Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TEMA II de La AUE La NISA
TEMA II de La AUE La NISA
Întroducere
Dacă de la tratatele de la Roma şi până la Actul unic european, prima reformă de ansamblu a
acestora, au trebuit să treacă aproape 30 ani, în schimb de la intrarea în vigoare a Actului unic
în 1987 şi până la deschiderea conferinţelor interguvemamentale conducând la semnarea în
februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht au trecut mai puţin de patru ani.
2
instrumentele comerciale şi economice de care dispunea şi cu mijloacele de acţiune,
necesare unei adevărate politici externe şi de securitate comunâ, care să depăşească
deci o simplă cooperare interstatală.
Cu alte cuvinte, importanţa economică dobânditâ de Comunitate şi locul pe care
această importanţă economică î-i conferea pe scena intemaţională, impunea mai mult
decât o simplă expresie a intereselor economice comune; cerea o unitate şi o coerenţă
de acţiune în domeniile proprii politicii externe, atât pentru a răspunde însăşi
exigenţelor vieţii intemaţionale în care Comunitatea a devenit actor cât şi pentru a
garanta reprezentarea eficace şi colectivă a celor doisprezece pe plan internaţional,
ceea ce facea necesarâ instituirea şi a unei uniuni politice.
In acest context, şi în strânsă legătură cu prăbuşirea sistemului comunist, un rol
esenţial pentru evoluţia Comunităţii 1-a avut reunificarea Germaniei şi a cărei
consecinţă imediată a fost integrarea fostei R.D. Germană în CEE, evenimente ce au
demonstrat că integrarea europeanâ şi reunificarea germană nu erau antinomice.
De altfel, nu este întâmplător că la Consiliul european special de la Dublin din 28 aprilie
1990 (Dublin I), convocat în fapt pentru a dezbate problema reunificării germane şi a
relaţiilor ce urmau să fie stabilite cu noile democraţii din est, s-a decis angajarea
procesului de stabilire a unei Uniuni politice între statele membre cum şi elaborarea
propunerilor de modificare a tratatului pentru a se ajunge la ţinerea unei confermţe
interguvernamentale asupra Uniunii politice, ale cărei lucrări să se deruleze paralel cu
cele ale conferinţei interguvernamentale asupra Uniunii economice şi monetare.
Apoi, la Consiliul european tot de la Dublin din 25 şi 26 iunie 1990 (Dublin II) s-a decis
ca cele două conferinţe interguvernamentale sâ se deschidă cu ocazia Consiliului
european din 14 şi 15 decembrie 1990, subliniindu-se totodată că ar trebui să-şi
încheie rapid lucrările în perspectiva unei ratificări a rezultatelor de către statele
membre înainte de sfârşitul anului 1992.
Cele două conferinţe interguvernamentale au fost deschise, aşa cum s-a prevăzut la
15 decembrie 1990 la Roma, de către guvernul italian, care asuma atunci preşedinţia
Consiliului, iar în continuare, lucrârile s-au derulat sub preşedinţia luxemburgheză apoi
olandeză.
La Consiliul european de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991, şefii de state şi de
guvern ai celor douăsprezece state membre ale Comunitâţilor europene, reuniţi în
conferinţâ interguvernamentalâ pe baza articolului 236 din Tratatul CEE, au ajuns la un
acord asupra proiectului de tratat asupra Uniunii europene, prin care se angaja o nouă
etapâ importantâ în construcţia europeanâ. Acest acord era un
acord politic. Inaintea semnării trebuia să se dea formajuridica definitivă textelor
3
consolidate ale celor două aspecte ale tratatului - o "uniune politicâ" şi "o uniune
economicâ şi monetară" negociate, aşa cum am văzut, separat, şi să se redacteze
preambulul.
La 7 februarie 1992, la Maastricht, miniştrii afacerilor exteme şi miniştrii de finanţe ai
celor douăsprezece state membre au semnat Tratatul asupra Uniunii europene.
S-a angajat apoi faza ratificărilor naţionale care ar fi trebuit sâ se încheie, potrivit
Tratatului, la 31 decembrie 1992 pentru a putea intra în vigoare la 1 ianuarie 1993, dar
problemele ridicate mai ales de rezultatul negativ al referendumului din Danemarca (2
iunie 1992), apoi de organizarea unui nou referendum danez în luna mai 1993 (în urma
Consiliului european de la Edinburgh din 12 decembrie 1992), pozitiv de această dată,
cum şi de amânările guvernului britanic şi necesitatea unei revizuiri constituţionale m
Germania, au condus la reportarea datei de intrare în vigoare a Tratatului de la
Maastricht la 1 noiembrie 1993.
2. Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht sau Tratatul Uniunii Europene reprezintă cea de a doua mare
revizuire a ""Tratatelor de constituire. Acest tratat a reunit, într-un singur text, toate
prevederile anterioare privind Comunităţile Europene (CECO, CEE, Euratom). în
structura Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană cuprinde Comunitâţile (primul
pilon) completate cu politica externă şi de securitate comunâ (al doilea pilon) şi
cooperarea în domeniul justiţiei şi poliţiei (al treilea pilon).
Âceastă structură este net diferită de cea instauratâ prin Actul unic european cu cele
două compartimente bine separate: Comunitatea pe de o parte şi cooperarea politică
pe de altă parte.
Structura Uniunii, prin Tratatul de la Maastricht, a devenit mai unitară întrucăt cei trei
piloni sunt indisolubil legaţi în ansamblul care constituie Uniunea. Spre deosebire de
Actul unic. Tratatul de la Maastricht defineşte în dispoziţiile comune obiectivele LJniunii
şi unele principii fundamentale pe care trebuie să le respecte şi precizează totodată ca
Uniunea dispune de un cadru instituţional unic.
Structura instituţională a Uniunii este bazată pe principiul potrivit câruia instituţiile sunt
comune dar exercită competenţele lor după proceduri diferite dupâ cum dirijeazâ
Comunităţile sau cooperările politice.
Tratatul afirmă identitatea Uniunii pe scena intenţională şi instaureazâ o ''cetăţenie a
Uniunii", păstrând şi conservând în acelaşi timp ceea ce s-a realizat pe plan comunitar
In sfârşit, tratatul prevede proceduri unice, mai întâi pentru modificarea Tratatului
asupra Uniunii şi celorlalte tratate pe care Uniunea se bazează, apoi pentru aderarea
4
noilor state membre.
Este o distincţie incontestabilă şi foarte importantă în raport cu Actul unic, între altele
întrucât statul a aderent devine membru al Uniunii şi deci, membru participant la cei trei
piloni.
Punctul forte al Tratatului de la Maastricht rămâne însă înfiinţarea Uniunii Economice şi
Monetare, etapâ culminantă a integrării. Astfel, în virtutea Tratatului, începând cu 1
ianuarie 1999, cele unsprezccc state membre (Germania, Franţa, Spania, Italia,
Olanda, Belgia, Irlanda, Austria, Finlanda, Portugalia şi Luxemburg) au început să
practice următoarele politici monetare:
• Fixarea irevocabilă a cursului reciproc de schimb al valutelor şi în raport cu euro;
3. Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam a reprezentat cea de a treia revizuire majoră a Tratatelor de
constituire, după Actul Unic European (1986) şi Tratatul de la Maastricht (1992). Intrat
în vigoare la 1 mai 1999, Tratatul de la Amsterdam oferâ soluţii la trei probleme, lăsate
în suspensie de tratatele anterioare, respectiv drepturile cetâţenilor europeni, reforma
instituţională şi relaţiile UE cu ţările extracomunitare. Tratatul constă din trei părţi, o
anexă şi 13 protocoale, la care se adaugă (cu valoare de componentâ a dreptului
comunitar) 51 de declaraţii pe teme specializate şi 8 declaraţii ale statelor membre.
Cele mai importante amendamente la Tratateîe anterioare le duce prima parte,
respectiv art. 1-5. Reformele susţinute de Tratatul de la Amsterdam se referă la
următoarele aspecte:
• Drepturile cetăţenilor. După ce Tratatul de la Maastricht introdusese ideea de
cetăţenie europeanâ (exprimată prin cele 5 drepturi recunoscute la nivel comunitar),
Tratatul de la Amsterdam stipulează garanţii pecifice privind egalitatea sexelor,
principiul non-discriminării, respectarea vieţii private. De asemenea, Tratatul conţine
garanţii specifice legate de libertatea de circulaţie a persoanelor (vizele, dreptul de azil,
imigraţia), de cooperare judiciară şi poliţienească pentru combaterea criminalităţii, de
integrarea "acquis-ului Schengen în dreptul comunitar.
5
• Protecţia şi bunăstarea cetăţenilor. în completarea drepturilor civice comunitare
recunoscute de Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam aduce clarificări
privind relaţia dintre cetăţenia europeanâ şi cea naţională, include un capitol dedicat
ocupării, încorporează politicile de combatere a excluderii sociale, consolidează
relative la protecţia mediului, promovează standarde superioare de sânâtate şi calitate
a vieţii, integrează măsurile de protecţie a consumatorului şi garanteazâ accesul
cetâţenilor europeni la documentele UE, traduse în propria limbă.
• Reforma instituţională. Tratatul de la Amsterdam întăreşte rolul Parlamentului
European, prin procedura de codecizie (alături de Consiliul Miniştrilor), ponderează
voturile în cadrul Consiliului Miniştrilor şi extinde votarea prin majoritate calificată,
aduce clarificări privind structura şi funcţionarea Comisiei Europene (îndeosebi în ce
priveşte numărul de comisari, rolul preşedintelui, puterea de iniţiativă legislativă),
precizează rolul Curţii de Justiţie în cazurile de afectare a securităţii interne a UE.
întăreşte rolul Curţii de Cenzori, al Comitetului Economic şi Social şi al Comitetului
Regiunilor. implică mai mult parlamentele naţionale în activitatea UE şi întăreşte
principiul subsidiarităţii prin includerea unui nou protocol de uniune.
• Politică externă. Acest aspect este abordat de Tratatul de la Amsterdam într-o dublă
perspectivă:
economică (prin extinderea politicii comerciale comune) şi politică (prin susţinerea
politicii externe şi de securitate a UE). Secţia economică introduce introduce noi
domenii de politică comunâ, cum sunt drepturile de proprietate intelectuală. Secţia
referitoare la politica comună de securitate şi afaceri externe cuprinde urmâtoarle
reforme: crearea unui nou instrument comunitar, anume strategia comună; crearea
postului de înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi de securitate comună; stabilirea
unui sistem de analiză a tendinţelor mondiale; încorporarea obiectivelor "Declaraţiei de
la Petersberg" în Titlul V (referitor la politica extemâ şi de securitate comună).
4. Tratatul de la Nisa
Tratatul de la "Nisa este ultima revizuire majoră a Tratatului UE, ca urmare a Consiliului
European de la Nisa (7-10 decembrie 2000). Data fiind miză deosebită a negocierilor
de la Nisa (revizuirea sistemului de decizie în cadrul Comisiei Europene), rezultatul a
fost un compromis a acceptabil sau, cum spunea premierul britanic, Tony Blair, o
combinaţie între semi-eşec şi un semi-succes. Datoritâ primirii de noi membri începând
cu 2003, plus perspectiva mai îndepărtată a afilierii statelor din "al doilea val", numârul
membrilor UE aproape că se va dubla în aproximativ 10 ani.
Ca urmare, pentru a evita paralizia instituţională, la Nisa s-a reglementat din timp
modul de participare la decizia colectivă a noilor membri, unde criteriul principal a
6
rămas tot populaţia fiecărei ţări. Totodatâ, a crescut ponderea deciziilor luate prin
majoritate calificată, respectiv a votului dat de maximum jumătate din numărul ţărilor
membre, sau reprezentând cel puţin 62% din populaţia UE ori 74,1 din voturile
ponderate.
Procesul extinderii va perpetua raportul actual de forţe din cadrul instituţiilor europene.
Dintre actualele ţări candidate, o pondere sporită vor căpăta Polonia (care se va
alâtura grupului "celor 5 mari") şi România (ţara cu populaţie medie). Singura ţară
candidată pentru care Summit-ul de la Nisa nu a stabilit ponderea decizională este
Turcia. Aceastâ "omisiune" se explicâ dacă avem în vedere populaţia Turciei (67, 2
milioane locuitori), care ar plasa-o pe locul doi dupâ Germania (cu 99 locuri în PE, 29
voturi în CM, 24 locuri în Ecosoc şi 24 locuri în COR), înaintea Marii Britanii, Franţei,
Italiei şi Spaniei.
Bibliografie
L. Cartou. L 'Union europeenne. Traites de Paris - Rome - Maastricht (Paris, Dalloz, 1994, p. 61
şi urmâtoarele).
Laura Cram, Desmond Dinan, and Neil Nugent (Eds). Developments in the European Union
(London:Macmillan,1999).
Octav Bibere. Uniunea Europeană între real şi virtnal (Editura All Educational, Bucureşti, 1999).
Roxana Munteanu. Drept European: Evoluţie - Instituţii - Ordine Juridică (Oscar Print,
Bucureşti, 1996).
Cezar Bîrzea. Politicile şi Instituţiile Uniunii Europene (Corint, Bucureşti, 2001). Charles
Zorgbibe. Construcţia Europeanâ: Trecut, prezent şi viitor. (Editura trei, 1998).
Tratatul de la Nisa
7
Deja după o lună de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam,
Consiliul Europei întrunit la Köln la începutul lunii iunie 1999 a decis
convocarea unei conferinţe interguvernamentale în vederea pregătirii unei noi
revizuiri a Tratatului. Obiectul acestei revizuiri erau aşa numitele "left-overs",
adică problemele amintite mai sus, asupra cărora nu se putuse ajunge, la
Amsterdam, la un consens, dar asupra cărora trebuia hotărât cât mai curând.
Scopul exprimat a fost din nou pregătirea UE în vederea extinderii. Punctele
cele mai fierbinţi din cadrul procesului de negociere de până şi de la Nisa vă
sunt deja cunoscute
Dar cum arată rezultatele acestor dificile negocieri, care sunt dispoziţiile
centrale ale Tratatului de la Nisa, care sunt modificările prevăzute de acest
Tratat? După cum vă mai puteţi aminti, negocierile din cadrul conferinţei
guvernamentale au fost purtate pe fundalul unor alte negocieri, de aderare, cu
un total de doisprezece state (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Republica Cehă, Ungaria şi Cipru). Astfel,
scopul declarat al negocierilor din cadrul conferinţei a fost ca prin intermediul
unor schimbări la nivel instituţional să se asigure o bună funcţionare a Uniunii,
chiar şi atunci când aceasta avea să numere încă o dată pe atâţia membri. Iar
pe lângă amintitele "left-overs", a fost luată în considerare şi problema
cooperării sporite. Rezultatele acestor discuţii le veţi afla în cele ce urmează.
8
anul 2005, decât un singur membru al Comisiei (până în acel moment, statele
membre de dimensiuni mai mari - Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi
Spania - aveau 2 Comisari). Odată cu aderarea la Uniune a celui de-al 27-lea
stat, numărul Comisarilor urma a fi limitat, iar numărul exact de membri urma
a fi stabilit, prin unanimitate de voturi, de către Consiliu (el nu trebuia să
depăşească 27 de persoane). Pentru a se asigura că toate statele membre vor
fi tratate în acelaşi fel, urma a se introduce un sistem prin rotaţie, conform
căruia urma a fi stabilită naţionalitatea membrilor Comisiei. Tratatul de la Nisa
a consolidat, în plus, competenţele preşedintelui Comisiei. Acesta urma a
decide asupra distribuţiei resorturilor, având posibilitatea, de-a lungul
mandatului său, de-a le redistribui. De asemenea, cu acordul prezidiului,
preşedintele Comisiei poate revoca un Comisar.
O inovaţie importantă din mai multe puncte de vedere a fost introducerea unei
proceduri modificate pentru numirea Comisiei. Aici urma a se aplica pe viitor şi
în toate etapele, principiul majorităţii calificate. Astfel s-a încercat
preîntâmpinarea unor situaţii — precum cea a Comisiei Santer — în care să fie
numiţi candidaţi "mai slabi", reprezentând a doua sau a treia opţiune. Acest
punct a însemnat o consolidare a poziţiei Comisiei, care altfel, de la începutul
anilor 90 — în decursul trendului de i— a suferit un oarecare deficit de
importanţă. Un trend, care s-a făcut resimţit şi la Nisa. Noua reglementare cu
privire la componenţa Comisiei a adus cu sine şi faptul că la nivelul şefilor de
state şi de guverne urma a se decide prin principiul majorităţii. Introducerea
elementului supranaţional al deciziei majoritare în domeniul
interguvernamentalismului, domeniul şefilor de state şi de guverne, a fost un
fapt nou şi surprinzător, ale căror urmări nu vor întârzia să apară.
În plus, de la 1 ianuarie 2005, voturile din cadrul Consiliului vor fi redistribuite. Numărul de
voturi conferit fiecărui stat membru a fost modificat. A mai fost stabilit, aşa cum rezultă din
schema de mai jos, şi câte voturi vor primi ţările candidate după aderarea lor la Uniune.
în cazul în care este obţinut un anumit număr de voturi, acest număr fiind
reconsiderat în urma fiecărei ţări care se adaugă în plus faţă de cele deja
existente în Uniune,
În plus, un stat membru poate cere ca, în cazul unei decizii luate de Consiliu
după principiul majorităţii calificate, să se verifice, dacă această majoritate
constituie minimum 62% din totalul populaţiei Uniunii. Dacă această condiţie
nu este respectată, decizia Consiliului este nevalabilă. Este clar faptul că aceste
10
prevederi nu fac procedura de luare a deciziilor mai uşoară.
[Alte două scheme privind reprezentativitatea Consiliului într-o UE cu 27 de
state membre puteţi găsi pe o pagină separată]
Multe voci şi-au concentrat critica asupra acestui aspect, demonstrând prin
intermediul a unor calcule, care dintre cele 27 state ale unei viitoare UE ar
constitui o majoritate, respectiv minoritate. Astfel s-a putut demonstra că cele
13 state membre de dimensiuni mari (88% din totalul populaţiei UE) nu pot
constitui o majoritate, la fel cum se întâmplă şi în cazul celor 15 state membre
din acest moment, dar că cele 14 state membre de dimensiuni mici (11,6% din
totalul populaţiei) ar putea bloca procesul decizional într-o UE cu 27 de state,
în cazul în care s-ar aplica principiul majorităţii calificate. În ciuda faptului că
aceste informaţii instituţionale sunt cu adevărat importante şi influenţează
comportamentul actanţilor din cadrul sistemului UE, trebuie să adăugăm faptul
că Consiliul, ca organ cu putere de decizie, îşi bazează activitatea pe principiul
consensului, şi este doar foarte puţin probabil ca acest lucru să se schimbe pe
viitor.
11
Acesta a fost motivul — aşa cum reiese şi din schema prezentată — pentru
care Tratatul de la Nisa a impus o redistribuire a locurilor din Parlament, care a
reuşit, măcar în parte, să restabilească un oarecare echilibru, limitând, spre o
bună funcţionare a acestei instituţii, numărul deputaţilor la un maximum de
732. La o privire mai atentă putem însă observa că impresia extrem de
pozitivă pe care ne-a lăsat-o iniţial această hotărâre, nu prea face faţă unei
examinări mai profunde. Acest fapt se petrece, în primul rând, din pricina
faptului că sunt create noi dezechilibre şi că Ungaria şi Cehia sunt două state
care sunt puternic dezavantajate. Astfel a fost prevăzut un material conflictual
considerabil pentru negocierile de aderare.
[Alte două scheme privind reprezentativitatea Consiliului într-o UE cu 27 de
state membre puteţi găsi pe o pagină separată]
În fine, ultimul din cele cinci puncte importante din Tratatul de la Nisa, aşa numita
cooperare sporită. După ce în cadrul negocierilor se arătase destul de devreme faptul că,
în ceea ce priveşte problemele instituţionale în discuţie, nu se va putea ajunge decât în
puţine cazuri la altceva decât la nişte soluţii destul de nesatisfăcătoare — o impresie care
s-a adeverit până la urmă —, anumite state membre au insistat ca instrumentul nou
introdus prin Tratatul de la Amsterdam, cooperarea sporită, să fie şi el adaptat. Adaptat în
sensul ca acesta să permită, în ciuda capacităţii limitate de acţiune din anumite domenii
politice, procesul de integrare să poată fi aprofundat în statele interesate de acest lucru -
pentru că la Amsterdam se prevăzuseră în acest sens, aşa cum am putut vedea şi în
cursul 3, obstacole importante. Şi acum să vedem pe scurt rezultatele repurtate la Nisa în
această privinţă. Aceste rezultate reprezintă în fond trei modificări esenţiale aduse
Tratatului de la Amsterdam.
Al doilea motiv este faptul că lipsa de consens a rezultat în unele dispoziţii din
Tratatul de la Nisa, fapt care va avea repercusiuni structurale grave asupra
viitorului Uniunii. Prevederile ce privesc Comisia, de exemplu, ne întorc în
timpul dinaintea Tratatului de la Amsterdam — în fond, acolo se luase
hotărârea de a limita numărul Comisarilor la 20. A fost îngreunată şi luarea de
decizii cu majoritate calificată. Iar diferenţierea dispoziţiilor în nenumărate
locuri reduce atât gradul de transparenţă al proceselor decizionale, cât şi
eficienţa acestora. Vom reţine astfel, ca imagine de ansamblu, faptul că Nisa
nu a servit la ameliorarea capacităţii decizionale şi de acţiune a UE, ci la
ridicarea unor noi limitări care au avut ca rezultat dejucarea puterii de opoziţie
a unor anumite state membre. O constatare fără îndoială importantă pentru
14
analiza factorilor determinanţi şi a modelelor de dezvoltare din cadrul
procesului de integrare.
15
Acest proces va rezulta, în anul 2004, într-un un nou val de reforme. La fel
cum s-a întâmplat şi la Maastricht şi Amsterdam, şi la Nisa s-a stabilit când va
avea loc noul val de reforme, elaborate, cu ocazia summitului de la Laeken din
decembrie 2001 de un comitet însărcinat cu formularea de propuneri pentru
noul Tratat al UE.
În paralel cu procesul de reformă — dar strâns angrenat cu acesta — decurge aşa numita
dezbatere cu privire la finalitate, începută încă dinaintea întrunirii de la Nisa. După mulţi
ani în care a scopurile procesului de integrare au fost considerate un tabu, au reapărut
anumite motive vechi (federaţie, Statele Unite ale Europei, Constituţie Europeană etc.),
dar şi anumite concepte inovatoare. Momente importante din istoria acestei dezbateri sunt
următoarele:
Europa se află în topul priorităţilor politice — acest lucru reiese din toată
această prezentare. Pentru întâia oară în istoria de 50 de ani a procesului de
integrare europeană are loc o dezbatere paneuropeană cu privire la viitorul
Uniunii, o dezbatere care implică toţi politicienii importanţi ai momentului. Este
extraordinar de palpitant să citeşti şi să compari contribuţiile acestora în
varianta lor originală. În acest scop este mai comod să accesaţi serverul
european, pagina oficială de internet a UE. Aici există un domeniu separat
unde sunt înregistrate discuţiile cu privire la viitorul UE, domeniu în care puteţi
găsi o cantitate impresionantă de documente, clasificate pentru o accesare mai
facilă (documente din statele membre, din ţările candidate, declaraţii ale
instituţiilor europene, ale unor institute de cercetare etc.). Cine doreşte să se
ocupe într-un mod mai intensiv cu această dezbatere trebuie neapărat să
folosească serviciile de pe următoarea pagină:
http://europa.eu.int/futurum/index_de.htm
17