Cea mai mare surpriză a anului 1989 a fost rapiditatea cu care regimurile comuniste din Europa s-au prăbușit.

Nimeni nu se aștepta la acest colaps în grup al regimurilor comuniste; eșecul lor devenise de multă vreme evident,
dar nimeni – nici specialiștii occidentali, nici populația din țările comuniste și nici măcar disidenții – nu credea că
ultimul deceniu al secolului XX va cunoaște o Europă liberă de comunism.
Pentru mulți, e suficient să explicăm prăbușirea regimuilor comuniste prin lipsa lor de legitimitate. „Aceste
regimuri au fost ilegitime de la bun început și era normal ca ele să dispară” - acest argument, deși conține o doză
de adevăr, e însă insuficient. Într-adevăr, regimurile comuniste din Europa au fost ilegitime, dar cu toate acestea
ele au rezistat mai bine de patruzeci de ani. Și atunci, de ce tocmai în anii ’80, aceste regimuri dispar unul după
altul? Principalul motiv, potrivit specialiștilor, a fost eșecul economic, devenit evident nu doar în ochii populației,
ci și al liderilor comuniști. Se adaugă la acesta cauze de natura politică, geopolitică, socială și ideologică.
În privința ilegitimității regimurilor, acest argument e valabil, să spunem, doar la nivel teoretic – cu excepția
Cehoslovaciei, comuniștii au ajuns la putere prin alegeri falsificate și prin amenințările Uniunii Sovietice. Dar de
fapt, toate regimurile comuniste din Europa au fost, într-o formă sau alta, acceptate la un moment de populație și
și-au câștigat, prin aceasta, legitimitatea. De cele mai multe ori, este vorba de o legitimare economică, obținută
prin satisfacerea nevoilor materiale ale populației. Cel mai bun exemplu în acest sens este Ungaria lui Janos
Kadar. După valul de represiune ce urmează Revoluției Maghiare din 1956, Kadar inițiază un plan de reforme
economice care au revitalizat economia ungară și au făcut ca, în cele din urmă, el să fie privit de maghiari nu ca
„omul sovieticilor care ne-a trădat Revoluția”, ci ca un comunist reformator care se îngrijea de bunăstarea și
prosperitatea populației.
Cauzele prăbușirii regimurilor comuniste - câteva teorii
Istoricul J. F. Brown a identificat șase cauze principale ale eșecului regimurilor comuniste europene. Prima, ar
fi eșecul general al acestor regimuri, un eșec de continuu de patruzeci de ani, care a subliniat din ce în ce mai mult
incompatibilitatea dintre interesele Uniunii Sovietice și aspirațiile națoionale ale țărilor pe care aceasta și le
subordonase după Al Doilea Război Mondial.
A doua cauză este o consecință directă a primei: eșecul, mai ales cel economic, a subliniat lipsa de legitimitate
a comunismului, care nu-și mai poate ține promisiunile de bunăstare economică și armonie socială. De asemenea,
eșecul economic a stimulat și consolidat opoziția și a unit populația împotriva regimului: intelectuali, studenți,
muncitori, toți încep să conteste regimul.
O a patra cauză ar fi faptul că elita comunistă, provocată de opoziție și intimidată de propriul său eșec, și-a
pierdut încrederea în propria abilitate de a conduce și, încă și mai important, voința de a folosi forța pentru a-și
păstra puterea (ca în 1956 sau 1968). Ultimele două cauze țin de factori externi: mai întâi, dezghețarea și
dezvoltarea relațiilor cu Occidentul și impactul valului reformator din URSS din timpul lui Mihail Gorbaciov.
Acest nou lider de la Kremlin, prin viziunea sa reformatoare, i-a demoralizat și paralizat (prin denunțarea
doctrinei Brejnev) pe conservatorii comuniști: aceștia nu au știut cum să facă față unui lider sovietic liberal, care
urmărea schimbarea sistemului pe care ei îl apărau.
Robin Okey pune accentul pe importanța pierderii legitimității. Potrivit acestuia, legitimitatea regimurilor s-a
pierdut în stadii de-a lungul celor patruzeci de ani de comunism. Mai întâi, regimurile comuniste au pierdut
legitimitatea morală, prin excesele staliniste care demonstrează că ideologia comunistă nu înseamnă moralitate
superioară, așa cum pretindea. Urmează legitimitatea politică, prin intervențiile sovietice din 1956 și 1968, care
arată că independența și suveranitatea statelor comuniste e o iluzie, și că ele sunt victimele imperialismului
sovietic. În cele din urmă, se pierde legitimitatea economică, aceasta fiind picătura care a umplut paharul:
regimurile comuniste ar fi putut supraviețui dacă s-ar fi susținut economic. Dar din momentul în care eșecul
economic al regimurilor socialiste devine evident, la fel și ideea că ele nu pot fi îmbunătățite, soarta
comunismului a fost pecetluită.
Okey analizează căderea regimurilor comuniste pornind de la o teorie privind colapsul unui sistem. Acest
proces presupune la rândul său două procese concomitente, care pot fi identificate și în cazul prăbușirii
regimurilor comuniste din Europa: mai întâi, creșterea voinței și/sau a puterii celor conduși de a contesta
legitimitatea statu-quo-ului (ceea ce se traduce prin apariția și consolidarea mișcărilor de opoziție) și, în paralel,
descreșterea puterii și/sau a voinței conducătorilor de a păstra statu-quo-ul, adică ezitările elitei comuniste de a
mai recurge la forță pentru a reprima opoziția. Asta s-a întâmplat, în țările comuniste din Europa, pe parcursul
anilor '80 (cu excepția României): opoziția și societatea civilă se dezvoltă treptat și capătă din ce în ce mai multă
putere, iar liderii comuniști nu mai știu cum să-i facă față și, în cele din urmă, cedează.
Vladimir Tismăneanu explică această capitulare a elitelor comuniste prin faptul că până și ele și-au pierdut
încrederea și speranța că sistemul poate fi salvat. Confruntați cu gravele probleme economice și cu schimbările
radicale de la Moscova, liderii comuniști au încetat să mai vadă în ideologia comunistă o sursă de inspirație și
motivație. Odată ce și-au pierdut angajamentul ideologic, comuniștii nu mai aveau niciun motiv să sprijine, cu
prețul reprimării violente a opoziției populare, sistemul comunist.
1
 Prăbușirea regimurilor comuniste în 1989. Cauze și context internațional
Prăbuşirea regimurilor comuniste în 1989 a surprins pe toată lumea: pe rivalii din Occident, pe specialiştii
sovietologi, pe indivizii captivi din Est şi chiar pe comuniştii înşişi. Teoretic, după cum afirma materialismul
istoric, societatea comunistă era formaţiunea socială cea mai avansată, plasată în vîrful unui lanţ evolutiv care nu
mai avea o altă treaptă deasupra.
primul mare sovietolog care a decriptat comunismul: diplomatul american George Kennan. Acesta publica în
1947 faimosul articol „Sursele comportamentului sovietic”. Din toate observaţiile lui Kennan, spectaculoase la
acea dată, reţinem că la mijlocul secolului XX el credea că doar o nouă generaţie de lideri sovietici ar putea aduce
modificări consistente în întreg sistemul comunist. Kennan s-a înşelat prea puţin: nu prima ci a doua generaţie de
lideri care s-au schimbat la Kremlin a adus marea transformare.
Dar abia în anii 70 şi 80 au apărut voci care, deşi primite cu neîncredere, puneau problema unei dizolvări a
comunismului. Andrei Amalrik ridica în plin Război Rece şi în plină forţă expansionistă a Moscovei următoarea
problemă: dacă URSS va supravieţui anului 1984, an devenit simbol, prin încărcătura pe care i-o dăduse
vizionarul Orwell. Alţi specialişti preocupaţi de evoluţia Războiului Rece precum Emmanuel Todt, Helene
Carrere d’Encausse, Rudolf Collins sau Paul Kennedy întrezăreau declinul puterii sovietice cu cîţiva ani înainte
de 1989. Cercetările întreprinse de ei au scos la lumină slăbiciunile colosului cu picioare de lut, slăbiciuni care se
înmulţeau odată cu trecerea anilor.
Istorici, politologi, sociologi şi jurnalişti occidentali, punînd cap la cap datele care veneau din Estul doar
parţial cunoscut, au conchis că acolo începeau să se acumuleze mai multe crize: o criză economică, una
ideologică, o alta de legitimitate a puterii, o criză culturală, pe alocuri chiar probleme etnice şi naţionaliste, apoi
devenea din ce în ce mai clară incapacitatea elitelor şi societăţilor comuniste de a se reforma. Peste toate acestea,
confruntările deschise cu Occidentul, uneori doar ideologice, propagandistice şi de discurs, alte ori practice –
politice, economice şi militare (în Afganistan, Africa, ONU) erodau din ce în ce mai mult sistemul comunist.
Analizele făcute imediat după 1989 au decis că au existat 3 cauze majore pentru finalul comunismului est-
european: cauze interne, cauze externe şi implicarea lui Mihail Gorbaciov – secretarul general al PCUS. Dintre
acestea trei, fără îndoială că activitatea lui Mihail Gorbaciov a accelerat nesperat de mult prăbuşirea Estului.
Implementarea perestroikăi şi a glasnostului nu a fost uşoară şi a întîmpinat obstacole intense de la structurile de
putere pînă la omul simplu. După spusele fostului secretar general PCUS, perestroika era „un complex de
transformări democratice” iar glasnostul – „modalitatea prin care oamenii au fost atraşi în politică, antrenaţi în
crearea unei vieţi noi”.
Din perspectiva factorilor interni, anii 80 indicau deja cu claritate unde erau punctele slabe ale regimurilor
comuniste. Ele erau identice şi comparabile ca impact în mai toate statele din Europa de Est, în rest doar Uniunea
Sovietică păstrînd şi cîteva detalii mai speciale. Astfel, economia centralizată şi planificată suferea de boli cronice
şi aproape că nu mai exista creştere economică în spaţiul estic la sfîrşitul deceniului nouă al secolului XX.
Problemele de acest tip erau însoţite de regres tehnologic şi chiar de declin a comerţului în interiorul blocului
comunist.
Apoi, elitele estice au pierdut legitimitatea conducerii. Practic, doctrina comunistă, în formă aplicată, nu mai
garanta binele comun. Ideologia oficială nu mai era credibilă în societate iar guvernările comuniste, ineficiente şi
greoaie, păreau că nu duc către înaltul ideal fixat de Marx şi Lenin ci mai degrabă către niciunde. Teroarea
poliţienească, represiunile de orice fel, limitarea libertăţilor fundamentale, lipsa accesului la informaţii reale
despre lume, şi controlul vieţii private au isterizat o populaţie deja epuizată datorită crizei economice şi total
neîncrezătoare în marxism. Nemulţumirile generalizate ale celor ce trăiau în marele imperiu al Moscovei au făcut,
în final, nu doar ca guvernele estice să nu mai fie investite cu încredere ci au pregătit populaţia mental şi ideatic,
pentru posibile revolte sau pentru o rezistenţă în forme dure.
Factorii externi au fost însă la fel de importanţi ca şi cei interni. Fără presiunea politică a Occidentului, fără
mirajul prosperităţii lumii capitaliste, fără atracţia culturală a lumii libere, comunismul s-ar fi tîrît încă muribund
alte cîteva decenii. Punctul major de cotitură, care a însemnat oficializarea unor instrumente de presiune ale
Vestului asupra Estului comunist, l-a reprezentat Actul Final de la Helsinki. Acest document al Conferinţei pe
probleme de Securitate şi Cooperare în Europa, semnat în 1975, a fost important în mersul Războiului Rece din
trei puncte de vedere: instituia CSCE ca instituţie de securitate comună europeană, admitea statu-quoul în Europa,
admiţînd că frontierele sînt inviolabile prin forţă dar nu neapărat intangibile, introducea referiri la drepturile
omului şi la libera circulaţie a ideilor, principii care vor submina în anii viitori regimurile totalitare. Deşi URSS s-
a crezut învingătoare la Helsinki deoarece i se recunoşteau graniţele imperiului european iar, pe de altă parte,
acordurile nu prevedeau forme de sancţionare a celor ce nu respectau drepturile omului, totuşi… simpla raportare
la un documente asumat oficial de statele comuniste a crescut combativitatea Vestului dar şi a opozanţilor interni
2
din spaţiul est-socialist. Actul Final de la Helsinki a fost acela care a încurajat formarea unor grupuri de rezistenţă
precum Carta 77, Mişcarea pentru Apărarea Drepturilor Omului şi chiar sindicatul Solidaritatea.
În a doua jumătate a anilor 70, deşi lumea mai trăia în spiritul destinderii, bucurîndu-se de relaxarea tensiunilor
internaţionale, uşor-uşor au apărut şi semnele „noului” Război Rece. Cancelarul german Helmut Schmidt denunţa
în octombrie 1977 desfăşurarea rachetelor sovietice SS-20, pe rampe mobile, în apropierea RFG. Acestea erau
rachete cu rază medie de acţiune, introduse de Moscova în unele din ţările satelit, şi nu făceau obiectul
negocierilor de reducere a armamentului, negocieri purtate între sovietici şi americani, în cadrul pregătirii
acordului SALT.
La finalul anului 1979 NATO lua o dublă contramăsură: atît negocieri cu ruşii pe această categorie de arme cît
şi introducerea rachetelor Pershing II şi de croazieră în Europa, pentru realizarea unui echilibru strategic pe
bătrînul continent. Atît noii lideri occidentali de nuanţă conservatoare – Ronald Reagan, Margaret Thatcher,
Helmut Kohl – cît şi liderii socialişti Helmut Schmidt şi Francois Mitterand au sprijinit desfăşurarea noilor tipuri
de arme. Deşi sovieticii au finanţat mişcări pacifiste în Occident care să agraveze criza euro-rachetelor,
reprezentanţii stîngii socialiste au dat dovadă de fermitate: Helmut Schmidt obţinea acordul Bundestagului pentru
sporirea gradului de securitate a Germaniei prin dotarea cu bomba cu neutroni iar Francois Mitterand a susţinut
decizia NATO în faţa aceluiaşi parlament german. Din 1983, Pershing II şi rachetele de croazieră au început să fie
desfăşurate pe teren, arătîndu-se clar URSS-ului că Vestul nu accepta vulnerabilităţi.
Pe de altă parte, implicarea sovieticilor sau a aliaţilor lor în Angola ori în alte ţări africane, precum şi în
Afganistan în 1979, a reprezentat un duş rece pentru lumea apuseană care mai credea, într-o oarecare măsură, în
posibilitatea normalizării relaţiilor dintre cele două blocuri. Dar reacţiile lumii libere nu s-au lăsat aşteptate.
Afganistanul a devenit mormîntul politicii militare de intervenţie a Moscovei. Primele semnale – embargoul
asupra vînzării de cereale impus de administraţia Carter şi boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova, din 1980
– au fost cele mai cuminţi. Treptat, America dar şi aliaţii ei musulmani (Arabia Saudită, Iordania, Pakistan) au
înarmat şi sprijinit rezistenţa mujahedină. Armata Roşie a intrat într-un război de uzură, cu pierderi de aproape
15.000 de oameni, care s-a repercutat în anii 80 asupra moralului întregii naţiuni sovietice.
La finalul anilor 70 şi începutul anilor 80 o nouă generaţie de lideri politici occidentali, de factură
conservatoare, cu o viziune intransigentă asupra comunismului, au ajuns la putere şi au considerat că era absolut
necesar să se implice decisiv în stoparea politicii de forţă a Uniunii Sovietice. Margaret Thatcher în 1979, Ronald
Reagan în 1980 şi Helmut Kohl în 1982 şi-au preluat funcţiile pe care le-au deţinut pînă aproape sau chiar dincolo
de finalul Războiului Rece. Ei au introdus o atitudine dură şi fermă în faţa acţiunilor provocatoare ale Moscovei şi
au început să vorbească nu de un statu-quo cu comuniştii ci de posibilitatea unei lumi mai bune, fără aceştia.
Indicarea „Imperiului răului” – URSS ca fiind problema centrală a tensiunilor internaţionale i-a adus
popularitate lui Ronald Reagan şi a raliat în jurul lui toată Europa de Vest. Primul gest decisiv al acestuia a fost să
anunţe Moscova că nu va tolera o intervenţie militară în Polonia, în 1980-1981, precum cea de la Praga din 1968,
şi că sovieticii trebuiau să găsească o soluţie paşnică la criza care lua proporţii în imperiul lor.
Apoi, alegerea lui Carol Voytila ca papă al Bisericii Catolice a fost un moment special în Războiul Rece. Nu
doar cele trei vizite ale sale din Polonia (1979, 1983, 1987) dar şi scrisorile către Jaruzelski şi multiplele sale
discursuri au încurajat rezistenţa catolicilor faţă de regimurile comuniste. Asasinarea preotului Jerzy Popieluszko,
care promova sindicatul Solidaritatea, în Polonia, în octombrie 1984, a răcit suplimentar relaţia dintre Biserica
Catolică şi guvernul de la Varşovia. Cu răbdare, Ioan Paul al II-lea a obţinut chiar şi din partea URSS, un stat
ateu, celebrarea a 1000 de ani de la creştinarea Rusiei. Prezenţa unui papă estic pe tronul apostolic de la Roma a
reprezentat o lovitură simbolică grea pentru blocul comunist. Apoi, fermitatea lui Ioan Paul al II-lea faţă de
abuzurile totalitarismului european au încurajat protestele în toată zona estică.
Un episod major ale cărui efecte au produs degringoladă în gîndirea militară şi de politică externă sovietică a
fost lansarea, de către preşedintele american Ronald Reagan, a Iniţiativei de Apărare Strategice. Programul urma
să înlocuiască strategia de descurajare nucleară, utilizată pînă atunci, cu una de apărare. Arme americane
sofisticate, plasate pe orbita Pămîntului, ar fi avut menirea de a distruge rachetele sovietice încă cu mult timp
înainte de a atinge teritoriul naţional. Cîştigînd invulnerabilitate în faţa unui atac al adversarului, programul
supranumit „Războiul Stelelor” oferea posibilitatea de ripostă nucleară completă asupra teritoriului URSS. Chiar
dacă specialiştii au avut destule îndoieli asupra posibilităţii de punere în practică a unor asemenea arme, alocarea
a 26 miliarde dolari destinaţi cercetării militare, în primii 5 ani, la Războiul Stelelor, şi hotărîrea cu care Reagan
dorea să definitiveze acest proiect i-a uluit pe sovietici. Aceştia au fost incapabili să răspundă nu doar cu o soluţie
militară comparabilă cu Iniţiativa Apărării Strategice dar au realizat că, economic vorbind, nu au forţa de a trece
la o nouă generaţie de arme.
Reagan a finanţat operaţiunile deschise sau sub acoperire contra tuturor entităţilor politice şi militare sprijinite
de sovietici, din Honduras şi Nicaragua pînă în Afganistan. Implicarea mondială a americanilor pentru stoparea
infiltrărilor comuniste în lumea a treia a transmis sovieticilor ideea că la Casa Albă venise un preşedinte decis,
3
care nu se juca cu jumătăţi de măsură. Sprijinirea Marii Britanii de către americani în războiul din insulele
Falkland/ Malvine în 1982, invazia americană din Grenada (1983) pentru alungarea marxiştilor şi a trupelor
cubaneze şi atacarea Libiei (1986), au demonstrat disponibilitatea americană de a merge la război şi de a impune
chiar şi prin forţă punctul de vedere al Occidentului.
Pe de altă parte, Reagan a ştiut să fie şi un pacifist şi a acceptat să se întîlnească cu Gorbaciov în mai multe
runde de negocieri (Geneva, Reykjavik, Washington) pentru diminuarea armamentului nuclear al celor două
superputeri şi pentru transformarea Pămîntului într-o lume mai sigură. Poziţia sa, cînd suplă cînd fermă, l-a făcut
pe liderul sovietic să bată în retragere şi să accepte mari reduceri ale forţelor militare sovietice. De asemenea au
fost semnate tratate internaţionale pentru diminuarea rachetelor cu rază lungă şi medie de acţiune.
În Europa Centrală, primele semne ale unei schimbări decisive începeau să se arate din 1987. Inspirate de
reformele iniţiate de Gorbaciov la Moscova, mai multe mişcări politice încep să se dezvolte în ţările de sub tutela
sovietică. Primul secretar al Partidului Comunist Cehoslovac – Gustav Husak demisiona din funcţie şi era înlocuit
de Miloš Jakeš, care părea favorabil unor reforme în stil gorbaciovist. La fel, în Ungaria, apar nume noi în fruntea
statului: Németh Károly – preşedinte şi Grósz Károly – premier. Mail mult, în Ungaria forţele de opoziţie şi
intelectualii reformişti se organizează şi propun un nou program general pentru ţară, intitulat Contractul social.
Pînă şi în Polonia lui Jaruzelski este înfiinţat un Partid Socialist Polonez, condus de Jósef Lipski.
În România, însă, reformiştilor sau dizidenţilor nu li se dădea nici o şansă. Tocmai de aceea, vocea
nemulţumiţilor nefiind ascultată de regimul Ceauşescu, singura modalitate de eliberare a tensiunii acumulate nu
putea fi decît revolta. În februarie 1987, studenţii de la Universitatea şi Politehnica din Iaşi protestează contra
condiţiilor dificile din cămine. La 15 noiembrie, o manifestaţie a sărăciei şi indignării zguduie întreaga Românie.
Muncitorii de pe platforma industrială a Braşovului strigă deschis contra regimului şi se manifestă violent la
sediul administraţiei locale. Va urma o represiune nemiloasă a Securităţii.
În 1988 transformările continuă în toată Europa Centrală. János Kádár era înlocuit în fruntea Partidului
Socialist Muncitoresc Maghiar, sindicatul Solidaritatea, în Polonia, îşi organiza un Comitet Cetăţenesc iar în
Ungaria apăreau o serie de partide politice şi asociaţii civice ( Cercul Dunărea, Partidul Micilor Agrarieni,
Partidul Popular Maghiar, etc…). în afara Moscovei, central-europenii stăteau cu ochii şi pe Europa de Vest şi se
inspirau de acolo, în numele unei unităţi europene care traversa secolele. În acest peisaj central european,
guvernul cehoslovac părea să ia măsurile cele mai ferme contra reformiştilor: premierul Lubomir Štrougal era
înlocuit cu Ladislav Adamec, iar mai mulţi miniştri cu viziune liberală lăsau locul unor comunişti conservatori.
Deoarece ideea reformelor era lansată direct de la Moscova, intelectualii şi asociaţiile din Europa de Est se
simţeau încurajaţi să propună o politică de reforme locale profunde, uneori cu mult peste ceea ce doreau
guvernele lor. Adeseori, ei au folosit date simbol pentru a atrage atenţia şi pentru a solicita reforme sporite.
Astfel, Praga serba „primăvara” din 1968 şi Budapesta revoluţia din 1956, iar aceste manifestări luau nu doar o
tentă reformistă ci şi una antisovietică şi anticomunistă. Pentru prima dată, după decenii, evenimentele din 1956 şi
1968 erau utilizate, simbolic, pentru mobilizarea cetăţenilor. Iar pentru scurt timp, scriitorii, filosofii, istoricii au
devenit adevăraţii lideri ai Europei sovietizate.
Anul 1989 a marcat schimbări cu adevărat decisive în Europa Centrală. Poate tocmai de aceea ne imaginăm
deziluzia şi furia românilor care vedeau că în ţara lor nu se mişca nimic iar autorităţile comuniste nu erau dispuse
să facă vreun pas înapoi. În acest timp, în Polonia aveau loc discuţii tip „masă rotundă” între guvern şi opoziţie şi
se ajungea la o înţelegere pentru noi reguli electorale (aprilie). Alegerile din 4 iunie au adus succesul opoziţiei
poloneze. În august, parlamentul confirma guvernul Tadeusz Mazowiecki, cu o majoritate necomunistă. Încă din
acel an, Polonia va începe reintroducerea sistemului economiei de piaţă, sub supravegherea vicepremierului
Leszek Balczerowicz.
Şi în Ungaria, partidul de guvernămînt lua decizia, încă din februarie 1989, reformării sistemului,
descentralizării aparatului de stat şi adoptării democraţiei reale. În aprilie-iunie, comuniştii maghiari şi opozanţii
lor grupaţi în „Masa Rotundă a Opoziţiei” purtau discuţii pentru punerea în aplicare a unei revoluţii de catifea, cu
mijloace paşnice. Procesul de tranziţie în Ungaria a fost unul liniştit şi însoţit, din aprilie 1989, de retragerea
trupelor sovietice. În octombrie, parlamentul aproba un set de legi care consacra separarea puterilor în stat,
drepturi civile şi sistem multipartit. Ungaria deschidea graniţa cu Austria, fapt ce va duce la preluarea modelului
şi în alte ţări. Cîteva luni mai tîrziu, RDG-ul şi Cehoslovacia vor permite cetăţenilor să călătorească liberi în
Vest.
În Cehoslovacia, democratizarea va avansa mai anevoios. Presiunilor făcute de Charta 77 şi de lideri ai
scriitorilor, sindicatelor independente şi universitarilor li se va răspunde cu forţa. Manifestaţia din Piaţa
Venceslav, care celebra în august 1989 „primăvara” de la Praga va fi împrăştiată de forţe speciale şi sute de
persoane au fost arestate. Chiar Vaclav Havel a petrecut mai multe luni în închisoare în 1989 şi era eliberat doar
la puternice proteste interne şi externe. În urma unor represiuni brutale a manifestaţiilor studenţeşti din noiembrie,

4
cetăţenii cehoslovaci încep să pună presiune din ce în ce mai mare pe autorităţi astfel încît, la 25 noiembrie,
conducerea comunistă demisionează în bloc. În decembrie şi Praga avea un guvern cu majoritate necomunistă.
Toate aceste schimbări extraordinare din Europa Centrală, de la finalul deceniului nouă al secolului XX, nu
aveau, din păcate, nici un corespondent în România comunistă. Regimul Ceauşescu menţinea un control strict
asupra politicului şi socialului, nu accepta deloc ideea cedării puterii şi nici măcar pe aceea a unor minime
reforme, în ton cu modificările regionale. A fost meritul unor români curajoşi, din Iaşi, Timişoara şi Bucureşti, de
a gîndi declanşarea unor schimbări prin presiune directă pusă asupra autorităţilor comuniste.

Anul 1991 a fost, incontestabil, anul schimbării pentru spaţiul sovietic, deoarece transformările demarate în
anii ’80 s-au încheiat cu dizolvarea U.R.S.S. şi apariţia unor noi state independente. În acelaşi an s-au produs şi
alte evenimente pe glob care au schimbat vectorul geopoliticii mondiale, printre ele intervenţia militară a SUA în
Golful Persic, războiul civil în Iugoslavia etc. În 1991, în lume aveau loc 500 de conflicte violente de proporţii.
În condiţiile colapsului U.R.S.S., anul 1991 a constituit pentru Republica Moldova un început promiţător în
procesul de obţinere a independenţei şi construire a unui stat democratic. După două decenii putem afirma că acel
debut s-a dovedit a fi o cale anevoioasă în edificarea unui stat de drept. Pentru o mai bună înţelegere a stării
lucrurilor de acum două decenii ne propunem să analizăm cele mai importante evenimente ale anului 1991 în
contextul cărora s-a produs destrămarea Uniunii Sovietice şi formarea unor state independente.
Începutul anului 1991 a fost dramatic pentru republicile baltice, unde au avut loc confruntări directe între
dorinţa de libertate, democraţie şi independenţă a populaţiei băştinaşe şi sistemul autoritar sovietic, care forţa
menţinerea U.R.S.S. La 10 ianuarie 1991, M. Gorbaciov a adresat o notă ultimativă Sovietului Suprem al
Lituaniei, prin care cerea „restaurarea constituţiei sovietice în ţară şi revocarea legilor considerate
neconstituţionale de autorităţile unionale”. În urma impactelor stradale dintre forţele de ordine şi populaţia civilă
de la Vilnius, în zilele de 11-13 ianuarie au fost ucişi 14 oameni şi răniţi peste 600. Câteva zile mai târziu, forţele
speciale au omorât la Riga patru persoane din rândul protestatarilor. Marea Britanie a fost una dintre primele
puteri din Vest care a dezaprobat acţiunile militare din Vilnius şi Riga, susţinând „reformele, şi nu represiile”, şi a
condamnat conducerea U.R.S.S. pentru tentativa de muşamalizare a evenimentelor din Lituania. În R.S.S.M.,
forţele democratice iau atitudine, pe data de 13 ianuarie 1991, la Chişinău având loc mitingul Alianţei Naţionale
pentru Independenţă „16 Decembrie”, la care a fost condamnată agresiunea sovietică împotriva Lituaniei.
Protestele din republicile baltice au condus la ieşirea lor din componenţa U.R.S.S.: independenţa Lituaniei a fost
declarată la 11 martie 1990, independenţa Letoniei şi a Estoniei – la 3 martie 1991.
Spre deosebire de Lituania, Letonia sau Georgia, R.S.S. Moldova a fost ocolită de confruntări soldate cu
victime, însă mişcarea de renaştere naţională era în continuă amplificare şi avea un impact direct asupra clasei
politice de la Chişinău. Astfel, la 4 februarie 1991, Petru Lucinschi este nevoit să demisioneze din funcţia de
prim-secretar al CC al PCM, fiind substituit de Grigore Eremei. După modificarea articolului 6 din Constituţia
U.R.S.S., rolul PCUS a fost în continuă scădere. Primele organizaţii social-politice (politico-culturale) de
alternativă au fost înregistrate la Chişinău în toamna anului 1989. Primul partid politic înregistrat oficial în
Moldova a fost Partidul Social Democrat din Moldova, creat la 13 mai 1990. Deşi Universitatea marxism-
leninismului de la Chişinău şi Cursurile de calificare a cadrelor de partid sovietice şi ideologice ale CC al PCM au
fost închise încă în luna iunie 1990, în majoritatea universităţilor au fost predate cursuri de istorie a PCUS şi de
comunism ştiinţific până la finele anului de studii 1990-1991.
În anul 1990, la Chişinău s-au produs mai multe evenimente semnificative: alegerile libere în Sovietul Suprem
al R.S.S.M., adoptarea Drapelului şi a Stemei de Stat, modificarea denumirii republicii din R.S.S. Moldovenească
în R.S.S. Moldova, crearea comisiei de elaborare a Constituţiei, emiterea Declaraţiei de suveranitate de la 23 iunie
1990, alegerea preşedintelui R.S.S. Moldova etc. Toate acestea au condus la proclamarea independenţei
Republicii Moldova, însă evenimentele destabilizatoare, precum formarea Republicii Sovietice Socialiste
Găgăuzia şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene7 au stânjenit procesul de consolidare a
independenţei şi integrităţii Moldovei. La insistenţele autorităţilor de la Chişinău de a se lua măsuri în privinţa
mişcărilor separatiste, M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., semnează la 22 decembrie 1990 un decret care
garanta integritatea R.S.S.M. în cadrul U.R.S.S. şi care agrava situaţia. Acest fapt a fost mai degrabă o avertizare
la adresa mişcării de renaştere naţională, decât o intenţie de a asigura liniştea şi integritatea R.S.S. Moldova.
Conducerea centrală încerca să împiedice destrămarea U.R.S.S. Congresul IV al Deputaţilor de la Moscova a
decis organizarea la 17 martie 1991 a referendumului unional privind menţinerea U.R.S.S. În ciuda presiunilor
exercitate de organele centrale de stat, R.S.S. Moldova, împreună cu alte cinci republici (Estonia, Letonia,
Lituania, Georgia şi Armenia), nu a participat la acest scrutin, dar raioanele din stânga Nistrului, precum şi unele
instituţii de pe malul drept s-au supus directivelor unionale de a lua parte la acest eveniment. În celelalte
republici, prezenţa la vot a fost de cca 80%, dintre care 76% au votat pentru menţinerea U.R.S.S. Deşi rezultatele

5
obţinute le ofereau autorităţilor sovietice un suport legal în favoarea integrităţii U.R.S.S., acestea nu au putut
stopa procesele de afirmare a suveranităţii şi tendinţele de liberalizare înregistrate în republicile unionale.
R.S.S. Moldova începe să se manifeste treptat ca entitate politică autonomă atât pe plan naţional, cât și pe plan
internaţional. Mircea Snegur efectuează, între 11 şi 17 februarie 1991, prima sa vizită oficială în calitate de
preşedinte la Bucureşti. Cu o lună mai târziu, la 25 martie 1991, A. Năstase, Ministrul român de Externe, şi
Nicolae Ţâu, Ministrul moldovean de Externe, au semnat Protocolul privind colaborarea dintre Ministerul
Relaţiilor Externe al R.S.S.M şi Ministerul Afacerilor Externe al României – primul document comun al celor
două ţări10. Pe parcursul anului 1991 au urmat şi alte acţiuni de colaborare între Chişinău şi Bucureşti, cum ar fi o
nouă întâlnire a preşedinţilor M. Snegur şi I. Iliescu în capitala României, vizita la Chişinău a prim-ministrului
român Petre Roman etc. Totodată, au fost semnate un şir de acte privind cooperarea în diferite domenii, în primul
rând cultural şi educaţional. Astfel, în luna iulie 1991, 170 de profesori din Republica Moldova s-au aflat într-o
stagiere de două săptămâni în România, iar în toamnă a plecat la studii peste Prut un grup de studenţi basarabeni.
În aceeaşi ordine de idei, pe data de 24 iunie 1991, Parlamentul României a declarat nul Pactul Ribbentrop-
Molotov din 23 august 1939, iar, trei zile mai târziu, cu prilejul comemorării a 51 de ani de la anexarea Basarabiei
de către U.R.S.S., doi membri ai Comitetului de politică externă al Senatului SUA, senatorii republicani Jesse
Helms (Carolina de Nord) şi Larry Prester (Dacota de Sud), au prezentat Senatului american un proiect de
rezoluţie în favoarea autodeterminării şi reunificării Basarabiei şi Nordului Bucovinei cu România 11. În perioada
26-28 iunie 1991, sub egida Parlamentului Republicii Moldova a avut loc Conferinţa Internaţională „Pactul
Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, în cadrul căreia participanţi din 16 ţări au declarat că
„Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate”. Amintim şi
faptul că, la 27 martie 1991, pentru prima dată după anul 1944, la Chişinău a fost serbat evenimentul Unirii din
1918 a Basarabiei cu România. Deşi problema reunificării Basarabiei cu România era populară în societate, liderii
politici de atunci – I. Iliescu, M. Snegur, P. Lucinschi, P. Roman – susţin că nu au discutat acest subiect la
întâlnirile lor oficiale.
În contextul schimbărilor din statele baltice şi al mişcărilor din interiorul Moldovei, în cadrul mitingului din 10
mai 1991, Frontul Popular din Moldova cere Parlamentului adoptarea Declaraţiei de independenţă, a legilor
despre cetăţenie, privatizare, despre Banca Naţională, partide, presă, introducerea valutei naţionale şi
naţionalizarea averii PCM, adoptarea Codului funciar. Realizarea acestor deziderate a fost amânată din cauza mai
multor factori, printre care discuţiile privind demisia prim-ministrului Mircea Druc. Fracţiunea Frontului Popular
din Parlament a înmânat la 21 mai 1991 o scrisoare oficială semnată de 70 de deputaţi, prin care se dezaproba
modul de confirmare a componenţei Guvernului, propusă de preşedintele Mircea Snegur. Acesta, la rândul lui, a
învinuit FPM de destabilizarea situaţiei social-politice din republică. În semn de protest, fracţiunea Frontului
Popular din Moldova a părăsit şedinţa în plen şi a declarat că va reveni în sala de şedinţe numai după ce
preşedintele Snegur va propune Parlamentului Declaraţia de independenţă. Deputaţii membri ai FPM, intonând
imnul „Deşteaptă-te, române!”, s-au îndreptat spre Piaţa Marii Adunări Naţionale, unde se produceau incidente
între manifestanţi şi poliţişti. La 22 mai 1991, în Sovietul Suprem al Republicii Moldova au avut loc discuţii
privind demiterea Guvernului Druc. Ele au început cu declaraţia preşedintelui Mircea Snegur referitor la
evenimentele din 21 mai. Preşedintele Snegur a supus unui atac vehement fracţiunea parlamentară a Frontului
Popular din Moldova, scriitorii, mişcările şi organizaţiile democratice, acuzându-i de provocarea evenimentelor
din 21 mai. M. Snegur a cerut Parlamentului să adopte de urgenţă legea despre alegerea preşedintelui Republicii
Sovietice Socialiste Moldova de către întreaga populaţie a ţării. Sovietul Suprem a adoptat un proiect de lege prin
care statutul prim-ministrului a fost egalat cu statutul unui membru de rând al guvernului (ministru, director
general de departament), iar pentru destituirea prim-ministrului era suficient un minimum de 50% din voturi plus
unul. Din 218 voturi valabile, 207 au fost pentru demiterea prim-ministrului Mircea Druc şi doar 11 contra.
Fracţiunea FPM a adresat preşedintelui Sovietului Suprem o scrisoare de protest categoric, semnată de 60 de
deputaţi. Confruntările între forţele de poliţie, concentrate în jurul sediului Sovietului Suprem, şi populaţia civilă
nu puteau lipsi. Situaţia de conflict din Sovietul Suprem a continuat în ziua următoare, când fracţiunea
agrarienilor a propus un proiect de declaraţie de independenţă a republicii, iar fracţiunea FPM a dat citire scrisorii
de protest în legătură cu înlăturarea anticonstituţională a prim-ministrului M. Druc14. Poziţia FPM a fost criticată
de un şir de lideri de opinie din Moldova. Unii dintre aceştia au constituit, la 13 iulie 1991, Forumul Democratic
din Moldova (FDM), ca alternativă a PCM şi FPM. Fondatorii noii formaţiuni au venit cu iniţiativa reconcilierii
societăţii şi a renunţării la confruntarea etnică.
La finele lunii mai 1991, în funcţia de prim-ministru este desemnat Valeriu Muravschi (28 mai 1991 – 1 iulie
1992). Pe lângă calamităţile de ordin politic, noul guvern avea să se confrunte şi cu cele naturale, căci la începutul
lunii iulie au fost inundate cca 90 de localităţi ale republicii. Tot la începutul lunii iulie 1991, Parlamentul a
adoptat o serie de acte normative destinate afirmării statalităţii moldoveneşti. Printre acestea se numără Legea cu
privire la privatizare, care, pe de o parte, a creat noi posibilităţi, iar pe de altă parte, şi-a dovedit caracterul
6
derutant; Legea cu privire la cetăţenie, prin care cetăţenia Republicii Moldova se acorda tuturor locuitorilor care
s-au aflat pe teritoriul Republicii Moldova până la data de 23 iunie 1990 etc. Această din urmă lege este
considerată una dintre cele mai flexibile cu referire la cetăţenia unui stat, în special în comparaţie cu statele
baltice, unde au fost stabilite un şir de rigori pentru obţinerea acesteia.
Către mijlocul anului 1991, autoritatea U.R.S.S. pe plan extern a scăzut semnificativ. La 1 iulie 1991 are loc
dizolvarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia au convenit cu U.R.S.S.
asupra retragerii trupelor sovietice de pe teritoriile lor. Din acel moment, un şir de state est-europene şi-au
declarat intenţiile de integrare în structurile NATO.
În perioada 18-21 august 1991, la Moscova are loc o tentativă de lovitură de stat, organizată de un grup
reacţionar cu intenţia de a împiedica destrămarea U.R.S.S., aşa-numitul puci anti-Gorbaciov. Pe data de 18 august
1991, G. Ianaev, vicepreşedintele U.R.S.S., a semnat un decret prin care îşi asuma exercitarea atribuţiilor de
preşedinte al U.R.S.S. începând cu 19 august 1991:
„În legătură cu faptul că Mihail Sergheevici Gorbaciov, din motive de sănătate, nu-şi poate exercita funcţiile
de preşedinte al U.R.S.S., am preluat, în baza articolului 127 (7) al Constituţiei U.R.S.S., exercitarea obligaţiilor
de preşedinte al U.R.S.S. începând cu ziua de 19 august 1991”16.
În aceeaşi zi, conducerea sovietică, reprezentată de G. Ianaev, V. Pavlov şi O. Baklanov, declară stare de
urgenţă în U.R.S.S. şi creează Comitetul de Stat pentru Starea de Urgenţă (CSSU al U.R.S.S.):
„1. În conformitate cu articolul 127 (7) al Constituţiei U.R.S.S. şi cu articolul 2 al Legii U.R.S.S. «Cu privire
la statutul juridic al stării de urgenţă» şi satisfăcând cerinţele largi ale populaţiei cu privire la necesitatea adoptării
celor mai hotărâte măsuri de preîntâmpinare a alunecării societăţii spre o catastrofă naţională, de asigurare a
legalităţii şi ordinii, se instituie starea de urgenţă în unele localităţi ale U.R.S.S. pe un termen de şase luni,
începând cu ora 4 (ora Moscovei) a zilei de 19 august 1991.
2. Constituţia U.R.S.S. şi legile U.R.S.S. au o supremaţie necondiţionată pe întreg teritoriul U.R.S.S.
3. În scopul administrării şi efectuării eficiente a statutului stării de urgenţă, a crea Comitetul de Stat pentru
Starea de Urgenţă în U.R.S.S. (CSSU al U.R.S.S.) în următoarea componenţă: O. D. Baklanov – prim-
vicepreşedinte al Consiliului de Apărare al U.R.S.S., V. A. Krucikov – preşedinte al Comitetului pentru
Securitatea Statului al U.R.S.S., V. S. Pavlov – prim-ministru al U.R.S.S., B. K. Pugo – ministru al Afacerilor
Interne al U.R.S.S., V. A. Starodubţev – preşedinte al Uniunii Ţăranilor al U.R.S.S., A. I. Tizeakov – preşedinte
al Asociaţiei Întreprinderilor de Stat şi Obiectivelor din Industrie, Construcţii, Transporturi şi Telecomunicaţii a
U.R.S.S., D. T. Iazov – ministru al Apărării al U.R.S.S., G. I. Ianaev – preşedinte al U.R.S.S.
4. Hotărârile CSSU al U.R.S.S. sunt obligatorii pentru executarea necondiţionată de către toate organele puterii
şi ale administraţiei, de către persoanele oficiale şi cetăţenii de pe întreg teritoriul U.R.S.S.”17.
La Chişinău situaţia a fost stabilă, conducerea republicii reuşind să menţină un anumit calm. La 20 august
1991, Televiziunea şi Casa Radioului de la Chişinău au fost luate sub pază de oamenii care optau pentru
democraţie, iar preşedintele Republicii Moldova a emis Decretul cu privire la crearea Consiliului Suprem de
Securitate al Republicii Moldova. La 21 august 1991 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova
prin care se condamnau acţiunile de la Moscova, lovitura de stat fiind calificată „drept o gravă crimă de stat
îndreptată împotriva suveranităţii republicilor, care poate aduce popoarelor prejudicii enorme”. În această
declaraţie, organul legislativ îi îndemna pe soldaţii şi ofiţerii Armatei Sovietice să nu ia parte la acţiuni ce
contravin normelor constituţionale şi să nu uite de necesitatea respectării drepturilor omului şi a organelor
legitime ale puterii de stat locale, iar cetăţenii Republicii Moldova erau chemaţi să respingă calea violenţei şi a
dictatului, iar în caz de uzurpare a puterii de stat să manifeste nesupunere civică18.
Totodată, la 21 august 1991, Parlamentul de la Chişinău adoptă Hotărârea cu privire la situaţia din Republica
Moldova în legătură cu lovitura de stat din U.R.S.S., prin care se recunoaşte că M. Gorbaciov a fost înlăturat
nelegitim din funcţia de preşedinte al U.R.S.S. de către un grup de aventurieri politici de orientare reacţionară, şi
aprobă Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova privind situaţia din U.R.S.S. De asemenea, se propune
deputaţilor poporului ai U.R.S.S. din partea Moldovei ca, la apropiata sesiune a Sovietului Suprem al U.R.S.S., să
ceară demisia lui A. Lukianov, preşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din cauza poziţiei şi rolului lui în
evenimentele de la 18-19 august 1991. În hotărâre se cere organelor republicane şi locale ale puterii de stat şi
administraţiei de stat să se conducă cu stricteţe în activitatea lor de legislaţia republicii, iar Comitetul pentru
Securitatea Statului, Ministerul de Interne şi Procuratura Republicii Moldova, de comun acord cu organele
autoconducerii locale, să identifice persoanele care au executat deciziile ilegale ale aşa-zisului „comitet de stat
pentru starea excepţională în U.R.S.S.” sau au contribuit la îndeplinirea lor şi să le tragă la răspundere conform
legii19.
La 22 august 1991, M. Gorbaciov revine la Moscova după trei zile de arest petrecute la reşedinţa din Crimeea,
iar la 25 august demisionează din funcţia de secretar general al PCUS, ceea ce a însemnat căderea puterii
partidului unic în U.R.S.S. Pe data de 23 august 1991, Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova aprobă
7
Hotărârea cu privire la Partidul Comunist din Moldova, prin care „se interzice activitatea Partidului Comunist din
Moldova pe întreg teritoriul republicii şi se naţionalizează întreaga avere a PCM”20. În aceeaşi zi M. Snegur,
preşedintele Republicii Moldova, solicita, printr-o telegramă oficială, ajutorul lui M. Gorbaciov, ministrul
Apărării şi preşedintele U.R.S.S., şi al lui B. Elţin, preşedintele RSFSR, în problema acţiunilor liderilor separatişti
din autoproclamatele republici nistreană şi găgăuză (Smirnov, Ryleakov, Pologov, Topal, Chindighelean ş.a.) şi a
susţinerii lor de către I. Morozov, şeful Comandamentului Regiunii Militare Odesa. În telegramă se menţiona că
liderii separatişti din Moldova au sprijinit practic oficial lovitura de stat din august 1991 şi comitetul criminal şi
continuă să acţioneze în spiritul stării excepţionale, încurajaţi de trupele Regiunii Militare Odesa. În această
situaţie M. Snegur îl roagă pe M. Gorbaciov să dea dispoziţiile corespunzătoare Comandamentului Regiunii
Militare Odesa pentru încetarea acordării ajutorului criminalilor de stat sus-menţionaţi21.
După evenimentele de la Moscova a urmat valul declaraţiilor de independenţă ale republicilor unionale: 24
august – Ucraina, 27 august – Moldova, 31 august – Uzbekistan şi Kirghizia (ori Kyrgyzstan), 9 septembrie –
Tadjikistan, 18 octombrie – Azerbaidjan etc., ultimul declarându-şi independenţa Kazahstanul, la 16 decembrie
1991.
Parlamentul Republicii Moldova, prin vot nominal, aprobă Declaraţia de independenţă şi adoptă imnul
naţional „Deşteaptă-te, române!”.
Republica Moldova devine un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi
viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul
istoric şi etnic al devenirii sale naţionale.
Din momentul adoptării Declaraţiei de independenţă, Republica Moldova capătă statutul de subiect de drept
internaţional şi înaintează către ONU şi OSCE cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în aceste
organizaţii, asumându-şi disponibilitatea să adere la Actul Final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o
nouă Europă. La 3 septembrie 1991 are loc stabilirea frontierei de stat a Republicii Moldova şi este semnat
Decretul privind retragerea de pe teritoriul republicii a trupelor Armatei Sovietice. Astfel, la momentul declarării
independenţei Republica Moldova cuprindea o suprafaţă de 33.700 km2, avea o populaţie de 4.366.300 de
locuitori, dintre care 53% locuiau în mediul rural şi era organizată administrativ în 40 de raioane. La finele anului
1991, conform datelor Raportului dezvoltării umane al ONU, Republica Moldova se plasa pe locul 64 în lume.
România este prima ţară care recunoaşte independenţa Republicii Moldova şi acest lucru se întâmplă la 3
septembrie 1991. Federaţia Rusă a recunoscut independenţa statului moldovenesc în decembrie 1991. În august
1991 s-au stabilit şi relaţii diplomatice între România şi Republica Moldova. La început a funcţionat un consulat
cu sediul la Iaşi, iar la 24 ianuarie 1992 a fost deschisă Ambasada Republicii Moldova la Bucureşti.
La 8 decembrie 1991 au avut loc primele alegeri prezidenţiale în Republica Moldova, la care au participat 92%
din electorat, dintre care 67,49% au votat pentru Mircea Snegur, acesta fiind desemnat primul preşedinte al
Republicii Moldova, ales prin sufragiu universal. În aceeaşi zi, preşedinţii Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei – B.
Elţin, St. Şuşkevici şi, respectiv, L. Kravciuk – au semnat, la Belovezhskaja Puscha, acordul de înfiinţare a
Comunităţii Statelor Independente şi au proclamat încetarea existenţei U.R.S.S. În acest context, Mihail
Gorbaciov demisionează din funcţia de preşedinte al U.R.S.S., devenind astfel primul şi ultimul preşedinte al
U.R.S.S.
Imediat după evenimentele din august 1991, o bună parte a lumii a crezut în colapsul sovietic şi în detaşarea de
trecutul totalitar, însă după o scurtă perioadă realităţile s-au dovedit a fi altele pentru o bună parte dintre
republicile ex-unionale. Iniţiativa celor trei preşedinţi de la Belovezhskaja Puscha a fost oficializată la 21
decembrie 1991, la Alma-Ata, prin semnarea Declaraţiei, Protocolului şi Convenţiei cu privire la CSI. Pe lângă
Rusia, Belarus şi Ucraina, au mai aderat încă opt state, devenite între timp independente. Din numele ţării, Mircea
Snegur, preşedintele Republicii Moldova, a semnat actul de aderare la această organizaţie, al cărei scop era
menţinerea legăturilor economice între fostele republici sovietice şi dezvoltarea cooperării dintre ele.
Oficial, Uniunea Sovietică a încetat să existe la 31 decembrie 1991. De atunci au trecut aproape două decenii,
dar întrebarea sociologului Dan Dungaciu, pusă acum un an, rămâne a fi actuală pentru societatea moldovenească
– „Poţi scoate R.M. din U.R.S.S., dar cum scoţi U.R.S.S. din R.M.?”22. Azi, Republica Moldova se mai confruntă
cu un şir de probleme care îşi au originile în perioada regimului totalitar comunist şi care nu sunt atât de uşor de
depăşit.

În final, putem constata că anul 1991 a fost un punct de start al independenţei, comun pentru majoritatea
republicilor unionale. Dezvoltarea ulterioară a fiecărui stat independent, fostă republică sovietică, este un
domeniu care merită toată atenţia pentru a înţelege corect procesul de transformare a republicilor ex-sovietice în
direcţia democratizării după două decenii de la colapsul U.R.S.S.