TEMA V CONSOLIDAREA UNIUNII EUROPENE:

TRATATELE DE LA MAASTRICHT, AMSTERDAM ŞI NISA

Întroducere
Literatura
1. De la Actul unic la Conferinţele interguvernamentale ce au condus la semnarea
2.Tratatului de la Maastricht
3. Tratatul de la Maastricht
4. Tratatul de la Amsterdam
5. Tratatul de la Nisa
6. Procesul post-Nisa şi dezbaterile cu privire la finalitate
Concluzii

Întroducere
Dacă de la tratatele de la Roma şi până la Actul unic european, prima reformă de ansamblu a
acestora, au trebuit să treacă aproape 30 ani, în schimb de la intrarea în vigoare a Actului unic
în 1987 şi până la deschiderea conferinţelor interguvemamentale conducând la semnarea în
februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht au trecut mai puţin de patru ani.

Se poate spune că, accelerarea a fost determinată pe de o parte de dinamica internă a

Comunităţii iar, pe de altă parte de evoluţia scenei internaţionale şi în special dezintegrarea
sistemului comunist şi reunificarea Germaniei.

1. De la Actul unic la Conferinţele interguvernamentale ce au condus la semnarea

Tratatuîui de la Maastricht

Mai întâi să vedem care au factorii ce au determinat procesul de aprofundare şi

accelerare a construcţiei europene în anii 80-ci – 90-ci

Constituirea CEE şi CEEA la 1957 crea premize pentru o apofundrae şi abordare

mai cpmplexă a proceselor integraţioniste în cadrul comunităţilor europene. Cu toate
succesele înregistrate în construcţia europeană în anii 70-ci – 80-ci, a fost necesară o
perioadă destul de lungă (de 30-ci de ani) pentru a merge la o revizuire a amplă şi
coplexă a vuziunilor asupra perspectivelor comunităţiolor europene.semnând şi punând
în practică AUE.Influenţa situaţiei internaţionale de la începutul anilor 90-ci a
determinat elitele politice europene să priveasă dintr-o perspectivă mai îndelunga-tă
construcţia europeană.
******************
1.Actul unic european a reflectat o opţiune politică, constând în a întări integrarea
prin stabilirea unui spaţiu fără frontiere interne şi prin ameliorarea proceselor
decizionale. Totodată, Actul unic european, instrument al relansării construcţiei
europene, cuprindea, în preambulul său, şi pentru prima dată hotărârea statelor
membre de a realiza o Uniune europeană şi de a o dota cu mijloace de acţiune
necesare.
In timp ce Tratatul de la Roma stabilea "fundamentele unei uniuni fară încetarea mai
strânsă între popoarele europene" (primul alineat din preambul), Actul unic european
poate fi considerat ca fiind tranziţia necesară instituirii Uniunii europene.
Actul unic şi programul marii pieţe unice au creat astfel un dinamism nou dupâ ani de
stagnare şi de controverse adesea sterile. Dar mai ales au provocat o reacţie m lant.
refonneie antrenând aîte reforme pe calea integrârii.
Elementul declanşator l-a constituit dezbaterea asupra Uniunii economice şi monetare
1
menitâ să completeze piaţa unică. A apărut pe parcurs un consens asupra faptului că
realizarea unei uniuni economice şi monetare constituie un complement natural şi
indispensabil stabilirii vastei pieţe fară frontiere interne, etapă a construcţiei europene
consacrată de Actul unic european şi articolul 8 A, ceea ce facea necesară întărirea
convergenţelor politicilor economice şi macroeconomice ale statelor membre, însoţită
de crearea unei monede unice. Deplina reuşitâ a obiectivului 1992 implica deci un
acord asupra finalităţilor economice ale marii pieţe.
Consiliul european de la Hanovra din iunie 1988 a încredinţat imui comitet, condus de
preşedintele Comisiei, Jacques Delors, misiunea de a studia şi de a propune etapele
concrete care trebuiau să conducă la o Uniune economică şi monetară, obiectiv ce
fusese confirmat de statele membre pr'n adoptarea Actului unic.
Prezentat la 17 aprilie 1989, raportul Delors prevedea realizarea în trei etape a Uniunii
economice şi monetare, iar pe baza acestui raport Consiliul european de la Madrid din
26 şi 27 iunie 1989 a subliniat că realizarea Uniunii economice şi monetare, a cărei
primă etapâ trebuia să înceapă la 1 iulie 1990, urma să ţină seama de paralelismul
dintre aspectele economice şi monetare, sâ respecte principiul subsidiarităţii şi să
răspundă diversitâţii situaţiilor specifice.
Apoi, Consiliul european de la Strasbourg din 8-9 decembrie 1989 a reţinut că
majoritatea necesarâ era realizată pentru a convoca, conform articolului 236 din tratat,
o conferinţă interguvernamentală
destinată să elaboreze o modificare a tratatului în vederea etapelor finale ale Uniunii
economice şi monetare, conferinţâ care trebuia să se reuneascâ la sfârşitul anului
1990.
1.2. 0 altă serie de factori care au contribuit la accelerarea construcţiei europene au
fost evenimentele istorice ce au avut loc în anii 1989-1991, dominate de prăbuşirea
sistemului comunist, dar şi de râzboiul din Golf, evenimente în faţa cărora cei "12" au
acţionat cu o eficacitate inegală.
Dacă, din punct de vedere economic, faţă de profundele transformări intervenite în
ţările din Europa centralâ şi de râsărit, Comunitatea bine organizată şi-a putut dovedi
eficienţa imediat cum şi prin programe de ajutor şi cooperare pe termen mai lung,
acţionând asupra ţărilor din Est ca un model şi o speranţă, din punct de vedere
diplomatic, politic şi militar însâ cei doisprezece au dat dovadă de o ineficienţă aproape
totală: au fost absenţi în Golf, nu au putut împiedica explozia săngeroasă din
lugoslavia. Or, această separare artificialâ dintre economic şi politic şi absenţa,
adesea, a unei viziuni, globale coerente, facea tot mai resimţită nevoia depăşirii acestei
separâri, a accelerării construcţiei politice a Europei şi a dotării sale, pe lângă

2
instrumentele comerciale şi economice de care dispunea şi cu mijloacele de acţiune,
necesare unei adevărate politici externe şi de securitate comunâ, care să depăşească
deci o simplă cooperare interstatală.
Cu alte cuvinte, importanţa economică dobânditâ de Comunitate şi locul pe care
această importanţă economică î-i conferea pe scena intemaţională, impunea mai mult
decât o simplă expresie a intereselor economice comune; cerea o unitate şi o coerenţă
de acţiune în domeniile proprii politicii externe, atât pentru a răspunde însăşi
exigenţelor vieţii intemaţionale în care Comunitatea a devenit actor cât şi pentru a
garanta reprezentarea eficace şi colectivă a celor doisprezece pe plan internaţional,
ceea ce facea necesarâ instituirea şi a unei uniuni politice.
In acest context, şi în strânsă legătură cu prăbuşirea sistemului comunist, un rol
esenţial pentru evoluţia Comunităţii 1-a avut reunificarea Germaniei şi a cărei
consecinţă imediată a fost integrarea fostei R.D. Germană în CEE, evenimente ce au
demonstrat că integrarea europeanâ şi reunificarea germană nu erau antinomice.
De altfel, nu este întâmplător că la Consiliul european special de la Dublin din 28 aprilie
1990 (Dublin I), convocat în fapt pentru a dezbate problema reunificării germane şi a
relaţiilor ce urmau să fie stabilite cu noile democraţii din est, s-a decis angajarea
procesului de stabilire a unei Uniuni politice între statele membre cum şi elaborarea
propunerilor de modificare a tratatului pentru a se ajunge la ţinerea unei confermţe
interguvernamentale asupra Uniunii politice, ale cărei lucrări să se deruleze paralel cu
cele ale conferinţei interguvernamentale asupra Uniunii economice şi monetare.
Apoi, la Consiliul european tot de la Dublin din 25 şi 26 iunie 1990 (Dublin II) s-a decis
ca cele două conferinţe interguvernamentale sâ se deschidă cu ocazia Consiliului
european din 14 şi 15 decembrie 1990, subliniindu-se totodată că ar trebui să-şi
încheie rapid lucrările în perspectiva unei ratificări a rezultatelor de către statele
membre înainte de sfârşitul anului 1992.
Cele două conferinţe interguvernamentale au fost deschise, aşa cum s-a prevăzut la
15 decembrie 1990 la Roma, de către guvernul italian, care asuma atunci preşedinţia
Consiliului, iar în continuare, lucrârile s-au derulat sub preşedinţia luxemburgheză apoi
olandeză.
La Consiliul european de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991, şefii de state şi de
guvern ai celor douăsprezece state membre ale Comunitâţilor europene, reuniţi în
conferinţâ interguvernamentalâ pe baza articolului 236 din Tratatul CEE, au ajuns la un
acord asupra proiectului de tratat asupra Uniunii europene, prin care se angaja o nouă
etapâ importantâ în construcţia europeanâ. Acest acord era un
acord politic. Inaintea semnării trebuia să se dea formajuridica definitivă textelor

3
consolidate ale celor două aspecte ale tratatului - o "uniune politicâ" şi "o uniune
economicâ şi monetară" negociate, aşa cum am văzut, separat, şi să se redacteze
preambulul.
La 7 februarie 1992, la Maastricht, miniştrii afacerilor exteme şi miniştrii de finanţe ai
celor douăsprezece state membre au semnat Tratatul asupra Uniunii europene.
S-a angajat apoi faza ratificărilor naţionale care ar fi trebuit sâ se încheie, potrivit
Tratatului, la 31 decembrie 1992 pentru a putea intra în vigoare la 1 ianuarie 1993, dar
problemele ridicate mai ales de rezultatul negativ al referendumului din Danemarca (2
iunie 1992), apoi de organizarea unui nou referendum danez în luna mai 1993 (în urma
Consiliului european de la Edinburgh din 12 decembrie 1992), pozitiv de această dată,
cum şi de amânările guvernului britanic şi necesitatea unei revizuiri constituţionale m
Germania, au condus la reportarea datei de intrare în vigoare a Tratatului de la
Maastricht la 1 noiembrie 1993.

2. Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht sau Tratatul Uniunii Europene reprezintă cea de a doua mare
revizuire a ""Tratatelor de constituire. Acest tratat a reunit, într-un singur text, toate
prevederile anterioare privind Comunităţile Europene (CECO, CEE, Euratom). în
structura Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană cuprinde Comunitâţile (primul
pilon) completate cu politica externă şi de securitate comunâ (al doilea pilon) şi
cooperarea în domeniul justiţiei şi poliţiei (al treilea pilon).
Âceastă structură este net diferită de cea instauratâ prin Actul unic european cu cele
două compartimente bine separate: Comunitatea pe de o parte şi cooperarea politică
pe de altă parte.
Structura Uniunii, prin Tratatul de la Maastricht, a devenit mai unitară întrucăt cei trei
piloni sunt indisolubil legaţi în ansamblul care constituie Uniunea. Spre deosebire de
Actul unic. Tratatul de la Maastricht defineşte în dispoziţiile comune obiectivele LJniunii
şi unele principii fundamentale pe care trebuie să le respecte şi precizează totodată ca
Uniunea dispune de un cadru instituţional unic.
Structura instituţională a Uniunii este bazată pe principiul potrivit câruia instituţiile sunt
comune dar exercită competenţele lor după proceduri diferite dupâ cum dirijeazâ
Comunităţile sau cooperările politice.
Tratatul afirmă identitatea Uniunii pe scena intenţională şi instaureazâ o ''cetăţenie a
Uniunii", păstrând şi conservând în acelaşi timp ceea ce s-a realizat pe plan comunitar
In sfârşit, tratatul prevede proceduri unice, mai întâi pentru modificarea Tratatului
asupra Uniunii şi celorlalte tratate pe care Uniunea se bazează, apoi pentru aderarea
4
noilor state membre.
Este o distincţie incontestabilă şi foarte importantă în raport cu Actul unic, între altele
întrucât statul a aderent devine membru al Uniunii şi deci, membru participant la cei trei
piloni.
Punctul forte al Tratatului de la Maastricht rămâne însă înfiinţarea Uniunii Economice şi
Monetare, etapâ culminantă a integrării. Astfel, în virtutea Tratatului, începând cu 1
ianuarie 1999, cele unsprezccc state membre (Germania, Franţa, Spania, Italia,
Olanda, Belgia, Irlanda, Austria, Finlanda, Portugalia şi Luxemburg) au început să
practice următoarele politici monetare:
• Fixarea irevocabilă a cursului reciproc de schimb al valutelor şi în raport cu euro;

• Introducerea euro ca refrinţă comunâ a politîcilor monetare;

• Realizarea cursurilor externe de schimburi în euro;

• Emiterea noilor titluri ale datoriei publice m euro (obligaţiunile de stat).

Acest demers de integrare monetarâ avea ca scop să reducă dependenţa faţă de
dolar, să elimine taxele de chimb, sâ reducă riscurile întreprinderilor de a depinde de
fluctuaţiile cursurilor de schimb şi să asigure circulaţia liberă a persoanelor şi a
capitalului.

3. Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam a reprezentat cea de a treia revizuire majoră a Tratatelor de
constituire, după Actul Unic European (1986) şi Tratatul de la Maastricht (1992). Intrat
în vigoare la 1 mai 1999, Tratatul de la Amsterdam oferâ soluţii la trei probleme, lăsate
în suspensie de tratatele anterioare, respectiv drepturile cetâţenilor europeni, reforma
instituţională şi relaţiile UE cu ţările extracomunitare. Tratatul constă din trei părţi, o
anexă şi 13 protocoale, la care se adaugă (cu valoare de componentâ a dreptului
comunitar) 51 de declaraţii pe teme specializate şi 8 declaraţii ale statelor membre.
Cele mai importante amendamente la Tratateîe anterioare le duce prima parte,
respectiv art. 1-5. Reformele susţinute de Tratatul de la Amsterdam se referă la
următoarele aspecte:
• Drepturile cetăţenilor. După ce Tratatul de la Maastricht introdusese ideea de
cetăţenie europeanâ (exprimată prin cele 5 drepturi recunoscute la nivel comunitar),
Tratatul de la Amsterdam stipulează garanţii pecifice privind egalitatea sexelor,
principiul non-discriminării, respectarea vieţii private. De asemenea, Tratatul conţine
garanţii specifice legate de libertatea de circulaţie a persoanelor (vizele, dreptul de azil,
imigraţia), de cooperare judiciară şi poliţienească pentru combaterea criminalităţii, de
integrarea "acquis-ului Schengen în dreptul comunitar.
5
• Protecţia şi bunăstarea cetăţenilor. în completarea drepturilor civice comunitare
recunoscute de Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam aduce clarificări
privind relaţia dintre cetăţenia europeanâ şi cea naţională, include un capitol dedicat
ocupării, încorporează politicile de combatere a excluderii sociale, consolidează
relative la protecţia mediului, promovează standarde superioare de sânâtate şi calitate
a vieţii, integrează măsurile de protecţie a consumatorului şi garanteazâ accesul
cetâţenilor europeni la documentele UE, traduse în propria limbă.
• Reforma instituţională. Tratatul de la Amsterdam întăreşte rolul Parlamentului
European, prin procedura de codecizie (alături de Consiliul Miniştrilor), ponderează
voturile în cadrul Consiliului Miniştrilor şi extinde votarea prin majoritate calificată,
aduce clarificări privind structura şi funcţionarea Comisiei Europene (îndeosebi în ce
priveşte numărul de comisari, rolul preşedintelui, puterea de iniţiativă legislativă),
precizează rolul Curţii de Justiţie în cazurile de afectare a securităţii interne a UE.
întăreşte rolul Curţii de Cenzori, al Comitetului Economic şi Social şi al Comitetului
Regiunilor. implică mai mult parlamentele naţionale în activitatea UE şi întăreşte
principiul subsidiarităţii prin includerea unui nou protocol de uniune.

• Politică externă. Acest aspect este abordat de Tratatul de la Amsterdam într-o dublă
perspectivă:
economică (prin extinderea politicii comerciale comune) şi politică (prin susţinerea
politicii externe şi de securitate a UE). Secţia economică introduce introduce noi
domenii de politică comunâ, cum sunt drepturile de proprietate intelectuală. Secţia
referitoare la politica comună de securitate şi afaceri externe cuprinde urmâtoarle
reforme: crearea unui nou instrument comunitar, anume strategia comună; crearea
postului de înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi de securitate comună; stabilirea
unui sistem de analiză a tendinţelor mondiale; încorporarea obiectivelor "Declaraţiei de
la Petersberg" în Titlul V (referitor la politica extemâ şi de securitate comună).
4. Tratatul de la Nisa
Tratatul de la "Nisa este ultima revizuire majoră a Tratatului UE, ca urmare a Consiliului
European de la Nisa (7-10 decembrie 2000). Data fiind miză deosebită a negocierilor
de la Nisa (revizuirea sistemului de decizie în cadrul Comisiei Europene), rezultatul a
fost un compromis a acceptabil sau, cum spunea premierul britanic, Tony Blair, o
combinaţie între semi-eşec şi un semi-succes. Datoritâ primirii de noi membri începând
cu 2003, plus perspectiva mai îndepărtată a afilierii statelor din "al doilea val", numârul
membrilor UE aproape că se va dubla în aproximativ 10 ani.

Ca urmare, pentru a evita paralizia instituţională, la Nisa s-a reglementat din timp
modul de participare la decizia colectivă a noilor membri, unde criteriul principal a
6
 rămas tot populaţia fiecărei ţări. Totodatâ, a crescut ponderea deciziilor luate prin
majoritate calificată, respectiv a votului dat de maximum jumătate din numărul ţărilor
membre, sau reprezentând cel puţin 62% din populaţia UE ori 74,1 din voturile
ponderate.
Procesul extinderii va perpetua raportul actual de forţe din cadrul instituţiilor europene.
Dintre actualele ţări candidate, o pondere sporită vor căpăta Polonia (care se va
alâtura grupului "celor 5 mari") şi România (ţara cu populaţie medie). Singura ţară
candidată pentru care Summit-ul de la Nisa nu a stabilit ponderea decizională este
Turcia. Aceastâ "omisiune" se explicâ dacă avem în vedere populaţia Turciei (67, 2
milioane locuitori), care ar plasa-o pe locul doi dupâ Germania (cu 99 locuri în PE, 29
voturi în CM, 24 locuri în Ecosoc şi 24 locuri în COR), înaintea Marii Britanii, Franţei,
Italiei şi Spaniei.

Bibliografie
L. Cartou. L 'Union europeenne. Traites de Paris - Rome - Maastricht (Paris, Dalloz, 1994, p. 61
şi urmâtoarele).
Laura Cram, Desmond Dinan, and Neil Nugent (Eds). Developments in the European Union
(London:Macmillan,1999).
Octav Bibere. Uniunea Europeană între real şi virtnal (Editura All Educational, Bucureşti, 1999).
Roxana Munteanu. Drept European: Evoluţie - Instituţii - Ordine Juridică (Oscar Print,
Bucureşti, 1996).
Cezar Bîrzea. Politicile şi Instituţiile Uniunii Europene (Corint, Bucureşti, 2001). Charles
Zorgbibe. Construcţia Europeanâ: Trecut, prezent şi viitor. (Editura trei, 1998).

Tratatul de la Nisa

Vom începe prezentarea situaţiei de atunci şi a provocărilor cu care se vedea

confruntată UE cu o analiză a celei mai noi mari revizuiri a Tratatului, Tratatul de la
Nisa. Cel mai important aspect de avut în vedere în ceea ce priveşte preistoria acestui
Tratat, aşa cum v-am spus anterior, este faptul că revizuirea anterioară a Tratatului —
Tratatul de la Amsterdam — nu şi-a putut duce la îndeplinire obiectivele, şi anume nu a
reuşit să pregătească UE pentru extinderea către est.
Astfel, nici distribuţia voturilor în Consiliu şi
1.nici alcătuirea şi modul de lucru al Comisiei nu au fost adaptate acestei extinderi, şi
2.nu s-a putut implementa nici principiul majorităţii calificate în cadrul Consiliului, atât
de necesar având în vedere numărul crescut de potenţiali membri ai Uniunii. Astfel —
după cum s-a exprimat un număr mare de critici — Tratatul de la Amsterdam nu a
reuşit să facă faţă presiunii imense a problemelor, ratând ocazia de a aprofunda
procesul de integrare.

7
Deja după o lună de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam,
Consiliul Europei întrunit la Köln la începutul lunii iunie 1999 a decis
convocarea unei conferinţe interguvernamentale în vederea pregătirii unei noi
revizuiri a Tratatului. Obiectul acestei revizuiri erau aşa numitele "left-overs",
adică problemele amintite mai sus, asupra cărora nu se putuse ajunge, la
Amsterdam, la un consens, dar asupra cărora trebuia hotărât cât mai curând.
Scopul exprimat a fost din nou pregătirea UE în vederea extinderii. Punctele
cele mai fierbinţi din cadrul procesului de negociere de până şi de la Nisa vă
sunt deja cunoscute

În schimb, activitatea comitetului aflat în conducerea fostului preşedinte

german, Roman Herzog, a fost încununată de succes. Carta Drepturilor
Fundamentale, elaborată de acest comitet, a fost proclamată în mod festiv la
Nisa, nefiind totuşi inclusă în textul Tratatului. Discrepanţa dintre negocierile
extrem de dure, în final fără rezultat, din cadrul conferinţei
interguvernamentale şi activitatea încununată de succes a comitetului a
determinat unele persoane să declare că această nouă metodă — comitetul —
este o alternativă viabilă pentru reformele ce urmează a fi derulate pe viitor,
mai ales dacă, prin includerea unei diversităţi de actanţi sociali, poate fi atinsă
o mai mare transparenţă şi apropiere de cetăţeni.

Dar cum arată rezultatele acestor dificile negocieri, care sunt dispoziţiile
centrale ale Tratatului de la Nisa, care sunt modificările prevăzute de acest
Tratat? După cum vă mai puteţi aminti, negocierile din cadrul conferinţei
guvernamentale au fost purtate pe fundalul unor alte negocieri, de aderare, cu
un total de doisprezece state (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Republica Cehă, Ungaria şi Cipru). Astfel,
scopul declarat al negocierilor din cadrul conferinţei a fost ca prin intermediul
unor schimbări la nivel instituţional să se asigure o bună funcţionare a Uniunii,
chiar şi atunci când aceasta avea să numere încă o dată pe atâţia membri. Iar
pe lângă amintitele "left-overs", a fost luată în considerare şi problema
cooperării sporite. Rezultatele acestor discuţii le veţi afla în cele ce urmează.

În primul rând vom vorbi despre dimensiunile şi alcătuirea Comisiei. Tratatul

prevedea astfel, că fiecare stat membru nu va mai putea delega, începând cu

8
anul 2005, decât un singur membru al Comisiei (până în acel moment, statele
membre de dimensiuni mai mari - Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi
Spania - aveau 2 Comisari). Odată cu aderarea la Uniune a celui de-al 27-lea
stat, numărul Comisarilor urma a fi limitat, iar numărul exact de membri urma
a fi stabilit, prin unanimitate de voturi, de către Consiliu (el nu trebuia să
depăşească 27 de persoane). Pentru a se asigura că toate statele membre vor
fi tratate în acelaşi fel, urma a se introduce un sistem prin rotaţie, conform
căruia urma a fi stabilită naţionalitatea membrilor Comisiei. Tratatul de la Nisa
a consolidat, în plus, competenţele preşedintelui Comisiei. Acesta urma a
decide asupra distribuţiei resorturilor, având posibilitatea, de-a lungul
mandatului său, de-a le redistribui. De asemenea, cu acordul prezidiului,
preşedintele Comisiei poate revoca un Comisar.

O inovaţie importantă din mai multe puncte de vedere a fost introducerea unei
proceduri modificate pentru numirea Comisiei. Aici urma a se aplica pe viitor şi
în toate etapele, principiul majorităţii calificate. Astfel s-a încercat
preîntâmpinarea unor situaţii — precum cea a Comisiei Santer — în care să fie
numiţi candidaţi "mai slabi", reprezentând a doua sau a treia opţiune. Acest
punct a însemnat o consolidare a poziţiei Comisiei, care altfel, de la începutul
anilor 90 — în decursul trendului de i— a suferit un oarecare deficit de
importanţă. Un trend, care s-a făcut resimţit şi la Nisa. Noua reglementare cu
privire la componenţa Comisiei a adus cu sine şi faptul că la nivelul şefilor de
state şi de guverne urma a se decide prin principiul majorităţii. Introducerea
elementului supranaţional al deciziei majoritare în domeniul
interguvernamentalismului, domeniul şefilor de state şi de guverne, a fost un
fapt nou şi surprinzător, ale căror urmări nu vor întârzia să apară.

În ceea ce priveşte cele două probleme, strâns angrenate, şi anume cea a

distribuţiei voturilor în cadrul Consiliului şi problema extinderii deciziilor luate
cu majoritate calificată, s-a prevăzut ca, în cele ce vor urma ratificării
Tratatului, în cazul a aproximativ 30 de dispoziţii, principiul unanimităţii să fie
înlocuit de cel al majorităţii calificate, anumite domenii importante rămânând
totuşi neafectate de această prevedere. În domeniul politicilor comunitare,
adică a celor din cadrul pilonului CE, se va putea vota după principiul
majorităţii calificate în cca. 10 domenii politice. Acest lucru este valabil de
9
exemplu pentru deciziile luate în domeniul cooperării juridice în probleme
civile. În principiu, Consiliul poate hotărî şi în cazul acordurilor comerciale, care
au ca obiect servicii sau drepturi de proprietate intelectuală, cu majoritate
calificată.

În plus, de la 1 ianuarie 2005, voturile din cadrul Consiliului vor fi redistribuite. Numărul de
voturi conferit fiecărui stat membru a fost modificat. A mai fost stabilit, aşa cum rezultă din
schema de mai jos, şi câte voturi vor primi ţările candidate după aderarea lor la Uniune.

Pe viitor, se va decide după principiul majorităţii calificate,

în cazul în care este obţinut un anumit număr de voturi, acest număr fiind
reconsiderat în urma fiecărei ţări care se adaugă în plus faţă de cele deja
existente în Uniune,

şi în cazul în care majoritatea statelor membre este de acord cu rezoluţia.

În plus, un stat membru poate cere ca, în cazul unei decizii luate de Consiliu
după principiul majorităţii calificate, să se verifice, dacă această majoritate
constituie minimum 62% din totalul populaţiei Uniunii. Dacă această condiţie
nu este respectată, decizia Consiliului este nevalabilă. Este clar faptul că aceste
10
prevederi nu fac procedura de luare a deciziilor mai uşoară.
[Alte două scheme privind reprezentativitatea Consiliului într-o UE cu 27 de
state membre puteţi găsi pe o pagină separată]

Multe voci şi-au concentrat critica asupra acestui aspect, demonstrând prin
intermediul a unor calcule, care dintre cele 27 state ale unei viitoare UE ar
constitui o majoritate, respectiv minoritate. Astfel s-a putut demonstra că cele
13 state membre de dimensiuni mari (88% din totalul populaţiei UE) nu pot
constitui o majoritate, la fel cum se întâmplă şi în cazul celor 15 state membre
din acest moment, dar că cele 14 state membre de dimensiuni mici (11,6% din
totalul populaţiei) ar putea bloca procesul decizional într-o UE cu 27 de state,
în cazul în care s-ar aplica principiul majorităţii calificate. În ciuda faptului că
aceste informaţii instituţionale sunt cu adevărat importante şi influenţează
comportamentul actanţilor din cadrul sistemului UE, trebuie să adăugăm faptul
că Consiliul, ca organ cu putere de decizie, îşi bazează activitatea pe principiul
consensului, şi este doar foarte puţin probabil ca acest lucru să se schimbe pe
viitor.

Se înţelege astfel de la sine faptul că nu doar Comisia şi Consiliu sunt afectate

de procesul de extindere, ci şi un număr mare de alte organe şi instituţii — ca
de exemplu Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic şi Social, Curtea de
Justiţie, acestea fiind doar câteva dintre ele — şi de aceea, în Tratatul de la
Nisa au trebuit introduse anumite reglementări suplimentare. În ceea ce
priveşte celelalte probleme care au rezultat din aşa numitele "left-overs" de la
Amsterdam, ne vom concentra asupra un punct deosebit de important, şi
anume asupra reglementărilor cu privire la Parlamentul European. Importanţa
acestui aspect rezultă din faptul că acesta este elementul democratic din cadrul
Uniunii. O problemă care leza oarecum această calitate a Parlamentului era
distribuţia locurilor, deloc reprezentativă. Pentru că până în acel moment,
marile state — şi mai ales Germania — erau clar sub-reprezentate. Astfel, la
această oră un deputat german reprezintă aproximativ 830.000 de cetăţeni ai
ţării sale, unul din Luxemburg reprezintă în schimb doar 71.500! Iar acest tip
de dezechilibru nu ar fi făcut altceva decât să ia amploare în cursul extinderii,
dacă nu ar fi fost introduse reformele de care vorbeam mai devreme.

11
Acesta a fost motivul — aşa cum reiese şi din schema prezentată — pentru
care Tratatul de la Nisa a impus o redistribuire a locurilor din Parlament, care a
reuşit, măcar în parte, să restabilească un oarecare echilibru, limitând, spre o
bună funcţionare a acestei instituţii, numărul deputaţilor la un maximum de
732. La o privire mai atentă putem însă observa că impresia extrem de
pozitivă pe care ne-a lăsat-o iniţial această hotărâre, nu prea face faţă unei
examinări mai profunde. Acest fapt se petrece, în primul rând, din pricina
faptului că sunt create noi dezechilibre şi că Ungaria şi Cehia sunt două state
care sunt puternic dezavantajate. Astfel a fost prevăzut un material conflictual
considerabil pentru negocierile de aderare.
[Alte două scheme privind reprezentativitatea Consiliului într-o UE cu 27 de
state membre puteţi găsi pe o pagină separată]

O altă cauză ar fi faptul că complicatele reglementări pentru perioada

electorală 2004 - 2009 ar putea avea ca rezultat depăşirea considerabilă a
limitei de 732 de locuri. În funcţie de succesiunea temporală a ţărilor care
aderă la Uniune, s-ar putea ajunge la un număr de 850 sau chiar mai mulţi de
deputaţi. Nu putem estima cum ar putea funcţiona un astfel de mega-
Parlament, mai ales luând în considerare şi alte probleme, precum cele două
sedii - Straßburg şi Bruxelles. Cum ar putea acesta să îşi mai dovedească
eficienţa în procesul legislativ european, asigurând un control democratic?

Alături de problema distribuţiei locurilor în Parlamentul European mai era un

aspect de importanţă majoră, şi anume dezbaterile cu privire la o posibilă
extindere a domeniilor în care poate fi aplicată procedura de codecizie, prin
care Parlamentul ar căpăta o şi mai mare putere de influenţă în cadrul
procesului decizional. Motivul: extinderea deciziilor luate de Consiliu pe
principiul majorităţii calificate, principiu aplicat într-o serie de domenii; acest
lucru mai înseamnă, printre altele, şi că guvernele ale căror voturi nu întrunesc
majoritatea, nu mai pot fi trase la răspundere de către propriile parlamente
naţionale. Se produce astfel o cezură în lanţul legitimării, care nu poate fi
compensată decât prin participarea cu drepturi egale a Parlamentului. Acest
lucru nu s-a petrecut însă decât în foarte puţine cazuri, iar în domeniile în care
această procedură de codecizie urmează a fi introdusă în curând, ea va fi
însoţită de anumite reglementări suplimentare. Dacă la toate acestea adăugăm
12
şi extinderea ceva mai mare a deciziilor luate în Consiliu cu majoritate
calificată, ajungem la concluzia că deficitul democratic din UE va fi crescut
odată cu Nisa!

În fine, ultimul din cele cinci puncte importante din Tratatul de la Nisa, aşa numita
cooperare sporită. După ce în cadrul negocierilor se arătase destul de devreme faptul că,
în ceea ce priveşte problemele instituţionale în discuţie, nu se va putea ajunge decât în
puţine cazuri la altceva decât la nişte soluţii destul de nesatisfăcătoare — o impresie care
s-a adeverit până la urmă —, anumite state membre au insistat ca instrumentul nou
introdus prin Tratatul de la Amsterdam, cooperarea sporită, să fie şi el adaptat. Adaptat în
sensul ca acesta să permită, în ciuda capacităţii limitate de acţiune din anumite domenii
politice, procesul de integrare să poată fi aprofundat în statele interesate de acest lucru -
pentru că la Amsterdam se prevăzuseră în acest sens, aşa cum am putut vedea şi în
cursul 3, obstacole importante. Şi acum să vedem pe scurt rezultatele repurtate la Nisa în
această privinţă. Aceste rezultate reprezintă în fond trei modificări esenţiale aduse
Tratatului de la Amsterdam.

în primul rând, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului va fi desfiinţat

dreptul de veto pentru anumite state membre în domenii ce aparţin
primului şi celui de-al treilea pilon. Acest lucru oferă posibilitatea
ţărilor deschise ideii de integrare să evite pe viitor blocajele în domenii
care altfel ar necesita decizii unanime printr-o cooperare sporită într-un
cadru restrâns.

în al doilea rând, acest instrument este oferit spre utilizare şi în

cadrul celui de-al doilea pilon, al Politicii Externe şi de Securitate
Comună — totuşi cu limitări serioase. Un motiv pentru aceste limitări
ar fi că problemele care ţin de apărare nu pot fi atinse, menţinându-se
astfel dreptul la veto al statelor membre.

în fine, în al treilea rând, s-a decis ca pe viitor numărul ţărilor care

optează pentru o cooperare sporită să fie redus la opt. Spre comparaţie:
până în acel moment era necesară o jumătate din totalul ţărilor membre,
ceea ce într-o UE cu 27 de membri ar fi însemnat asentimentul a 14 ţări.

Având în vedere toate cele de mai sus, ajungem la concluzia că obstacolele

puse pe viitor în calea cooperării sporite vor fi mult diminuate şi că această
13
opţiune ar putea conduce la o evitare a blocajelor existente în anumite
domenii. Ceea ce nu va fi posibil, va fi alegerea acestei opţiuni ca instrument
de aprofundare pentru atragerea unor noi domenii politice. Pentru acest lucru
limitările la care acest tip de cooperare este supusă, de-a lungul tuturor celor
trei piloni, sunt în continuare mult prea rigide. Îndeosebi dubla limitare, care
interzice apariţia unor noi domenii sau influenţarea unor domenii politice
existente — printre care se numără bineînţeles şi piaţa internă —, reduc mult
din potenţialul inovator al acestui instrument.

Atât despre inovaţiile aduse de Tratatul de la Nisa. Vom încerca să formulăm în

cele ce urmează o scurtă evaluare. Putem spune astfel că premisele pentru
demararea procesului de extindere au fost create măcar din punct de vedere
formal — de exemplu prin stabilirea regulii de distribuţie a locurilor şi voturilor
în cadrul Comisiei, a Consiliului şi a Parlamentului European. Dacă evaluăm
însă adevărata capacitate de acţiune şi modul de abordare a provocărilor cu
care se confruntă UE şi sistemul internaţional, ajungem la o concluzie mai
degrabă negativă. Aici se arată faptul că prin Tratatul de la Nisa, viitorul
Uniunii a fost mai degrabă împovărat, iar acest lucru mai ales din două motive.
Primul motiv ar fi faptul că au apărut anumite conflicte destul de grave între
statele mari şi cele mici, între ţări de aceleaşi dimensiuni precum Belgia şi
Olanda, între plătitori şi beneficiari, precum şi între actualele şi viitoarele state
membre, care au luptat pentru păstrarea "intereselor naţionale" cu o ardoare
necunoscută până în acel moment. Iar acest lucru va avea cu siguranţă urmări.

Al doilea motiv este faptul că lipsa de consens a rezultat în unele dispoziţii din
Tratatul de la Nisa, fapt care va avea repercusiuni structurale grave asupra
viitorului Uniunii. Prevederile ce privesc Comisia, de exemplu, ne întorc în
timpul dinaintea Tratatului de la Amsterdam — în fond, acolo se luase
hotărârea de a limita numărul Comisarilor la 20. A fost îngreunată şi luarea de
decizii cu majoritate calificată. Iar diferenţierea dispoziţiilor în nenumărate
locuri reduce atât gradul de transparenţă al proceselor decizionale, cât şi
eficienţa acestora. Vom reţine astfel, ca imagine de ansamblu, faptul că Nisa
nu a servit la ameliorarea capacităţii decizionale şi de acţiune a UE, ci la
ridicarea unor noi limitări care au avut ca rezultat dejucarea puterii de opoziţie
a unor anumite state membre. O constatare fără îndoială importantă pentru
14
analiza factorilor determinanţi şi a modelelor de dezvoltare din cadrul
procesului de integrare.

Dacă avem în vedere aşteptările (mari) — de iniţiere a unei reforme

instituţionale de proporţii care să pregătească Uniunea în vederea extinderii —
vom constata că cele întâmplate la Nisa nu se ridică deloc la nivelul dorit,
acestea constituind mai degrabă o etapă intermediară în cadrul procesului de
reformă. Orişicât, anexa Tratatului, intitulată "Declaraţie cu privire la viitorul
Uniunii" deschide perspective interesante mai ales în ce priveşte elaborarea
unei Constituţii europene. Despre aceste tendinţe, rezumate în conceptul de
"proces post-Nisa" este vorba pe

Procesul post-Nisa şi dezbaterile cu privire la finalitate

Termenul de "proces post-Nisa" nu semnifică doar evenimentele înregistrate pe parcursul

dezvoltării UE începând de la Nisa, evenimente precum procesul de ratificare, calificate ca
fiind relativ problematice, mai ales având în vedere votul negativ dat de irlandezi la
referendumul din 7 iunie 2001. Acesta se referă mai degrabă la evoluţia procesului de
reformă din cadrul Uniunii, fiind menţionat încă de la Nisa în "Declaraţia pentru viitor".
Procesul post-Nisa este considerat de muţi a fi punctul de plecare pentru un alt proces, şi
anume procesul de elaborare al unei Constituţii, cuprinzând, pe fundalul deficitului
democratic şi de legitimare al UE şi al dorinţei eterne de a creşte gradul de eficienţă şi de
transparenţă, patru teme centrale:

tema permanentă a structurii instituţionale, aici fiind vorba mai ales de

rolul viitor al parlamentelor naţionale în contextul proceselor decizionale
europene.

delimitarea competenţelor între UE, state membre şi regiuni, prin

aplicarea principiului subsidiarităţii.

includerea Cartei Drepturilor Fundamentale (proclamată în cadru festiv la

Nisa) în textul Tratatului.

simplificarea Tratatelor care au tendinţa de a deveni din ce în ce mai

complicate, iar acest lucru nu în ultimul rând pentru a face Uniunea mai
pe înţelesul cetăţenilor săi.

15
Acest proces va rezulta, în anul 2004, într-un un nou val de reforme. La fel
cum s-a întâmplat şi la Maastricht şi Amsterdam, şi la Nisa s-a stabilit când va
avea loc noul val de reforme, elaborate, cu ocazia summitului de la Laeken din
decembrie 2001 de un comitet însărcinat cu formularea de propuneri pentru
noul Tratat al UE.

În paralel cu procesul de reformă — dar strâns angrenat cu acesta — decurge aşa numita
dezbatere cu privire la finalitate, începută încă dinaintea întrunirii de la Nisa. După mulţi
ani în care a scopurile procesului de integrare au fost considerate un tabu, au reapărut
anumite motive vechi (federaţie, Statele Unite ale Europei, Constituţie Europeană etc.),
dar şi anumite concepte inovatoare. Momente importante din istoria acestei dezbateri sunt
următoarele:

Discursul fostului preşedinte al Comisiei Jacques Delors la data de 14

noiembrie 1999 ("Reuniting Europe: Our Historic Mission").

Articolul comun al celor doi "părinţi" ai SME, Valéry Giscard d‘Estaing şi

Helmut Schmidt, de la data de 23 aprilie 2000 ("UE nu este încă aptă de
extindere").

Discursul Ministrului de Externe german Joschka Fischer, discurs care a

avut ecouri puternice, de la data de 12 mai 2000 la Universitatea
Humboldt ("Vom Staatenverbund zur Föderation — Gedanken über die
Finalität der europäischen Integration").

Discursul preşedintelui francez Jacques Chirac — formulat ca răspuns la

cel al lui Fischer — de la data de 27 iunie 2000 în faţa Bundestag-ului
german ("Notre Europe").

Discursurile preşedintelui Comisiei Romano Prodi în faţa Parlamentului

European de la data de 3 octombrie 2000 şi 16 ianuarie 2002 ("More
Europe").

Discursul de la Varşovia al Premierului britanic Tony Blair la data de 6

octombrie 2000 ("A Larger, Stronger, more Democratic Europe") şi cel de
la 23 noiembrie 2001.

Iniţiativa devenită celebră sub numele de "Documentul Schröder", din

aprilie 2001 dedicată aniversării partidului SPD din noiembrie 2001
16
 ("Verantwortung für Europa")

Discursul Premierului francez Lionel Jospin de la data de 28 mai 2001 —

răspuns dat contribuţiei Cancelarului german — ("L’avenir de l’Europe
élargie").

Europa se află în topul priorităţilor politice — acest lucru reiese din toată
această prezentare. Pentru întâia oară în istoria de 50 de ani a procesului de
integrare europeană are loc o dezbatere paneuropeană cu privire la viitorul
Uniunii, o dezbatere care implică toţi politicienii importanţi ai momentului. Este
extraordinar de palpitant să citeşti şi să compari contribuţiile acestora în
varianta lor originală. În acest scop este mai comod să accesaţi serverul
european, pagina oficială de internet a UE. Aici există un domeniu separat
unde sunt înregistrate discuţiile cu privire la viitorul UE, domeniu în care puteţi
găsi o cantitate impresionantă de documente, clasificate pentru o accesare mai
facilă (documente din statele membre, din ţările candidate, declaraţii ale
instituţiilor europene, ale unor institute de cercetare etc.). Cine doreşte să se
ocupe într-un mod mai intensiv cu această dezbatere trebuie neapărat să
folosească serviciile de pe următoarea pagină:
http://europa.eu.int/futurum/index_de.htm

Cea mai importantă provocare cu care se vede confruntată UE în contextul imediat al

strădaniilor reformatoare este procesul de extindere, căruia îi vom dedica următoarele
prelegeri.

17