. Modalităţile actului juridic civil (termenul,
condiţia, sarcina)............................................185
Noţiunea de modalitate a actului juridic civil...................................185
8
Termenul (dies)................................................................................186
a) Noţiunea de termen......................................................................186
b)Clasificarea termenelor.................................................................187
c) Efectele termenului......................................................................189
d) Noţiunile de „scadenţă” şi „exigibilitate”....................................192
e) Renunţarea la termen şi decăderea din beneficiul termenului......192
Condiţia...........................................................................................193
a) Noţiunea de condiţii.....................................................................193
b) Clasificarea condiţiilor.................................................................194
c) Reguli speciale cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiţiei...........................................................................................197
d) Efectele condiţiei.........................................................................198
Sarcina
a) Noţiunea de sarcină, modalitate a actului juridic civil..................204
b) Clasificarea sarcinilor..................................................................204
c) Efectele sarcinii............................................................................205
d) Condiţia şi sarcina – asemănări şi deosebiri.................................205
5. Efectele actului juridic civil......................206
a) Definiţia efectelor actului juridic civil.........................................206
b) Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil (pacta
sunt servanda).................................................................................207
Noţiune............................................................................................207
Excepţii de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil.......208
c) Principiul irevocabilităţii actului juridic civil...............................212
Noţiune............................................................................................212
Excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic civil............213
d) Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.....................215
Noţiune............................................................................................215
Noţiunile de părţi, terţi şi avânzi-cauză............................................216
Opozabilitatea şi impozabilitatea actului juridic civil faţă de
terţi...................................................................................................220
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic
civil..................................................................................................224
9
3. Reglementarea nulităţii actului juridic civil..238
4. Cauzele nulităţii actului juridic civil...............241
5. Clasificarea nulităţilor .....................................241
Nulitatea absolută; nulitatea relativă; regim juridic, sinteză
privind regimul juridic al nulităţii absolute şi relative......................241
Nulitatea totală şi nulitatea parţială..................................................254
Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală...............................................255
Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară............................................256
Nulitatea de fond şi nulitatea de formă.............................................256
10
CAPITOLUL I
1. Noţiunea de drept
Noţiunea de “drept” are mai multe sensuri.
Într-un sens, prin “drept” se înţelege “totalitatea prevederilor
concrete ale reglementărilor diferenţiate prin ramuri de drept şi pe
instituţii juridice” sau “totalitatea normelor de drept dintr-un sistem de
drept dat”.1
Dreptul, în acest sens, se concretizează în ansamblul actelor
normative emise de autorităţile statului în limitele competenţelor atri-
buite. Actele normative conţin reguli obligatorii de conduită a oame-
nilor şi pot fi impuse, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Regulile de conduită a oamenilor în societate stabilite de stat
şi materializate în acte normative se numesc norme juridice.
Normele juridice sunt generale, în sensul că se aplică repetat,
în cazuri nelimitate, şi impersonale, adică nu se adresează anumitor
persoane, ci de regulă, tuturor persoanelor. Normele juridice au o
1 Ioan Ceterchi, Momcilo Luburia, Teoria generală a statului şi dreptului, Note de curs, vol.I,
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, Bucureşti, 1976, pag.163-164; prof.Gheorghe
Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura “Argonaut” Cluj-Napoca, 1999, pag.5
11
existenţă obiectivă, indiferent dacă oamenii le cunosc sau nu, le aplică
sau nu.
În acest sens, termenul de “drept” este sinonim cu termenul
“drept obiectiv”, “drept pozitiv”.2
Într-un alt sens, noţiunea de “drept” se suprapune cu noţiunea
de „drept subiectiv”, prin care se înţelege posibilitatea, aptitudinea
unei persoane (numită creditor) de a se comporta din punct de vedere
juridic în conformitate cu prevederile normelor juridice civile şi de a
cere unei alte persoane (numită debitor) o conduită corespunzătoare,
în caz de nevoie apelând la forţa de constrângere a statului. De
exemplu, locatorul (persoana care printr-un contract închiriază un bun)
are posibilitatea să se comporte din punct de vedere juridic, dacă
doreşte, aşa cum prevede norma juridică – art.1411 Cod civil – şi să
“asigure celeilalte (n.a. - părţii contractante) folosinţa unui lucru
pentru un timp determinat, drept un preţ determinat”. Locatorul, dacă
a dorit şi a asigurat folosinţa lucrului, are dreptul de a cere celeilalte
părţi – debitorului - o conduită corespunzătoare, adică să-i predea un
“preţ determinat”.
Conduita persoanei – a creditorului – este prevăzută de
dreptul obiectiv şi pentru că vizează o persoană se foloseşte sintagma
“drept subiectiv” – în sensul că dreptul aparţine unui subiect de drept,
persoană fizică sau juridică.
Cel de-al treilea sens este identic cu cel de “ştiinţa dreptului”,
ştiinţă socială care studiază:
- legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului
- instituţiile politico-juridice
- formele concret istorice, corelaţiile şi influenţele reciproce
între componentele sistemului social.
Ştiinţa dreptului formulează principiile generale de conducere
a societăţii, analizează participarea oamenilor la circuitul juridic ca
purtători de drepturi şi obligaţii, disciplinând şi coordonând acţiunile
acestora”.1
2 Prof.dr. Teofil Pop, Drept civil roman, Teoria generală, “Lumina Lex” Bucureşti, 1993,
pag.7; M. Mureşan, Petru Ciacli, Drept civil, Partea generală, Ed. Cordial-Lex, Cluj-Napoca,
2001, pag.6, prof.univ.dr. Iosif R. Urs, prof.univ.dr. Smaranda Angheni, Drept civil, Partea
generală, Persoanele, vol.I, Ed. “Oscar Print”, Bucureşti, 1998, pag.13-14.
1 Prof.univ.dr. Iosif R. Urs, prof.univ.dr. Smaranda Angheni, op.cit., pag.14
12
2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului
intern
Sistemul de drept este format din ansamblul normelor juridice
elaborate de stat. Sistemul de drept este format din ramuri de drept.
Dreptul obiectiv cuprinde ramura dreptului public şi ramura
dreptului privat.
Dreptul public este ansamblul normelor juridice ce
reglementează organizarea statului şi a autorităţilor publice şi
raporturile încheiate de acestea cu particularii.
Principala particularitate a raporturilor juridice de drept
public constă în calitatea specială a unui subiect al raportului juridic,
şi anume aceea de purtător al autorităţii statului. Statul este
întotdeauna unul din subiecţii raportului juridic de drept public.
O altă particularitate raportului juridic de drept public: o
constituie metoda de reglementare, metoda de subordonare, statul
impunând regula de conduită particularului. Dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul financiar-fiscal, dreptul penal, dreptul
procesual civil şi penal etc. sunt ramuri ale dreptului public.
13
Deşi cu particularităţi evidente, normele de drept ce alcătuiesc
ramurile dreptului privat sunt strâns legate de normele dreptului civil.
Expresia dreptul civil este drept comun pentru ramurile
dreptului privat sintetizează aceste legături şi se concretizează în
următoarele:
a) dreptul civil a elaborat noţiunile fundamentale ale dreptului
privat ce se regăsesc în ramurile acestuia. De exemplu, noţiunea de
subiect de drept, persoană fizică, persoană juridică, act juridic,
contract, obligaţii etc.
b) întotdeauna când o ramură a dreptului privat nu reglementează
(expresis verbis) anumite relaţii sociale, de fiecare dată face trimitere
la prevederile normelor juridice de drept civil.
14
persoanelor juridice, în calitatea lor de participanţi la raporturile
juridice civile”.1
Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, membru corespondent al
Academiei Române defineşte: “principalul criteriu de constituire a
ramurilor de drept sunt relaţiile sociale pe care ramura de drept le
reglementează şi, prin urmare, care îi formează obiectul……Una din
categoriile principale de relaţii sociale care alcătuiesc obiectul
dreptului civil îl constituie…..raporturile patrimoniale. Principalele
raporturi patrimoniale reglementate de dreptul civil sunt: raporturile
de proprietate şi alte raporturi reale, precum şi raporturile
obligaţionale….Raporturile personale nepatrimoniale….al căror
conţinut este strâns legat de persoana titularului lor. Dreptul civil
reglementează, de asemenea, condiţia juridică a persoanelor fizice şi
a persoanelor juridice”1
Prof.univ.dr.dr.doc. Tudor Popescu-Brăila: “condiţia juridică
a persoanelor, raporturile patrimoniale, în care părţile, apar ca
subiecte egale în drepturi. …în primul rând relaţiile de proprietate. O
a doua categorie de raporturi patrimoniale reglementate de dreptul
civil o formează raporturile de obligaţii…raporturile personale
nepatrimoniale, în care îşi găseşte expresia, individualitatea
persoanei….”2
Formulări asemănătoare ale definiţiei dreptului civil au fost
elaborate de Gabriel Boroi 3, Prof.univ.dr. Ion Dogaru4, Prof.dr.Teofil
Pop.5
În cea de-a doua categorie de definiţii, autorii contestă
necesitatea introducerii în definiţia dreptului civil a condiţiei juridice a
persoanei fizice sau juridice, deoarece aceasta este o manifestare a
raporturilor personale (nepatrimoniale).
1 Aurelian Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963,
pag.3
1 Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, membru corespondent al Academiei României şi colectivul,
Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, pag.26-30
2 Prof.dr.doc.Tudor R. Popescu-Brăila, laureat « Magna cum laude », doctor al Facultăţii de
Drept din Paris, Drept civil, I., Bucureşti, 1993, pag.14-15
3 Gabriel Boroi, Drept civil, Partea generală, ed.II, revăzută şi adăugită, 1999, Ed. All Beck,
pag.2
4 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, Introducere în drept civil, Subiectele dreptului civil, vol.I., Casa de
Editură şi presă « Şansa », Bucureşti 1993, pag.11
5 Prof.dr.Teofil Pop, Drept civil, Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag.9
15
Prof.univ.dr. Mircea Mureşan defineşte dreptul civil ca fiind
“totalitatea normelor juridice care reglementează, pe de o parte,
acele raporturi juridice patrimoniale în care părţile apar ca subiecţi
egali (nesubordonaţi unul altuia), iar pe de altă parte, acele raporturi
personale (nepatrimoniale) în care se manifestă, fie individualitatea
persoanei ca subiect de drept, fie condiţia juridică a persoanelor
fizice şi a persoanelor juridice în calitatea lor de participanţi la
raporturile juridice civile”6
În altă categorie de definiţii, dreptul civil este definit prin
obiectul său de reglementare.
Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu defineşte dreptul civil român ca
fiind “acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice
aflate pe poziţii de egalitate juridică”1.
Paul Mircea Cosmovici precizează: „Lucrările privind partea
generală a dreptului civil publicate în ţara noastră din anul 1967 până
la sfârşitul anului 1989 au adoptat o viziune unitară, diferenţele dintre
definiţiile date dreptului civil fiind, în general, nesemnificative.” 2
Pe parcursul timpului, în definiţia dreptului civil s-au regăsit
aceleaşi elemente.
În 1873 dreptul civil se considera “colecţiunea legilor care au
ca obiect a regula interesele respective ale particularilor între ei, în tot
ceea ce priveşte afacerile relative la persoanele, la bunurile şi la
convenţiile lor.”
D. Alexandresco considera: “Dreptul civil sau privat este
acela care regulează raporturile particularilor dintre ei şi care este
propriu unei naţiuni”.
Concluzie:
Definiţiile prezentate şi altele au în comun următoarele
elemente:
6 Mircea Mureşan, Petru Ciacli, Drept civil, Partea generală, Ed. “Cordial Lex”, Cluj-
Napoca, 2000, pag.8
1 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele
dreptului civil, ed. a V-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Casa de
Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998, pag.31
2 Paul Cosmovici şi alţii, Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, Ed. « Academiei »,
Bucureşti, 1989, pag.19, Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Introducere în dreptul civil, Ed. a
II-a revăzută şi adăugită, Ed. “All”, Bucureşti, 1994, pag.16
16
- dreptul civil reglementează raporturi patrimoniale şi
raporturi nepatrimoniale (acelea în care se individualizează, se
determină persoana fizică sau juridică);
- dreptul civil reglementează numai acele raporturi
patrimoniale în care părţile au o voinţă juridică egală sau altfel
formulat “poziţia de egalitate juridică a părţilor”;
- condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice. Cu privire
la acest element al definiţiei nu exista un punct de vedere comun. Se
susţine că acest element se subînţelege, deoarece raportul juridic
nepatrimonial are în structura sa şi subiectele, aşadar şi condiţia
juridică a persoanelor fizice şi juridice.
Apreciem că definiţia dreptului civil trebuie să cuprindă cel
puţin următoarele:
- este ramură a dreptului privat;
- reglementează acele raporturi juridice patrimoniale în care
subiecţii au o voinţă juridică egală;
- reglementează acele raporturile juridice nepatrimoniale în
care se manifestă fie individualitatea persoanei, fie statutul juridic al
persoanei fizice sau juridice;
- raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale se
stabilesc între persoane fizice şi juridice.
17
Obiectul de reglementare al dreptului civil
Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie:
a) raporturile juridice patrimoniale
b) raporturile juridice nepatrimoniale
a) raporturile juridice patrimoniale sunt raporturi sociale
reglementate de norma juridică civilă care au un conţinut economic ce
poate fi exprimat, evaluat în bani. (ex.raportul juridic ce se naşte din
contractul de închiriere, de vânzare-cumpărare etc.).
După cum am precizat dreptul civil nu reglementează toate
raporturile juridice patrimoniale, ci majoritatea acestora, în care
subiecţii se află într-o poziţie de egalitate a voinţelor juridice. Ramuri
de drept, precum dreptul comercial, dreptul administrativ, dreptul
muncii, dreptul familiei reglementează şi raporturi juridice
patrimoniale.
Raporturile juridice patrimoniale cuprind:
- raporturile juridice reale, sunt acele raporturi juridice ce
privesc dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale
(uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie);
- raporturile juridice obligaţionale (de obligaţii), sunt acele
raporturi juridice civile în care o parte, numită creditor, are
posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o
prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face
ceva, de regulă sub sancţiunea constrângerii de stat. 1. Acestea izvorăsc
din acte juridice (de ex. contracte) şi din fapte juridice în sens restrâns
(fapte juridice licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi
îmbogăţirea fără just temei şi fapte juridice ilicite: delictul).
Dreptul civil nu reglementează totalitatea raporturilor juridice
patrimoniale ci numai pe acelea în care părţile se află pe poziţie de
egalitate juridică, şi anume o egalitate a voinţelor juridice a părţilor
raportului juridic. Părţile de comun acord stabilesc să se lege din punct
de vedere juridic şi încheie raportul juridic, convin asupra drepturilor
şi obligaţiilor ce le revin în conformitate cu propriile interese,
modifică, sting raportul juridic. Şi alte ramuri ale sistemului de drept
românesc reglementează raporturi juridice patrimoniale. De exemplu,
dreptul financiar – fiscal reglementează raporturile patrimoniale
1 Prof.univ.dr. Liviu Pop, Drept civil roman, Teoria generală a obligaţiilor, “Lumina Lex”,
2000, pag.10; Ioan Albu, Drept civil, Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. “Dacia” Cluj-
Napoca, 1984, pag.14-20
18
stabilite între stat şi contribuabil privind impozitele şi taxele; dreptul
muncii reglementează raporturile patrimoniale care se nasc din
încheierea contractului de muncă; dreptul administrativ reglementează
raporturile patrimoniale între stat, unităţile administrativ-teritoriale şi
particulari etc. În aceste ramuri de drept este de observat că subiecţii
raporturilor patrimoniale se află într-o poziţie de subordonare; statul
impune impozitele şi taxele, de regulă, angajatorul stabileşte condiţiile
contractului de muncă, statul şi unităţile administrativ-teritoriale
încheie contracte administrative cu particularii.
1 Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.11; prof.univ.dr. Ioan Dogaru, op.cit., pag.15, Paul Mircea
Cosmovici, op.cit., pag.16
19
În definiţia dreptului civil am precizat că raporturile juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale se stabilesc între persoane fizice şi
persoane juridice, în calitate de subiecte (părţi) în raporturile civile.
Calitatea de subiect de drept civil o poate avea, de regulă,
orice persoană fizică sau juridică.
În alte ramuri de drept, numai anumite persoane fizice sau
juridice numite „subiect calificat” pot avea calitatea de subiect al
raportului juridic. De exemplu, în dreptul familiei, numai persoana
fizică care are calitatea specială de soţ, soţie, înfiat, etc. poate încheia
raporturi juridice de dreptul familiei.
1 Mircea Mureşan, Dan Chirică, Contribuţii la studiul conceptului de sancţiune civilă (1)
« Studia Universitatea Babeş-Bolyai Jurisprudentia » Nr.2/1978, pag.50-71
1 Mircea Mureşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.11
2 Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.12
22
în viaţă, căsătoria, instituţie cu numeroase reglementări de drept civil.
Moartea produce şi ea efecte în planul dreptului civil.
b) Dreptul civil este dreptul comun în raport cu reglementările
din dreptul privat.
21 Iosif R. Urs, Drept civil roman, Teoria generală, Ed. “Oscar Print”, 2001, pag.49
24
civil încălcat
- normele juridice au caracter - predomină normele juridice
preponderent dispozitiv-supletiv imperative
32 Ion Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag.368
25
plata nedatorată şi îmbogăţirea
fără just temei)
27
- sancţiunile în dreptul comercial nu au caracter specific. Sunt
aplicabile sancţiuni civile (de exemplu, nulitatea contractului de
vânzare-cumpărare comercială în lipsa condiţiilor esenţiale pentru
validitatea unei convenţii) contravenţionale, de drept administrativ,
amendă civilă şi sancţiunii penale.1
CAPITOLUL II
A. Legea
Legea, în sens larg, înseamnă orice act normativ ce cuprinde
norme de conduită, indiferent de organul emitent. De exemplu legea,
hotărârea de Guvern, hotărârile consiliilor locale, regulamentele de
funcţionare etc.
Legea, în sens restrâns este actul normativ elaborat de Parla-
ment şi numit astfel.
Se disting trei categorii de legi:
Legile constituţionale
Din această categorie fac parte:
• Constituţia României, în care se prevăd dispoziţii generale,
principii şi reglementări fundamentale referitoare la organizarea din
punct de vedere politic a statului; drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor; autorităţile publice; economia şi
finanţele publice; Curtea Consituţională şi revizuirea Constituţiei.
Instituţiile importante ale dreptului civil, ca de exemplu,
subiectele de drept civil, protecţia persoanelor şi a patrimoniului,
dreptul de proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la libera circulaţie,
dreptul la domiciliu sau reşedinţă etc. sunt expresis verbis
reglementate de Constituţie. De exemplu:
- art. 136 alin.2: „Proprietatea publică este garantată şi
ocrotită prin lege”;
5 Mircea Mureşan, Petru Ciachi, op.cit., pag.25 ; Iosif R. Urs, op.cit., pag.64
29
- art.136 alin.5: „Proprietatea privată este inviolabilă, în
condiţiile legii organice”;
- art.44 alin.1: „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele
asupra statului, sunt garantate”;
- art.44 alin.3 „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o
cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire”;
- art.44 alin.4: „Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte
măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza
apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură
discriminatorie a titularilor”;
- art.44 alin.5: „Pentru lucrări de interes general, autoritatea
publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu
obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantărilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile
autorităţii”;
- art. 44 alin.6: „Despăgubirile prevăzute în aliniatele 3 şi 5
se stabilesc de comun acord cu proprietarul, sau în caz de divergenţă,
prin justiţie”;
1 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii publice, Tratat II, Editura « Europa Nova »,
Bucureşti, 1996, pag.99
30
tuţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în
fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie
înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei
iniţiative”.
b) se urmăreşte o anumită procedură de revizuire, cu un
pronunţat caracter restrictiv şi finalizată după aprobarea ei prin
referendum, consultare populară.
Revizuirea Constituţiei are anumite limite, potrivit
prevederilor art.152 alin.1: “Dispoziţiile prezentei Constituţii privind
caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot
forma obiectul revizuirii.”
Cu respectarea tehnicilor de revizuire a Constituţiei pot fi
modificate reglementări constituţionale privind materii de drept civil. 2
De exemplu, prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr.669 din 22 sept.2003 au fost modificate unele prevederi din
Constituţie, în materii de drept civil:
- art.16 alin.3: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau
militare, pot fi ocupate în condiţiile legii, de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliul în ţară.”;
- art.27 alin.3: „Percheziţia se dispune de judecător şi se
efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de lege.”;
- art.44 alin.2: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită
în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apartizii
pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai
în condiţiile rezultate din aderarea României la U.E. şi prin alte
tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi
prin moştenire legală.”
Aceste modificări ale Constituţiei sunt izvoare formale de
drept civil, deoarece vizează materii de drept civil.
31
reglementează un număr restrâns de relaţii sociale expres
prevăzute în Constituţie (art.73 alin.3 – sistemul electoral; organizarea
şi funcţionarea Autorităţii electorale Permanente; organizarea şi
funcţionarea partidelor politice; statutul deputaţilor şi al senatorilor,
stabilirea îndemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;
organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi
a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; a Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a
Curţii de Conturi; regimul stării de mobilizare parţială sau totală a
forţelor armatei şi al stării de război; regimul stării de asediu şi al celei
de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
acordarea amnistiei sau a graţierii colective; statutul funcţionarilor
publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al
proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de
muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a
învăţământului; regimul general al cultelor; organizarea administraţiei
locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia
locală; celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede
adoptarea de legi organice. De exemplu, în art.12 alin.4 din
Constituţia României se stabileşte: “Stema ţării şi sigiliul statului sunt
stabilite prin legi organice”; art.40 alin.3: “Nu pot face parte din
partidele politice…..şi alte categorii de funcţionari publici stabilite
prin lege organică”.
se adoptă prin votul majorităţii membrilor fiecărei Camere,
spre deosebire de legile ordinare care urmează a fi adoptate cu votul
majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră.
1 Ibidem, pag.230-231
32
Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Legea
nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, Legea nr.213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Legea
nr.219/1998 privind regimul concesiunilor etc.
4) Decrete-legi
Sunt acte normative elaborate de către Consiliul Frontului
Salvării Naţionale şi Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională în
perioada 22 decembrie 1989 şi iunie 1990 când a fost validat
Parlamentul României.
Ele au putere de lege. De exemplu, Decretul-Lege nr.10/1990
privind regimul paşapoartelor şi călătoriilor în străinătate, Decretul-
Lege nr.11/1990 cu privire la consumul de gaze sau Decretul-Lege
nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la Cărţile fun-
ciare, Decretul-Lege nr.319/1944 privind dreptul la unificarea dispo-
ziţiilor privitoare la Cărţile funciare, Decretul-Lege nr.319/1944 pri-
vind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor etc.
1 M. Mureşan, op.cit., pag.28; Iosif R. Urs, op.cit., pag.72 ; prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.34
34
167/1958 privind prescripţia extinctivă, Decretul nr.975/1968 privind
numele.
36
- obiceiurile învechite, nesănătoase împotriva cărora statul
luptă prin legile sale, obiceiuri faţă de care atitudinea statului este
indiferentă din punct de vedere juridic;
- obiceiuri pe care statul le sancţionează, dându-le putere juridică
obligatorie. Numai acestea pot constitui izvoare de drept, calitate conferită
însă de textul de lege se face trimitere expresă la obiceiul locului (de
exemplu, art.970 Cod civil: “convenţiile…obligă nu numai la ceea ce este
expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă
obligaţiei, după natura sa”; art.600 Cod civil: “înălţimea îngrădirii se va
hotărî după…obiceiul obştesc”; art.607 Cod civil: “nu e iertat a sădi arbori
care cresc înalţi decât în îndepărtarea hotărâtă….de obiceiurile constante şi
recunoscute.”).2
În literatura de specialitate s-au purtat discuţii cu privire la
calificarea obiceiului ca fiind sau nu izvor de drept.
Într-o opinie, „dacă textul legal face trimitere la obicei, regula
de conduită este dată de cutumă şi nu de norma legală...referirea pe
care legea o face la ele le conferă acestora valoare juridică de izvor de
drept”3
Astfel, se apreciază că obiceiul este izvor de drept numai
atunci când legea face trimitere expresă la el. (vezi exemplele de la
art.970, 600 şi 607 Cod civil).
Într-o altă opinie, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu (însuşită şi de
prof. univ. dr. Ion Dogaru) se exprimă tranşant: “obiceiul (cutuma)
….nu sunt şi nu pot fi izvoare distincte ale dreptului civil; regulile de
conduită cristalizate în cadrul acestora se integrează în ipotezele şi
dispoziţiile normelor de drept civil, în măsura în care aceste norme fac
trimitere expresă la obicei.”1
În exemplele date, textele Codului civil fac trimitere la
obiceiul locului. Se pune întrebarea: ce se aplică concret în raportului
juridic civil, norma juridică care face trimitere la obicei (cutuma) sau
chiar însuşi obiceiul (cutuma)? Sau altfel formulat: este izvor de drept
textul legal sau obiceiul (cutuma)? Obiceiul (cutuma) este diferit de la
loc la loc, de la o regiune geografică la altă regiune geografică “căci
obiceiurile se prefac în multe chipuri”.
Doctrina
Doctrina de drept civil însumează opiniile specialiştilor de
referinţă în domeniu exprimate în tratate, studii, lucrări, monografii,
cursuri universitare, articole etc.
Se pune întrebarea dacă un judecător, în soluţionarea unei
pricini, poate face trimitere expresă la un punct de vedere exprimat în
literatură şi să afirme că soluţia se întemeiază pe acesta?
Întotdeauna soluţionarea cauzei se fundamentează pe norma
juridică civilă. “Deşi doctrina nu se înscrie în rândul izvoarelor de
drept, totuşi prin opiniile care le formulează, contribuie la înlăturarea
diversităţii de practică judiciară şi la crearea şi perfecţionarea
normelor de drept edictate de autoritatea legiuitoare.” 1
Jurisprudenţa
Jurisprudenţa (practica judiciară) este alcătuită din totalitatea
soluţiilor cuprinse în hotărârile instanţelor de judecată.
Practica judiciară este sau nu izvor de drept? Judecătorul
poate să soluţioneze o cauză motivând că hotărârea se întemeiază pe o
soluţie asemănătoare dată de un alt judecător într-o cauză similară?
Este posibil ca o hotărâre judecătorească să fie considerată izvor de
drept?
Răspunsul la întrebare a iscat controverse, cu atât mai mult cu
cât în unele sisteme de drept, practica judiciară este considerată un
izvor de drept (exemplu, dreptul american, dreptul englez).
Majoritatea autorilor, la care ne raliem, nu acordă practicii
judiciare calitatea de izvor de drept civil. Principalul argument este
prevederea legală din art.4 Cod civil, în baza căreia organul de
judecată are obligaţia să aplice normele de drept civil în cazurile
CAPITOLUL III
1. Noţiuni introductive
Actele normative, şi avem în vedere aici noţiunea de lege în
sens larg, sunt elaborate pentru a fi aplicate în cazuri concrete.
“Prin aplicarea legii civile se înţelege activitatea practică prin
care organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice
civile….activitate ce se desfăşoară în formele juridice oficiale stabilite
prin acte normative”.1
Aplicarea legii civile priveşte următoarele aspecte:
2 G. Vrabie, Teoria generală a dreptului, Ed. “Ştefan Procopiu”, Iaşi, 1995, pag.96;
Dr.doc.Mihail Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi în spaţiu. Conflictele de legi, în Tratat de
drept civil ; Tr. Ionaşcu şi colaboratorii, vol.I., Partea generală, Ed. « Academiei », pag.77
40
Dreptul intertemporal stabileşte ce lege civilă se aplică într-un
conflict de legi în timp.
Dreptul internaţional privat, indică din mai multe legi civile,
legea aplicabilă în spaţiu.
În cazul situaţiilor juridice şi a efectelor acestora sunt
aplicabile următoarele reguli:
- legea nouă nu se aplică în cazul facta preterita (trecutul
scapă acţiunii legii noi);
- legea nouă, de la data intrării în vigoare acţionează imediat
asupra facta pendentia;
- legea nouă intrată în vigoare se aplică şi efectelor viitoare ale
situaţiilor juridice trecute, facta futura.
41
- se instituie prezumţia legală absolută că orice persoană o
cunoaşte, nici o persoană nu poate invoca necunoaşterea ei (nemo
censetur ignorare legem).
Momentul încetării aplicării legii civile poate fi:
- data abrogării. Abrogarea poate fi expresă (în noua lege
civilă se prevede expres că vechiul act normativ sau un anumit articol
din actul normativ vechi se abrogă - abrogare expresă directă - sau că
dispoziţiile contrare se abrogă - abrogare expresă indirectă) - sau
tacită (abrogarea rezultă din faptul că o anumită materie este
reglementată diferit în raport de vechea reglementare).
- data împlinirii termenului, în cazul legilor cu termen. Prin
ajungerea la termen legea civilă încetează să mai fie în vigoare
- căderea în desuetudine. Noţiunea de desuetudine are în
literatura juridică înţelesuri diferite.
Un autor o defineşte ca “neaplicarea îndelungată a unei legi.” 1
Un alt autor apreciază că “o lege cade în desuetudine atunci
când au încetat raţiunile pentru care a fost adoptată, de exemplu, dacă
au dispărut relaţiile sociale reglementate, fără a mai fi nevoie să
intervină procedeul tehnico-juridic al abrogării”.2
Un alt autor distinge între neaplicarea legii căzute în
desuetudine, ca urmare a dispariţiei raţiunilor pentru care actul
normativ a fost adoptat, şi abrogare (mod de ieşire din vigoare a unei
legi civile) precizând: “Căderea în desuetudine” a unei legi înseamnă
neaplicarea ei, dar nicidecum abrogarea ei”. 1
Aproape în unanimitate se admite că desuetudinea nu este un
mod de ieşire din vigoare a legii.2 De exemplu Codul comercial intrat
în vigoare la 1 septembrie 1887 nu s-a aplicat în perioada puterii
populare până la 22 decembrie 1989 fiind considerat ca şi căzut în
desuetudine, dată după care se aplică din nou.
Legea civilă nouă poate produce următoarele categorii de
efecte:
- efecte imediate, adică se aplică situaţiilor prezente
- efecte retroactive, se aplică situaţiilor trecute
1 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.58; Gabriel Boroi, op.cit., pag.18 ; M. Mureşan,
op.cit., pag.35 ; V. Pătulea, Principiul neretroactivităţii legii civile în condiţiile conflictului între
legi succesive de inspiraţie politică opusă, în « Dreptul » nr.7-8/1991, pag.88-91
2 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.39
3 Mircea Mureşan, op.cit., pag.35
1 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.45
44
a) actul juridic este valabil încheiat când sunt întrunite
cumulativ, condiţiile cerute de legea în vigoare, în momentul încheierii
lui. Când ulterior încheierii valabile a actului juridic apare o nouă lege
civilă, ea nu poate declara ca nevalabil actul valabil deja încheiat şi
atunci când noua lege introduce sau elimină cauza de nulitate. 2
b) efectele juridice ale actului valabil încheiat, produse sau
epuizate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, rămân valabile;
c) efectele juridice ale actului valabil încheiat ce se produc
după intrarea în vigoare a noii legi se supun acesteia.
Referitor la situaţiile juridice sunt aplicabile următoarele
reguli:
a) situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau
stingere la data intrării în vigoare a legii noi, cad sub incidenţa acestei
legi (principiul aplicării imediate a legii noi). Elementele componente
ale situaţiei juridice în curs de constituire, modificare sau stingere care
au individualitate proprie se supun legii în vigoare la data constituirii
lor. Acestor elemente nu le sunt aplicabile prevederile noii legi civile.
De exemplu, în situaţia juridică privind încheierea
contractului de vânzare-cumpărare imobiliară, acordul de voinţă al
părţilor realizat în formă solemnă este un element cu individualitate
proprie, supus legii în vigoare atunci când acesta s-a realizat, situaţie
în care nu se aplică legea nouă, care ar putea omite această cerinţă, a
solemnităţii.
b) efectele produse de situaţiile juridice în curs de constituire,
modificare sau stingere sunt guvernate de legea sub care se produc.
Câteva cazuri frecvente de aplicare a principiului
neretroactivităţii legii civile:
- admisibilitatea dovezilor privind actele şi faptele juridice
generatoare de drepturi şi obligaţii, în legătură cu care părţile pot
ajunge în conflict, se face prin respectarea legii în vigoare la data când
instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii mijlocului de probă;
- dovada actului juridic se supune legii în vigoare în
momentul încheierii actului juridic;
45
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite se
stabileşte în funcţie de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei
ilicite;
- moştenirea legală (succesiunea ab in testat) este cârmuită de
legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii;
- validitatea testamentului se apreciază după legea în vigoare
în momentul redactării;
- efectele dispoziţiilor testamentare sunt guvernate de legea în
vigoare în momentul deschiderii succesiunii. De exemplu, dacă după
redactarea testamentului ar apărea o lege care ar modifica condiţiile
de valabilitate ale testamentului, legea nouă nu s-ar aplica
testamentului încheiat.
Principiul constituţional al neretroactivităţii legii admite două
excepţii: “legea penală sau contravenţională mai favorabilă”.
Apreciem că numai printr-o lege constituţională se pot adăuga
excepţii în materie civilă, legea organică sau ordinară nu pot deroga de
la norma constituţională.
Această premisă clarifică discuţiile din doctrină referitoare la
caracterul retroactiv al normei de interpretare.
46
constituire, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de
constituire.1
Principiile aplicării legii civile în timp au domenii diferite de
acţiune.
“Problema aplicării imediate a legii noi are ca obiect faptele şi
efecte în curs... problema retroactivităţii….are ca obiect faptele în
întregime consumate în trecut”.2
Într-o altă formulare, deosebirea fundamentală între cele două
principii, constă în:
- principiul neretroactivităţii vizează actele juridice uno ictu;
- principiul aplicării imediate a legii noi priveşte situaţiile
juridice ce se constituie succesiv, în timp de exemplu, adopţiunea
presupune momente succesive în timp, consimţământul părinţilor
fireşti, hotărârea instanţei de judecată; imobilele se pot dobândi prin
uzucapiune, adică prin posesie de bună credinţă prelungită în timp).
Principiul aplicării imediate a legii noi este o creaţie a
doctrinei şi practicii judiciare, el nu este consacrat prin legea civilă.
Fiind “o simplă regulă de interpretare….legiuitorul o poate înlătura. El
o poate face nu numai printr-o declaraţie de voinţă expresă, dar şi în
mod tacit….El se întemeiază numai pe voinţa tacită a legiuitorului,
astfel cum acesta a putut fi desprins, prin interpretare, de teorie şi
practică”.3
Dacă voinţa tacită a legiuitorului permite funcţionarea
principiului aplicării imediate a legii noi, tot prin voinţă tacită
legiuitorul îl poate înlătura: o face în situaţia ultraactivităţii legii
vechi.
Excepţia de la principiul aplicării imediate a legii civile noi o
constituie ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi. Excepţia constă
în aplicarea, în anumite situaţii determinate de legea nouă, pentru încă
o perioadă de timp, a legii vechi, deşi a fost abrogată şi a intrat în
vigoare o nouă lege civilă.
Într-o opinie, se apreciază că “fiind o excepţie şi
supravieţuirea legii vechi trebuie consacrată expres de lege. Socotim
că greşit s-a făcut aplicaţia excepţiei ultraactivităţii, în lipsă de text
1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.22
2 Dr. doc. Mihail Eliescu, op.cit., pag.104
3 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.58 ; prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.40 ;
Iosif R. Urs, op.cit., pag.106
47
expres, a art.12 din Decretul nr.144/1958, abrogat prin Legea
nr.50/1991 în practica unor instanţe.” Aceeaşi poziţie tranşantă şi în
referirea: “ca şi în cazul excepţiei retroactivităţii legii civile, ea (n.a.-
excepţia de ultraactivitate a legii civile) trebuie prevăzută expres în
legea nouă”.1
Următoarea prevedere legală consacră expresis verbis
supravieţuirea legii vechi: art.71 din Legea nr.114/1996 privind
locuinţa prevede: “persoanele care beneficiază de drepturi mai
favorabile decât cele prevăzute în prezenta lege, consacrate prin legi
speciale, care se referă printre altele, la materia raporturilor juridice
locative şi a celor conexe acestora, se bucură în continuare de
aplicarea drepturilor mai favorabile” (n.a. - se bucură în continuare
de prevederile legii civile vechi, deşi abrogată).
Într-o altă opinie “dispoziţiile vechii legi supravieţuiesc în
temeiul voinţei tacite a legiuitorului”.
Aşadar, excepţia de ultraactivitate există deşi lipseşte un text
expres în noua lege.2
Aplicarea excepţiei de la ultraactivitate a legii civile impune
următoarele precizări:
- de regulă, se aplică actelor şi situaţiilor juridice voluntare, cu
precizarea că noua lege civilă să conţină norme juridice dispozitive,
părţile având astfel latitudinea ca prin acordul de voinţă să deroge de
la prevederile legale;
- uneori noua lege exclude expresis verbis aplicarea excepţiei;
- nu se poate face aplicarea excepţiei de ultraactivitate când
noua lege civilă are caracter imperativ.
Aplicarea excepţiei în materia situaţiilor juridice voluntare
(contracte) se justifică prin faptul că părţile, la încheierea contractului,
consimt tacit ca norma juridică civilă supletivă sub imperiul căreia se
află să completeze condiţiile şi efectele acestuia.
aspectul internaţional
Acest aspect are în vedere raporturile juridice încheiate ce
conţin elemente de extraneitate: părţile au cetăţenii diferite, actul
juridic în care o parte este cetăţean român se încheie în străinătate,
49
actul juridic în care o parte este cetăţean străin se încheie în România,
bunul imobil ce este obiect exterior al raportului juridic civil se
situează în străinătate etc.
51
CAPITOLUL IV
INTREPRETAREA NORMELOR
JURIDICE DE DREPT CIVIL
52
Într-o opinie se formulează “interpretarea legii civile”1,
într-o altă opinie “interpretarea normelor de drept civil”2 în timp ce un
autor propune “interpretarea actelor normative”3.
Apreciem că formularea “interpretarea normelor juridice de
drept civil” este de preferat deoarece:
- legea civilă, în general actele normative civile sunt
ansambluri de norme juridice civile;
- norma juridică este regula de conduită generală şi abstractă
ce se aplică unor situaţii concrete;
- pentru aplicarea normei juridice la situaţii practice se
impune a se observa voinţa legiuitorului exprimată în norma juridică.
Prin interpretarea normei juridice se determină conţinutul,
înţelesul şi sfera situaţiilor în care se aplică.4
Şi adepţii sintagmei “interpretarea legii civile” subliniază
expresis verbis că se referă la o “operaţie logico-juridică raţională de
lămurire şi explicare a conţinutului şi sensului normei, în scopul unei
juste aplicări”1 sau “lămurirea înţelesului exact şi complet al
dispoziţiilor normative”2.
Într-o altă definiţie “interpretarea normelor juridice este o
operaţiune logico-juridică, care se face după anumite reguli şi cu
anumite metode specifice dreptului, ea constituind un moment necesar
al aplicării lui”3.
N. Titulescu spunea: “a interpreta o lege înseamnă a căuta
soluţia practică cea mai convenabilă. În genere, orice soluţie juridică
55
agricol în echivalent arabil, de familie. Termenul de “reducţiune”
vizează nulitatea actului juridic şi nicidecum instituţia reducţiunii
succesorale.
57
De exemplu art.978 Cod civil: “când o clauză (n.a. - într-un
contract) este privitoare a două înţelesuri, ea se interpretează în
sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela în care n-ar produce nici
unul”. Interpretul înţelege că întotdeauna în cazul unui contract,
clauza (condiţiile) stabilită de părţi va produce efecte (consecinţe)
juridice, deoarece cocontractanţii au dorit acest lucru în momentul
încheierii contractului.
Interpretarea literală nu se confundă cu interpretarea
gramaticală. Aceasta din urmă este o metodă generală de interpretare,
prin care interpretul desluşeşte voinţa legiuitorului din analiza
morfologică şi sintactică a cuvintelor aşezate în propoziţii şi fraze care
alcătuiesc textul normei juridice. Prin folosirea metodei gramaticale
interpretul poate în final să realizeze o interpretare literală, dar în
acelaşi timp şi una extensivă sau restrictivă.
- interpretarea restrictivă
Interpretul restrângere sferea situaţiilor la care aplică norma
juridică, comparativ cu cea avută în vedere de legiuitor. Practic,
interpretul constată că formularea textului legal este prea largă, în
raport cu ipotezele avute în vedere de legiuitor. De exemplu, art.1182
Cod civil privitor la dobândirea datei certe arată că un înscris sub
semnătură privată dobândeşte dată certă şi este opozabil terţilor “din
ziua în care a fost înfăţişat la o instituţie de stat”.
Într-o opinie, această formulare în textul legii „este
susceptibilă de o interpretare restrictivă, în sensul că simpla înfăţişare
(prezentare) a înscrisului nu este suficientă, ci ar fi necesar ca înscrisul
să fie înregistrat la acea autoritate, ori ca pe înscris să se facă o
menţiune despre data prezentării, menţiune certificată de autoritatea
respectivă”1.
Uneori, aceeaşi normă juridică civilă este interpretată în
doctrină şi practica judiciară fie extensiv, fie restrictiv. De exemplu,
art.1000 alin.3 Cod civil care stabileşte răspunderea comitetului pentru
prejudiciile cauzate de prepusul său a dat naştere unei vii controverse
în legătură cu formularea: “în funcţiile ce li s-au încredinţat”, condiţie
specială a răspunderii. Într-o opinie, prin interpretare restrictivă s-a
înţeles că textul se referă la săvârşirea faptei ilicite în interesul
4. Metodele de interpretare
Interpretarea normei juridice civile este un proces de analiză a
textului legii ce se finalizează cu stabilirea ipotezei, dispoziţiei şi
sancţiunii normei juridice, a subiecţilor de drept cărora se adresează, a
drepturilor şi obligaţiilor ce le revin acestora, a efectelor juridice ce se
produc în cazul nerespectării ei.În acest proces interpretul recurge la
metode.
Prin metodă de interpretare înţelegem procedeele şi mijloacele
folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor
juridice, în scopul aplicării lor la cazuri concrete. 1
metoda gramaticală
metoda sistematică
Interpretul desluşeşte înţelesul normei juridice în contextul
actului normativ din care face parte sau prin legăturile cu norme
juridice din alt act normativ.
De exemplu, pentru a înţelege textul art.8 din Decretul 31/’54
privind persoanele fizice şi juridice: “minorul care se căsătoreşte
dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”, se apelează
la norma juridică din art.4 Codul Familiei: “Bărbatul se poate căsători
numai după împlinirea vârstei de 18 ani, iar femeia dacă a împlinit 16
ani sau după caz, 15 ani”.
Aşadar, numai femeia se poate căsători având vârsta
minorităţii (sub 18 ani) şi deci termenul “minor” din art.8 se referă
doar la femeia minoră care se căsătoreşte.
Metoda sistematică de interpretare se foloseşte şi atunci când
interesează domeniul de aplicare a normei juridice: este o normă
generală sau o normă specială. În acest demers se respectă regula:
norma specială derogă de la norma generală – specialia generalibus
derogant.
metoda logică
Este metoda care stabileşte înţelesul normei juridice prin
folosirea legilor logicii, bazându-se pe raţionamente inductive şi
deductive.
Regulile de interpretare logică sunt:
61
- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est
strictissimae interpretationis);
Când legea stabileşte o excepţie de la regulă ea nu poate fi
aplicată în împrejurările ce nu sunt prevăzute de lege. Astfel, art.974
Cod civil stabileşte: “Creditorii pot exercita toate drepturile şi
acţiunile debitorului, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale.”
Aşadar, creditorii exercită numai acţiunile cu caracter patrimonial,
exclusiv cele personale ale debitorului, ca de exemplu, acţiunea în
recunoaşterea paternităţii copilului născut din afara căsătoriei.
- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă
(ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos). Astfel, art.14
alin.1 din Decretul nr.31/1954 prevede: “domiciliul minorului este la
părinţii săi sau la acela din părinţi la care el locuieşte statornic”.
Termenul de “minor” nu permite interpretului să distingă între minorul
sub 14 ani (lipsit de capacitate de exerciţiu) sau între 14-18 ani (care
are capacitate restrânsă de exerciţiu);
- normele juridice se interpretează în sensul în care ele produc
efecte, iar nu în sensul în care ele n-ar produce nici un efect (actus
interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat).
Regula a fost preluată din materia interpretării contractelor şi
extinsă şi la interpretarea normelor dreptului civil. Potrivit art.978 Cod
civil: “când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se
interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar
putea produce nici unul”;
- legea specială derogă de la legea generală (specialia
generalibus derogant);
- regula este legea generală şi excepţia, legea specială. Astfel,
în art.27 alin.1 din Constituţie se dispune: “Domiciliul şi reşedinţa
sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliu
sau în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.” Aceasta este
legea generală. În alin.2 se precizează situaţiile în care “se poate
deroga prin lege”. Legea ce se va elabora şi care cuprinde situaţiile
când se poate pătrunde şi rămâne în domiciliu este o lege specială ce
derogă de la legea generală.1
62
Argumentele interpretării logice sunt:
per a contrario: Ori de câte ori textul de lege prevede un
lucru, se prezumă că el neagă contrariul. Astfel, art.969 alin.2 Cod
civil prevede: “ele (convenţiile) se pot revoca prin consimţământul
mutual sau din cauze autorizate de lege”. Interpretarea acestui text
prin argumentul per a contrario conduce la concluzia că acestea nu
pot fi revocate prin manifestarea unilaterală de voinţă a unei părţi
contractante.
a fortiori ratione (cu atât mai mult). Interpretarea prin
argumentul a fortiori extinde aplicarea normei juridice şi la
împrejurări neprevăzute în ipoteză, când argumentele care au dus la
adoptarea normei se regăsesc cu mai multă putere în împrejurarea
respectivă. Astfel, s-a stabilit că dacă uzucapiunea este un mod de
dobândire a proprietăţii cu atât mai mult (a fortiori ratione)
uzucapiunea este şi un mod de dobândire a unui dezmembrământ al
dreptului de proprietate (de exemplu, dreptul de uzufruct etc.).
a pari (de analogie) – ubi eadem est ratio, eadem lex esse
debet, unde este aceeaşi raţiune a legii, acolo trebuie aplicată aceeaşi
dispoziţie a legii. Aşadar, norma juridică prevăzută pentru o anumită
împrejurare trebuie aplicată la cazuri identice sau asemănătoare.
Prevederile art.3 Cod civil: “judecătorul care va refuza de a judeca,
sub cuvânt că legea nu prevede sau este întunecată sau
neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de
dreptate”, permit judecătorului să apeleze la argumentul a pari în
cazul concret neprevăzut de norma juridică.
De precizat că argumentul a pari este relativ pentru că
folosirea unui text de lege la situaţi identice, asemănătoare, trebuie să
aibă în vedere şi deosebirile dintre acestea şi situaţia expres
reglementată de lege.
De asemenea, regula conform căreia normele speciale sunt de
strictă interpretare nu permite aplicarea prin analogie. Astfel, regulile
juridice ce reglementează contractul de rentă viageră -–norme juridice
speciale – nu se vor aplica contractului de întreţinere (contract
nenumit, nereglementat de legea civilă) deşi între cele două contracte
există asemănări. Contractul de întreţinere este reglementat de regulile
generale din teoria generală a obligaţiilor.
63
argumentul reducerii la absurd – reductio ad absurdum,
subliniază că numai o singură soluţie este de admis, pentru că,
raţional, o altă soluţie este absurdă, ilogică.
metoda istorică
Interpretul stabileşte sensul normei juridice din analiza
condiţiilor concret istorice care au generat emiterea normei juridice
civile. Acestea se regăsesc în expunerea de motive ale actului
normativ.
CAPITOLUL V
64
1. Definiţia raportului juridic civil
Raportul juridic este relaţia socială reglementată de norma
juridică. Datorită acestei reglementări, relaţia socială primeşte caracter
juridic şi dobândeşte forma de raport juridic. 1
Raporturile juridice sunt reglementate de diverse norme
juridice: constituţionale, penale, de drept administrativ, de dreptul
familiei etc.
Raporturile juridice reglementate de norme juridice civile sunt
raporturi juridice civile.2
Într-o altă formulare, “raportul juridic civil este relaţia socială
reglementată de norma de drept civil.”3
În unanimitate, autorii de drept civil precizează că relaţiile
sociale reglementate de dreptul civil sunt:
- relaţiile sociale patrimoniale (de proprietate şi de obligaţii
etc.)
- relaţii sociale nepatrimoniale (persoanele, extrapatrimoniale)
în care se manifestă individualitatea persoanei.
Definiţia raportului juridic civil subliniază:
- raportul juridic civil este o relaţie socială
- raportul juridic este numai relaţia socială patrimonială şi
nepatrimonială
- relaţia socială patrimonială sau nepatrimonială este
reglementată de norma juridică civilă.
1 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.54, prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.48
2 Prof.Tr. Ionaşcu şi conf. Z. Oprea, Curs de drept civil român, 1950-1951, pag.71-72
3 M. Mureşan, op.cit., pag.54, prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.37
65
stabileşte între proprietar şi lucrul, la care se referă dreptul său. Ar
însemna că raportul juridic civil s-ar încheia între o persoană –
proprietarul, şi lucrul asupra căruia exercită acest drept.
Faptul că este “o absurditate această teză” 1 rezultă din
următoarele:
- norma de drept reglementează relaţiile între oameni,
conduita oamenilor, şi atunci când aceasta este în legătură cu anumite
lucruri şi nicidecum conduita lucrurilor;
“A admite astfel, înseamnă a admite că legea poate reglementa
conduita lucrurilor, că deci, este posibil să se poată institui o obligaţie
în sarcina lucrurilor, ceea ce este o absurditate”, spune N. Titulescu.
- raportul juridic civil se formează de cele mai multe ori din
acordul de voinţă al părţilor, şi numai fiinţele au voinţă. În ipoteza
raportului juridic stabilit între om şi lucru, lucrul ar fi subiect al
raportului juridic civil, concluzie inadmisibilă (lucrul nu poate avea
voinţă proprie).
Raportul de proprietate este un raport juridic civil ce se
stabileşte între titularul dreptului de proprietate şi toţi ceilalţi, cărora le
revine obligaţia generală negativă de a nu face nimic de natură a
stânjeni pe proprietar să exercite acest drept.
Formularea frecvent folosită “regimul juridic al bunurilor” se
referă la regulile juridice privitoare la conduita oamenilor cu privire la
lucruri.
1 Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.53 , Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.56, prof.univ.dr.
Ion Dogaru, op.cit., pag.57, Gabriel Boroi, op.cit., pag.37, prof.dr.doc.Aurelian Ionaşcu,
Raportul juridic civil,vol.I., Partea generală de Tr. Ionaşcu şi colaboratorii, Ed. « Academiei »,
Bucureşti, 1967, pag.155-156, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.17
66
Aşadar, în raportul juridic civil voinţa legiuitorului exprimată
în norma juridică ce-l reglementează se întâlneşte cu voinţa părţilor
contractante.
În doctrină se vorbeşte de “caracterul dublu voluţional” (ori
“dublu caracter voluţional”) al raportului juridic civil.
67
b) conţinutul, alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile
părţilor. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare părţile
stabilesc de comun acord drepturile şi obligaţiile ce le revin. Astfel,
părţile pot stabili dreptul de predare a lucrului la o altă dată decât cea a
plăţii preţului şi obligaţia de predarea a preţului, în rate sau la o a treia
persoană, cheltuielile de transport ale bunului cumpărat să fie
suportate de una din părţi, etc.
Realizarea practică a drepturilor şi obligaţiilor părţilor se face
prin obiectul raportului juridic.
c) obiectul, prin care se înţelege acţiunea (prestaţia) sau
inacţiunea pe care o parte a raportului juridic (subiectul pasiv) are
obligaţia să o săvârşească, deoarece cealaltă parte (subiectul activ)
este îndreptăţită să o pretindă. De exemplu, constituie obiect al
raportului juridic născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare,
acţiunea de predare a bunului de către vânzător, după plata a 3 rate din
cele 5, stabilită prin înţelegerea părţilor.
1 A. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Bucureşti, 1963, pag.37, Petre Mircea Cosmovici,
op.cit., pag.59
1 Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti,
1980, pag.72 şi urm., prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.76, prof.dr.Teofil Pop, op.cit.,
pag.59, prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.45
70
Uneori, raportul juridic civil se stabileşte între mai multe
subiecte de drept: mai multe persoane pot fi subiecte active sau
subiecte pasive. Este raportul juridic civil complex.
În ipoteza raporturilor juridice civile cu mai multe subiecte,
fie active, fie pasive, regula este aceea a divizibilităţii drepturilor şi
obligaţiilor între subiectele active şi cele pasive.
71
drepturilor în întregime, nedivizat, de oricare dintre codebitori sau
dintre creditorii solidari.
Se disting:
Solidaritatea pasivă, caracterizată prin:
- obligaţiile se execută în întregime de oricare codebitori;
- codebitorul care a executat obligaţia în întregime are drept
de regres împotriva celorlalţi debitori, astfel încât fiecare codebitor
participă la executarea prestaţiei;
- plata făcută de codebitor stinge raportul juridic de obligaţii
între creditor şi codebitor.
De exemplu, trei conducători auto distrug împreună
indicatoarele rutiere de “Staţionare interzisă” de pe un drum public. Ei
răspund solidar faţă de persoana prejudiciată. Victima are
posibilitatea să ceară instanţei de judecată valoarea totală a
prejudiciului suferit de la oricare codebitor (oricare conducător auto).
Codebitorul obligat la plata integrală a prejudiciului face plata şi astfel
raportul juridic de obligaţii stabilit între victimă şi codebitori
încetează. Debitorul care a despăgubit integral victima are acţiune în
regres împotriva celorlalţi debitori, pentru că fiecare suportă repararea
prejudiciului în raport de gradul de participare.
Solidaritatea pasivă se naşte din lege sau dintr-un act juridic
(convenţia părţilor).
- solidaritatea activă, când oricare dintre creditori exercită
dreptul de a cere de la debitor întreaga datorie, nu numai partea ce i se
cuvine. Debitorul, prin plata făcută, se eliberează faţă de toţi ceilalţi
creditori solidari. Creditorul care a primit toată creanţa este obligat să
o împartă cu ceilalţi creditori.
De exemplu, 3 fraţi au în proprietate comună un apartament
pe îl închiriază. Ei sunt creditorii chiriei. În contract, ei pot stipula
dreptul oricăruia din ei de a primi chiria. Solidaritatea activă se naşte
numai dintr-un act juridic.
72
- coproprietate: fiecare coproprietar are o parte ideală dar nu
concretă dintr-un bun sau câteva bunuri determinate.(de exemplu, doi
fraţi sunt proprietari în comun ai unui imobil, unul asupra a 2/3 şi
celălalt asupra 1/3 din imobil);
- indiviziunea: mai multe persoane deţin în comun o masă de
bunuri, având calitatea coindivizar. Fiecare cunoaşte cota ideală de
drept, dar nu deţine în exclusivitate nici un bun. De exemplu, în cazul
moştenitorilor ce dobândesc masa succesorală.
Atenţie, spre deosebire de coproprietate, coindivizarii sunt
proprietarii unei mulţimi de bunuri nu al unuia sau a câtorva bunuri
determinate.
- devălmăşia: este titlul juridic sub care soţii deţin bunurile
comune, dobândite în timpul căsătoriei. Partea fiecărui soţ este
determinată de lege prin folosirea criteriului “gradul de contribuţie” la
dobândirea bunurilor comune.
1 Dr.Ilie Urs, avocat, Repararea daunelor morale, “Lumina Lex”, 2001, pag.14-16
74
subrogaţia în drepturile creditorului plătit constă în
înlocuirea debitorului din raportul juridic de obligaţii cu o altă
persoană care, plătind datoria, devine creditor al debitorului,
dobândind toate drepturile creditorului. Sunt frecvente situaţiile când
o altă persoană plăteşte datoria debitorului. De exemplu, tata plăteşte
datoria fiului său care a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a
unei combine muzicale şi nu reuşeşte să plătească decât o parte din
preţ. Cel ce plăteşte în locul debitorului, îl înlocuieşte pe acesta în
raportul juridic de obligaţii. Astfel, s-a stins raportul de obligaţii între
creditorul iniţial (în exemplu, vânzătorul combinei muzicale) şi
debitor (în exemplu, fiul care a cumpărat combina muzicală) acesta
rămânând pe mai departe obligat faţă de noul creditor (în exemplu,
tatăl).
novaţia prin schimbare de creditor, este un contract prin care
se schimbă vechiul creditor cu un nou creditor, debitorul devenind
obligat faţă de noul creditor şi liberat faţă de vechiul creditor. Novaţia,
deşi sub acest aspect este identică cu cesiunea de creanţă şi subrogaţia
în drepturile creditorului plătit, se particularizează prin aceea că
simultan cu schimbarea subiectului activ are loc stingerea vechii
obligaţii şi transformarea acesteia într-o nouă creanţă al cărei titular
este noul creditor. De exemplu, cumpărătorul unui autoturism a
convenit cu vânzătorul să plătească preţul la un termen şi constată că
este în imposibilitate să o facă. Cei doi pot încheia un contract în care
să stabilească schimbarea obiectului contractului de vânzare-
cumpărare (de exemplu, în locul preţului debitorul să predea un bun
determinat unei alte persoane, care devine astfel noul creditor. Acest
lucru se poate realiza pentru că între vânzător şi noul creditor, de
exemplu, există o obligaţie de plată).1
d) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil ce are în
conţinut drepturi reale
În acest caz, se pot schimba numai subiecţii activi, prin
transmiterea bunului asupra căruia se exercită dreptul de proprietate:
prin contracte, succesiune, legate testamentare, tradiţiune etc.
Subiectul pasiv nu se poate schimba, el fiind “toţi ceilalţi”,
nedeterminat, universal.
Capacitatea de folosinţă
La persoanele fizice, capacitatea de folosinţă este definită de
prevederile art.5 din acelaşi act normativ: “Capacitatea de folosinţă
este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.”
În doctrină, se nuanţează formularea legală: “aptitudinea
generală şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii”. 1
Am subliniat “de a avea drepturi” pentru a nu se confunda cu
noţiunea de capacitate de exerciţiu în definiţia căreia apare sintagma
“de a-şi exercita drepturile”.
Într-o altă formulare, capacitatea de folosinţă este aptitudinea
de a fi subiect de drept civil. Legea recunoaşte tuturor persoanelor
capacitatea civilă, implicit capacitatea de folosinţă (art.4 Decretul
31/54 privitor la persoanele fizice şi juridice) fără nici o discriminare
de sex, rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură sau origine.
Capacitatea de folosinţă este generală, în sensul că ea
cuprinde toate drepturile civile subiective şi obligaţiile civile
recunoscute de dreptul obiectiv. Astfel, în principiu orice persoană
fizică are dreptul să vândă, să cumpere, să închirieze, să doneze, să
împrumute, să moştenească etc.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă decât în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. De exemplu, dreptul de a dona
este interzis persoanei fizice în anumite condiţii: art.806 Cod civil
“minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel”.
76
Persoana fizică nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la
capacitatea de folosinţă. Uneori poate renunţa la un drept civil
subiectiv, sau la mai multe, dar la aptitudinea generală de a avea
drepturi şi obligaţii, la capacitatea de folosinţă nu poate renunţa.
Astfel, nimeni nu poate înstrăina capacitatea sa de a avea dreptul de a
dona, de a vinde, de a cumpăra etc.
Capacitatea de folosinţă a omului începe de la naştere şi
încetează cu moartea acestuia (în unele cazuri la declararea
judecătorească a morţii).
Numai în ceea ce priveşte dobândirea de drepturi (atenţie nu şi
de obligaţii) legea recunoaşte această posibilitate din perioada de
concepţie a copilului, însă numai dacă se naşte viu.
La persoanele juridice, capacitatea de folosinţă este limitată
de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Astfel, persoana
juridică are aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii, dar
numai “acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege,
actul de înfiinţare sau statut”(art.34 alin.1 Decretul 31/1954).
Capacitatea de folosinţă nu mai este generală, ca la persoanele
fizice, ci este limitată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
De exemplu, Universitatea poate avea numai acele drepturi şi obligaţii
prin care se realizează scopul pentru care a fost înfiinţată: asigurarea
pregătirii superioare a studenţilor.
Legea sancţionează nesotirea limitării capacităţii de folosinţă
la scopul pentru care s-a înfiinţat persoana juridică. “Orice act juridic
care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul” (n.a.
nulitate absolută – art.31 alin.1 Decretul 31/1954). De exemplu, dacă
Universitatea ar încheia acte juridice pentru construirea de imobile în
vederea vânzării, aceste acte juridice ar fi nule.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe la data
înregistrării persoanei juridice sau la data actului de dispoziţie care le
înfiinţează (de exemplu, la persoanele juridice de drept public), data
recunoaşterii actului de înfiinţare, data autorizării înfiinţării sau data
îndeplinirii vreunei cerinţe a legii, după caz.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit la data
încetării existenţei persoanei juridice, prin reorganizare sau dizolvare.
0 Capacitatea de exerciţiu
La persoanele fizice
77
“Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”
(art.5 alin.3 Decretul 31/1954).
Actele juridice nu pot fi încheiate de orice persoană. Persoana
care încheie acte juridice trebuie să-şi dea seama de efectele juridice
pe care le produce actul încheiat, trebuie să aibă voinţă conştientă.
În doctrină, se acceptă în unanimitate următoarea definiţie a
capacităţii de exerciţiu: aptitudinea persoanei fizice de a dobândi
drepturi (unii autori: de a exercita) şi de a-şi asuma obligaţii (unii
autori: de a-şi îndeplini obligaţiile civile) prin încheierea de acte
juridice proprii.1
Nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de
exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de legi. De
exemplu, minorul între 14-18 ani este lipsit în parte de capacitatea de
exerciţiu, potrivit prevederilor art.9 din Decretul 31/1954, ca măsură
de ocrotire. Se consideră că el nu dispune de dezvoltare psihică
deplină, nu are o voinţă conştientă matură.
Nu au capacitate de exerciţiu, potrivit art.11 din Decretul
31/1954, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă
sub interdicţie. Legea prezumă că nu au discernământ. Beneficiind de
capacitate de folosinţă, ei pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii,
dar numai prin actele juridice civile încheiate de reprezentanţii lor
(părinţii sau tutorele) în numele minorului.
Are capacitate de exerciţiu restrânsă minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani.
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie
de către acesta (n.a. - singur) cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor
sau a tutorelui, în unele cazuri (acte juridice de dispoziţie) şi cu
încuviinţarea autorităţii tutelare.
Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când
persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei
de 18 ani.
Prin excepţie, femeia minoră care se căsătoreşte (femeia
potrivit Codului familiei se poate căsători fără încuviinţarea părinţilor
sau a tutorelui la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în mod excepţional
1 M. Mureşan, op.cit., pag.61, Ion R. Urs, op.cit., pag.132, Paul Mircea Cosmovici, op.cit.,
pag.60, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.73, prof.dr.doc. A.
Ionaşcu, op.cit., pag.164
78
chiar la împlinirea vârstei de 15 ani, cu aprobarea Primăriei)
dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu.
În condiţiile legii şi persoanele majore pot fi lipsite de
capacitate de exerciţiu: este cazul interzişilor judecătoreşti, persoanele
diagnosticate că suferă de alienaţie sau debilitate mintală, şi puse sub
interdicţie prin hotărâre judecătorească definitivă. Situaţia lor juridică
este identică cu cea a minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani.
La persoanele juridice
Noţiunea de capacitate de exerciţiu a persoanei juridice este
aceeaşi ca şi la persoana fizică.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile prin organele sale de conducere. Organele persoanei
juridice (stabilite sau alese potrivit actului normativ de înfiinţare a
persoanei juridice) sunt purtătoarele voinţei persoanei juridice.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în
limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele persoanei juridice
însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi
persoana juridică, dacă au fost săvârşite cu prilejul exercitării funcţiei.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a
săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de victima
prejudiciului.
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc
organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă
nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau statut (art.35 şi
36 Decretul 31/54).
Începutul capacităţii de exerciţiu este data înfiinţării,
înregistrării persoanei juridice. În doctrină se apreciază că începutul
capacităţii de exerciţiu este momentul desemnării organelor sale. 1
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice coincide
cu cel al capacităţii sale de folosinţă: data încetării persoanei juridice.
80
Într-o definiţie, dreptul subiectiv este „puterea sau prerogativa
recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice
(denumite şi titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active
ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea, ori să
facă sau să nu facă ceva (să săvârşească sau să se abţină de la
săvârşirea unei acţiuni), folosind, la nevoie, aparatul de constrângere
al statului”1.
Definiţia nu are în vedere posibilitatea titularului dreptului
subiectiv de a avea el însuşi o anumită conduită, recunoscută şi
protejată de lege. Într-o altă definiţie se evidenţiază această
posibilitate “…prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul
dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să
ceară altora desfăşurarea unei conduite, adecvate dreptului său, sub
sancţiunea recunoscută de lege”2
În definiţiile ce urmează se precizează ambele facultăţi ale
titularului dreptului civil subiectiv: să aibă o anumită conduită şi să
pretindă subiectului pasiv o anumită conduită.
Pentru exemplificare, prezentăm câteva definiţii doctrinare ale
dreptului subiectiv.
Dreptul subiectiv este “posibilitatea juridică a titularului unui
drept de a desfăşura, în limitele legii o anumită conduită, în virtutea
căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare
corespunzătoare, ce poate fi impusă în caz de necesitate, prin forţa de
constrângere a statului”.1
Într-o altă definiţie: “prerogativa pe care o acordă unei
persoane dreptul obiectiv, prerogativă garantată prin mijloace juridice,
de a avea un anumit comportament sau de a pretinde o anumită
conduită subiectului.”2
Dreptul subiectiv mai este şi astfel definit: “posibilitatea
juridică a titularului dreptului, dintr-un raport juridic civil, de a
desfăşura o anumită conduită garantată de lege prin putinţa de a
pretinde persoanei obligate, o anumită comportare corespunzătoare
1 Eleonora Roman, Conţinutul raportului juridic civil, în Tratat de drept civil, Partea generală,
vol.I., de prof.dr.doc.Traian Ionaşcu şi colaboratorii, pag.182
2 I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. « Dacia », Cluj-Napoca, 1988, pag.49
1 Teofil Pop, op.cit., pag.69
2 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.63
81
care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin mijlocirea forţei coercitive
a statului”.3
Un autor defineşte dreptul subiectiv ca fiind: “posibilitatea
juridică a titularului (subiect activ) de a desfăşura o anumită conduită,
garantată de lege prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumită
comportare corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa
de constrângere a statului”.4
Dreptul subiectiv este: „acel interes individual pe care voinţa
colectivă îl poate impune ca fiind în conformitate cu interesul social –
exprimat în norme de drept – şi în virtutea căruia subiectul activ poate
pretinde subiectului pasiv să săvârşească ori să se abţină de la
săvârşirea unei acţiuni”.5
Într-o formulare identică, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu şi
prof.univ.dr. Ion Dogaru definesc dreptul subiectiv ca fiind:
“posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ –
persoană fizică sau persoană juridică – în virtutea căreia aceasta
poate, în limitele dreptului şi a moralei, să aibă o anumită conduită,
să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu
facă ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei
coercitive a statului, în caz de nevoie.”6
Definiţia dreptului subiectiv civil trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
- este o posibilitate (facultate, putere, prerogativă) recunoscută
de lege subiectului activ (titularului);
- titularul dreptului are posibilitatea juridică de a desfăşura o
anumită conduită, în limitele stabilite de lege;
- titularul poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită
corespunzătoare, în limitele legii. Conduita subiectului pasiv constă în
a da, a face, sau a nu face ceva;
- la nevoie titularul dreptului subiectiv poate apela la forţa de
constrângere a statului pentru protejarea dreptului său.
Preferăm următoarea formulare a definiţiei dreptului
subiectiv:
3 Prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.51
4 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.64
5 D. Ştefănescu, Contribuţii la elaborarea unei noi definiţii a dreptului subiectiv, în revista
« Dreptul » nr.7-8/1991, pag.77
6 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.76, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.82
82
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică a titularului
de a avea o anumită conduită recunoscută de lege şi de a pretinde o
conduită corespunzătoare dreptului său, la nevoie prin apelarea la forţa
de constrângere a statului.
Clasificarea drepturilor civile subiective
Drepturi absolute şi drepturi relative
Drepturi absolute
Clasificarea drepturilor civile subiective din drepturi absolute
şi drepturi relative este unanim acceptată în doctrina de drept civil.
Criteriul de clasificare a dat naştere unor controverse.
Unii autori stabilesc drept criteriu obiectiv al clasificării,
gradul de opozabilitate.
Definiţia formulată de prof. univ. dr. Mircea Mureşan pune
accentul pe sfera persoanelor obligate să-l respecte, pe opozabilitatea
dreptului absolut: „drepturile absolute sunt acelea cărora le
corespunde obligaţia generală a tuturor persoanelor de a se abţine de a
le încălca”.1
Într-o altă definiţie, autorii adoptă criteriul modului de
exercitare al dreptului şi definesc dreptul absolut ca fiind: „dreptul al
cărui titular poate avea o anumită conduită, fără a face apel la
altcineva pentru a-l realiza”, sau, într-o altă formulare: „dreptul în
temeiul căruia titularul său – subiectul activ determinat, are
posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte subiecte revenindu-le
obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-i aduce
atingere”1.
Apreciem că cele două criterii obiective amintite, gradul de
opozabilitate şi modul de exercitare al dreptului absolut nu se exclud,
ci se completează reciproc. Dacă toate persoanele au obligaţia
generală de a se abţine de a-l încălca, înseamnă că nu mai există nici o
persoană la care să se facă apel pentru a fi realizat. De aceea, criteriul
de delimitare a drepturilor absolute poate fi atât modul de exercitare a
dreptului absolut – titularul îl exercită fără aportul altcuiva – precum
83
şi gradul de opozabilitate – „toţi ceilalţi” cărora le revine obligaţia
generală negativă de a nu-i aduce nici o atingere.
Caracterele juridice ale drepturilor absolute:
- subiectele raportului juridic civil ce are în conţinutul său un
drept absolut sunt: subiectul activ, titularul dreptului absolut cunoscut,
şi subiectul pasiv, universal, “toţi ceilalţi”, nedeterminat;
- subiectul pasiv are obligaţia generală, negativă de a nu aduce
atingere dreptului absolut;
- sunt opozabile tuturor (erga omnes), toţi subiecţii de drept
civil au obligaţia de a nu-l încălca.
87
ceilalţi”este universal, nedeterminat; subiectul pasiv are o obligaţie
generală negativă, şi este opozabil “erga omnes”);
- sunt în număr limitat, fiind expres prevăzute de lege.
88
- sunt drepturi relative, deci preiau caracterele juridice ale
acestora (subiecţii se cunosc din momentul stabilirii raportului juridic
de obligaţii; subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face
ceva; este opozabilul debitorului).
Drepturi principale şi drepturi accesorii.
Această clasificare priveşte numai drepturile patrimoniale.
Dreptul principal: este dreptul care are o existenţă de sine
stătătoare, soarta lui juridică nu depinde de existenţa unui alt drept. De
exemplu, dreptul de proprietate asupra unui bun, dreptul de creanţă ce
are ca obiect plata chiriei, a preţului, în general toate drepturile civile.
Dreptul accesoriu: este dreptul a cărui soartă juridică depinde
de existenţa unui alt drept, numit drept principal. În limba latină:
“accessorium sequitur principalem”, soarta dreptului accesoriu este
determinată de cea a dreptului principal.
În materia drepturilor reale întâlnim cel mai frecvent
diferenţierea în drepturi principiale şi drepturi accesorii. Sunt socotite
drepturi reale principale, drepturile enumerate la clasificarea
drepturilor civile subiective în „Drepturi reale şi de creanţă”.
Drepturile reale accesorii sunt următoarele:
- dreptul de ipotecă (drept real accesoriu ce reprezintă o
garanţie imobiliară, ce însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul şi
care nu presupune deposedarea celui ce o constituie);
- dreptul de gaj (amanet - drept real accesoriu, născut din
contract accesoriu prin care debitorul remite creditorul său un lucru
mobil pentru garantarea datoriei. Când debitorul nu-şi execută
obligaţia, creditorul gajist are dreptul să ceară instanţei de judecată
reţinerea lucrului în contul creanţei);
- privilegiul (este dreptul unui creditor de a fi plătit cu
prioritate, faţă de alţi creditori datorită calităţii creanţei sale. De
exemplu, din mai mulţi creditori va fi preferat la împărţeala preţului
vânzării creditorul ce are de încasat un impozit, o taxă, o amendă faţă
de creditorul ce are de primit împrumutul acordat) 1 şi dreptul de
retenţie (este dreptul ce conferă creditorului care este în acelaşi timp
şi debitor al obligaţiei de restituire sau predare a bunului altuia,
posibilitatea de a reţine acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza
92
Încălcarea dreptului subiectiv civil printr-un act administrativ
este apărat potrivit Legii nr.29/1990 privind contenciosul
administrativ. În art.1 alin.1 s-a stabilit: „Orice persoană fizică sau
juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de
lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei
autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept
recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti
competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins
şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”. Legea de revizuire a
Constituţiei nr.429/2003 a extins sfera de aplicare şi în art.39 din
Constituţie adaugă: „persoana vătămată într-un drept al său într-un
interes legitim.”
Exercitarea drepturilor subiective civile
Titularul unui drept subiectiv civil, de exemplu, locatorul
(persoana care închiriază un bun în schimbul unei sume de bani
numită chirie) poate sau nu să exercite acest drept (dreptul de a cere
locatarului chiria). Exercitarea dreptului rămâne la latitudinea
titularului.
Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în scopul satisfacerii
intereselor personale ale titularului, potrivit legii şi regulilor de
convieţuire socială. Aşadar, în exercitarea dreptului subiectiv apar
anumite limite.
Limitele exercitării dreptului subiectiv civil sunt limite
externe şi limite interne.
Limitele externe sunt materiale sau juridice. Astfel,
proprietarul terenului exercită dreptul de proprietate între hotarele
terenului său, ce reprezintă limitele externe materiale.
Tot astfel, creditorul nu poate cere debitorului mai mult decât
datorează, fără a depăşi limitele juridice ale dreptului său de creanţă.
Limitele interne ale dreptului subiectiv civil sunt date de
scopul în care este recunoscut dreptul şi anume satisfacerea intereselor
personale ale titularului acestuia.
Exercitarea drepturilor civile pune problema abuzului de
drept. În ce constă abuzul de drept?
În doctrină s-au născut ample discuţii cu privire la definirea
abuzului de drept.
93
Astfel, se disting autorii care îmbrăţişează teoria obiectivă a
abuzului de drept, care în esenţă subliniază că simpla abatere de la
limitele exercitării dreptului subiectiv civil reprezintă abuz de drept.
Cu privire la limitele externe materiale sau juridice Paul
Mircea Cosmovici, membru corespondent al Academiei României s-a
exprimat tranşant: “cel ce acţionează prin depăşirea limitelor externe,
materiale ori juridice ale drepturilor subiective acţionează fără drept,
ca, de pildă, proprietarul care ar construi dincolo de hotarul terenului
său – deci prin depăşirea limitelor materiale ale dreptului de
proprietate – ori creditorul care ar pretinde debitorului său mai mult
decât îi datorează acesta – deci prin depăşirea limitelor juridice ale
dreptului său de creanţă”.1
În aceeaşi idee: “Abuzul de drept nu înseamnă depăşirea
limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv,
ipoteză în care am fi în prezenţa unui fapt juridic săvârşit fără drept, ci
numai depăşirea limitelor interne ale dreptului subiectiv civil.” 2
Depăşirea limitelor externe fie materiale, fie juridice poate
reprezenta un fapt juridic ilicit, şi dacă s-a produs un prejudiciu sunt
aplicabile regulile răspunderii civile.
Cu privire la limitele interne ale exerciţiului drepturilor
subiective, s-au propus mai multe criterii pentru definirea abuzului de
drept: intenţia de a dăuna altuia, exerciţiul anormal al dreptului,
absenţa unui interes legitim, deturnarea dreptului de la finalitatea sa. 3
Într-o definiţie, autorul are în vedere numai limitele interne:
“Exercitarea drepturilor subiective civile prin încălcarea acestor
principii (notă: autorul se referă la exercitarea dreptului subiectiv civil
potrivit cu scopul său social şi economic, exercitarea cu respectarea
strictă a legii şi a regulilor de morală, exercitarea cu bună-credinţă)
constituie, ceea ce se numeşte în literatura de specialitate şi practica
judecătorească, abuz de drept”.1
Alţi autori definesc abuzul de drept cu referire deopotrivă la
limitele externe şi interne ale exercitării dreptului subiectiv civil.
97
În literatura juridică s-au purtat discuţii legate de două aspecte
privitoare la obiectul raportului juridic civil.
Primul aspect se referă la existenţa obiectului raportului
juridic civil.
Autorii care pun la îndoială existenţa obiectului raportului
juridic au în vedere că prin obiect se înţeleg numai lucrurile la care se
referă drepturile şi obligaţiile părţilor, şi cum sunt raporturi juridice
civile care se referă numai la acţiuni, abţineri, obiectul nu este un
element structural al raportului juridic civil. 1 De exemplu, în raportul
juridic stabilit între cântăreţ şi organizatorul spectacolului obiectul
raportului juridic îl constituie acţiunea cântăreţului de a cânta.
Majoritatea autorilor consideră necesară existenţa obiectului
raportului juridic.
Unii autori identifică obiectul raportului juridic atât cu
lucrurile ce ne înconjoară, cât şi cu acţiunile sau abţinerile subiecţilor,
considerând că obiectul este un element necesar al raportului juridic
civil. Un drept fără obiect este un lucru greu de acceptat. Mai mult, se
face şi o diferenţiere: în cazul drepturilor reale, obiectul este lucrul la
care se referă dreptul; în cazul drepturilor de creanţă, obiectul îl
constituie acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi
este ţinut subiectul pasiv.2
Al doilea aspect se referă la conţinutul obiectului. Fac parte
din obiectul raportului juridic fie acţiunea sau inacţiunea la care are
dreptul subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv fie lucrurile la care se
referă acţiunea sau inacţiunea, atunci când ele există.
Într-o definiţie “obiectul nu poate consta decât în acţiunea sau
abţinerea pe care subiectul activ (titularul dreptului) o poate pretinde
subiectului pasiv (celui ţinut de obligaţie), iar aceasta fără a deosebi
după cum în conţinutul raportului juridic civil intră un drept real sau
un drept de creanţă”.3
Precizările, după cum este vorba de un drept real sau de
creanţă, apreciem că nu se justifică: şi în cazul dreptului real, titularul
este îndreptăţit să impună subiectului pasiv-nedeterminat, universal
1 Prof.dr.doc.Aurelian Ionaşcu, Obiectul raportului juridic civil, în Tratat de drept civil, vol.I.,
Partea generală, de Traian Ionaşcu şi colectivul, Ed. „Academiei”, 1967, pag.207-208
2 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.97
3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.67
4 Iosif R. Urs, op.cit., pag.160
5 Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.76
6 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.84
7 Prof.dr.droc.Aurelian Ionaşcu, op.cit., pag.209
99
acţiunile care alcătuiesc conţinutul dreptului (adică atributele de
posesie, folosinţă şi dispoziţie) în mod direct asupra lucrului pe care-l
are în proprietate: cumpărătorul este îndreptăţit să dobândească
dreptul de proprietate şi să i se predea lucrul (bunul) pe care l-a
cumpărat (…) lucrurile respective nu sunt decât obiecte, materiale,
lucruri, bunuri extrinseci raportului juridic civil”.1
Definiţia de mai jos, a obiectului raportului juridic civil,
elaborată de prof univ.dr. Ion Dogaru în opera citată, este tranşantă şi
cuprinzătoare, ancorată în practica circuitului civil şi intrată în
limbajul curent de drept civil: “obiectul raportului juridic civil constă
în acţiunea sau abstenţiunea (conduita) la care este îndreptăţit
subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv, iar dacă acţiunea sau inacţiunea
se referă la lucruri, şi acestea dar nu ca obiect direct, ci derivat
(indirect).”
Obiectul raportului juridic civil se exprimă frecvent prin
expresiile sinonime am cumpărat casa la un preţ bun, sau obiectul
contractului de vânzare-cumpărare îl constituie casa.
În acest sens, se apreciază: “nu se poate să nu se recunoască
strânsa legătură între cei doi termeni: obiect al raportului juridic civil
şi lucrurile la care se referă.”2
Definiţia bunurilor
Codul civil foloseşte termenii de „bun” şi „lucru” fără să-i
definească. Astfel, în art.480 se foloseşte termenul de lucru:
„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune
de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de
lege”.
În art.461 se foloseşte termenul de bun: „Toate bunurile sunt
mobile şi imobile.”
Noţiune de „bun” este utilizată în două accepţiuni:
- în sens larg, prin bun se înţeleg atât lucrurile cât şi drepturile
ce au ca obiect un lucru. De exemplu, art.475: „Oricine poate dispune
liber de bunurile ce sunt ale lui” sau art.479: „Poate avea cineva
asupra bunurilor, sau un drept de proprietate, sau un drept de
folosinţă, sau numai servitute”;
Prin bun înţelegem toate lucrurile utile omului sau, într-o altă
formulare, o valoare economică, pentru satisfacerea nevoilor materiale
ori spirituale ale omului susceptibile de apropiere (însuşire) sub formă
de drepturi patrimoniale.
Potrivit definiţiei, în materia dreptului civil, nu orice lucru sau
valoare economică poate dobândi calitatea de bun, ci numai acelea
care întrunesc cumulativ două cerinţe:
- lucrul, valoarea economică satisface o nevoie materială sau
spirituală;
- lucrul pentru a deveni “bun” în materie civilă trebuie să fie
susceptibil de apropiere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.
Astfel, aerul, deşi satisface o nevoie materială, nu este “bun” în
accepţiunea dreptului civil, deoarece nimeni nu se poate face stăpân
pe aer.1
Se poate pune întrebarea: oare “aerul de Nevada”
comercializat în SUA în recipienţi speciali, sau “aerul de munte”
folosit de agenţi de circulaţie din Bangkok, capitala Thailandei, nu
sunt exemple potrivit cărora condiţia referitoare la susceptibilitatea de
a fi însuşite, sub forma drepturilor patrimoniale, este relativă?
1 Aurelian Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1963,
pag.66, Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.88
110
juridic să se schimbe nu este caracterul de fungibilitate sau
nefungibilitate ci caracterul juridic de lucru de gen.2
2 Dr.Maria Ioana Eremia, « Bunurile », în Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, de
Traian Ionaşcu şi colectivul, Ed. « Academiei », Bucureşti, 1967, pag.223
111
bunuri indivizibile: sunt bunurile care prin divizare, împărţire
îşi schimbă destinaţia economică. De exemplu, un animal viu, un
autoturism, o haină etc.
Posibilitatea sau imposibilitatea împărţirii bunului este dată de
natura acestuia, dar poate fi stabilită şi în acte juridice, prin acordul de
voinţă al părţilor.
Clasificarea interesează materia obligaţiilor cu pluralitate de
subiecţi. De exemplu, un bun divizibil, permite ca drepturile şi
obligaţiile subiecţilor să se dividă la câţi subiecţi activi şi pasivi sunt.
În cazul unui bun indivizibil (de exemplu, un autoturism) cocreditorii
sau codebitorii sunt ţinuţi solidar să-şi exercite drepturile şi să-şi
asume obligaţiile.
Într-un act juridic părţile pot stipula indivizibilitatea
obligaţiei, chiar dacă prin natura sa bunul este divizibil.
După corelaţia dintre ele, bunurile sunt:
bunuri principale, sunt bunurile care pot fi folosite, potrivit
destinaţiei lui, în mod independent.
bunuri accesorii, sunt bunurile care sunt destinate să fie
folosite pentru alte bunuri, de care sunt legate prin aceeaşi destinaţie
economică. De exemplu, arcuşul faţă de vioară, cheia faţă de lacăt,
brăţara faţă de ceas etc.
În materia obligaţiilor apare importanţa acestei clasificări,
debitorul fiind obligat să predea şi bunul accesoriu alături de bunul
principal, dacă nu s-a stipulat altfel, potrivit regulii juridice, potrivit
căreia bunul accesoriu urmează soarta juridică a bunului principal -
accessorium sequitur principalem.
Prin actul juridic încheiat, părţile pot hotărî şi altfel.
112
- industriale (se produc prin munca omului, ca de exemplu
produsele cerealiere de pe o suprafaţă agricolă lucrată, fructele
obţinute dintr-o livadă etc.);
- civile (se produc ca urmare a încheierii unui act juridic civil,
de exemplu chiria, pentru un bun închiriat etc.).
Noţiunea de fruct nu se confundă cu noţiunea de product din
două raţiuni:
- fructul este un bun produs periodic de un alt bun numit bun
frugifer; productul este un bun produs de un alt bun fără caracter de
periodicitate;
- fructul este un bun, produs periodic de un alt bun, fără ca
acesta să-şi modifice substanţa în timp ce productul este un bun,
produs de un alt bun, care astfel îşi schimbă substanţa. De exemplu,
lemnul tăiat din pădure, piatra dintr-o carieră. Pădurea, cariera, prin
producerea de producte, în timp, dispar ca bunuri.
Distincţia bun frugifer şi bun nefrugifer apare necesară în
materia uzufructului şi a posesiei mobiliare.
Astfel, uzufructuarul (cel ce a dobândit de la proprietar
posesia şi folosinţa bunului) are dreptul la fructele produse de bun nu
şi la producte, ce se cuvin nudului proprietar (proprietarul care a
înstrăinat posesia şi folosinţa şi a rămas numai cu dispoziţia).
Posesorul de bună-credinţă al bunului frugifer dobândeşte
proprietatea fructelor, nu şi a productelor.
Clasificarea fructelor în naturale, industriale şi civile este
importantă din punct de vedere juridic: fructele naturale şi industriale
se dobândesc în proprietate prin percepere (culegere), fructele civile se
dobândesc în proprietate zi cu zi (adică prin simpla scurgere a
timpului).
4. Izvoarele raportului juridic civil
concret
Definiţie
Relaţiile sociale se transformă în raporturi juridice civile
numai când sunt reglementate de norma juridică civilă. Norma juridică
reglementează raporturi juridice abstracte, tip, generale. Pentru ca
norma juridică să prindă viaţă, să se aplice este necesar ca în existenţa
cotidiană să se producă anumite împrejurări, fapte. De exemplu, în
art.998 Cod civil, norma juridică prevede o conduită abstractă, tip,
113
generală: “Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,
obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.” Pentru
ca această regulă de conduită să se aplice, trebuie să se producă un
prejudiciu prin orice faptă a omului. De exemplu, într-un contract de
transport, nu se respectă termenele stabilite şi astfel se produce
deteriorarea bunului perisabil transportat şi implicit, un prejudiciu.
Împrejurare din viaţa cotidiană – lipsa de punctualitate materializată în
executarea întârziată a transportului – impune aplicarea normei
juridice generale, aşadar cel care a prejudiciat trebuie să se
conformeze conduitei impuse de norma juridică: să repare prejudiciul
provocat. Între autorul faptei ilicite şi victimă se stabileşte un raport
juridic concret.
Această împrejurare constituie izvorul al raportului juridic
civil.
Nu orice fapt, împrejurare din viaţa materială produce efecte
juridice, adică naşte un raport juridic civil. Norma juridică de drept
civil precizează care împrejurare din numărul lor nesfârşit este aceea
ce capătă semnificaţie din punct de vedere juridic. În exemplul dat,
aceasta este întârzierea în executarea transportului.
Într-o definiţie, prin izvor al raportului juridic civil concret
înţelegem acele împrejurări, fie acţiuni omeneşti, fie evenimente ale
naturii de care legea civilă leagă producerea unor efecte juridice (adică
naşterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice).
Această definiţie se suprapune cu definiţia faptelor juridice în
sens larg.
Faptele juridice în sens larg sunt alcătuite din acţiuni omeneşti
şi evenimente ale naturii sau evenimente sociale.
Acţiunile omeneşti sunt acele fapte săvârşite de om (fie
acţiuni, fie inacţiuni) cu intenţia sau fără intenţia de a produce efecte
juridice, de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice civile concrete. Deosebim:
- acţiuni săvârşite de subiecţii de drept civil cu intenţia de a
produce efecte juridice (de a da naştere unor raporturi juridice
concrete). Acestea sunt actele juridice civile;
- acţiuni săvârşite de subiecţii de drept civil fără intenţia de a
produce efecte juridice, dar care se produc pentru că aşa prevede
legea, adică faptele juridice în sens restrâns. Acestea sunt: faptele
114
juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea
fără just temei) şi faptele juridice ilicite (delictul).
Evenimente ale naturii şi evenimentele sociale sunt
împrejurări ce se produc indiferent de voinţa oamenilor de care legea
civilă leagă producerea de efecte juridice, adică naşterea de raporturi
juridice civile concrete. De exemplu, naşterea, de care legea leagă
dobândirea capacităţii de folosinţă, inundaţia, trăsnetul, ce pot fi
riscuri asigurate în cazul contractelor de asigurări.
CAPITOLUL VI
115
ACTUL JURIDIC CIVIL
1. Definiţia actului juridic civil
Actul juridic civil poate fi definit în două moduri:
- Codul civil îl defineşte prin speciile sale (contracte speciale):
contractul de donaţie, de vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune,
societate, mandat, comodat, împrumut, depozit, rentă-viageră şi
tranzacţie. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare este definit
astfel: „Vinderea (n.a. - actul juridic special, contractul de vânzare-
cumpărare) este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine,
una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti
celei dintâi preţul lui” (art.1294 Cod civil).
- doctrina defineşte actul juridic civil în termeni esenţiali se
subînţelege pentru toate categoriile de acte juridice civile.
Astfel, într-o definiţie unanim acceptată, actul juridic civil
este: „manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte
juridice, adică de a naşte, modifica şi stinge un raport juridic”. 1
Un autor introduce în definiţie un element, suplimentar ce se
subînţelege şi anume: manifestarea de voinţă se face „potrivit
dreptului obiectiv”. Se subliniază astfel o limită a manifestării de
voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice-legea:
„manifestarea de voinţă a subiecţilor de drept în scopul de a asigura
crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice
civile, potrivit dreptului obiectiv”.2
Un alt autor delimitează actul juridic civil de faptul juridic
licit şi defineşte actul juridic civil ca fiind: „o manifestare de voinţă –
unilaterală, bilaterală sau multilaterală săvârşită cu intenţia de a
stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi
juridice, cu condiţia ca de existenţa acestei intenţii să depindă însăşi
producerea efectelor juridice”.1
În doctrină se apreciază corectitudinea definiţiei, cu o
corecţie: două elemente pot lipsi: precizarea formelor manifestării de
1 Aurelian Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963,
pag.76, M. Mureşan, în Dicţionar de drept civil 1980 şi op.cit., pag.95, prof.univ.dr.Gheorghe
Beleiu, op.cit., pag.125, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.119, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu,
op.cit., pag.83-84, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.137, Iosif R. Urs, op.cit., pag.189
2 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.95
1 Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Bucureşti, 1969, pag.14
116
voinţă – unilaterală,bilaterală sau multilaterală şi condiţia ca de
manifestarea acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor
juridice. Primul element este de prisos pentru că manifestarea de
voinţă este ori unilaterală, ori bilaterală, ori multilaterală. Al doilea
element repetă scopul manifestării de voinţă – se săvârşeşte cu intenţia
de a produce efecte juridice –, dar introduce o condiţie inexactă:
efectele juridice se vor produce numai ca urmare a manifestării de
voinţă a părţilor. În realitate nu puţine sunt actele juridice care produc
efecte juridice dincolo de voinţa părţilor sau chiar împotriva voinţelor
acestora. De exemplu, în art.970 Cod civil se prevede că un contract –
cel mai frecvent act juridic – obligă „nu numai la ceea ce este expres
într-însele, dar şi la toate urmările (n.a. produce efecte în afara
voinţei părţilor) ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după
natura sa”.
Prof.dr.docent Constantin Stătescu, membru corespondent al
Academiei de ştiinţe sociale şi politice2 defineşte asemănător actul
juridic.
În concluzie, definiţia actului juridic civil reuneşte urmă-
toarele elemente caracteristice:
- este o manifestare de voinţă a subiectelor de drept;
- scopul manifestării de voinţă este acela de a produce efecte
juridice civile. Prin această caracteristică actul juridic civil se
diferenţiază de faptul juridic civil care produce efecte juridice numai
dacă legea prevede acest lucru;
- efectele juridice civile constau în naşterea, modificarea sau a
stingerea unui raport juridic civil concret. Prin această caracteristică
actul juridic civil se diferenţiază de actele juridice din alte ramuri de
drept.
Termenul de „act” sau de „act juridic civil” are următoarele
accepţiuni:
- prima accepţiune este aceea de mai sus, de manifestare de
voinţă în scopul de a produce efecte juridice, adică de operaţiune
117
juridică încheiată (negotium juris, negotium), de exemplu, vânzare-
cumpărare, împrumut, schimb, donaţie
- a doua accepţiune frecvent întâlnită în doctrină şi practică
este aceea de înscris constatator al manifestării de voinţă, a opera-
ţiunii juridice încheiate. În acest sens actul juridic contestată,
validează, dovedeşte şi face opozabilă manifestarea de voinţă, după
caz, înţeles pentru care se foloseşte adagiul latin „instrumentum”
(înscris constatator) sau „instrumentum probationis” (înscris
probator).1
Folosirea termenului de înscris2 în cea de-a doua accepţiune a
termenului de act juridic civil se apreciază ca fiind în sprijinul
acurateţei exprimării juridice
Uneori legiuitorul foloseşte în aceeaşi normă juridică ambele
accepţiuni ale termenului de act juridic civil. De exemplu, în art.1191
Cod civil: „Dovada actelor juridice (n.a. - negotium) al căror obiect
are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit
voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub
semnătură privată” (n.a. - instrumentum).
123
- acte juridice translative de drepturi: sunt acte juridice prin
care are loc strămutarea unui drept subiectiv civil din patrimoniul unei
părţi, în patrimoniul celeilalte părţi. De exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.
„Actul juridic civil translativ de drepturi se deosebeşte actul
juridic constitutiv (...) prin aceea că acesta din urmă dă naştere unui
drept nou ce, împreună cu obligaţia corelativă, n-a existat înainte. În
cazul actelor translative, se creează o situaţie nouă, unul din subiecte
dobândind un drept preexistent în patrimoniul transmiţătorului.” 3
- acte juridice declarative sunt actele juridice prin care părţile
îşi recunosc, definitivează drepturi existente anterior încheierii aces-
tora. De exemplu, contractul de partaj, tranzacţia.
Clasificarea dovedeşte importanţă practică în materia stabilirii
momentului când îşi produc efectele: Astfel,
- actele juridice constitutive şi translative îşi produc efectele
din momentul încheierii lor, numai pentru viitor (ex nunc)
- actele juridice declarative îşi produc efecte pentru viitor (ex
nunc), dar şi pentru trecut (ex tunc). De exemplu, în cazul partajului,
actul juridic al împărţirii produce efecte de la data când a luat naştere
coproprietatea sau indiviziunea, şi nu de la data împărţirii, deci actul
juridic declarativ retroactivează.
- numai actele juridice translative şi constitutive sunt supuse
rezoluţiunii (fiind contracte sinalagmatice) nu şi actele juridice
declarative.
După importanţa pe care o prezintă actele juridice în raport
cu patrimoniul persoanei, distingem acte juridice de conservare, de
administrare şi de dispoziţie:
- acte juridice de conservare sunt actele juridice încheiate
care are drept cauză păstrarea unui drept subiectiv civil în patrimoniu,
preîntâmpinarea pierderii lui. Avantajul constă în efectuarea unor
cheltuieli minime în raport cu valoarea dreptului ce urmează a fi salvat
prin încheierea actului juridic. De exemplu, întreruperea unei
prescripţii, somaţia, punerea de peceţi, înscrierea unei ipoteci etc.
- acte juridice de administrare sunt acte juridice prin care
părţile urmăresc să realizeze punerea în valoare a unui bun, sau
127
- încetarea efectelor actului juridic principal produce efecte şi
asupra actului juridic accesoriu: acesta încetează ca urmare a
principiului accessorium sequitur principalem (soarta actului juridic
accesoriu urmează soarta actului juridic principal). De exemplu, actul
juridic accesoriu, contractul de gaj nu produce nici un efect când actul
juridic principal, contractul de împrumut de consumaţie, este lovit de
nulitate.
- nulitatea actului juridic accesoriu nu produce nici un efect cu
privire la valabilitatea actului juridic principal.
128
După posibilitatea încheierii lor prin reprezentare distingem
actul juridic obişnuit şi actul juridic strict personal.
- acte juridice obişnuite sunt actele încheiate valabil fie
personal de partea interesată, fie prin reprezentantul persoanei
interesate (mandatar). Majoritatea actelor juridice sunt acte obişnuite.
- acte juridice strict personale sunt actele încheiate valabil
numai personal de către persoana interesată, ca, de exemplu, căsătoria,
testamentul, recunoaşterea paternităţii copilului născut din afara
căsătoriei etc.
Regula o constituie actul juridic obişnuit. Excepţia o
reprezintă actele juridice strict personale.
În doctrină se apreciază că „excepţia fiind de strictă
interpretare (exceptio est strictissmae interpretationis), primele (n.a.
-actele juridice strict personale) sunt numai cele reglementate
(precizate) expres de lege”.1
Actele juridice se pot încheia prin reprezentare numai în
condiţiile speciale prevăzute în materia reprezentării.
1 Ioan Albu, Drept civil, Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. “Dacia”, Cluj-Napoca,
1994, pag.50-51
130
- acte juridice impuse (forţate) sunt impuse de lege. De
exemplu, contractele de asigurare obligatorie în caz de accident pentru
automobilişti, unele contracte de asigurare, etc.
133
forma în care se materializează actul juridic încheiat, pentru a
constitui în viitor un mijloc de probă. Forma este cerută ad
probationem de lege sau de părţi, pentru încheierea actului juridic.
condiţiile de publicitate pentru opozabilitatea actului juridic
faţă de terţi. Legea civilă cere uneori condiţii de publicitate pentru ca
actul juridic încheiat să fie opozabil terţilor (actul juridic să fie
cunoscut şi respectat). De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a
unui imobil, potrivit art.2 alin 1 din Legea circulaţiei juridice a
terenurilor nr.54/1998, trebuire încheiat în formă autentică.
„Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi
dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.”
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil
într-o formă solemnă este certă ad validitatem, dar şi „în vederea
îndeplinirii formalităţilor de publicitate a transferului dreptului de
proprietate asupra imobilelor.”1
134
pildă, termenul este condiţie esenţială în contractul de împrumut
(art.1560 Cod civil prevede obligaţia celui ce a împrumutat un bun de
a-l restitui la termenul stabilit) şi condiţie întâmplătoare, neesenţială în
contractul de vânzare-cumpărare, unde, deşi părţile stabilesc
executarea plăţii la o dată ulterioară predării bunului, nu fac menţiune
în contract despre termenul de plată.
Capacitatea de a contracta
Prin capacitatea de a contracta se înţelege aptitudinea
persoanei de a deveni titulară de drepturi şi obligaţii prin încheierea
de acte juridice civile. Într-o altă formulare, cu acelaşi conţinut este
aptitudinea persoanei de a fi subiect de drept. Numai subiectul de
drept, prin încheierea actelor juridice, devine titular de drepturi şi
obligaţii.
Capacitatea de a contracta este o parte a capacităţii civile şi
întreaga capacitatea de exerciţiu.
La persoane fizice
În art.949 Cod civil se prevede „cine poate contracta” text
extins la actele juridice în general, în înţelesul capacităţii de a încheia
acte juridice.
Regula în materia capacităţii de a încheia acte juridice se
deduce din textul art.949 Cod civil: „poate contracta (n.a. - în planul
actului juridic general – poate încheia acte juridice civile - ) orice
persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”.
Regula este prevăzută şi în art 6 alin.1 din Decretul
nr.31/1954: „Nimeni nu poate fi (...) lipsit în tot sau în parte de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de
lege.”
Condiţia capacităţii de a contracta (încheia) diverse specii de
acte juridice este expres prevăzută în legea civilă. Astfel, în art.806-
808 Cod civil se stabileşte capacitatea de a dispune sau de a primi
donaţii, în art.856 Cod civil capacitatea de a face testament (de a
încheia acest act juridic unilateral), în art.1306 Cod civil capacitatea
de a cumpăra sau vinde, în art.1706 Cod civil capacitatea de a încheia
contractul de tranzacţie etc.
Într-o altă formulare, regula este capacitatea de a încheia acte
juridice civile, incapacitatea constituind excepţia.
Excepţia în materia încheierii actelor juridice se desprinde din
prevederile art.950 Cod civil: „necapabil de a contracta (n.a.- în
planul actului juridic general – nu poate încheia acte juridice civile)
sunt: 1. minorii, 2. interzişii (...) 4. În genere toţi acei cărora legea le-
136
a prohibit oarecare contracte”. Din formularea textului legii
incapacitatea de a încheia acte juridice este expres prevăzută de lege.
Excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare. Incapacităţile sunt
prevăzute de legi civile, Codul penal şi Codul civil.
De exemplu, în Codul civil se prevede:
- minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune de bunurile sale
prin donaţie sau testament (art.806)
- minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament de mai
mult de jumătate din bunurile sale (art.807)
- medicii şi farmaciştii nu pot primi donaţii de la persoana pe
care au tratat-o în boala de care moare (art.810) etc.
În Codul familiei se prevede:
- tutorele şi rudele sale apropiate nu pot încheia acte juridice
cu minorul aflat sub tutelă (art.128)
- soţii nu pot împărţi voluntar bunurile comune în timpul
căsătoriei (art.36 al.2).
În Codul penal se prevede:
- pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, printre
care drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator (art.64).
- măsura de siguranţă prin care se interzice persoanei de a se
afla în anumite localităţi, măsură ce aduce atingere statutului
persoanei (art.111 şi 112).
În concluzie, pot încheia acte juridice civile persoanele ce au
deplină capacitate de exerciţiu (au împlinit vârsta de 18 ani). Minorii
şi interzişii judecătoreşti nu au capacitatea de a încheia ei însişi acte
juridice civile. Datorită faptului că dispun de capacitate de folosinţă ei
pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii, dar numai dacă încheie acte
juridice prin reprezentare (– de către părinţi sau tutori).
În cazul minorilor între 14-18 ani ei pot singuri să încheie acte
juridice cu încuviinţarea prealabilă a părintelui sau a tutorelui. În
art.105 alin.2 din Codul familiei se prevede: „După împlinirea vârstei
de 14 ani minorul îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel
obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-
l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de al treilea.”
Capacitatea de exerciţiu nu se confundă cu discernământul.
Este adevărat, capacitatea de exerciţiu este strâns legată de
discernământul persoanei fizice; ea se naşte numai când legea
137
apreciază că o persoană este capabilă, dispune de discernământul
necesar pentru a înţelege efectele juridice ale actelor încheiate.
Potrivit art.5 din Legea nr.487/2002 privind sănătatea mintală
şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice, discernământul este
definit astfel: „persoana care nu este în stare să înţeleagă
semnificaţia şi consecinţa comportamentului său, astfel încât necesită
ajutor psihiatric imediat.”
Capacitatea de exerciţiu este o stare de drept reglementată de
lege. Legea stabileşte vârsta de 18 ani ca fiind aceea la care persoana
se consideră ca având discernământul necesar să încheie acte juridice.
Mai mult, poate încheia acte juridice în anumite condiţii prevăzute
expres de lege chiar de la împlinirea vârstei de 14 ani.
Discernământul este o stare de fapt pe care legea o recunoaşte
oricărei persoane. El poate fi dovedit prin mijloace de probă când
legea prezumă inexistenţa lui (la persoanele care nu au împlinit 14
ani), dar poate lipsi şi dovedit acest lucru, când legea prezumă
existenţa lui (la persoanele majore).
Corelaţia între capacitatea de exerciţiu şi discernământ credem
că subliniază ideea: „În concluzie, putem aprecia că alături de
capacitate, validitatea actului juridic civil este condiţionată şi de
existenţa discernământului”1 în sensul adăugării la condiţiile esenţiale
de validitate a actului juridic (a celor 4) şi a condiţiei
discernământului.
Apreciem că această condiţie priveşte existenţa valabilă a
consimţământului dat la încheierea actului juridic.
Condiţia capacităţii de a contracta trebuie să existe în
momentul încheierii actului juridic, a realizării acordul de voinţă. În
cazurile de excepţie, la actele juridice solemne, capacitatea de a
contracta să existe în momentul îndeplinirii formelor solemne, cerute
de lege, şi la actele juridice reale, în momentul predării (traditio rei)
lucrului.
La persoane juridice
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este limitată de
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. În art.34 din Decretul
142
protecţie, chiar dacă în realitate voinţa externă se face în scopul
încălcării legii. Astfel, se favorizează încheierea de acte juridice.
Concepţia subiectivă adoptată de Codul civil francez în 1804
pune accentul pe voinţa internă, reală a subiectului de drept.
Valabilitatea actului juridic se cercetează numai în raport de voinţa
internă. Se asigură astfel securitatea statică a circuitului civil, a celui
ce înstrăinează, ignorându-se securitatea dinamică, a celor ce vor să
dobândească. Practic, valabilitatea actului de dobândire atârnă
exclusiv de elemente ale voinţei interne, ce nu au fost exprimate în
voinţa materializată, exteriorizată, elemente necunoscute
dobânditorului. Concepţia nu este în măsură să favorizeze încheierea
actelor juridice.
Dreptul civil român a ales calea de mijloc.
În principiu, s-a consacrat concepţia subiectivă, acordându-se
prioritate voinţei interne în raport cu voinţa externă. În art.977 din
Codul civil se prevede: „interpretarea contractelor se face după
intenţia comună a părţilor contractante, (n.a.- după voinţa internă)
iar nu după sensul literal al termenilor” (n.a. - voinţa externă,
materializată în actul juridic ad probationem).
În Codul civil există aplicaţii practice ale principiului
priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa declarată:
- în materia consimţământului: art.953 din Cod civil prevede:
„consimţământul (n.a.- aici în sensul de manifestare a voinţei interne
de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este dat prin eroare,
smuls prin violenţă, sau surprins prin dol”; în art.960 din Cod civil:
„dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene,
întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără
aceste maşinaţii, cealaltă parte, n-ar fi contractat” (n.a. - nu şi-ar fi
manifestat voinţa internă de a contracta).
- în materia simulaţiei: art.1175: „actul secret, (n.a. - rezultat
al voinţelor interne al părţilor) care modifică un act public, nu poate
avea putere decât între părţile contractante (n.a. - este rezultatul
voinţelor interne exprimate de părţi) şi succesorilor universali; un
asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”.
Actul real este cel secret, rezultat al voinţelor interne, în timp ce actul
public este rezultatul voinţelor externe, a celor declarate de părţi.
Argumentele ce impun principiul priorităţii voinţei interne
(reale) faţă de voinţa declarată sunt următoarele:
143
- principiul libertăţii contractuale imprimă voinţei juridice
libertatea de a încheia sau nu orice fel de act juridic, de a-l modifica,
transmite sau stinge. Voinţa internă, fiind rezultatul unui proces
psihologic complex, determină în final naşterea legăturii juridice,
implicit a actului juridic civil;
- atunci când voinţa externă exprimată la încheierea actului
juridic este susceptibilă de mai multe înţelesuri, părţile sau
judecătorul stabileşte adevăratul înţeles după un criteriu unic, voinţa
internă a părţilor. Textul art.960 Cod civil afirmă expres:
„interpretarea contractelor (n.a. - aflarea adevăratului înţeles al
voinţei părţilor) se face după intenţia comună a părţilor contractante”
(n.a. - voinţa internă);
- voinţa internă se poate retrage pe cale amiabilă sau
judecătorească când se dovedeşte că a fost dată din eroare, obţinută
prin dol sau smulsă prin violenţă, fapt ce nu se întâmplă în concepţia
obiectivă, cu voinţă externă.
Consecinţele specifice concepţiei obiective se regăsesc şi în
dreptul nostru întemeiat pe principiul priorităţii voinţei interne în
raport cu voinţa externă, declarată.
Astfel, în materia probaţiunii se acordă prioritate voinţei
externe, materializate. În art.1191 Cod civil se dispune: „Nu se va
primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce
cuprinde actul (n.a.- nu se admite combaterea voinţei externe,
materializată în actul juridic) nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi
zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu
privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei.”
Interesele securităţii statice şi dinamice a circuitului civil
impun îmbinarea dispoziţiilor normative care dau satisfacţie atât
concepţiei subiective cât şi concepţiei obiective.
Încrederea în actele juridice încheiate şi securitatea dinamică a
circuitului civil justifică poziţia legiuitorului român.
c) Definiţia consimţământului
Consimţământul este o condiţie esenţială de validitate a
actului juridic şi constă în manifestarea hotărârii de a încheia un act
juridic civil.
d) Condiţiile consimţământului
În doctrină s-au exprimat opinii diferite cu privire la numărul
şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului.
Într-o opinie, la care ne raliem, ele sunt următoarele: „să
provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia
de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de
vreun viciu de consimţământ”.2
Un alt autor adaugă la condiţiile de mai sus: „voinţa trebuie să
fie liberă, voinţa trebuie să fie conştientă”. Este liberă voinţa care s-a
format şi exteriorizat, fără presiuni exterioare şi fără „captatio
benevolantia”. Altfel spus, voinţa manifestată trebuie să exprime
hotărârea proprie a celui ce o manifestă, neimpusă şi neinfluenţată. 1
1 Prof.dr.Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Ed. « Actami », Bucureşti,
1999, pag.130
148
dacă locatarul rămâne şi este lăsat în posesie, atunci se consideră
locaţiunea ca reînnoită.”; în art.82 alin.2 din Legea 31/’90 privind
societăţile comerciale, republicată, se precizează: „consimţământul se
socoteşte dat dacă participarea sau operaţiunile (n.a.- este vorba de
participarea asociaţilor cu răspundere nelimitată, în alte societăţi
concurente sau având acelaşi obiect de activitate şi de operaţiuni
făcute în contul acestora) fiind anterioare actului constitutiv au fost
cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea
lor”(n.a. - au tăcut).
- părţile convin să acorde tăcerii valoare de consimţământ. De
exemplu, părţile stabilesc modalitate de înnoire a contractului de
închiriere a unei locuinţe tăcerea locatorului timp de 7 zile de la
expirarea termenului de închiriere.
- când prin obicei (uzanţe) tăcerea valorează consimţământ.
e) Viciile de consimţământ
În doctrină sunt folosite expresiile „vicii de consimţământ”
sau „vicii ale voinţei”, pentru a desemna alterarea manifestării de
voinţă, săvârşită în vederea producerii de efecte juridice.
Autorii care grupează consimţământul şi cauza într-o singură
condiţie esenţială de validitate a actului juridic, şi anume „voinţă
juridică”, agrează expresia „vicii ale voinţei”.
Sintagma „vicii de consimţământ” este folosită de autorii care
consideră consimţământul şi cauza, ca fiind, fiecare în mod separat,
condiţie de validitate a actului juridic.
Totuşi majoritatea autorilor preferă expresia uzuală „vicii de
consimţământ”.
Potrivit art.953 Cod civil: „Consimţământul nu este valabil,
când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol.”
De asemenea, în art.951 Cod civil se dispune: „Minorul nu poate
ataca angajamentul său pentru cauză de necapacitate, decât în caz de
leziune.”şi art.1157 Cod civil: „minorul poate exercita acţiunea în
resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii (cu
precizarea că în al.1 şi 2 din art.25 din Decretul 32/1954 pentru
punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr.31/1954
referitor la persoanele fizice şi juridice se stabileşte că acţiunea în
resciziune - în anulare pentru leziune - aparţine exclusiv minorului
care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singur acte juridice, fără
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui sau încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare, când aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare).
Viciile de consimţământ se admit a fi eroarea, violenţa, dolul
şi leziunea.
În doctrină s-a apreciat că leziunea nu este un viciu de
consimţământ.
150
Existenţa viciului de consimţământ este cauză de nulitate a
actului juridic.
Eroarea
În art.953 Cod civil se dispune: „consimţământul nu este
valabil când este dat prin eroare...” şi în art.954 Cod civil se
reglementează cele două cazuri când eroarea viciază consimţământul:
- „eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra
substanţei obiectului convenţiei”
- „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei
cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este
cauza principală pentru care s-a făcut convenţia.”
Eroarea este înţelegerea greşită a unor împrejurări prezente în
momentul încheierii actului juridic. Într-o formulare consacrată
eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic.
Subiectul de drept aflat în eroare încheie actul juridic pe care,
în condiţii normale, nu l-ar fi încheiat. De exemplu, cumpărătorul este
în eroare când achiziţionând un televizor „nou”, după o perioadă de
timp constată adevărata realitate: televizorul este vechi.
Clasificarea erorii
după amploarea efectelor pe care le produc, eroarea este de
trei feluri:
- eroarea obstacol: este atât de gravă, încât voinţele părţilor
actului juridic nu se întâlnesc. În doctrină, se numeşte eroare
distructivă, distrugătoare de voinţă, deoarece gravitatea erorii
împiedică încheierea actului juridic.
Eroarea obstacol este de două feluri:
- poartă asupra naturii juridice a actului (error in negotio) ce
se încheie. De exemplu, una din părţi îşi manifestă voinţa să încheie
un contract de vânzare-cumpărare în timp ce partea cocontractantă
crede şi îşi manifestă voinţa să încheie un contract de donaţie;
- poartă asupra identităţii obiectului actului juridic (error in
corpore). De exemplu, o parte îşi dă consimţământul să cumpere un
autoturism marca “Peugeot”, în timp ce vânzătorul îi oferă un
autoturism “Dacia Nova”.
151
În cazul erorii obstacol, fiecare manifestare de voinţă a
părţilor se referă la altceva. În acest caz nu poate fi vorba de realizarea
acordului de voinţă, a consimţământului.
- eroarea viciu de consimţământ este cunoscută în doctrina
mai veche sub denumirea de eroare gravă. Ea priveşte aşa cum
precizează textul legii (art.954 Cod civil):
- calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic (error in
substantiam). Prin “calităţi substanţiale” se înţeleg acele calităţi, fie
ale bunului, fie ale prestaţiei care au fost determinante la încheierea
actului juridic, şi fără de care actul nu s-ar fi încheiat. Subiectul de
drept înţelege să încheie actul juridic în consideraţia obiectului, a
bunului pe care doreşte să-l cumpere, să-l doneze sau să-l primească
ca donaţie, să-l schimbe, să-l închirieze, respectiv să-l folosească
temporar, sau în consideraţia prestaţiei ce o va executa
cocontractantul. Consimţământul părţilor la încheierea actului juridic a
fost determinat de calitatea bunului sau a prestaţiei. Calitatea bunului
priveşte atât compoziţia bunului cât şi alte calităţi: de exemplu,
cumpăr pulovărul pentru că este din lână, cumpăr dulapul deoarece
prin culoare se încadrează între celelalte obiecte de mobilier din birou,
etc.
Practica judiciară a statuat că în lipsa calităţilor substanţiale
ale bunului, partea nu ar încheia actul juridic.
- identitatea sau calităţile esenţiale ale persoanei (error in
personam) în cazul contractelor intuitu personae.
Contractele intuitu personae sunt contractele încheiate de una
din părţi în considerarea calităţilor personale, reputaţiei, talentul,
gradul de rudenie, gradul ştiinţific purtat etc. ale părţii contractante.
Consideraţia persoanei cocontractante a determinat
consimţământul la încheierea actului juridic. De exemplu, se încheie
un contract de prestări servicii cu un anumit cântăreţ, deoarece numai
el are acele calităţi artistice apte să atragă un număr sporit de
spectatori; donez primului nepot un autoturism pe considerentul că el
îmi va prelua numele etc.
În concluzie, eroarea asupra calităţilor substanţiale ale
obiectului actului juridic şi identităţii sau calităţilor esenţiale ale
persoanei au determinat încheierea actului juridic. În lipsa error in
substantiam sau error in personam, actul juridic nu s-ar fi încheiat.
152
- eroarea indiferentă: este falsa percepere a unor împrejurări
din realitate care nu influenţează încheierea valabilă a actului juridic.
Ea poartă asupra unor calităţi neesenţiale ale bunului sau prestaţiei. De
exemplu, se cumpără o bicicletă de culoare gri deschis, deşi s-a crezut
că este de culoare albă, eroare asupra stării civile a cumpărătorului,
eroare asupra solvabilităţii cocontractantului etc.
Este denumită în doctrină “eroare uşoară” sau “eroare fără
efecte asupra validităţii actului juridic”. 1
Sancţiunea civilă în cazul erorii se diferenţiază astfel:
- nulitate absolută a actului juridic încheiat, în cazul erorii
obstacol
- nulitatea relativă a actului juridic încheiat în cazul erorii
viciu de consimţământ
- cel mult o diminuare valorică a prestaţiei în cazul erorii
indiferente.2
153
Într-o altă opinie, îmbrăţişată şi de practica judiciară se susţine
admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, invocându-se
următoarele argumente:
- în art.953 Cod civil nu se distinge între eroarea de fapt şi
eroarea de drept. Regulă de interpretare specifică dreptului civil
stabileşte: acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să
distingă.
- art.1206 Cod civil prevede: “ea (n.a. mărturisirea judiciară)
nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit
şi nu poate fi revocată de acesta, afară numai de va proba că a făcut-
o din eroare de fapt”. Aşadar, legiuitorul prevede expres când nu
admite eroarea de drept. Prin interpretare per a contrario, înseamnă că
în celelalte cazuri, ea este admisă
- eroarea de fapt şi cea de drept reprezintă o percepere falsă a
realităţii, oriunde există aceeaşi motivaţie (falsa percepere a realităţii),
acolo trebuie să existe aceeaşi soluţie (nulitate relativă a actului juridic
încheiat din eroare, viciu de consimţământ). O spune adagiul latin
“ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio).2
Argumentele de mai sus, exprimate în doctrină şi însuşite de
practica judiciară sunt convingătoare şi eroarea de drept viciu de
consimţământ este o realitate.
Pe considerente de echitate, în contextul actual, când actul de
justiţie se exercită şi sub impulsul intereselor extrajudiciare, de regulă,
la comanda factorului material, apreciem că invocarea erorii de drept
ca viciu de consimţământ ar constitui o portiţă de manifestare a
liberului arbitru.
Partea în eroare trebuie să dovedească în faţa instanţei de
judecată:
- că a perceput în mod eronat, fals, realitatea;
- că a încheiat actul juridic, determinat fiind de perceperea
falsă a realităţii.
2 Doru Cosma, op.cit., pag.162-163, A. Pop - Gh. Beleiu, op.cit., pag.224-225, Gabriel Boroi,
op.cit., pag.166, prof.univ.dr.Gheorghe Beleliu, op.cit., pag.146, J. Kocsis, Unele aspecte
teoretice şi practice privind eroarea de drept, în « Dreptul » Nr.8/1992, Tribunalul jud. Bihor,
dec.civ.Nr.449/1981 în « Revista română de drept » Nr.8/1982, pag.38, Tribunalul jud. Caraş-
Severin, dec.civ.Nr.474/1985 în R.R.D. Nr.12/1985, cu notă de S. Beligrădeanu, pag.55
154
Subiectul de drept, cunoscând corect realitatea, nu ar fi
încheiat actul juridic. Această dovadă se apreciază de la caz la caz,
după un criteriu subiectiv.
- în cazul actelor juridice bilaterale (contracte) că cealaltă
parte (cocontractantul) a cunoscut sau trebuia să cunoască că
împrejurarea asupra căreia există eroarea, a determinat să se încheie
actul juridic. Cerinţa se impune, deoarece sancţiunea severă a nulităţii
relative a actului juridic priveşte şi cealaltă parte. Se asigură
stabilitatea circuitului civil, certitudinea operaţiunilor juridice. Cine ar
mai încheia un act juridic, ştiind că cealaltă parte este în eroare, şi va
putea cere desfiinţarea actului astfel încheiat?
Eroarea de viciu de consimţământ fiind un element psihologic
este mai greu de dovedit.
Pentru existenţa erorii – viciu de consimţământ nu se cere ca
ambele manifestări de voinţă să fi fost viciate; este suficientă eroarea
în manifestarea de voinţă a uneia din părţi. Partea din culpa căreia s-a
ajuns la nulitatea actului juridic va plăti celeilalte părţi despăgubiri,
pentru a-i acoperi prejudiciul provocat prin desfiinţarea contractului. 1
Când ambele părţi sunt în eroare, fiecare va putea cere
anularea actului pentru eroare. Eroarea naşte dreptul la acţiunea în
anularea actului juridic.
Dolul (viclenia)
Baza legală a dolului, viciu de consimţământ este:
- art.953 Cod civil: “dolul este consimţământul nu este
valabil când este (…) surprins prin dol.”
- art.960 Cod civil: “dolul este o cauză de nulitate a
convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi,
sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă
parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune.”
Dolul viciu de consimţământ este inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina (în
scopul) să încheie un act juridic. Este definiţia acceptată în doctrina de
drept civil.
Într-o formulare sintetică, dolul este eroare provocată.
Violenţa
Baza legală a violenţei, viciu de consimţământ este:
- art.953 Cod civil: “consimţământul nu este valabil când (…)
este smuls prin violenţă.”
- art.956 Cod civil: “este violenţă întotdeauna când, spre a
face o persoană a contracta, i se insuflă temerea, raţionabilă după
dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil
şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de
condiţia persoanelor.”
- art.957 Cod civil: “violenţa este cauză de nulitate a
convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra
descendenţilor sau ascendenţilor.”
- art. 955 Cod civil: “Violenţa în contra celui care s-a obligat
este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană
decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”.
Violenţa este viciul de consimţământ ce constă în ameninţarea
unei persoane cu un rău, astfel încât i se insuflă o teamă, frică ce o
determină să încheie un act juridic. În lipsa ameninţării, persoana nu
ar fi încheiat actul juridic.
159
- ameninţarea legitimă (justa) nu constituie viciu de
consimţământ. De exemplu, victima unui prejudiciu ameninţă pe
autorul faptei ilicite şi prejudiciabile că se va adresa instanţei de
judecată pentru repararea prejudiciului. Ameninţarea cu exercitarea
unui drept nu constituie violenţă.
- ameninţarea nelegitimă (in justa) constituie viciul de
consimţământ - violenţă. Ameninţarea nu este justă când se folosesc
mijloace ilicite pentru crearea unei stări de frică, teamă. De exemplu,
cumpărătorul îl ameninţă pe vecin cu dezvăluirea ce o va face soţiei
lui privind o relaţie nepotrivită, dacă nu-i vinde televizorul la preţul
stabilit de el.
Violenţa are în structura sa următoarele elemente:
- element exterior (obiectiv), ce constă în ameninţarea cu un
rău, ce poate fi de natură fizică, patrimonială sau morală.
Poate fi ameninţată cu un rău:
- o parte a actului juridic, care încheie astfel actul juridic;
- soţul (soţia), copiii (descendenţi) sau ascendenţii (părinţi ai
unei părţi a actului juridic).
În doctrină se apreciază: “deşi legea se referă numai la soţ,
soţie, descendenţi şi ascendenţi, iar această enumerare pare a avea un
caracter limitativ, ea trebuie să fie considerată enunţiativă, că astfel
dispoziţia cuprinsă în text ar fi de aplicare prea restrânsă şi nu în
deplină concordanţă cu caracterul violenţei de a fi un viciu de
consimţământ...”1 Se lărgeşte astfel sfera persoanelor faţă de care
victima este legată printr-o puternică afecţiune, desigur cel ce invocă
violenţa urmând să probeze atât legătura de afecţiune, cât şi teama
insuflată, care l-a determinat să încheie actul juridic. 2
Poate ameninţa cu un rău:
- o parte a actului juridic ce urmăreşte, în acest mod,
încheierea lui;
- un terţ, art.955 Cod civil dispune: “chiar când este
exercitată de altă persoană decât cea în folosul căreia s-a făcut
convenţia.”
În doctrină, cu privire la starea de necesitate s-a susţinut
opinia potrivit căreia violenţa este viciu de consimţământ şi când
Leziunea
Reglementarea legală a leziunii, viciu de consimţământ:
- art.951 Cod civil: „Minorele nu pot ataca angajamentul său
pentru cauză de necapacitate decât în caz de leziune.”
- art.1157 Cod civil dispune: “minorul poate exercita
acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei
convenţii”.
- art.1158 Cod civil: „Când leziunea rezultă dintr-un
eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul n-are acţiune în resciziune”.
- art.1159 Cod civil: „Minorul ce face o simplă declaraţie că
este major are acţiunea în resciziune”.
- art.1162 Cod civil: „Minorul n-are acţiune în resciziune
contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasi delictele sale.”
162
- art.1163 Cod civil: „Minorul nu mai poate exercita acţiunea
în resciziune în contra angajamentului făcut în minoritate, dacă l-a
ratificat după ce a devenit major, şi aceasta şi în cazul când
angajamentul nul în forma sa, şi în acela când produce numai
leziune.”
- art.1164 Cod civil: „Când minorii (...) exercită acţiunea în
resciziune în contra angajamentelor lor, ei un întorc aceea ce au
primit, în urmarea acestor angajamente, în timpul minorităţii, decât
dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.”
- art.1165 Cod civil: „Majorul nu poate, pentru leziune, să
exercite acţiunea în resciziune.”
În art.25 alin.1 şi 2 din Decretul 32/1954 pentru punerea în
aplicare a Codului Familiei şi a decretului 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice se precizează categoria de minori la care
se referă textul art.1157 Cod civil şi categoria de acte juridice ce pot fi
atacate pentru leziune: „minorii, care, având vârsta de 14 ani
împliniţi încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorilor,
acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo
vătămare.”
Leziunea este viciul de consimţământ care constă în paguba
materială pe care o suferă o parte a contractului, din cauza
disproporţiei vădite de valoare existentă între prestaţiile reciproce ale
părţilor.
Următoarea definiţie, poate fi apreciată pentru conciziune,
„leziunea este viciu de consimţământ care constă în disproporţia
vădită de valoare între două prestaţii.”1
Într-o opinie, leziunea în cadrul actualei reglementări nu poate
fi considerată viciu de consimţământ. Leziunea reprezintă o condiţie
(n.a.) pentru desfiinţarea actului juridic (pentru ca nulitatea relativă să
poată fi invocată) în cazul minorului care încheie singur acte (fără
încuviinţarea părinţilor, tutorelui sau a autorităţii tutelare), şi care prin
aceste acte a fost păgubit (lezat). În această opinie nu trebuie: “a ne
ocupa (…) de acţiunea în resciziune deosebit de acţiunea în anulare”. 1
Suntem aşadar în prezenţa unei “condiţii de anulare a contractului
165
În ipoteza când una din părţi, la încheierea actului juridic, a
profitat de starea de nevoie în care se găsea cealaltă parte, actul juridic
încheiat este nul absolut pentru cauză imorală.
Ce trebuie să dovedească minorul care a împlinit 14 ani şi al
cărui consimţământ a fost viciat prin leziune?
- paguba materială suferită este urmarea încheierii actului
juridic a cărui anulare se cere. Această cerinţă a legii se desprinde din
art.1158 Cod civil: “când leziunea rezultă dintr-un eveniment cazual
şi neaşteptat minorul nu are acţiune în resciziune”;
- paguba materială să existe în momentul încheierii actului
juridic;
- paguba suferită constă în disproporţia vădită de valoarea
dintre contraprestaţii.
1 M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, pag.432 (lucrare citată de
Gabriel Boroi, în op.cit., pag.178)
2 D. Cosma, op.cit., pag.123
167
- prestaţia cumpărătorului ce constă în predarea restul preţului
după 10 zile de la predarea televizorului (după expirarea perioadei de
probă)
- prestaţia vânzătorului ce constă în predarea televizorului la
data convenită de părţi
- prestaţia vânzătorului de a preda piesele de schimb la
expirarea termenului de probă.
Aşadar, conduita concretă a fiecărei părţi a actului juridic
constituie obiectul actului juridic. După cum am precizat la “obiectul
raportului juridic civil”, conduita subiecţilor se referă, de regulă, la
bunuri concrete, ce constituie obiect derivat al raportului juridic. Şi în
cazul actelor juridice, bunurile, lucrurile asupra cărora poartă conduita
subiecţilor de drept, sunt obiectul derivat al actului juridic.
Conduita concretă a părţilor poate fi:
- pozitivă, comisivă (a da, a face ceva)
- negativă, omisivă (a nu da, a nu face ceva).
De regulă, obiectul actului juridic conţine atât prestaţii
pozitive cât şi prestaţii negative.
169
Interpretarea coroborată a textelor legale conduce spre
următoarele concluzii:
- obiectul (bunul) să fie determinat înseamnă să fie
particularizat, precizat, individualizat prin însuşiri proprii prevăzute în
actul juridic încheiat. Bunurile res certa (bunurile certe) se determină
astfel. Bunurile generice (res genera), adică acelea care se identifică
prin însuşirile genului din care fac parte, se determină prin cântărire,
măsurare, numărare. De exemplu, bunul res certa (un televizor) se
determină în actul juridic ce se încheie prin însuşiri ca: marcă, an de
fabricaţie, culoarea carcasei, a butoanelor, lungimea diagonalei etc.
Cantitatea de 10 kg de cartofi cumpărată se va determina după
cântărirea a 10 kg din sacul de cartofi expus la vânzare.
- obiectul (bunul) să fie determinabil înseamnă precizarea în
contract a anumitor elemente, suficiente pentru a se şti cu certitudine
bunul ce reprezintă obiectul actului juridic. De exemplu, îţi închiriez
peste o lună unul din apartamentele situate la etajul II al imobilului de
pe str. Unirii nr.8, ce va fi recepţionat peste 10 zile. Sau îţi vând cele
60 de frigidere ce-mi vor fi expediate în data de 31 martie 2002 de la
Fabrica de frigidere “Arctic” Găieşti, în baza contractului de furnizare
încheiat.
- când obiectul (bunul) este o cantitate de bunuri de gen
“cantitatea obiectului poate fi şi necertă, de este posibilă
determinarea sa”. De exemplu, îţi vând porumbul din silozul nr.3 al
fermei 26.
- dacă obiectul actului juridic este format şi din preţ, acesta
trebuie să fie serios şi determinat de părţi (art.1303 Cod civil).
să existe autorizaţia cerută de lege
Unele bunuri din considerente de ordine publică, sănătate etc.,
au o circulaţie juridică restrânsă. De exemplu, potrivit art.58 din
Legea nr.17/1966 privind regimul armelor şi muniţiilor: “împrumutul
sau înstrăinarea armelor şi muniţiilor se poate face numai
persoanelor autorizate să le deţină cu respectarea destinaţiei acestora
şi a scopului pentru care s-a dat autorizarea.”
1 D. Chirică, Drept civil, Contracte speciale, Ed. « Lumina Lex », Bucureşti, 1997, pag.62-64,
C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, Ed. « All », 1997, pag.55-58
1 R. Codrea, Consecinţele vânzării lucrului altuia în situaşia în care cel puţin cumpărătorul
ignoră că vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, în “dreptul” Nr.9/1998, pag.11
2 Prof.dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Ed. « Actani », Bucureşti,
pag.56-57
172
s-au dat soluţii de nulitate absolută a contractului, deoarece
lipseşte cauza vânzării-cumpărării (n.a. - s-a cumpărat de la vânzătorul
neproprietar nu de la un proprietar)
în practica Curţii Supreme de justiţie se admite soluţia
nulităţii relative, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat sub
condiţie rezolutorie.
În cazul când ambele părţi ale actului juridic au fost de rea-
credinţă (am cunoscut că lucrul înstrăinat este proprietatea altei
persoane), actul juridic este lovit de nulitate absolută pentru cauză
ilicită.
Alte condiţii:
Uneori, natura actului juridic impune ca obiectul actului
juridic să fie format din anumite bunuri. Astfel:
- obiectul contractului de ipotecă poate fi numai un imobil;
- obiectul contractului de gaj este un mobil;
- obiect al contractului de împrumut de consumaţie este un
bun consumptibil;
- obiect al contractului de împrumut de folosinţă este un bun
neconsumptibil etc.
173
de “cauza actului juridic”. Obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie,
nu există o cauză comună actului juridic. 1
Cauza (scopul) actului juridic şi consimţământul sunt
elementele componente ale voinţei juridice. Ele nu se confundă.
Consimţământul-manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic –
este precedat de o cauză prefigurată mental pentru care partea
hotărăşte să încheie actul juridic. Scopul constituie motivul ce a
determinat consimţământul dat la încheierea actului juridic.
Consimţământul răspunde la întrebarea: “Subiectul de drept a
voit să încheie actul juridic?” şi cauza răspunde la întrebarea:, “De ce
subiectul de drept a vrut să încheie actul juridic?”.
De exemplu, doresc să cumpăr un autoturism, deoarece noul
loc de muncă mai bine plătit este la o distanţă mare de casă. Cauza
cumpărării autoturismului (a actului juridic de vânzare-cumpărare)
este dorinţa, element psihologic, de a nu pierde noul loc de muncă mai
bine plătit.
În concluzie, cauza este:
- o parte a voinţei juridice, şi anume aceea care a determinat
consimţământul la încheierea actului
- scopul urmărit de fiecare parte la încheierea actului juridic
- element distinct faţă de consimţământ, condiţie esenţială de
validitate a actului juridic
- scopul actului juridic numit şi causa finalis
- în timp, cauza (scopul) actului juridic precede efectul, în
sensul că mental se prefigurează cauza (scopul) pentru care se încheie
actul juridic, şi efect al scopului (cauzei) se încheie actul juridic.
174
de vânzare-cumpărare, obligaţia asumată de vânzător de a preda bunul
vândut are drept cauză, scop, faptul că se urmăreşte să se primească
preţul (predarea preţului este obligaţia celeilalte părţi).
La actele juridice cu titlu gratuit, cauza (scopul) pentru care
una din părţi se obligă este să facă o liberalitate sau un serviciu
dezinteresat, este intenţia de a gratifica (animus donandi).
La actele juridice reale, cauza (scopul) prestaţiei este
remiterea (predarea) materială a lucrului (traditio rei).
scopul mediat al consimţământului (causa remota) numit şi
cauza (scopul) actului juridic constă în împrejurarea concretă,
subiectivă, şi variabilă, la fiecare act, ce a determinat partea (părţile)
să încheie actul juridic. Scopul mediat a fost acela care a impulsionat
hotărârea de a încheia actul juridic. Orice act juridic are un scop
mediat propriu. De exemplu, într-un contract de închiriere a unui
apartament cauza o reprezintă nevoia unei locuinţe, stabilirea sediului
unei firme comerciale, amenajarea unui cabinet medical privat, etc.
Pentru dovedirea scopului imediat se cercetează natura
actului juridic încheiat; act sinalagmatic, act cu titlu gratuit sau act
real. Fiind stabilită natura actului juridic se stabilesc implicit
prestaţiile la care s-au obligat părţile.
Faptul că scopul imediat şi scopul mediat sunt două noţiuni
distincte se evidenţiază în materie de probaţiune judiciară.
Dovada scopului mediat este dificilă pentru că se pune
problema stabilirii unui element psihologic – motivul impulsiv şi
determinant care a dus la încheierea actului juridic. Se apelează la
prezumţii din care apoi se stabileşte scopul mediat.
Această concepţie referitoare la elementele componente ale
cauzei a fost adoptat de jurisprudenţă. Numai astfel, pot fi anulate acte
juridice în care cauza imediată nu poate fi pusă sub semnul îndoielii,
în timp ce cauza mediată poate fi falsă ilicită sau imorală. De
exemplu, instanţa de judecată a dispus anularea unui contract de
donaţie deoarece cauza mediată a fost imorală – donaţia a fost făcută
în scopul menţinerii unei relaţii de concubinaj; s-a dispus anularea
unui contract deoarece una din părţi la încheierea actului şi-a propus
drept scop să profite de starea de ignoranţă a celeilalte părţi şi să
obţină avantaje disproporţionat de mari în raport cu prestaţia oferită.
De aceea, condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic privesc
cauza (scopul) mediată.
175
c) Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil
Cauza trebuie să existe
Condiţia este cerută de dispoziţiile art.966 Cod civil:
„obligaţia fără cauză (...) nu poate avea nici un efect.”
În doctrină s-au exprimat puncte de vedere diferite cu privire
la absenţa cauzei.
Într-o opinie, noţiunea de absenţă de cauză se integrează în
noţiunea de cauză falsă.
„Noţiunea de absenţă de cauză, concepută independent de
cauza falsă, nu are a fi reţinută.”1
Într-o altă opinie, lipsa cauzei înseamnă o eroare asupra
existenţei cauza, deoarece actul juridic se încheie întotdeauna pentru
că părţile urmăresc un scop. Scopul poate lipsi doar când actul juridic
l-ar încheia interzişii judecătoreşti, lucru inadmisibil. În concluzie,
cauza (scopul) actului juridic existând întotdeauna (cu excepţia
arătată) numai reprezentarea ei (cauzei) poate fi falsă. 2
Stabilirea existenţei cauzei impune două operaţiuni
- stabilirea cauzei imediate şi a cauzei mediate;
- stabilirea motivelor pentru care lipseşte cauza actului juridic;
Doctrina juridică propune următoarele soluţii:
- cauza actului juridic lipseşte datorită inexistenţei
discernământului. În această ipoteză lipsesc ambele componente ale
cauzei: cauza imediată şi cauza mediată, deoarece numai
discernământul generează consimţământ, manifestarea hotărârii de a
încheia actul juridic. Sancţiunea este nulitatea relativă a actului juridic
- cauza lipseşte pentru că în contractele sinalagmatice o parte
se obligă fără să urmărească o contraprestaţie (de exemplu, infractorul
cercetat încheie contractul de vânzare-cumpărare, dar nu urmăreşte
contraprestaţia procurorului – preţul), în actele juridice cu titlu gratuit
o parte nu este animată de dorinţa de a gratifica (de exemplu,
administratorul unei societăţi comerciale donează o sumă pentru
sponsorizarea unei acţiuni a Gărzii Financiare, dar nu o face pentru a
gratifica, ci pentru a evita un viitor control); în actele juridice reale nu
se urmăreşte predarea lucrului. În aceste ipoteze lipseşte cauza
d) Proba cauzei
În art.967 Cod civil se prevede următoarea regulă: „Convenţia
este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă”; „Cauza este
prezumată până la proba contrarie.”
Textele de lege prevăd două prezumţii legale relative (iuris
tantum):
177
- oricare act juridic civil are o cauză
- cauza actului juridic este valabilă.
Cine invocă inexistenţa cauzei ori nevalabilitatea ei trebuie să
facă dovada.
Cauza fiind un fapt juridic, poate fi probată prin orice mijloc
de probă.
În următorul litigiu între două ghicitoare de profesie, se pun
probleme interesante legate de cauza actului juridic. Una vinde
celelilalte materiale necesare ghicitului, pentru o sumă de bani.
Cumpărătorul nu a predat preţul, deşi a primit materialele.
În instanţă, părţile se apără în modul următor:
- cumpărătorul solicită anularea actului juridic pentru cauză
mediată ilicită – exercitarea de către el cu materialele dobândite a unei
meserii ilicite.
- vânzătorul invocă liicitatea cauzei imediate a contractului de
vânzare-cumpărare şi anume transmiterea proprietăţii materialelor
predate în schimbul preţului propus de cumpărător. A susţinut teza
potrivit căreia cauza contractului nu constă în utilizarea pe care o dă
cumpărătorul lucrurilor dobândite.
Instanţa a reţinut:
- cauza imediată este licită; contractul de vânzare-cumpărare
constă în transmiterea proprietăţii bunului şi predarea lucrului vândut
pentru preţul convenit.
- cauza mediată a cumpărătorului este aceea de a exercita
meseria de ghicitor, cu materialele cumpărate. Este evident că aceasta
este ilicită.
- ambele părţi având aceeaşi ocupaţie, se înţelege că nici
vânzătorul, nici cumpărătorul nu aveau alt scop decât folosirea
materialelor în exercitarea ocupaţiei de ghicitor, deci este inutilă
cercetarea cauzei mediate în privinţa cumpărătorului.
Deoarece cauza aparţine fiecărui consimţământ (fiecare parte
contractantă are propria cauză) apreciem că instanţa nu a desluşit
cauza mediată a fiecărui consimţământ. Presupunerea că părţile având
aceeaşi ocupaţie ar fi urmărit un scop ilicit – exercitarea ocupaţiei de
ghicit cu materialele ce constituie obiectul exterior al contractului, nu
a fost dovedită.
178
Ipotetic, vânzătorul ar putea folosi banii obţinuţi pentru o
bursă de studii, cumpărătorul, la fel, pentru donarea materialelor
cumpărate unui muzeu al profesiunilor.
1 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.163, Iosif R.Urs, op.cit., pag.252, Paul Mircea
Cosmovici, op.cit., pag.121, prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.153
183
- constituie cele mai certe mijloace de probaţiune (scripta
manent) Legea prevede expres că un înscris nu poate fi combătut
decât prin alt înscris (art.1191 alin.2 Cod civil: „nu se va primi
niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde
actul”)1.
Forma cerută ad probationem se caracterizează prin:
- convenită de părţi sau impusă de lege, este obligatorie,
asemănându-se cu forma cerută ad validitatem;
- în caz de litigiu, dovada actului juridic nu se mai poate face
prin alte mijloace de probă. Deşi actul juridic negotium juris este
valabil încheiat, el nu poate fi dovedit cu alt mijloc de probă. Practic
sancţiunea este o decădere din dreptul de a proba.
Unii autori consideră forma cerută ad probationem ca fiind o
excepţie de la principiul consensualismului.2
Forma ad probationem o cer părţile sau legea.
Legea cere această formă în două moduri:
- printr-un text general referitor la toate actele juridice. În
art.1191 Cod civil se dispune imperativ: „dovada actelor juridice al
căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru
depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act
sub semnătură privată.”
- precizează actele juridice ce trebuie întocmite ad
probationem.
De exemplu:
- contractul de locaţiune, art. 1416 Cod civil: „Dacă
contractul făcut verbal n-a primit nici o punere în lucrare, (n.a.: în
sensul că s-a limitat la forma orală de încheiere) şi una din părţi îl
neagă, nu se poate primi proba prin martori, oricât de mic ar fi preţul
şi chiar când s-ar zice că s-a dat arvună”);
- contractul de depozit voluntar art.1597 Cod civil: „Depozitul
voluntar nu se poate face decât prin înscris”;
- contractul de tranzacţie, art.1705 Cod civil: „Tranzacţia
trebuie să fie constatată prin act scris.”
1 Ioan Albu, Drept civil, Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. “Dacoa”, Cluj-Napoca,
1994, pag.87
2 N. Nicola, Actul juridic civil, în Dreptul civil român, Curs selectiv pentru licenţă, 1996, Ed.
“Press Mihaela”, Bucureşti, 1996, pag.46
184
- contractul de închiriere a locuinţelor art.21 din Legea
nr.114/1996 se face: „prin contract scris, care se va înregistra la
organele fiscale teritoriale”;
- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor
art.42 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe: „Existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor
patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia.”
- contractul de cesiune a dreptului de adaptare audiovizuală
art.68 alin.2 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe: „Cesiunea dreptului de adaptare audiovizuală se poate face
numai în baza unui contract scris între titularul dreptului de autor şi
producătorul operei audiovizuale.”
- contractul de asigurare art.10 din Legea nr.136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România: „Contractul de asigurare se
încheie în formă scrisă. El nu se poate dovedi prin martori chiar dacă
există început de dovadă scrisă.”
186
contractul de vânzare-cumpărare părţile pot conveni plata preţului la
un termen suspensiv (la data de...) sau să tacă în această privinţă, şi
atunci vânzarea-cumpărarea devine un act neafectat de modalităţi.
Acelaşi contract poate fi afectat de o condiţie suspensivă (îţi vând
apartamentul dacă până la 31 decembrie m-am mutat la Reghin) sau
nu.
Părţile sunt îndreptăţite să stabilească sau nu modalităţile
actului juridic ca expresie a principiului libertăţii contractuale.
De asemenea, în actele juridice cu titlu gratuit, sarcina
stipulată în favoarea gratificatului vine în întâmpinarea interesului
urmărit de dispunător.
Termenul (dies)
a) Noţiunea de termen
Termenul este un eveniment viitor şi cert că se va produce,
care amână începerea exercitării drepturilor sau executării obligaţiilor
sau le stinge.
Termenul vine de la cuvântul din limba latină „dies” în sensul
de zi, dată, timp.
Definiţia stabileşte particularităţile termenului:
- produce efecte întotdeauna după încheierea actului juridic;
- este un eveniment viitor şi sigur că se va împlini;
- afectează numai exercitarea drepturilor şi executarea
obligaţiilor pe care fie le amână (termen suspensiv), fie le stinge,
(termen extinctiv). De exemplu, la vânzarea televizorul părţile
stabilesc ca plata preţului să se facă peste 3 luni, în 31 mai. Actul
juridic există, dar părţile convin ca vânzătorul să-şi exercite dreptul de
a cere preţul la 31 mai – eveniment viitor şi cert că se va îndeplini – şi
totodată cumpărătorul să-şi execute obligaţia de a preda preţul la
acelaşi termen. Într-un alt exemplu, în contractul de închiriere, părţile
stabilesc termenul până la care se închiriază bunul, dată la care
contractul încetează.
Regulile generale privind termenul sunt reglementate de
Codul civil:
- art.1022 „Termenul se deosebeşte de condiţie pentru că el nu
suspendă angajamentul, ci numai amână executarea” (termen
suspensiv)
187
- art.1023: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere,
înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se poate
repeta” (n.a. – restitui)
- art.1024: „Termenul este presupus întotdeauna că s-a
stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din
circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.
- art.1025: „Debitorul nu poate reclama beneficiul
termenului, când este insolvabil sau când cu fapta sa a micşorat
siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său”.
Regulile speciale privind termenul sunt cuprinse fie în Codul
civil, fie în alte legi. De exemplu, în art.1079 în materie de punere în
întârziere, în art.1101 unde se reglementează principiul indivizibilităţii
plăţii etc.
b) Clasificarea termenelor
După efectele pe care le produce, termenul este:
termenul suspensiv: este termenul este suspensiv şi extinctiv
suspendă, amână începerea exercitării drepturilor şi executării
obligaţiilor până în momentul împlinirii sale. Subiectul activ nu poate
cere subiectului pasiv să execute obligaţia asumată. De exemplu,
chiria la contractul de închiriere nu poate fi cerută până la termenul
stabilit de părţi: în contract de împrumut împrumutătorul nu are
dreptul să pretindă restituirea sumei împrumutate şi nici împrumutatul
nu are obligaţia să o facă, sau în contractul de vânzare-cumpărare
plata în rate convenită, nu poate fi cerută înainte de termenul
suspensiv stabilit etc.
termenul extinctiv: este termenul care odată împlinit stinge
actul juridic. De exemplu, un contract de închiriere a unui autoturism
pe 10 zile. Până la împlinirea termenului, părţile exercită drepturile şi
execută obligaţiile stabilite în conţinutul actului juridic. La împlinirea
termenului acestea se sting. Acest termen stabileşte durata în timp a
actului juridic şi este specific actelor juridice cu executarea succesivă
în timp. De exemplu, contractul de locaţiune, de comodat (împrumut
de folosinţă), rentă viageră, de întreţinere.
După beneficiarul termenului, termenul este în favoarea
debitorului, a creditorului sau în favoarea ambelor părţi.
- termenul stabilit în favoarea debitorului, este regula
prevăzută în art.1024 Cod civil: „Termenul este presupus întotdeauna
188
că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie
sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.
- termenul stabilit în favoarea creditorului. În unele contracte
termenul poate fi stabilit în favoarea creditorului. De exemplu, în
contractul de depozit se consideră că termenul este stabilit în favoarea
deponentului (cel ce lasă lucrul în depozit, este creditor pentru că are
dreptul să ceară lucrul înapoi când voieşte), potrivit art.1616 Cod
civil: „depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a
reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume termen
pentru restituţiunea lui.” Spectatorul, deponentul paltonului la
garderoba sălii de spectacol, poate cere oricând restituirea, la sfârşitul
primului act, dar şi la termen, la, sfârşitul spectacolului.
- termen stabilit în favoarea ambelor părţi. Un exemplu de
astfel de act juridic este contractul de asigurare, când la data
producerii riscului asigurat se nasc şi se exercită drepturile, se execută
obligaţiile de către asigurat şi asigurător.
Numai partea ce se bucură de beneficiul termenului poate
renunţa la el. De exemplu, împrumutatul ce se bucură de termenul de
restituire poate să renunţe şi să restituie împrumutul înainte de termen.
c) Efectele termenului
Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi
existenţa lui.
Efectele termenului suspensiv. Termenul suspensiv amână
începerea exercitării drepturilor şi a executării obligaţiilor. De
exemplu, în contractul de împrumut părţile stabilesc ca suma
împrumutată să se restituie la 1 ianuarie, dată până la care
împrumutătorul deşi are dreptul de a cere restituirea sumei
împrumutate, nu-l poate exercita. De asemenea, împrumutatul are
obligaţia de restituire din momentul încheierii contractului, dar
executarea acesteia este legată de împlinirea termenului suspensiv.
Existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor produc următoarele efecte:
1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.258
2 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.167, prof.unic.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.196, A.
Pop, Gh. Beleliu, op.cit., pag.286, E. Poenaru, op.cit., pag.121, N. Nicolae, op.cit., pag.51
190
- plata făcută de debitor înainte de împlinirea termenului este
o plată valabilă, datorată. De exemplu, dacă împrumutatul restituie
suma înainte de 1 ianuarie, el a executat obligaţia asumată. Dacă ar
cere instanţei restituirea sumei plătite înainte de împlinirea termenului,
chiar din eroare, cererea i-ar fi respinsă, pentru că a făcut o plată
datorată (art.1023 Cod civil dispune: „aceea ce se datoreşte cu termen
nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte
nu se mai poate repeti (restitui).” În acest caz, împrumutatul se
consideră că a renunţat la beneficiul termenului.
- creditorul (în exemplul de mai sus, împrumutătorul) în
calitate de titular al dreptului (de a cere creanţa, suma de bani
împrumutată) poate lua măsuri de conservare a dreptului său. (De
exemplu, împrumutătorul are dreptul de a cere punerea de sechestru
asigurator asupra unor bunuri ale debitorului pentru ca la scadenţă, în
cazul insolvabilităţii împrumutatului să aibă posibilitatea materială să
reprimească suma împrumutată). Creditorul nu are dreptul la acţiune
oblică sau la acţiunea pauliană (revocatorie).
- în actele juridice translative de proprietate (de exemplu, în
contractul de vânzare-cumpărare) ce au ca obiect derivat un bun cert
(res certa), trasferul dreptului de proprietate se face în momentul
realizării acordului de voinţă al părţilor (art.1295 Cod civil: „vinderea
este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la
cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit
asupra lucrului şi asupra preţului, deşi, lucrul încă nu se va fi predat
şi preţul încă nu se va fi numărat”). Dobânditorul devine proprietar al
lucrului, şi în această calitate va suporta riscul pieririi fortuite a
lucrului, urmând să plătească bunul pierit, deşi nu mai poate intra în
posesia lui. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unei
biciclete, părţile stabilesc ca preţul să se predea la 30 de zile de la data
încheierii contractului şi predării bicicletei. Proprietarul lucrului
devine cumpărătorul. Când lucrul piere până la împlinirea termenului
suspensiv (în cele 30 de zile stabilite până la data plăţii) riscul îl
suportă cumpărătorul – în calitate de proprietar al lucrului (el plăteşte
preţul la scadenţă – împlinirea termenului suspensiv, fără să mai poată
intra în posesia bicicletei). Părţile pot stabili ca proprietatea să se
transmită la o altă dată decât aceea a realizării acordului de voinţă. În
exemplul nostru, părţile stabilesc ca proprietatea să se transfere în
momentul efectuării plăţii, la termenul suspensiv convenit. Până în
191
momentul împlinirii termenului suspensiv, vânzătorul este proprietarul
lucrului şi va suporta riscul pieririi fortuite a lucrului (la fel ca
dobânditorul în primul caz), potrivit regulii res perit domino (lucrul
piere în sarcina proprietarului).
În actele juridice afectate de termenul suspensiv obligaţiile
părţilor există, ele însă nu pot fi pretinse pe durata termenului
suspensiv. Acest fapt dă naştere la următoarele efecte:
- creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei de către
debitor, până la împlinirea termenului suspensiv (art.1023 Cod civil).
De exemplu, în contractul de împrumut împrumutătorul nu poate cere
restituirea sumei împrumutate, înainte de expirarea termenului
suspensiv (înainte de scadenţă)
- creditorul nu poate opune debitorului compensaţia (este un
mijloc de stingere a două datorii reciproce şi de aceeaşi natură
existente între două persoane, fiecare persoană fiind în acelaşi timp
creditor şi debitor al celeilalte persoane). De exemplu,
împrumutătorul, pe perioada împrumutului, a devenit debitor al
împrumutantului (trebuie să predea preţul bunului cumpărat de la
acesta). Compensaţia nu poate să stingă cele două obligaţii
(împrumutătorul nu mai cere de la împrumutat suma pentru că şi el are
o obligaţie de plată echivalentă), deoarece nu se îndeplineşte una din
condiţiile compensaţiei – datoriile să fie exigibile. (Datoria
împrumutatului nu este exigibilă, nu a ajuns la scadenţă). În art.1145
Cod civil se precizează: „Compensaţia n-are loc decât între două
datorii (...) care sunt deopotrivă lichide şi exigibile.”
- prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data
împlinirii termenului suspensiv. De exemplu, împrumutătorul se poate
adresa instanţei de judecată pentru a cere apărarea dreptului său de
creanţă (de a primi suma împrumutată) numai din ziua împlinirii
termenului suspensiv (data scadenţei).
1 St. Rausch, op.cit., pag.103, A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., pag.286, prof.univ.dr. Ion Dogaru,
op.cit., pag.196
2 Dr.doc. Virgil Economu, în Tratat de drept civil, Partea generală, vol.I., de prof.dr.doc.
Traian Ionaşcu şi colectivul, pag.300-301, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.128,
prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.159, prof.univ.dr. Liviu Pop, op.cit., pag.385
3 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.152
194
televizor părţile stabilesc de comun acord o condiţie: vânzarea va avea
loc numai dacă până la 31 decembrie 2003 vânzătorul se va însura. Va
dobândi astfel, încă 2 televizoare ale viitoarei soţii şi televizorul său îi
prisoseşte.
În art.1017 Cod civil este definită condiţia suspensivă:
„obligaţia, sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un
eveniment viitor şi necert.” (în exemplul dat de încheierea sau nu a
căsătoriei până la data de 30 martie).
- condiţia rezolutorie: este acel eveniment viitor şi nesigur
care dacă se realizează are ca efect desfiinţarea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor, stingerea raportului juridic între părţi, cu efect
retroactiv. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare a unui
autoturism se stabileşte condiţia: plata preţului să se facă până la 1
iulie. Dacă plata nu se face până la data stabilită, contractul de
vânzare-cumpărare se desfiinţează retroactiv de la data încheierii lui.
Condiţia rezolutorie este astfel definită în textul art.1019 Cod
civil: „condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea
obligaţiei la un eveniment viitor şi necert.”
În realitate, actul juridic producele efectele unui act juridic pur
şi simplu cu precizarea: dacă condiţia nu se îndeplineşte (în exemplul
dat, plata se face până la data de 1 iulie), actul juridic se consolidează
ca şi cum nu ar fi fost afectat de condiţie rezolutorie; dacă condiţia se
îndeplineşte (în exemplul dat, cumpărătorul nu plăteşte preţul până la
data stabilită) actul juridic se desfiinţează retroactiv.
„Ea (condiţia rezolutorie – n.a.) nu suspendă executarea
obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a restitui aceea ce a primit, în
caz de îndeplinire a evenimentului prevăzut în condiţie”, art.1019
alin.2 Cod civil.
197
condiţia imorală este condiţia ce constă într-un fapt contrar
bunelor moravuri (de exemplu, îţi împrumut bicicleta 10 zile, dacă te
plimbi gol vineri seară prin cămin).
Condiţia suspensivă ce constă într-un fapt imposibil, ilicit sau
imoral este lovită de nulitate şi actul juridic nu mai produce nici un
efect.
condiţia rezolutorie ce constă într-un fapt imposibil, ilicit sau
imoral este nulă şi actul juridic produce efectele unui act juridic pur şi
simplu.
198
devine sigur că nu mai termin facultatea. De exemplu, în anul II m-am
căsătorit cu un model şi m-am mutat în Dubai.
în cazul condiţiei negative, când s-a fixat un termen de
împlinire, condiţia se consideră îndeplinită, chiar înainte de expirarea
termenului, dacă este sigur că evenimentul nu se va putea îndeplini.
De exemplu, îţi donez apartamentul dacă până la Crăciun nu mă însor.
Condiţia negativă, dacă până la Crăciun nu mă însor este îndeplinită
înainte de expirarea termenului, dacă până la Crăciun este sigur că nu
mă însor – de pildă am rămas în străinătate.
art.1014 Cod civil: „Condiţia este repetată (n.a. -
considerată) ca îndeplinită, când debitorul obligat sub condiţie a
împiedicat îndeplinirea ei.”
d) Efectele condiţiei
Regula în materia efectelor condiţiei este retroactivitatea.
Îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei produce efecte de la data
încheierii actului juridic. Regula fiind supletivă, părţile prin acordul de
voinţă pot conveni ca efectele să se producă numai pentru viitor.
Efectele condiţiei suspensive diferă după cum ne aflăm:
- înainte de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei (pedente
conditione)
- în momentul neîndeplinirii condiţiei (deficiente conditione)
- în momentul îndeplinirii condiţiei (eveniente conditione).
Pedente conditione (înainte de îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiţiei).
Este timpul între momentul încheierii actului juridic şi cel
stabilit pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei. În acest
interval de timp, deşi actul juridic a fost încheiat, el nu produce efecte
juridice, nu s-au născut drepturile şi obligaţiile părţilor.
Creditorul nu este titular al dreptului subiectiv de a cere
executarea obligaţiei de la debitorul său. De exemplu, în contractul de
vânzare-cumpărare a unui autoturism sub condiţia suspensivă (dacă
vânzătorul până la Crăciun se însoară) creditorul autoturismului, adică
cumpărătorul, nu poate cere predarea autoturismului de la debitor-
(vânzător).
Când debitorul (vânzătorul turismului în exemplul dat)
execută prestaţia (predă autoturismul) el poate cere restituirea
autoturismului pentru că a făcut o plată nedatorată.
199
Nici una din părţi nu poate stinge obligaţia prin compensaţie.
Prescripţia nu începe să curgă.
În actele translative de proprietate nu se produce efectul
translativ, proprietarul lucrului rămâne în continuare cel ce doreşte să
înstrăineze sub condiţie suspensivă. Acest ultim efect este prevăzut în
textul art.1018 Cod civil: „când obligaţia este contractată sub o
condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul
debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiei”
(u.a. prin interpretare per a contrario, înainte de împlinirea condiţiei
efectul translativ de proprietate nu se produce).
În doctrină, se recunosc creditorului câteva „prerogative
specifice” argumentându-se într-o opinie că: „obligaţia are o anumită
existenţă embrionară.”1
Apreciem că în acest caz apare o inconsecvenţă: se defineşte
condiţia suspensivă „acel eveniment de care depinde naşterea
raportului obligaţional” pentru ca apoi să se admită „existenţa
embrionară” a obligaţiei, care încă nu s-a născut.
În ce ne priveşte, într-adevăr se naşte un drept în persoana
creditorului, dar acesta este prevăzut de lege şi nu de existenţa
embrionară a obligaţiei: art.1016 Cod civil dispune: „Creditorul
poate, înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele
conservatoare dreptului său”, cum ar fi întreruperea unei prescripţii
etc.
Un alt drept ce se naşte în persoana creditorului, înainte de
îndeplinirea condiţiei suspensive şi prevăzut de lege este transmiterea
prin acte juridice a dreptului sub condiţie suspensivă: art.1015 Cod
civil: „(...) dacă creditorul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei,
drepturile sale trec erezilor săi.” Deşi textul se referă expres la
transmiterea dreptului creditorului prin acte juridice mortis causa, în
doctrină se admite şi transmiterea prin acte inter vivos a dreptului
creditorului, afectat de condiţia suspensivă1
Se admite dreptul creditorului de a obţine garanţii pentru
creanţa sa (gaj, ipotecă, fidejusiune).
1 Idem, pag.387
1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.201
200
Îndeplinirea condiţiei suspensive produce de regulă efecte
retroactive, de la data încheierii actului juridic. Aşadar, se produc
efectele unui act pur şi simplu şi drept urmare:
- plata făcută de debitor pendente conditione, deşi nedatorată,
prin îndeplinirea condiţiei suspensive, devine plată datorată şi
debitorul nu mai poate cere restituirea ei;
- drepturile transmise de către titular pendente conditione se
consolidează. În exemplul, îţi vând apartamentul, dacă până la Crăciun
mă însor, realizarea condiţiei – dacă până la Crăciun mă însor - face
ca transmiterea dreptului de proprietate asupra cumpărătorului să se
consolideze;
- actele juridice încheiate de înstrăinător se desfiinţează. De
exemplu, înstrăinătorul sub condiţie suspensivă (vânzătorul
apartamentului) încheie un contract de împrumut şi i se cere o
garanţie. El încheie un contract de ipotecă al cărui obiect este
apartamentul. Condiţia se îndeplineşte. Înstrăinătorului devenit
neproprietar de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare i
se desfiinţează contractul de ipotecă, pentru că nu el era proprietarul
apartamentului ipotecat
De la regula conform căreia îndeplinirea condiţiei suspensive
produce efecte retroactive, sunt următoarele excepţii:
- prescripţia extinctivă curge numai de la data îndeplinirii
condiţiei (art.7 alin.3 din Decretul 167/1958 „dacă dreptul este sub
condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să
curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”);
- fructele culese de către înstrăinătorul sub condiţie suspensivă
până în momentul îndeplinirii condiţiei rămân ale lui, cu toate că
bunul frugifer devine proprietatea creditorului, retroactiv de la
încheierea actului. În exemplul nostru, îţi vând apartamentul dacă
până la Crăciun mă însor, debitorul apartamentului (vânzătorul,
înstrăinătorul) până la Crăciun îl închiriază. Condiţia se îndeplineşte.
Vânzătorul (înstrăinătorul) păstrează chiria încasată până la Crăciun,
deşi va trebui să predea apartamentul, care a intrat în proprietatea
creditorului (a cumpărătorului) de la data încheierii contractului de
vânzare-cumpărare;
- actele juridice de conservare şi administrare făcute de
înstrăinător (debitor) sub condiţie suspensivă rămân valabile. În
exemplul nostru, înstrăinătorul (vânzătorul) apartamentului l-a pus în
201
valoare, încheind un act juridic de administrare (contract de închiriere)
care este valabil;
- riscurile pendente conditione (atât a pieririi fortuite a lucrului
cât şi contractual) sunt în sarcina înstrăinătorului (debitorului).
Înstrăinătorul (debitorul) este proprietarul apartamentului (în actele
translative de proprietate, pendente conditione nu se produce efectul
translativ de proprietate), şi dacă acesta piere într-un cutremur înainte
de Crăciun, va suporta paguba: neavând ce preda cumpărătorului, nu
poate pretinde preţul.
Deficiente conditione (condiţia nu se îndeplineşte).
În această ipoteză părţile revin în situaţia de dinaintea
încheierii actului juridic afectat de condiţie suspensivă. Toate actele
juridice încheiate de oricare din părţi pendente conditione se
desfiinţează retroactiv. Aşadar:
- prestaţiile eventual executate se restituie;
- garanţiile constituite se desfiinţează;
- actele juridice încheiate de înstrăinător (debitor) sub condiţie
suspensivă se consolidează. În exemplul, nostru înstrăinătorul
(debitorul) apartamentului dacă a încheiat, pendente conditione, acte
juridice ca de exemplu un contract de ipotecă, de închiriere, acestea se
consolidează, deoarece neîndeplinirea condiţiei suspensive are ca efect
rămânerea apartamentului în patrimoniul înstrăinătorului;
- actele juridice încheiate de dobânditor şi drepturile născute
în favoarea acestuia (creditor) sub condiţie suspensivă se desfiinţează
retroactiv, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus
accipientis (ceea ce nu există, nu produce efect).
202
- ambele părţi ale actului juridic îşi exercită drepturile şi
execută obligaţiile. Creditorul are dreptul să ceară executarea
prestaţiei de către debitor, acesta are obligaţia să o execute;
- actele translative de proprietate sub condiţie rezolutorie
produc efectul translativ, dobânditorul devine proprietar şi suportă
astfel riscurile pieirii fortuite a lucrului şi riscul contractual;
- dobânditorul dreptului sub condiţie rezolutorie, în calitate de
titular al acestuia, îl poate transmite sau greva prin acte inter vivos sau
mortis causa. Dreptul se transmite tot afectat de condiţia rezolutorie.
De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui bun (îţi
vând televizorul, dar dacă nu-mi plăteşti preţul până la Paşti,
contractul se desfiinţează) cumpărătorul sub condiţie rezolutorie, îl
poate înstrăina până la Paşti. Subdobânditorul televizorului este şi el
ţinut de condiţia rezolutorie (nemo plus iuris al alium transferre
potest, quam ipse habet).
203
- actele juridice de conservare şi administrare făcute de
dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân valabile, deşi, prin
realizarea condiţiei rezolutorii, actul se desfiinţează şi este obligat să
restituie bunul;
- fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie
rămân ale sale, deşi va restitui bunul frugifer, pentru că a pierdut
calitatea de proprietar;
- în actele juridice cu executare succesivă (de exemplu,
contractul de comodat), îndeplinirea condiţiei rezolutorii produce
efecte numai pentru viitor (ex nunc) deoarece prestaţiile deja executate
sunt ireversibile.
Deosebiri:
Termen Condiţie
- realizarea evenimentului viitor este - realizarea evenimentului viitor este
sigură incertă
- la termenul incert nesiguranţa - nesiguranţa priveşte însăşi
priveşte doar ziua îndeplinirii realizarea evenimentului viitor
- amână sau stinge exercitarea - afectează existenţa drepturilor şi
drepturilor şi executarea obligaţiilor obligaţiilor
- efectele se produc pentru viitor, ex - efectele se produc de regulă pentru
nunc trecut, ex tunc, cu unele excepţii
Sarcina
a) Noţiunea de sarcină, modalitate a actului juridic civil
Sarcina ca modalitate a actului juridic este obligaţia de a da, a
face sau a nu face ceva impusă de dispunător gratificatului în
contractul de donaţie sau legatul testamentar.
204
Contractul de donaţie şi legatul testamentar sunt acte juridice
cu titlu gratuit liberalităţi. Aşadar, sarcina are un domeniu de aplicare
restrâns: acte juridice liberalităţi.
b) Clasificarea sarcinilor
După persoana care beneficiază de sarcină se disting: sarcina
în favoarea dispunătorului, a gratificatului şi în favoarea unei terţe
persoane.
Sarcina în favoarea dispunătorului constă în obligaţia de a da,
a face sau a nu face ceva, ce o impune dispunătorul în favoarea sa. De
exemplu, unchiul donează autoturismul nepotului său şi impune
acestuia să-l transporte în fiecare toamnă la o staţiune balneo-
climaterică.
Sarcina în favoarea gratificatului este obligaţia de a da, a face
sau a nu face ceva, pe care dispunătorul o stabileşte în favoarea celui
gratificat. De exemplu, unchiul donează nepotului o sumă de bani pe
care acesta să o folosească, în parte pentru o bursă de studii în
străinătate.
Sarcina în favoarea unei terţe persoane în care beneficiarul
obligaţiei de a da, a face sau a nu face ceva este o terţă persoană. De
exemplu, de cujus lasă prin testament o casă nepotului cu obligaţia
acestuia să plătească o rentă viageră soţiei testatorului.
Importanţa clasificării constă în regimul juridic propriu al
sarcinii în favoarea dispunătorului, gratificatului sau terţei persoane:
- sarcina în favoarea dispunătorului se poate stabili numai în
contractele de donaţie, nu şi în testamente. Testamentul produce efecte
numai după moartea testatorului. Prevederile legii civile (art.965
alin.2 Cod civil) interzic învoirile asupra unei succesiuni ce nu este
deschisă.
- în unele situaţii sarcina poate să schimbe natura juridică a
donaţiei sau testamentului. Astfel, dacă sarcina egalează sau depăşeşte
valoarea donaţiei sau testamentului, actul juridic devine oneros.
- sarcina în favoarea unei terţe persoane este stipulaţia pentru
altul. Se naşte un raport juridic între gratificat şi terţa persoană,
aceasta din urmă devine creditor al gratificatului şi în această calitate
poate cere executarea sarcinii de către gratificat.
- terţul beneficiar nefiind parte la contractul de donaţie nu
poate cere rezoluţiunea actului şi apoi nu ar avea nici un interes. Între
terţa persoană şi dispunător nu se stabileşte nici un raport juridic.
205
Terţul beneficiar nefiind parte la contractul de donaţie nu poate cere
rezoluţiunea actului şi apoi nu ar avea nici un interes. Numai
dispunătorul poate cere revocarea actului de donaţie când gratificatul
nu execută sarcina în favoarea terţei persoane.
c) Efectele sarcinii
Executarea sarcinii de către gratificat consolidează actul
juridic afectat de sarcină (contractul de donaţie şi testamentul).
Neexecutarea sarcinii de către gratificat permite
dispunătorului fie să ceară executarea silită a sarcinii, fie să revoce
actul (să ceară rezoluţiunea). Aşadar, nu se pune problema
valabilităţii actului juridic în cazul neexecutării sarcinii, ci numai
problema eficacităţii actului.
Acţiunea în rezoluţiunea unei donaţii pentru neexecutarea
sarcinii aparţine dispunătorului, ea este transmisibilă moştenitorilor
acestuia care fie continuă acţiunea introdusă de autor, fie exercită
direct o asemenea acţiune.
d) Condiţia şi sarcina – asemănări şi deosebiri
Asemănări:
- sancţiunile civile în cazul neîndeplinirii condiţiei şi sarcinii
produc de regulă efecte retroactive;
- excepţiile de la retroactivitatea efectelor desfiinţării actului
juridic pentru neîndeplinirea condiţiei şi de la revocarea actului juridic
în cazul neexecutării sarcinii sunt aceleaşi.
Deosebiri:
Condiţia Sarcina
- domeniu de aplicare: condiţia - afectează numai actele juridice cu
afectează actele juridice cu titlu titlu gratuit liberalităţi, donaţia şi
oneros şi actele juridice cu titlu testamentul
gratuit
- efecte: priveşte existenţa dreptului - are ca efect, în caz de neexecutare,
subiectiv şi a obligaţiei corelative lipsa de eficacitate a donaţiei şi
testamentului
- condiţia rezolutorie operează de - neexecutarea sarcinii trebuie
drept. Într-un litigiu, instanţa de constatată de instanţa de judecată
judecată constată efectele produse
206
de nerealizarea condiţiei
5. Efectele actului juridic civil
a) Definiţia efectelor actului juridic civil
Efectele actului juridic civil constau, după caz, în crearea,
modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile
şi, implicit, a drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul
acestor raporturi.1
„Prin efectul actului juridic se înţeleg drepturile civile şi
obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un
asemenea act.”
În doctrină, majoritatea autorilor nu enumeră printre efectele
actului juridic şi transmiterea unor raporturi juridice civile. 2
Apreciem că ceea ce se transmite nu este raportul juridic
stabilit prin actul juridic, ci drepturile şi obligaţiile convenite de
părţile actului juridic.
Într-o definiţie: „efectul general al oricărui act juridic constă
în legarea anumitor persoane subiecte de drept civil – în şi prin
raporturi juridice civile, adică realizarea unor legături juridice
(vinculum juris)”3.
Prof.univ.dr.Ioan Albu defineşte efectele contractului:
„constau în crearea de drepturi şi îndatoriri corelative între părţile
contractante, iar uneori şi faţă de anumite alte persoane”. 4
Apreciem necesară cuprinderea în definiţia efectelor actului
juridic şi a efectului privitor la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor
părţilor. Sunt acte juridice prin care se realizează acest efect: de
exemplu, contractul de cesiune de creanţă în care una din părţile
raportului juridic transmite dreptul de creanţă (cu titlu oneros sau
gratuit) unei alte persoane. O persoană străină de raportul juridic
iniţial (cedent – debitor), numită cesionar, preia (i se transmite) de la
cedent dreptul acestuia. „Principalul efect al cesiunii este transmiterea
dreptului de creanţă de la cedent la cesionar”5 Asemenea, este mijloc
1 C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. „Academiei”,
1981, pag.348, Tudor Popescu şi Petre Anca. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. „Ştiinţifică”,
Bucureşti, 1968, pag.388, Renee Sanilevici, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi,
1976, pag.275
208
– contractul este obligatoriu şi pentru instanţele de judecată
care, sesizate în litigii privind contractul, trebuie să asigure executarea
întocmai de către părţi a drepturilor şi obligaţiilor stabilite de comun
acord.
Prin sintagma „contractul este obligatoriu pentru părţile
contractante” se înţeleg următoarele:
– părţile trebuie să execute întocmai obligaţiile pe care, de
regulă, le-au stabilit împreună;
– contractul nu poate fi desfăcut prin voinţa unei singure părţi;
– obligaţiile contractate se impun a fi executate cu bună-
credinţă.
210
Într-o altă opinie se respinge teoria impreviziunii. 1
Jurisprudenţa în materie este contradictorie. Recent, Curtea
Supremă de Justiţie, prin decizia nr.21/1994 a Secţiei comerciale,
admiţând teoria impreviziunii, a recunoscut posibilitatea revizuirii
clauzei privitoare la chirie, într-un contract de locaţiune încheiat pe 5
ani.
După 1989, legiuitorul a elaborat acte normative civile în care
a îmbrăţişat teoria impreviziunii. Astfel, în art.43 alin.3 din Legea
nr.8/1996 privind drepturile de autor, se dispune: „în cazul unei
disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile
celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate
solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului
sau mărirea convenabilă a remuneraţiei.”
În art.60 alin.2 din Ordonanţa nr.42/1997 privind navigaţia
civilă se precizează: „organele de jurisdicţie pot majora retribuţia
convenţională cuvenită salvatorilor în cazurile în care meritele
acestora au fost mai mari decât cele estimate în contract, atunci când
condiţiile de salvare au fost mai grele etc...”
În art.32 din Legea nr.219/1998 se prevede: „relaţiile
contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe principiul
echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei
posibile egalităţi între avantajele care îi sunt acordate
concesionarului şi sarcinile care îi sunt impuse. În consecinţă,
concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate
de execuţia obligaţiilor sale în cazurile în care această creştere
rezultă în urma:
a) unei acţiuni sau unei măsuri dispuse de o autoritate
publică
b) unui caz de forţă majoră sau unui caz fortuit.”
Apreciem că admiterea de către legiuitorul român a teoriei
impreviziunii este de natură să tranşeze această controversă.
Fundamentul poziţiei legiuitorului este ideea de echitate, de realizare a
211
unui posibil echilibru între avantajele acordate uneia din părţi şi
sarcinile ce sunt impuse celeilalte părţi.
În contractele cu executare succesivă în timp – legiuitorul pe
acestea le-a avut în vedere -, în îndeplinirea prestaţiilor de către părţi,
pot să apară factori externi, imprevizibili în momentul încheierii
actului (de exemplu, inflaţia, devalorizarea monedei naţionale, etc.)
care modifică, schimbă, distorsionează voinţa uneia dintre părţile
actului juridic.
Voinţa juridică exprimată la încheierea actului juridic s-a
modificat.
Dacă actul juridic civil este manifestarea de voinţă a părţilor
în scopul producerii de efecte juridice, atunci modificarea voinţei
juridice nu poate conduce la modificarea actului juridic?
Răspunsul îl considerăm afirmativ.
Apreciem că, instanţa de judecată poate să intervină în
modificarea actului juridic pentru a da substanţă schimbărilor suferite
în voinţa unei părţi.
Obligaţia cunoscută sub denumirea de „datorie de valoare”
ilustrează părerea autorilor care îmbrăţişeză teoria impreviziunii.
Exemplul cel mai frecvent de “datorie de valoare” este acela al
obligaţiei de întreţinere. Obiectul acestei obligaţii îl constituie
bunurile necesare traiului, ca alimente, îmbrăcăminte, locuinţă,
medicamente, obligaţie ce poate fi executată fie în natură, fie prin
plata periodică de sume de bani, ce reprezintă valoarea acestor bunuri.
Se spune că debitorul are faţă de creditor o datorie de valoare. Această
datorie este modificabilă, în funcţie de evoluţia preţurilor bunurilor
necesare întreţinerii creditorului.1
Admiterea teoriei impreviziunii este o chestiune de fapt,
asupra căreia instanţa de judecată trebuie să se pronunţe de la caz la
caz, măsura aprecierii fiind echitatea şi moralitatea. În caz contrar, se
deschide câmp larg arbitrariului judecătoresc.
Se impune o precizare: părţile contractului pot să stipuleze o
clauză prin care se prevede revizuirea lui în anumite împrejurări,
printre care şi schimbarea condiţiilor existente în momentul încheierii
contractului.
1 Ioan Albu, Drept civil, Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. “Dacia”, Cluj-Napoca,
1994, pag.175
212
c) Principiul irevocabilităţii actului juridic civil
Noţiune
În art.969 Cod civil se prevede: „ ele (n.a. - convenţiile) se pot
revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.”
Doctrina formulează principiul irevocabilităţii actului juridic
ca fiind regula de drept potrivit căreia actul juridic bilateral nu poate fi
revocat prin voinţa unilaterală a uneia din părţile care l-au încheiat
(sau actul juridic unilateral nu poate fi desfiinţat prin revenirea
autorului asupra manifestării de voinţă „în sens contrar”).
Textul art.969 Cod civil nu formulează expresis verbis
principiul irevocabilităţii, ci reglementează două cazuri când încetează
efectele unui act juridic:
– revocarea (desfacerea) actului juridic prin consimţământul
mutual al părţilor (mutus dissensus);
Este o aplicare a regulii simetriei în actele juridice: se încheie
prin consimţământul părţilor (mutuus consensus) se revocă prin
consimţământul părţilor (mutuus dissensus);
– revocarea (desfacerea) actului juridic se face în cazurile
prevăzute de lege. Pentru a da satisfacţie altor principii şi reguli de
drept, legea prevede expres actele juridice ce pot fi desfăcute prin
manifestarea de voinţă a unei singure părţi.
Prin interpretarea per a contrario a prevederilor art. 969 Cod
civil se deduce existenţa principiului irevocabilităţii actului juridic.
Principiul irevocabilităţii actului juridic este o consecinţă firească a
principiului forţei obligatorii a actului juridic. Legătura strânsă între
obligativitate şi irevocabilitate se pare că a determinat unii autori de
drept să nu considere principiul irevocabilităţii ca un principiu
distinct.
Un autor apreciază: „mai degrabă (...) principiul
irevocabilităţii poate fi numit principiul încetării forţei obligatorii a
actelor juridice”; 1alţi autori nu îl menţionează printre efectele actului
juridic.2
1 Excepţii de la principiul
irevocabilităţii actului juridic civil
Legea civilă stabileşte actele juridice (bilaterale, multilaterale
şi unilaterale) care se pot revoca prin voinţa unei părţi, a mai multor
părţi sau prin voinţa autorului.
Excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor juridice
bilaterale:
– contractul de donaţie între soţi este revocabil; art.937 Cod
civil: „Orice donaţie făcută între soţi în timpul mariajului este
revocabilă.”
– contracte de locaţie (contractul prin care locatorul asigură
locatarului folosinţa temporară a unui bun în schimbul chiriei).
Contractul de închiriere a suprafeţelor locative (este o varietate a
215
– retractarea renunţării la moştenire în cel mult 6 luni de la
data deschiderii succesiunii, dacă între timp moştenirea nu a fost
acceptată de alţi succesori ai defunctului; art.701 Cod civil.
– revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt (art.1206 alin.2
Cod civil: „ea (n.a. - mărturisirea) nu poate fi revocată de aceasta
(n.a. - cel ce o face) afară numai de va proba că a făcut-o din eroare
de fapt.”)
– consimţământul părinţilor la adopţia copilului poate fi
revocat în 30 de zile de la data întocmirii înscrisului autentic prin care
acesta a fost exprimat (art.8 alin.2 din Ordonanţa de urgenţă
nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată prin
Legea nr.87/1998)
– revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar (art.37
Cod comercial: „Până contractul nu este perfect, propunerea şi
acceptarea sunt revocabile”).
217
cu părţile pentru că actul juridic produce efecte faţă de ei, dar se
aseamănă şi cu terţii, pentru că nu participă la încheierea actului
juridic.
Au calitatea de avânzi-cauză următoarele categorii de
persoane:
- succesorii universali sunt persoanele care la moartea lui
de cujus dobândesc patrimoniul acestuia. Ele sunt moştenitorii care, în
puterea legii, sunt chemaţi să moştenească un patrimoniu (totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect
de drept)1.
Persoanele juridice pot dobândi calitatea de succesor universal
al unui patrimoniu prin efectul comasării (fuziunii sau absorbţiei).
Sunt succesori universali moştenitorul legal unic şi legatarul
universal (persoana care primeşte prin testament întreaga moştenire a
testatorului).
- succesorii cu titlu universal sunt persoanele ce dobândesc o
fracţiune dintr-un patrimoniu: moştenitorii legali, legatari cu titlu
universal, persoana juridică care a primit o parte din patrimoniul
persoanei juridice divizate.
Actul juridic civil încheiat de părţi produce asupra
succesorilor universali şi succesorilor cu titlu universal următoarele
efecte:
– din punct de vedere juridic ele continuă personalitatea
juridică a autorului actului juridic, adică iau locul acestuia în actul
încheiat. De exemplu, la decesul tatălui, unicul fiu continuă perso-
nalitatea juridică a tatălui său, autorul unui contract de închiriere, şi
preia dreptul acestuia de a încasa chiria, dar şi obligaţia de a pune la
dispoziţia locatarului apartamentul închiriat.
– devin titularii drepturilor şi obligaţiilor născute din actul
juridic încheiat de cel ce a lăsat moştenire. Într-o altă formulare,
efectele actului juridic la care ei nu au participat se produc asupra lor,
ca şi cum ar fi fost părţi la încheierea lui. Există două excepţii:
drepturile şi obligaţiile strâns legate de persoana autorului în cazul
actelor juridice (intuitu personae), precum şi drepturile şi obligaţiile
declarate de părţi netransmisibile se sting la moartea autorului. De
exemplu, autorul (cel ce a lăsat moştenire) este parte la un contract de
1 C.Bârsan, M. Gaiţă, M.N. Pivniceru, Drepturile reale, Institutul European, 1997, pag.8
218
rentă viageră. Contractul fiind încheiat în consideraţia persoanei lui se
stinge la încetarea din viaţă a credirentierului.
Cu privire la răspunderea juridică a succesorilor universali şi a
succesorilor cu titlu universal, în cazul neexecutării obligaţiilor din
contractele pe care le preiau se impune următoarea distincţie:
– când aceştia au acceptat moştenirea pur şi simplu, ei
răspund ca şi autorii actului, cu propriul patrimoniu şi cu patrimoniul
dobândit.
– când moştenirea a fost acceptată sub beneficiu de inventar,
răspund numai în limitele activului succesoral dobândit.
Atunci când legea prevede, calitatea de avânzi-cauză a
succesorilor universali şi cu titlu universal se stinge. De exemplu,
moştenitorii legali rezervatari pierd calitatea de avânzi-cauză şi devin
terţi faţă de actele juridice ale autorului (ale celui pe care-l
moştenesc), care nesocoteşte rezerva succesorală.
- succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobândesc
un anumit drept civil subiectiv asupra unui bun determinat (ut singuli).
Este succesor cu titlu particular cumpărătorul, pentru că a dobândit un
drept – dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat; donatarul,
deoarece a dobândit un bun determinat (de exemplu, un televizor) de
la donator; cesionarul, pentru că a dobândit un drept de creanţă de la
cesionar etc.
Succesorul cu titlu particular dobândeşte calitatea de având-
cauză cu două precizări:
– numai faţă de acele acte juridice încheiate de autor (cel de la
care a dobândit dreptul sau bunul determinat), anterioare actului prin
care a dobândit dreptul sau bunul determinat
– actele juridice faţă de care devine având-cauză privesc
dreptul sau bunul determinat dobândit.
Condiţii cumulative cerute pentru ca dobânditorul unui drept
subiectiv sau bun să dobândească calitatea de succesor cu titlu
particular sunt:
– actul juridic faţă de care are calitatea de succesor cu titlu
particular, deci care produce efecte faţă de el să se refere la bunul,
dreptul subiectiv dobândit. De exemplu, într-un contract de vânzare-
cumpărare a unui imobil, cumpărătorul (succesorul cu titlu particular)
dobândeşte calitatea de având-cauză, faţă de contractul de închiriere,
încheiat de autor (de vânzător) anterior dobândirii imobilului de către
219
el. Cumpărătorul trebuie să respecte drepturile şi să execute obligaţiile
strâns legate de bunul dobândit (de imobilul cumpărat), stabilite de
autor în contractul de închiriere deşi nu a fost parte la încheierea
actului. Această situaţie este prevăzută în Codul civil art.1441: „Dacă
locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator
să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât (n.a. - dacă)
a fost făcută printr-un act autentic sau prin act privat, dar cu dată
certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi
prevăzut în însăşi contractul de locaţiune.”
– actul juridic faţă de care dobândeşte calitatea de având-
cauză, (de succesor cu titlu particular) să fie anterior (să aibă dată
certă anterioară) actului juridic prin care a dobândit dreptul subiectiv
sau bunul.
– actul juridic încheiat de autor, faţă de care dobânditorul
dreptului sau bunului devine succesor cu titlu particular, să fi
îndeplinit condiţiile de publicitate cerute de lege. De exemplu,
dobânditorul unei cesiuni de creanţă trebuie să notifice debitorului
cesiunea.
În lipsa îndeplinirii uneia din condiţiile de mai sus,
dobânditorul dreptului subiectiv sau a bunului are calitatea de terţ.
Succesorul cu titlu particular al unui drept subiectiv sau bun
determinat este ţinut de efectele actului juridic strâns legate de dreptul,
bunul dobândit, potrivit regulii de drept conform căreia transmiţătorul
nu poate transmite dreptul sau bunul decât aşa cum au fost acesta în
patrimoniul lui. (Nimeni nu poate transmite altuia mai mult drept
decât are el însuşi, în latină „nemo plus juris ad alium transferre
potest, quam ipse habet.”)
- creditorii chirografari: sunt creditorii care nu au încheiat
contracte de garanţii reale (contract de ipotecă, de gaj) pentru a proteja
dreptul lor de creanţă, riscând astfel ca în ipoteza insolvabilităţii
debitorului să piardă acest drept. Ei se bucură de un drept de gaj
general asupra patrimoniului debitorului pe care-l pot urmări (mai
exact, bunurile ce-l compun) pentru realizarea dreptului de creanţă.
În acest sens, art.1718 Cod civil prevede: „Oricine este
obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate
bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”
Creditorii chirografari sunt o categorie specială de avânzi-
cauză, deoarece:
220
– au calitatea de avânzi-cauză faţă de actele juridice încheiate
de debitor, prin care acesta îşi măreşte sau micşorează patrimoniul,
implicit dreptul de gaj general al creditorilor chirografari. Creditorul
chirografar are o legătură specială cu debitorul său, parte în actele
juridice prin care patrimoniul acesteia suferă fluctuaţii.
Această legătură constă în interesul creditorului chirografar ca
prin actele încheiate, debitorul să nu aducă atingere gajului său
general.
De exemplu, creditorul chirografar are de primit împrumutul
acordat de 100 milioane lei. Debitorul înstrăinează bunuri din
patrimoniul său, de 90 de milioane lei, fapt ce influenţează dreptul de
gaj general al creditorului chirografar. Creditorul chirografar se vede
pus în pericolul de a nu mai recupera împrumutul pentru că valoarea
totală a patrimoniului debitorului (dreptului de gaj general) a scăzut.
- au calitatea de terţi faţă de actele juridice încheiate de
debitorul lor.
Creditorii chirografari pierd calitatea de avânzi-cauză şi devin
terţi faţă de actele juridice încheiate de debitor, în scopul fraudării
intereselor lor. Ei au la îndemână potrivit art.975 Cod civil acţiunea
revocatorie (acţiunea pauliană) şi acţiunea în declararea simulaţiei
(art.1175 Cod civil).
Se impune o precizare: o persoană poate avea faţă de acelaşi
act juridic şi calitatea de terţ şi calitatea de având-cauză, în raport de
anumite împrejurări concrete. De exemplu, succesorii universali şi cu
titlu universal, când au şi calitatea de moştenitori rezervatari, sunt
avânzi-cauză faţă de contractul de donaţie încheiat de autorul pe care-l
moştenesc. Dacă însă prin contractul de donaţie a fost afectată rezerva
succesorală, succesorii universali şi cu titlu universal ce au calitatea de
moştenitori rezervatari devin terţi, îl atacă în justiţie şi obţin reducerea
donaţiei în măsura necesară reîntregirii rezervei succesorale. Calitatea
de terţ sau având-cauză a unei persoane se analizează concret, în
raport cu actul juridic încheiat de părţile cu care sunt legate juridic.
221
obligaţii faţă de părţi şi avânzii-cauză ai părţilor şi de a se impune
respectului terţilor propriu-zişi.
– opozabilitatea faţă de părţi: actul juridic civil este opozabil
părţilor şi avânzilor-cauză ai acestora.
În conţinut, opozabilitatea faţă de părţi constă în exercitarea
drepturilor şi executarea obligaţiilor de către părţi sau avânzi-cauză ai
acestora, aşa cum au fost ele stabilite sau, într-o altă formulare, actul
juridic dă naştere la drepturi şi obligaţii numai faţă de părţi şi avânzii
lor cauză.
Observăm că opozabilitatea faţă de părţi este sinonimă cu
principiul relativităţii efectelor actului juridic.
Afirmaţia că un act juridic este opozabil numai părţilor şi
avânzilor cauză ai părţilor este identică cu afirmaţia că actul juridic
produce efecte numai faţă de părţi şi avânzii-cauză ai părţilor.
În concluzie, opozabilitatea actului juridic faţă de părţi şi
avânzii-cauză ai părţilor se confundă cu relativitatea efectelor actului
juridic.
– opozabilitatea faţă de terţii propriu-zişi. Actul juridic
încheiat şi situaţia juridică căruia i-a dat naştere nu pot fi indiferente
terţilor propriu-zişi. El se impune respectului tuturor.
Sub acest aspect opozabilitatea faţă de terţi are un conţinut
propriu: constă în obligaţia generală a tuturor de respecta, de a nu
aduce atingere actului juridic civil încheiat, situaţiei juridice căreia i-a
dat naştere. De exemplu, actul juridic de vânzare-cumpărare a unui
autoturism obligă pe toţi să respecte dreptul de proprietate al
cumpărătorului, să nu facă nimic de natură a stânjeni exercitarea
dreptului de către cumpărător.
Prin actul juridic încheiat, terţilor nu le revine nici o obligaţie.
Situaţia juridică născută din contract (de exemplu, calitatea de
proprietar dobândită de cumpărător) se impune respectului tuturor, atât
părţilor din contract, cât şi terţilor propriu-zişi.
Opozabilitatea actului juridic faţă de terţii propriu-zişi impune
de regulă, respectarea formalităţilor de publicitate sau după caz de
constatarea actului juridic într-un înscris având data certă.
Actul juridic fiind opozabil terţilor, înseamnă că partea din
contract are dreptul să invoce existenţa actului, ori de câte ori terţul ar
emite pretenţii cu privire la drepturile dobândite de părţi. Când partea
actului juridic nu respectă formele de publicitate se afirmă că actul
222
juridic nu este opozabil faţă de terţi, este inopozabil faţă de terţi, adică
partea nu are dreptul să opună actul pretenţiilor terţului.
În următoarele situaţii partea poate să invoce opozabilitatea
actului juridic faţă de terţi:
– actul juridic este opozabil terţilor pentru că el este titlu
pentru dobândirea unui drept subiectiv
– actul juridic este un mijloc de probă împotriva pretenţiilor
terţului care ar revendica dreptul de proprietate asupra bunului ce
constituie obiectul material, exterior, derivat al actului juridic
– actul juridic este titlu pentru a face dovada dobândirii
dreptului de proprietate prin uzucapiune
– actul juridic este titlu pentru justificarea sporirii
patrimoniului unei persoane şi poate fi opus împotriva celui ce
intentează o acţiune (in rem verso) de îmbogăţire fără just temei.
Importanţa practică a deosebirilor între relativitatea efectelor
şi opozabilitatea faţă de terţi constă în materia probaţiunii judiciare şi
a răspunderii civile.
- în materia probaţiunii judiciare: Când părţile sunt în litigiu
cu privire la existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor, ele
trebuie să facă proba actului juridic, conform regulilor comune de
probaţiune judiciară. Dimpotrivă, pentru terţi actul juridic fiind un fapt
juridic în sens restrâns, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă,
inclusiv prin martori.
- în materia răspunderii civile: Când una din părţile actului
juridic produce un prejudiciu celeilalte părţi prin neexecutarea
obligaţiilor sale, se angajează răspunderea civilă contractuală. Alta
este situaţia când un terţ propriu-zis printr-o faptă ilicită produce un
prejudiciu uneia din părţi prin nesocotirea dreptului dobândit din actul
juridic; se angajează răspunderea delictuală.
224
şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea actului
juridic.
Finalitatea excepţiilor de la principiul relativităţii este una
singură: un terţ dobândeşte drepturi şi execută obligaţiile stabilite
într-un act juridic la încheierea căruia nu a participat.
Terţul se bucură de aceleaşi efecte ale excepţiilor de la
principiul relativităţii, indiferent că acestea au fost stabilite prin voinţa
părţilor actului juridic sau prin voinţa legii. Mai mult, nu există reguli
juridice distincte aplicabile excepţiilor reale sau aparente. Criteriul de
clasificare, izvorul lor este singurul element de diferenţiere a
excepţiilor de la principiul relativităţii fără nici o relevanţă în planul
efectelor juridice ale acestora.
Această realitate pune sub semnul întrebării utilitatea
clasificării excepţiilor în reale şi aparente. Diversele opinii doctrinare
cu referire la apartenenţa sau nu a unor excepţii la una sau alta din
categorii, se pare, nu au o finalitate practică.
Se impune o precizare:
- în favoarea unei terţe persoane la contract se pot naşte numai
drepturi, din acordul de voinţă al părţilor contractante;
- în sarcina terţilor la contract nu se pot naşte obligaţii din
voinţa părţilor contractante. Uneori se nasc obligaţii, dar acest lucru
numai pentru că legea prevede.
225
Stipulaţia pentru altul este considerată de doctrină ca singura
excepţie de la principiul relativităţii, deoarece o persoană (terţul
beneficiar), alta decât părţile, dobândeşte un drept fără să participe la
încheierea actului juridic, ca urmare a voinţei exprimate în acest scop
de părţile actului.
Terţul beneficiar dobândeşte dreptul civil subiectiv, exerciţiul
dreptului depinzând exclusiv de voinţa lui. În exemplul nostru, s-ar
putea ca mătuşa, titulara dreptului civil subiectiv de a cere să fie
transportată anual la tratament, să refuze să-şi exercite dreptul, ca
urmare, de pildă, a relaţiilor tensionate cu unchiul.
226
Contractul colectiv de muncă - Art. 9 Legea nr.130/1996
privind contractul colectiv de muncă dispune: prevederile contractului
colectiv de muncă „produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate,
indiferent de data angajării lor.”
Aşadar, un angajat ulterior momentului încheierii contractului
colectiv de muncă, terţ la contract, se bucură de efectele contractului
de muncă, deşi nu a fost parte la încheierea actului; beneficiază de
clauzele contractuale privind condiţiile de muncă, salarizare, concediu
de odihnă şi alte drepturi şi obligaţii.
Se impune precizarea: drepturile şi obligaţiile terţului se nasc
nu din voinţa părţilor la contractul colectiv de muncă ci ex lege; legea
prevede acest lucru.
227
parte, dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege, iar nu din
actul debitorului încheiat cu terţul.”1
Avânzii-cauză, terţi la actul juridic, iau locul părţilor şi,
adăugăm noi, în această nouă calitate de părţi la actul juridic suportă
efectele acestuia.
Credem că actul juridic produce efecte faţă de avânzii-cauză
numiţi succesori universali şi cu titlu universal în calitatea dobândită
de drept, de părţi contractante, adică creditori şi debitori. 2
Ne aflăm în prezenţa principiului relativităţii efectelor actului
juridic şi nu a unei excepţii de la acest principiu.
229
actul public. În realitate, dreptul terţului de a opta între actul secret sau
cel public nu rezultă din convenţia părţilor ci din lege.
Reprezentarea – este procedeul tehnico-juridic prin care o
persoană - reprezentant – încheie un act juridic în numele şi în contul
(pe socoteala) altei persoane – reprezentat – efectele actului juridic
producându-se în anumite condiţii direct faţă de persoana
reprezentată.
Se consideră o excepţie de la principiul relativităţii, deoarece
actul juridic încheiat de reprezentant şi o terţă persoană naşte efecte
juridice faţă de reprezentat, deşi el nu a încheiat actul juridic.
Reprezentarea, după izvorul său, poate fi: legală şi
convenţională.
Reprezentarea legală: izvorăşte din lege şi intervine în cazul
persoanelor incapabile: minorul sub 14 ani (este reprezentat în
circuitul civil de către părinţii săi sau în lipsa ambilor părinţi de către
tutore) şi interzisul judecătoresc (este reprezentat de tutore).
Legea împuterniceşte pe părinţi şi tutore – în calitatea de
reprezentanţi legali să încheie orice act juridic în numele şi pe seama
incapabililor pe care-i reprezintă. În cazul actelor juridice de dispoziţie
reprezentanţii legali au nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare.
Reprezentarea convenţională este urmarea voinţei părţilor
exprimată în contractul de mandat, unde se stabilesc limitele puterilor
încredinţate de mandant reprezentantului său (mandatarul).
Cel reprezentat – mandantul – poate conferi mandatarului său
o împuternicire specială mandat special (procuratio unicus rei) de a
încheia un anumit act juridic sau o împuternicire generală, mandat
general (procuratio omnium bonorum) – de a încheia orice act juridic
şi cu privire la oricare din bunuri cu excepţia celor strict personale.
Condiţiile reprezentării sunt următoarele:
- să existe împuternicirea de a reprezenta. Împuternicirea este
dată de lege sau de voinţa părţilor. Această condiţie impune
următoarele precizări în legătură cu actul cu sine însuşi, reprezentarea
aparentă şi împuternicirea de a reprezenta.
Actul cu sine însuşi: este actul juridic încheiat de reprezentant
în numele şi pe seama reprezentantului şi el însuşi, în numele său.
Actul juridic este practic încheiat de o singură persoană –
reprezentant, dar în două calităţi opuse: ca reprezentant al intereselor
reprezentantului şi în numele său, pentru sine. De exemplu,
230
reprezentantul primeşte mandat să cumpere un autoturism. În această
calitate, încheie un contract cu sine însuşi, când autoturismul procurat
este autoturismul său, pe care-l vinde reprezentatului.
În actul cu sine însuşi, există riscul ca reprezentantul să pună
pe primul plan, propriile interese (în exemplul dat, să obţină un preţ
cât mai bun pe autoturismul ce-l vinde persoanei pe care o reprezintă).
O formă a contractului cu sine însuşi este dubla reprezentare.
În acest caz, una şi aceeaşi persoană apare în actul juridic şi ca
reprezentant al uneia din părţi şi ca reprezentant al celeilalte părţi. De
exemplu, o persoană, în calitate de reprezentant, a primit un mandat să
cumpere un autoturism. Aceeaşi persoană primeşte calitatea de
reprezentant de la o altă persoană pentru a vinde un autoturism.
Această persoană are o dublă calitate: reprezintă în actul juridic şi pe
cumpărător, şi pe vânzător.
Practica judiciară nu este uniformă în a admite sau nu
existenţa contractului cu sine însuşi, deoarece există riscul promovării
propriilor interese sau a intereselor uneia sau alteia din părţile pe care
le reprezintă.
Într-o opinie, dacă prin contractul de mandat s-au stabilit
suficiente detalii ale conţinutului actului juridic ce urmează a fi
încheiat, aşa încât reprezentantul să nu poată negocia şi decide
împotriva interesului celui reprezentat, actul juridic poate fi valabil. 1
Într-o altă opinie, reprezentatul poate cere anularea actului
pentru dol prin reticenţă sau, mai pe larg, pentru violarea de către
reprezentant a obligaţiei de loialitate faţă de reprezentat. 2
- reprezentarea aparentă este situaţia prevăzută de art.1557
Cod civil: „e valid aceea ce face mandatarul în numele mandantului,
atât timp cât nu cunoaşte moartea lui, sau existenţa uneia din cauzele
ce desfiinţează mandatul (n.a. - revocarea mandatului, interdicţia,
insolvabilitatea şi falimentul mandantului)” şi art.1558 Cod civil: „În
toate cazurile arătate în articolul precedent sunt valide contractările
mandatarului cu al treilea, persoane care sunt de bună-credinţă.”
Practic, reprezentantul încheie actul juridic cu o persoană de
bună-credinţă, fără să cunoască că mandatul i-a fost retras sau că
mandantul a fost declarat interzis judecătoresc, insolvabil sau în
1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.176, Fr. Deac, Tratat de drept civil, Contracte speciale,
Bucureşti, 1996, pag.276
2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.222
231
faliment. Actul juridic se consideră valabil încheiat prin reprezentare,
împuternicirea de a reprezenta poate lipsi sau uneori este depăşită de
reprezentant.
Se disting două ipoteze:
- în cazul reprezentării aparente, deşi lipseşte împuternicirea
se produc efectele unei reprezentări potrivit art.1557 Cod civil, actul
juridic este valabil când terţul este de bună credinţă.
- în cazul reprezentării, fără sau cu depăşirea împuternicirii de
a reprezenta, actul juridic nu produce efecte faţă de persoana despre
care se afirmă că este reprezentată, ci faţă de reprezentant. Actul
juridic încheiat poate produce efecte faţă de reprezentat, numai dacă el
îl ratifică. Este ceea ce impune art.1546 Cod civil: „Mandantul este
îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar în
limitele puterilor date. Nu este îndatorat pentru tot ceea ce
mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai
când a ratificat expres sau tacit.”
Ratificarea este actul juridic unilateral încheiat de persoana
reprezentată, prin care acceptă actul încheiat de reprezentant, prin
depăşirea împuternicirii primite, terţul devenind astfel parte la actul
juridic ratificat.
- să existe intenţia de a reprezenta, adică să i se aducă la
cunoştinţa terţului, de către reprezentant, că actul juridic se încheie
prin reprezentare.
În ipoteza când reprezentantul nu îşi declină calitatea, actul
juridic încheiat cu terţul va produce efectele faţă de reprezentant, care
devine parte la actul juridic. Suntem în prezenţa mandatului fără
reprezentare.
- reprezentantul să exprime o voinţă valabilă, liberă şi
neviciată la încheierea actului juridic. Ca urmare, reprezentantul
trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu şi consimţământul dat să
fie neviciat.
Efectele reprezentării
Faţă de reprezentat, actul juridic încheiat prin reprezentare
produce aceleaşi efecte ca şi atunci când reprezentatul ar fi încheiat
personal actul cu terţul.
232
Faţă de terţ, actul juridic încheiat prin reprezentare produc
efectele oricărui act juridic, deoarece terţul este parte la act chiar dacă
acesta a fost încheiat prin reprezentare.
Faţă de reprezentant, actul juridic încheiat nu produce efecte
juridice, când procura a fost întocmai respectată.
2 Încetarea reprezentării
Reprezentarea legală încetează în următoarele situaţii:
- minorul a împlinit 14 ani, dobândind astfel capacitate
restrânsă de exerciţiu;
- la decesul minorului, al interzisului judecătoresc, al
reprezentantului legal;
- la ridicarea interdicţiei judecătoreşti;
- punerea sub interdicţie a reprezentantului legal;
- înlocuirea sau înlăturarea tutorelui sau a curatorului.
Reprezentarea convenţională încetează:
- denunţarea (revocarea) mandatului de către mandant
- renunţarea mandatarului la mandat
- moartea, punerea sub interdicţie, insolvabilitatea sau
falimentul mandantului sau mandatarului
234
legea. Nulitatea parţială este regula, excepţia fiind nulitatea totală. Ne
îndepărtăm aşadar de ideea efectului distructiv al nulităţii: 1
Concepţia este îmbrăţişată de legiuitorul român. În art.1 alin.3
din decretul 167/1968 privind prescripţia extinctivă, se dispune:
“Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei
este nulă”. Deci, nu actul juridic în totalitatea lui este nul, ci numai
clauza ilegală, o anumită parte din act.
Textul art.1008 Cod civil este un alt exemplu: “condiţia
imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este
nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.” Aşadar, se
desfiinţează nu convenţia în totalitate sa ci doar clauza imposibilă,
imorală şi ilegală, parte a convenţiei.
Mai înainte, nulitatea actului era considerată o “stare
organică” a actului juridic privit ca “un organism” şi de aceea era
totală şi iremediabilă, potrivit regulii: “quod nullum est, nullum
producit efectum” (“ceea ce este nul, nu produce nici un efect).
Acum, nulitatea este privită ca mijlocul juridic de restabilire a
situaţiei existente înainte de încălcarea dispoziţiilor legale, generată de
teza proporţionalizării efectelor în raport de cauză, nulitatea fiind de
regulă parţială şi remediabilă.
Nulitatea este “sancţiunea civilă care desfiinţează (înlătură) cu
efect retroactiv, efectele unui act juridic încheiat cu încălcarea
dispoziţiilor legale privitoare la condiţiile sale de valabilitate”. 1
În doctrină, există unanimitate în definirea nulităţii actului
juridic ca fiind sancţiune civilă, formulările diferite subliniind aceleaşi
particularităţi juridice ale nulităţii.
Un autor defineşte nulitatea actului juridic ca “aceea sancţiune
civilă care intervine după încălcarea normei de drept, lipsind actul
juridic de efectele urmărite la încheierea lui”. 2
1 Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Nulitatea actului juridic în Tratat de drept civil,
vol., Partea generală, de Tr. Ionaşcu şi colectivul, Ed. „Academiei”, 1967, pag.317-320
1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.178, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.192,
Gabriel Boroi, op.cit., pag.227, Iosif R. Urs, op.cit., pag.303, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit.,
Dr. Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.271, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.146-148,
D. Cosma, op.cit., pag.293, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.138
2 Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.178-179
235
Într-o altă definiţie: ”Nulitatea este o sancţiune prin care actul
juridic care nu îndeplineşte condiţiile de validitate (de fond sau de
formă) impuse de normele de drept este lipsit de efecte”. 3
Prof.dr.docent Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch întemeietorii
“teoriei nulităţii” în dreptul românesc, definesc nulitatea astfel:
“sancţiunea încălcării prin act juridic – încălcarea la data când actul a
fost făcut – a unei dispoziţii a legii, îndreptată exclusiv împotriva
acelor efecte ce ar contrazice scopul dispoziţiei legale încălcate.” 1
Definiţia nulităţii actului juridic civil sintetizează trăsăturile
caracteristice nulităţii:
- este sancţiune civilă;
- se aplică numai actelor juridice civile;
- intervine când au fost încălcate condiţiile esenţiale de
validitate ale actului juridic civil. Orice altă încălcare a normelor
juridice nu atrage sancţiunea nulităţii;
- efectele actului juridic se desfiinţează retroactiv, de la data
încheierii, ele considerându-se că nu au existat niciodată;
- priveşte momentul încheierii actului, când s-au nesocotit
prevederile legale.
238
Art.1009: “Condiţia de a nu face un lucru imposibil nu face
ca obligaţia contractată sub această condiţie să fie nulă.”
Art.1010: “Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o
condiţie protestativă din partea acelui ce se obligă.”
Art.1067: “Nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a
clauzei penale.Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a
obligaţiei principale.”
Art.1190: “Actul de confirmare sau ratificarea a unei
obligaţii, în contra cărei legea admite acţiunea în nulitate, nu este
valabil...”
Art.1308: “Sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face
adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse: 1. Tutorii, ai
averii celor de sub a lor tutelă; 2. Mandatarii, ai averii ce sunt
însărcinaţi să vânză.”
Art.1309:”Judecătorii, membrii ministerului public şi avocaţii
nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de
competenţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi
exercită funcţiile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze sau daune-
interese.”
Art.1311: “Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era
pierit în tot, vinderea este nulă.”
Art.1689: “E nulă orice stipulaţie prin care creditorul s-ar
autoriza sau a-şi apropia amanetul sau a dispune de dânsul fără
formalităţile sus arătate.”
Art.1712:”Este admisibilă acţiunea de nulitate, contra unei
tranzacţii, pentru eroarea asupra persoanei sau obiectului în proces.”
Art.1716: “Însă tranzacţia va fi nulă, când ea nu ar cuprinde
decât un singur obiect şi s-ar dovedi, din documentele în urmă
descoperite, că una din părţi nu ar avea nici un drept asupra acelui
obiect.”
Art.1774: “Ipoteca convenţională nu este valabilă dacă, prin
actul de constituire al ipotecii, nu se specifică anume natura şi
situaţia fiecărui imobil al debitorului, asupra căruia se consimte
ipoteca creanţei.”
Art.1775: “Bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul
unei ipoteci.”
239
Art.1776: “Ipoteca convenţională nu poate fi valabilă, decât
atunci când suma, pentru care ipoteca este constituită, va fi
determinată prin act.”
Art.1897: “Un titlu anulabil, nu poate fi opus posesorul care
a invocat prescripţia de 10 până la 20 de ani.”
Sancţiunea civilă a nulităţii actului juridic este prevăzută şi în
alte acte normative, ca de exemplu:
- art.20 din decretul 31/1054 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice: “Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate
cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.”
- art.34 din acelaşi act normativ: “orice act juridic care nu
este făcut în vederea realizării acestui scop (n.a. persoana juridică
poate avea numai drepturile şi obligaţiile prin care se realizează scopul
ei, stabilit prin actul constitutiv sau lege) este nul.”
- art.31 din legea nr.18/1991, Legea fondului funciar: “Terenul
atribuit (…) nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani
(…) sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.”
- art.46 din acelaşi act normativ: “Terenurile situate în
intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea
suprafeţei, prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică. În
toate cazurile de dobândire, prin acte juridice între vii, proprietatea
dobânditorului nu poate depăşi 10 ha teren agricol în echivalent
arabil, de familie, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de
înstrăinare.” etc.
240
Nulitatea absolută Nulitatea relativă
Lipsa capacităţii de folosinţă; Nesocotirea regulilor privitoare
la capacitatea de exerciţiu;
Lipsa totală a consimţământului Existenţa consimţământului, dar
la încheierea actului juridic; viciat prin eroare, dol, violenţă
sau leziune;
Lipsa obiectului actului juridic Existenţa obiectului, dar acesta
(nu se îndeplinesc condiţiile are un caracter ilicit sau imoral;
generale şi condiţiile speciale
cerute pentru valabilitatea actului
juridic);
Lipsa cauzei sau cauza este Existenţa cauzei, dar ea este falsă
ilicită sau imorală; sau imaginară, partea fiind în
eroare asupra cauzei.
Nerespectarea formei actului
juridic, cerută ad validitatem;
241
5. Clasificarea nulităţilor;
Nulitatea absolută; Nulitatea relativă; Regim juridic; Sinteză
privind regimul juridic al nulităţii absolute şi relative
După natura interesului apărat prin norma juridică încălcată
şi regimul juridic aplicabil: nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
Nulitatea absolută este sancţiunea civilă luată împotriva
actului juridic, la încheierea căruia s-au nesocotit norme legale ce
protejează un interes general, obştesc: norme juridice imperative.
Nulitatea absolută intervine în două categorii de ipoteze:
ipoteze strâns legate de condiţiile esenţiale de validitate ale
actului juridic:
- lipseşte capacitatea. Se impune precizarea: “lipseşte
capacitatea de folosinţă”. Este situaţia:
• persoanei fizice ce nu a fost concepută sau concepută fiind
nu s-a născut vie;
• persoanei juridice nelegal constituite;
• persoanei juridice ce încheie acte juridice prin încălcarea
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă (art.34 Decretul
nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice: “orice act care nu este
făcut în vederea realizării acestui scop (n.a. - persoana juridică nu
poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin
lege, actul de înfiinţare sau statut) este nul”;
• persoanelor fizice, numai când este vorba de o incapacitate
specială, pentru ocrotirea unui interes general, obştesc (în anumite
împrejurări, persoanei fizice, deşi cu deplină capacitate de exerciţiu, i
se interzic exercitarea unor drepturi, pentru protejarea unui interes
general). De exemplu, interesul general este protejat când i se interzice
minorului de 16 ani ca prin testament să dispună în favoarea tutorelui
său, sau la 18 ani să facă acelaşi lucru, mai înainte ca socotelile
definitive ale tutelei să fi fost încheiate – art.809 Cod civil; se apără
interesul obştesc atunci când sunt interzise medicilor, farmaciştilor şi
preoţilor, care au tratat pe o persoană de boala din care a murit, să
primească donaţii sau să se bucure de testamentul încheiat de persoana
îngrijită – art.80 Cod civil; asemenea tot în interesul general,
242
persoanele juridice, nu pot accepta donaţii decât cu încuviinţarea
organului tutelar competent – art.811 Cod civil; pentru a proteja un
interes general judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni
cesionari (dobânditori) de drepturi litigioase care sunt de competenţa
tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiile lor,
art.1309 Cod civil).
- lipseşte consimţământul, ca de exemplu, în cazul erorii
obstacol (error in negatio şi error in corpore). Această cauză de
nulitate absolută, este acceptată în doctrina şi practica judiciară “Lipsa
cu desăvârşire a consimţământului face ca actul astfel înfiinţat să fie
sancţionat cu nulitatea absolută.”)1
Într-o propunere, de lege ferenda, ar trebui consacrată, în acest
caz, nulitatea relativă (preponderent fiind interesul individual,
personal iar nu cel general, obştesc) apreciază un autor consacrat de
drept civil.)2
- lipseşte obiectul;
- lipseşte cauza sau cauza este ilicită sau imorală. O
precizare: în următoarele două ipoteze privitoare la cauză, actul juridic
este lovit de nulitatea relativă: cauza lipseşte pentru că persoana este
lipsită de discernământ; cauza este falsă ca urmare a erorii asupra
scopului mediat sau imediat.
alte ipoteze, unanim acceptate în doctrină
- nerespectarea formei cerută ad validitatem;
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
- încălcarea unor dispoziţii legale imperative de ordine publică
sau bunele moravuri (reguli de convieţuire socială);
- frauda legii. Constă în folosirea anumitor dispoziţii legale în
mod viclean la încheierea actului juridic, în scopul de a încălca alte
dispoziţii legale imperative.3 De exemplu, părţile încheie un contract
de vânzare-cumpărare a unei arme şi în acest scop fac trimitere la
prevederile Codului civil, nesocotind cu rea credinţă prevederile
imperative din textul art.58 din Legea nr.17/1996 privind regimul
armelor de foc, prin care cumpărătorul este obligat să deţină
autorizaţie administrativă de port armă.
244
Această explicaţie a fost însuşită şi de suprema noastră
instanţă.2
Într-o altă opinie, imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate
absolută are temeiul în caracterul nepatrimonial al acţiunii în nulitate.
“ (…) nulitatea se produce pentru că, prin încălcarea dispoziţiei legale,
se ajunge la efecte care contrazic scopului dispoziţiei legale încălcate.
Nulitatea este edictată în considerarea acestor efecte, nu se pune în
general, problema de a se examina consecinţele patrimoniale. Va
exista nulitate în general, indiferent dacă se va dovedi sau nu un
prejudiciu.”1
Potrivit altei opinii, imprescriptibilitatea nulităţii absolute are
fundamentul în corelaţia dintre nulitatea absolută şi prescripţia
extinctivă: ambele ocrotesc un interes general. De aceea, este
inoportun a se subordona instituţia nulităţii absolute, instituţiei
prescripţiei extinctive, prin sintagma – imprescriptibilitatea nulităţii
absolute. S-a apreciat: prescripţia extinctivă este chiar mijlocul juridic
prin care se realizează această caracteristică a nulităţii absolute, care
este în fapt o excepţie a prescripţiei extinctive. Aşadar, între cele două
instituţii există corelaţii ce nu pot fi nesocotite. 2
Un autor, căruia ne raliem, explică imprescriptibilitatea
acţiunii în nulitate absolută, prin caracterul interesului ocrotit de
această instituţie: interesul general, obştesc trebuie ocrotit în fiecare
moment, oricând.3 De altfel, analizând teoriile expuse se poate
concluziona că interesul general este prezent în fiecare din acestea:
diferenţa în stabilirea existenţei nulităţii absolute şi relative stă în
interesul ocrotit; la nulitatea absolută interesul general determină
constatarea nulităţii absolute din oficiu pentru că nu se poate cere
desfiinţarea unui act care, prin efectul legii, nu există, pe când la
nulitatea relativă pentru că nu există un interes general, părţile sunt
libere să ceară sau nu constatarea existenţei nulităţii relative, mai mult
să o ignore şi chiar să execute un act nul relativ.
247
Sub aspectul terminologiei prin care sunt desemnate cele două
nulităţi în practică, doctrină şi legislaţie, noţiunile sunt distincte.
Astfel:
- pentru nulitatea absolută se folosesc termenii: “nul”, “nul de
drept”, “nul de plin drept”, “nulitate absolută”
- pentru nulitate relativă se folosesc termenii: “anulabil”,
“actul poate fi anulat” sau “anulabilitate”.
Cauzele nulităţii relative privesc:
Condiţiile esenţiale de validitate ale actului juridic:
- cu privire la capacitate:
- lipseşte capacitatea de exerciţiu (este situaţia actelor juridice
încheiate de minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti);
- capacitatea de exerciţiu este restrânsă şi actul juridic se
încheie fără încuviinţarea ocrotitorului legal, sau este lezionar, sau a
fost încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare;
- la persoana juridică, organele sale au încheiat actul juridic în
lipsa sau depăşirea mandatului;
- cu privire la consimţământ; consimţământul a fost viciat prin
eroare, dol, violenţă sau leziune;
- cu privire la cauză: cauza este falsă sau imaginară, partea
fiind în eroare asupra cauzei.
Alte ipoteze unanim acceptate în doctrină
- lipseşte discernământul uneia din părţi în momentul
încheierii actului juridic;
- când s-au încălcat normele juridice prin care s-au stabilit
incapacităţi speciale de folosinţă (interdicţii) prevăzute pentru
ocrotirea unor interese personale, individuale. De exemplu, interdicţia
vânzării între soţi – art.1307 Cod civil: “vânzarea nu se poate face
între soţi”; nerespectarea dreptului de preemţiune – art.14 din legea
nr.58/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;
Regimul juridic al nulităţii relative
Regulile juridice ce se se aplică nulităţii relative sunt:
a) nulitatea relativă poate fi invocată, de regulă, numai de
persoana ocrotită de dispoziţia legală încălcată, deoarece ea
ocroteşte un interes personal:
Acestea sunt:
- părţile actului juridic fie personal, fie prin reprezentant în
următoarele ipoteze:
248
Într-o ipoteză, partea la actul juridic invocă lipsa
discernământului în momentul încheierii actului, a beţiei involuntare,
a stării de hipnoză când consimţământul a fost afectat.
Într-o altă ipoteză, partea la actul juridic este minorul însuşi
(între 14-18 ani) care l-a încheiat singur şi acesta are caracter lezionar.
El poate invoca singur nulitatea relativă, dar cu încuviinţarea
părintelui sau tutorelui.
Într-o altă situaţie, partea la actul juridic este minorul lipsit de
capacitate de exerciţiu care a încheiat totuşi singur actul juridic civil.
El va cere anularea actului juridic numai prin reprezentantul său legal.
- terţul la actul juridic, când norma juridică încălcată la
încheierea actului juridic îi ocroteşte interesele. De exemplu, titularul
dreptului la preemţiune (coproprietarul, vecinii) faţă de actul de
vânzare-cumpărare a unui teren agricol situat în extravilan; succesorii
părţii ocrotite de norma juridică încălcată la încheierea actului juridic,
cu excepţia cazurilor când dreptul la acţiune este intuitu personae;
creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunilor oblice, în
afara acelora strict personale; procurorul, cu excepţia actelor strict
personale (art.45 Cod pr. Civilă). El este apărătorul legii şi în această
calitate poate invoca nulitatea relativă.
- reprezentantul legal al persoanei, parte la contract, lipsită de
capacitate de exerciţiu. Este persoana care a încheiat actul juridic
pentru incapabil (părinte sau tutore).
- autoritatea tutelară, pentru actele juridice încheiate de tutore
pentru incapabil.
Reprezentantul legal al minorului care are capacitate de
exerciţiu restrânsă, în nume propriu, poate invoca nulitatea relativă?
Legea tace.
Într-o opinie, din şirul persoanelor care pot invoca nulitatea
relativă lipseşte, reprezentantul minorului între 14-18 ani. În această
ipoteză, minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu, exercită personal
acţiunea în nulitate relativă, cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului
legal.1
1 Prof.dr.docent Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit., pag.335-336, Iosif R. Urs, op.cit.,
pag.315, prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.151, Emil Poenaru, dr.în drept civil,
Drept civil, vol.I., Raportul juridic, Subiecţii, Actele juridice, Ed. „Europa Nova”, Bucureşti,
1954
249
Într-o opinie contrară, pe care ne-o însuşim, nulitatea relativă
poate fi invocată şi de reprezentantul legal atunci când persoana al
cărui interes a fost nesocotit (…) are capacitate de exerciţiu
restrânsă.”1
În sprijinul acestui punct de vedere se aduc două argumente:
“interpretarea extensivă şi teleologică (scopul urmărit de legiuitor
pentru elaborarea normei juridice) a art.9 alin.2 din Decretul
nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul că, dacă
prescripţia curge numai de la data când ocrotitorul legal cunoaşte
cauza de nulitate, înseamnă, implicit, că acesta o poate şi invoca,
fiindcă altfel nu s-ar mai atinge scopul legii de a asigura o protecţie
reală celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar, pe de altă parte,
cerinţa cunoaşterii de către ocrotitorul legal a cauzei de nulitate
relativă ar fi în mare măsură inutilă.”2
Credem că dreptul reprezentantului legal al minorului între
14-18 ani de a invoca nulitatea relativă este prevăzut în art.9 alin.2 din
Decretul nr.167/1958: “În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte
cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel
îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-
i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării (…)”. Astfel, apreciem
că textul acestui articol se constituie în argument în sprijinul opiniei
noastre.
a) În formularea “în celelalte cazuri de anulare” se include, în
opinie majoritară şi cauză de anulare ce priveşte încheierea actului
singur de minorul de 14-18 ani (capacitate restrânsă de exerciţiu), fără
încuviinţarea ocrotitorului legal, sau fără încuviinţarea acestuia şi a
autorităţii tutelare (pentru actele juridice de dispoziţie).
b) Legiuitorul prin sintagma “reprezentantul său legal” nu
face nici o referire după cum acesta reprezintă o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu sau o persoană cu o capacitate restrânsă de
exerciţiu.
c) Mai mult, credem că legiuitorul a dorit să se refere expresis
verbis la reprezentantul legal al persoanei cu o capacitate restrânsă de
exerciţiu, atunci când a folosit expresia: “persoana chemată de lege
să-i încuviinţeze actele”. În art.9 alin.2 din Decretul nr.31/1954
1 Dr.Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.280, M. Mureşan, Ana Boar, Şerban Diaconescu, Drept
civil, persoanele, Ed. „Cordial-Lex”, Cluj-Napoca, 2001, pag.99
2 N. Nicolae, op.cit., pag.75-76, Gabriel Boroi, op.cit., pag.243
250
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice se precizează:
”Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de
către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.”
Nulitatea relativă a actului juridic încheiat prin nesocotirea
legii privind condiţiile de validitate, nu poate fi cerută de persoana
capabilă ce a contractat cu o persoană incapabilă. Este dispoziţia
expresă din art. 952 Cod civil: „Persoanele capabile de a se obliga,
nu pot impune incapabilului sau interzisului incapacitatea lor”. De
exemplu, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare,
vânzătorul constată că a vândut televizorul unei persoane de 17 ani. În
acest caz, el nu poate cere nulitatea relativă a contractului, sub
pretextul incapacităţii cocontractantului. Nulitatea relativă o poate
invoca numai incapabilii, pentru ca interesul lui este ocrotit prin
norma juridică încălcată.
252
c) nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare
Confirmarea este actul juridic unilateral (act confirmativ)
încheiat de persoana îndreptăţită să invoce nulitatea relativă, prin care
ea renunţă la dreptul de a cere în instanţă anularea actului juridic.
Fiind act juridic, confirmarea trebuie să îndeplinească
condiţiile esenţiale de validitate ale actului civil, precum şi
următoarele condiţii speciale:
- se încheie de persoana îndreptăţită să ceară nulitatea relativă;
- a dispărut cauza nulităţii relative, actul confirmat devenind
astfel valabil încheiat;
- persoana îndreptăţită să confirme actul anulabil să ştie că
actul putea fi declarat de instanţă, anulabil şi să dorească menţinerea
lui.
Aceste condiţii sunt prevăzute în dispoziţiile art.1190 Cod
civil: “actul de confirmare sau ratificare a unei obligaţii în contra
căreia legea admite acţiunea în nulitate nu este valabil decât atunci
când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când fac
menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia
de a repara viciul pe care se întemeiează aceea acţiune.”
253
intenţia de a ratifica, fapt ce trebuie dovedite, deoarece confirmarea nu
se poate prezuma.”1
Este tot o confirmare tacită şi neinvocarea nulităţii relative în
termenul legal de prescripţie a acţiunii în anulare. 2
Într-o opinie contrară, neinvocarea nulităţii relative în
termenul legal de prescripţie a acţiunii în anulare, nu constituie o
confirmare, ci cel mult o prezumţie simplă de confirmare tacită. 3
Confirmarea actului juridic anulabil are ca efect validarea lui
retroactivă: actul va produce efecte de la data încheierii ca şi cum ar fi
fost valabil, încheiat.
254
Poate sau nu fi acoperită prin confirmare?
- nu, numai în cazurile expres - da, în mod expres sau tacit;
prevăzute de lege;
1 Idem, pag.187
2 Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.185, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.141
3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.194, Prof.dr.docent Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit.,
pag.343-347, D. Cosma, op.cit., pag.331-333, Dr. Aspozia Cojocaru, op.cit., pag.285
257
Nulitatea de fond, intervine când a fost încălcată o normă
juridică ce instituie o condiţie de fond a actului juridic (capacitate,
consimţământ, obiect, cauză).
Nulitatea de formă, intervine în cazul încălcării unei condiţii
de validitate privind forma actului juridic (ad validitatem).
258
Cele trei aspecte ale efectelor nulităţii actului juridic civil,
sunt guvernate de:
- principiul retroactivităţii efectelor nulităţii;
- principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului
juridic (restitutio in integrum);
- principiul desfiinţării (anulării) actului juridic subsecvent ca
urmare a anulării actului juridic iniţial (primar).
Între aceste principii există o relaţie de determinare reciprocă,
în sensul că nu poate exista principiul restitutio in integrum fără să
existe principiul retroactivităţii sau principiul desfiinţării actelor
juridice subsecvente este consecinţa existenţei principiului repunerii
părţilor în situaţia existentă anterior încheierii actului.
Asemenea, principiul retroactivităţii este izvorul celorlalte
două principii.
259
Se are în vedere ocrotirea principiului bunei-credinţe. În art.23
alin.1 Codul familiei se dispune: “soţul care a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată, păstrează, până la
data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia
unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.”
- cazul adopţiunii. Adopţiunea încheiată fără consimţământul
părinţilor fireşti ai copilului adoptat este lovită de nulitate absolută. În
consecinţă, actul juridic al adopţiunii se desfiinţează retroactiv de la
data încheierii lui. Cu toate acestea, adopţiunea va putea fi desfăcută,
cu efecte numai pentru viitor, când este în interesul minorului să se
reîntoarcă la părinţii săi fireşti (art.22 din O.U. a Guvernului
nr.25/1997).
- contractele sinalagmatice cu executare succesivă în timp, în
ipoteza rezilierii, se desfac numai pentru viitor. Prestaţiile deja
efectuate, fiind ireversibile nu mai pot fi restituite. De exemplu,
contractul de locaţiune (închirierea unui bun) nu poate fi desfiinţat
pentru trecut deoarece locatarul s-a folosit de bunul închiriat –
prestaţie obiectivă, ireversibilă, imposibil de restituit.
- posesorul de bună-credinţă păstrează fructele culese,
produse de un bun, ce constituie obiectul exterior, derivat al actului
juridic, până la data nulităţii actului, deşi va trebui să restituie bunul.
De exemplu, cumpărătorul unui televizor, îl închiriază şi obţine o
sumă de bani. El păstrează suma dobândită, în ipoteza anulării
contractului de vânzare-cumpărare a televizorului, când va restitui
televizorul închiriat. În art.485 Cod civil se dispune: “Posesorul nu
câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; în
cazul contrariu, el este dator a înapoia productele, împreună cu
lucrul proprietarului care-l revendică.”
Sunt implicit excepţii de la principiul retroactivităţii, toate
excepţiile de la principiul restituirii integrale a prestaţiilor efectuate şi
principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente.
260
Regula este o consecinţă a principiului retroactivităţii; numai
prin restituirea reciprocă a prestaţiilor executate se ajunge la situaţia în
care actul nu s-ar fi încheiat.
În lipsa înţelegerii părţilor cu privire la restituirea prestaţiilor,
se apelează la acţiunea în restituire adresată instanţei de judecată.
Acţiunea în restituire are un conţinut şi regim juridic propriu,
diferit de acţiunea în anulare. Astfel, ea are întotdeauna caracter
patrimonial şi este întotdeauna prescriptibilă.
De regulă, partea interesată introduce o singură acţiune, prin
care cere nulitatea actului juridic, şi după admitere, şi restituirea
prestaţiilor.
Nimic nu împiedică ca mai întâi, prin acţiune separată să se
ceară nulitatea şi apoi printr-o nouă acţiune să se pretindă restituirea
prestaţiilor.
Cu privire la fundamentul juridic al acţiunii în restituire, în
doctrină s-au exprimat opinii diferite.
Într-o opinie, se admite că acţiunea în restituire este
fundamentată pe îmbogăţirea fără justă cauză, deoarece prin
desfiinţarea actului juridic dispare temeiul juridic al executării
prestaţiilor.1
Într-o altă opinie, în cazul contractelor sinalagmatice când
ambele părţi şi-au executat prestaţiile înainte de anularea acestuia, nu
ar mai fi îndeplinite condiţiile materiale ale intentării acţiunii
întemeiate pe îmbogăţirea fără justa cauză (actio in rem verso),
nemaiputându-se vorbi despre mărirea unui patrimoniu şi micşorarea
altui patrimoniu; mai degrabă, este vorba, de o plată nedatorată
întrucât obligaţia fiecăreia dintre părţile contractului sinalagmatic
(desfiinţat retroactiv) apare ca şi când nu ar fi existat vreodată. 2
În doctrină, s-a exprimat şi opinia potrivit căreia acţiunea în
restituire are fundamentul în actul juridic nul. Dacă principiul
fundamental care guvernează efectele nulităţii este retroactivitatea, iar
dacă principiul restabilirii situaţiei anterioare este o consecinţă a
retroactivităţii, ni se pare firesc ca acţiunea care dă viaţă acestui
principiu să fie întemeiată pe actul juridic nul. 3
1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.250, M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.190, A. Pop, Gh. Beleiu,
op.cit., pag.395, M. Nicolae, op.cit., pag.80
2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.250
3 Iosif R. Urs, op.cit., pag.322
261
Credem că, îmbrăţişând această opinie, putem adăuga şi
următorul argument; efectele nulităţii se materializează, obiectivizează
şi prin restituirea prestaţiilor făcute în temeiul actului nul. Prin
restitutio in integrum se resimt, în concret, urmările încălcării legii
referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, se percep
consecinţele sancţiunii civile a nulităţii. Aşa stând lucrurile, nulitatea
depăşeşte stadiul de teorie, pentru că efectul ei imediat este restitutio
in integrum. A accepta alte fundamente ale acţiunii în restituire,
înseamnă a goli de conţinut practic instituţia nulităţii, din moment ce
efectele ei se justifică prin alte instituţii ale dreptului civil.
Excepţiile de la principiul restitutio in integrum sunt situaţiile
în care, prestaţiile executate de părţi nu se restituie, ci se menţin,
urmare a aplicării altor principii de drept:
- minorul între 14-18 ani al cărui act este anulat prin acţiune
în resciziune pentru leziune va restitui prestaţia numai dacă se
probează că a profitat de ceea ce i s-a dat. Excepţia este prevăzută în
textul art.1164 Cod civil: “Când minorii, interzişii sunt admişi, în
această calitate, a exercita acţiunea în resciziune în contra
angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urma acestor
angajamente, în timpul minorităţii sau interdicţiei, decât dacă se
probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.” Se dă prioritate
principiului ocrotirii minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie.
- posesorul de bună credinţă a unui bun frugifer, păstrează
pentru sine fructele culese, deşi urmare a anulării actului juridic va
restitui bunul care le-a produs (art.485 Cod civil: “Posesorul nu
câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; în
cazul contrariu, el este dator a înapoia productele împreună cu
lucrul, proprietarului care-l revendică.”).
- principiul nemo auditur propriam turpitudem allegans
(nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria sa imortalitate
pentru a obţine în justiţie ocrotirea unui drept). Excepţia există numai
în ipoteza actelor juridice nule pentru obiect sau cauza ilicită. De
exemplu, se încheie un contract de împrumut pentru menţinerea unor
relaţii extraconjugale. Contractul se constată că este lovit de nulitate,
pentru cauză imorală (menţinerea relaţiei de concubinaj). Dacă
împrumutătorul, invocând propria sa imoralitate cere restituirea
împrumutului acordat, instanţa va trebui să-i respingă cererea ca
inadmisibilă. Această excepţie este o garanţie a prevenirii încălcării
262
bunelor moravuri. Este ceea ce a statuat instanţa noastră supremă:
“Acţiunea în restituirea prestaţiei este inadmisibilă în cazul în care
reclamantul a urmărit un scop antisocial şi vădit imoral prin încheierea
contractului potrivnic legii şi regulilor de convieţuire socială.” 1
- dobândirea prin uzucapiune a unui drept real principal
transmis printr-un act juridic nul.
- în cazul intervenirii prescripţiei extinctive, acţiunea în
restituire a prestaţiilor executate în baza actului lovit de nulitate nu
mai poate introdusă şi drept urmare, prestaţiile restituite.
- în practica judiciară, prin interpretarea extensivă a
prevederilor art.1167 alin. Cod civil, (“Confirmarea sau ratificarea,
sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau
reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare
atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte
excepţii.”) s-a decis că moştenitorul care execută voluntar dispoziţii
dintr-un testament nul absolut pentru nerespectarea condiţiilor legale
de solemnitate, nu poate pretinde restituirea prestaţiei.
263
Excepţiile de la principiul desfiinţării actelor juridice
subsecvente sunt situaţiile în care deşi actul primar este nul şi actul
subsecvent este strâns legat de acesta, actul subsecvent rămâne
valabil. Astfel:
- posesorul cu bună-credinţă al unui bun mobil, devine
proprietarul bunului şi nu poate fi, de regulă, obligat să-l restituie.
Apreciem că se disting două ipoteze:
a) actul juridic subsecvent a fost încheiat de un neproprietar.
De exemplu, prietenul meu încheie un contract de comodat (împrumut
de folosinţă) cu un coleg, predându-i spre folosinţă gratuită un
televizor timp de 3 luni. Colegul (detentor precar) vinde televizorul
unui terţ de bună credinţă. Ulterior, contractul de comodat se constată
că este nul, fapt ce nu desfiinţează contractul de vânzare-cumpărare a
televizorul. Terţul de bună credinţă, dobânditor cu titlu oneros nu
poate fi obligat la restituire.
În această ipoteză, fundamentul nedesfinţării actului juridic
subsecvent îl constituie principiul protejării bunei-credinţe a
subdobânditorului cu titlu oneros şi principiul asigurării securităţii
dinamice a circuitului civil.
Actul juridic subsecvebt rămâne valabil, numai dacă sunt
întrunite cumulativ două condiţii: este cu titlu oneros şi terţul
dobânditor a fost de bună-credinţă în momentul dobândirii bunului.
b) actul juridic subsecvent a fost încheiat de un proprietar
De exemplu, colegul meu vinde televizorul unui prieten, care
apoi îl înstrăinează cu titlu oneros unui terţ. După un timp se constată
nulitatea contractului de vânzare încheiat de colegul meu cu prietenul
lui. Nulitatea contractului nu produce nici un efect asupra actului
juridic subsecvent încheiat de prieten cu terţul, care se păstrează. În
această ipoteză, apreciem că suntem în prezenţa unei excepţii de la
principiul rezolutio iure dantis rezolvitur jus accipientis (în măsura în
care s-a anulat dreptul celui ce dă, se anulează şi dreptul celui ce le
dobândeşte) deoarece prin actul juridic anulat s-a transmis dreptul de
proprietate, inclusiv dispoziţia. A desfiinţa actul juridic subsecvent
înseamnă a pune în discuţie soarta actelor juridice încheiate ulterior de
cumpărător cu terţe persoane.
264
- persoana declarată moartă prin hotărâre judecătorească nu
poate cere înapoierea bunurilor sale de la dobânditorul cu titlu oneros. 1
Există două acte juridice: primul, prin care se dobândeşte
bunul persoanei declarate moartă prin hotărâre judecătorească şi al
doilea între dobânditorul acestuia şi terţa persoană. Primul act juridic
este nul, când persoana declarată moartă prin hotărâre judecătorească
este în viaţă. Al doilea act juridic, cel subsecvent nu se desfiinţează,
terţul dobândind cu titlu oneros. Dobânditorul cu titlu oneros va
restitui bunul, dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că
persoana declarată moartă este în viaţă. Excepţia este prevăzută în
art.20 alin. din Decretul nr.31/1954.
- actele juridice subsecvente de conservare şi de administrare
a bunului se menţin, pe considerente de ocrotire a bunei credinţe sau a
interesului economic sau social. De exemplu, dobânditorul unui bun
încheie un contract de reparaţii (act juridic de conservare) sau unul de
închiriere (act juridic de administrare).Deşi potrivit nulităţii actului de
dobândire, bunul se restituie, contractele subsecvente de reparaţii sau
de închiriere rămân valabil încheiate.
În literatura şi practica judiciară s-au purtat discuţii cu
privire la următoarele situaţii, dacă sau nu constituie excepţii de la
principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente:
- cazul subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al
unui imobil; cazul subdobânditorului care a dobândit proprietatea
bunului prin uzucapiune, în condiţiile legii.2
267
desfiinţarea manifestării de voinţă valabil exprimată de părţi. Astfel în
lipsa manifestării de voinţă, interpretul nu ar mai avea ce să
interpreteze, în sensul producerii de efecte juridice. De asemenea, în
măsura în care manifestarea de voinţă a părţilor valabil exprimată
conduce spre un alt act juridic, ar fi lipsit de sens înlăturarea acordului
dat de părţi, în scopul producerii efectelor juridice.
Condiţiile conversiunii actului juridic nul într-un act juridic
valabil sunt:
- actul juridic nul şi actul în care se converteşte, trebuie să
aibă aceleaşi părţi.1
Într-o opinie, se admite că cel puţin o parte a actului juridic
nul trebuie să se regăsească în noul act juridic. 2
Într-o altă opinie, condiţia referitoare la părţi nu este
menţionată. Cu toate acestea aplicaţiile practice la care trimite autorul
îndeplinesc condiţia sus menţionată. Astfel, în cazul art.689 Cod civil,
când moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală – act lovit
de nulitate deoarece nu se pot înstrăina bunuri dintr-o succesiune
viitoare – manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca
acceptare a succesiunii. Aşadar, moştenitorul este parte în actul de
înstrăinare nul şi în actul de acceptare al moştenirii.
Într-o altă aplicaţie practică a conversiunii amintită de autor,
una şi aceeaşi persoană este subiect atât în actul juridic nul, cât şi în
noul act juridic: testatorul ce înstrăinează un bun lăsat prin testament,
este parte în actul de înstrăinare (act ce poate fi nul), dar este parte şi
în noul act de revocare a legatului (art.923 Cod civil). 3
Apreciem că, de regulă, actul juridic nul şi actul juridic în care
se converteşte, trebuie să aibă aceleaşi părţi. De altfel, în cazurile de
aplicaţie a principiului conversiunii acceptate în doctrină şi în practica
judiciară, mai jos enumerate, există îndeplinită condiţia ca în ambele
acte să apară aceleaşi părţi. Legea prevede, în mod expres, situaţiile
când cel puţin o parte a actului juridic nul trebuie să se regăsească în
noul act juridic (De exemplu, în cazul art.628şi 923 Cod civil).
- actul juridic nul şi noul act să se diferenţieze prin: natura
diferită a actului juridic, conţinutul acestora, efectele pe care le produc
Nulitatea Rezoluţiun
asemănări:
- sunt sancţiuni civile ce lipsesc actul juridic de efectele pentru care a fost încheiat;
- produc efecte retroactive de la data încheierii actului
- de regulă, ambele sancţiuni se stabilesc prin hotărâre judecătorească;
deosebiri:
- se aplică oricărui act juridic civil; - se aplică numai contracte
executare instantane (uno ictu)
cauzele care determină sancţiunea
- intervine pentru cauze anterioare sau concomitente - actul este valabil încheiat, da
încheierii actului (nerespectarea condiţiilor de executării lui, intervine ca
validitate cerute de lege); (neexecutarea obligaţiei de un
modul de aplicare a sancţiunii
- nulitatea absolută operează de drept, dar instanţa - rezoluţiunea se pronunţă de
este chemată să o constate; Judecătorul are putere de apr
- nulitatea relativă se pronunţă de instanţă, când mai întâi termen de graţie
sunt îndeplinite cauzele de nulitate; executa prestaţia;
271
răspunderea pentru eventualele daune provocate ca urmare a desfiinţării actului;
- răspundere civilă delictuală. - răspundere civilă contractual
nulitate reziliere
-este sancţiunea civilă a
sinalagmatice cu executarea s
care se desfiinţează efectele
pentru viitor (ex nunc)
- se menţin toate diferenţele dintre nulitate şi rezoluţiune cu două excepţii: domeniul
este cel al contractelor sinalagmatice cu executare succesivă în timp şi rezilier
retroactive ci numai pentru viitor (ex nunc)
nulitatea inopozabilit
272
- actul juridic nu este valabil încheiat; - actul juridic este valabil înc
efectele faţă de părţi; nu produ
nulitatea revocarea
În ambele cazuri suntem în prezenţa unor cauze de ineficacitate ale actului juridic.
deosebiri:
- actul juridic nu este valabil - presupune un act juridic valabil încheiat;
încheiat;
-cauzele nulităţii sunt anterioare -cauzele revocării sunt posterioare încheierii actu
sau concomitente încheierii actu-
lui juridic;
- se aplică oricărui act juridic; - de regulă, se aplică actelor juridice cu titlu grat
273
nulitate caducitate
nulitatea reducţiunea
274