1.

Ce caracteristici prezintă revocarea administrativă

Revocarea reprezintã operaţiunea juridicã prin care organul emitent sau organul
ierarhic superior desfiinţeazã un act administrativ. Cauza revocãrii poate fi ilegalitatea sau
inoportunitatea actului administrativ. Spre deosebire de suspendare, care determinã încetarea
temporarã a efectelor actelor administrative, revocarea duce la încetarea lor definitivã.
Totodatã, în timp ce suspendarea se hotãrãşte, de regulã, când existã îndoieli în privinţa
legalitãţii sau oportunitãţii actului, revocarea se dispune atunci când existã certitudinea cã
acesta este ilegal. excepţii de la principiul revocabilitãţii actelor administrative : actele
administrative jurisdicţionale, actele administrative de sancţionare, actele administrative pe
baza cãrora s-au nãscut raporturi juridice civile, de muncã sau procesuale, actele care au
generat drepturi subiective garantate de lege prin stabilitate, actele administrative care au fost
realizate material.

2. Clasificați actele administrative de autoritate

Din punct de vedere al efectelor pe care le produc, actele administrative pot fi normative sau
individuale. Actele normative conţin reguli generale de conduitã, impersonale şi de
aplicabilitate repetatã, care privesc un numãr nedeterminat de subiecţi. Actele individuale
reprezintã manifestãri de voinţã ale organului competent care creeazã, modificã sau stinge
drepturi subiective sau obligaţii pentru una sau mai multe persoane determinate. În funcţie
de conţinutul lor, actele administrative individuale pot fi grupate în patru categorii: acte prin
care se stabilesc drepturi şi obligaţii determinate pentru subiectul cãruia i se adreseazã
(ex., autorizaţia de construcţie), acte prin care se conferã un statut personal beneficiarilor
(ex., diploma şcolarã, decizia de pensionare etc.), acte administrative de sancţionare, acte
administrative jurisdicţionale. În funcţie de organul de la care emanã: Preşedintele
Republicii emite decrete care pot fi normative sau individuale, Guvernul emite ordonanţe,
care au caracter normativ, şi hotãrâri, care pot fi normative sau individuale, Miniştrii şi
conducãtorii altor organe centrale de specialitate emit instrucţiuni, care au caracter normativ,
şi ordine, cu caracter normativ sau individual, Consiliile judeţene şi locale adoptã hotãrâri
normative sau individuale, preşedinţii Consiliilor judeţene emit dispoziţii cu caracter
individual, prefecţii emit ordine, normative sau individuale, primarul emite dispoziţii, cu
caracter normativ sau individual.

3. Efectele juridice ale actelor administrative

Producerea efectelor juridice ale actelor administrative :

Regula este cã actele administrative produc efecte din momentul publicãrii sau
comunicãrii. Ea cunoaşte douã excepţii. Prima este aceea a actelor cu efecte retroactive (cea
mai importantã categorie o reprezintã actele administrative declarative, care nu creeazã
drepturi şi obligaţii, ci constatã existenţa unor drepturi şi obligaţii nãscute anterior). A doua
excepţie este constituitã de actele care intrã în vigoare la o datã ulterioarã, în baza unei
dispoziţii a legii, în baza voinţei organului emitent (caz în care actul prevede data la care intrã
în vigoare) sau în baza procedurii specifice a emiterii actului (actele administrative supuse
aprobãrii sau confirmãrii).

5. Enumerați principiile care stau la baza exercitarii functiei publice

 Principiile care stau la baza exercitãrii funcţiei publice, potrivit Statutului funcţionarilor
publici - Legea nr. 188/1999 (legea-cadru în materie), sunt: legalitate, imparţialitate şi
obiectivitate; transparenţã; eficienţã şi eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu
prevederile legale; orientare cãtre cetãţean; stabilitate în exercitarea funcţiei publice;
subordonare ierarhicã. Potrivit art. 2 alin. 1 din Statut, funcţia publicã reprezintã ansamblul
atribuţiilor şi responsabilitãţilor stabilite în temeiul legii, în scopul realizãrii prerogativelor de
putere publicã, de cãtre administraţia publicã centralã şi localã. Funcţionar public este
persoana numitã într-o funcţie publicã. Funcţiile publice sunt prevãzute în anexa la aceastã
lege. Anexa inventariazã funcţiile publice generale şi pe cele specifice. La finalul anexei, se
precizeazã cã funcţiile publice generale altele decât cele prevãzute se stabilesc cu avizul
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, iar funcţiile publice specifice, altele decât cele
menţionale în anexã, se pot stabili, tot cu avizul A.N.F.P., de cãtre autoritãţile şi instituţiile
publice.

6. Atribuţiile Preşedintelui României

Preşedintele îndeplineşte o serie de funcţii specifice: a) Funcţia de reprezentare

presupune ca, în calitate de şef al Statului, Preşedintele sã fie primul reprezentant al statului
român atât pe plan intern, cât şi pe cel extern ; b) Preşedintele României este garantul
independenţei naţionale, al unitãţii şi al integritãţii teritoriale a ţãrii, de unde şi cerinţa ca
acesta sã fie “comandantul forţelor armate” şi “preşedinte al Consiliului Suprem de Apãrare
a Ţãrii” ; c) funcţia de mediere : Preşedintele este solicitat sã realizeze un “arbitraj” între
“puterile statului” sau între “stat şi societate”. Preşedintele României are o serie de
importante atribuţii în raport cu Parlamentul, Guvernul, alte autoritãţi ale administraţiei
publice centrale autonome, în raport cu puterea judecãtoreascã şi Curtea Constituţională, în
politica externă precum şi în situaţii excepţionale : Preşedintele României poate adresa
mesaje Parlamentului referitoare la principalele probleme politice ale ţării, convoacă
Parlamentul rezultat din alegeri, în termen de maxim 20 de zile de la data desfăşurării
alegerilor. Preşedintele mai poate cere convocarea unei sesiuni extraordinare a Parlamentului
în funcţiune, numai în anumite condiţii, desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-
ministru; numeşte Guvernul, pe baza votului de încredere acordat de Parlament; revocă şi
numeşte unii membri ai Guvernului, în caz de remaniere; Preşedintele României promulgă
legile. Poate sesiza şi Curtea Constituţionalã, dacã aprecieazã cã legea, în ansamblu, sau o
dispoziţie a ei sunt neconstituţionale. Poate participa la şedinţele Guvernului (atunci când
participă le şi conduce). Îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apãrare
a Ţãrii, convoacă lucrările acestuia, coordonează şi-i îndrumă activitatea. Propune numirea
unor importanţi funcţionari ai administraţiei publice (directorul general al Serviciului Român
de Informaţii, judecãtorii şi procurorii financiari din cadrul Curţii de Conturi, doi din
membrii Consiliului Naţional al Audiovizualului). Numeşte judecãtorii şi a procurorii, cu
excepţia celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Poate declara, cu
aprobarea prealabilã a Parlamentului, mobilizarea parţialã sau generalã a forţelor armate
(numai în cazuri excepţionale, aceastã hotãrâre se supune ulterior aprobãrii Parlamentului, în
cel mult 5 zile de la adoptare). Poate institui, în condiţiile legii, starea de asediu sau starea de
urgenţã, în întreaga ţarã sau în unele localitãţi, situaţie în care este necesarã o aprobare
ulterioarã a Parlamentului, în termen de cel mult 5 zile de la adoptare, încheie, în numele
României, tratatele internaţionale ş.a.
 7. Raspunderea Guvernului
Guvernul rãspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Fiecare membru al Guvernului rãspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea
Guvernului şi pentru actele acestuia. Sancţiunea corespunzãtoare rãspunderii politice a
Guvernului constã în demiterea sa, ca efect al retragerii încrederii acordate la învestiturã, prin
adoptarea unei moţiuni de cenzurã, cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor (art. 113
alin. 1 din Constituţie). Cât priveşte rãspunderea juridicã a membrilor Guvernului, dacã
în cazul rãspunderii politice a membrilor Guvernului, rãspunderea este solidarã, în cazul
rãspunderii penale, aceasta este individualã, afectând numai pe acel membru al Guvernului
care a comis o infracţiune în timpul exercitãrii funcţiei sale. Procedura de sesizare şi
prevederile referitoare la pedepsele complementare, graţierea şi prescripţia pentru
infracţiunile comise de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei sunt distincte faţã de
infracţiunile prevãzute de legea penalã. Sesizãrile în vederea începerii urmãririi penale, vor fi
depuse la Comisiile de specialitate ale Camerei Deputaţilor sau Senatului, în cazul în care
miniştrii sunt deputaţi sau, respectiv, senatori, iar pentru cei care nu sunt parlamentari, la
Comisia special constituitã de Preşedintele României. În cazul aprobãrii cercetãrii penale,
dosarul va fi trimis, de îndatã, ministrului Justiţiei sau, dupã caz, primului-ministru, pentru a
proceda potrivit legii. Urmãrirea penalã a membrilor Guvernului, pentru faptele sãvârşite în
exerciţiul funcţiei, se efectueazã de cãtre Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, iar judecarea acestora, de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit legii. În
condiţiile în care membrii Guvernului au sãvârşit alte fapte infracţionale decât cele comise în
exerciţiul funcţiei, ei rãspund potrivit dreptului comun, iar sesizãrile vor fi adresate
Procurorului general al Parchetului General de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Acesta, la rândul sãu, dupã ce constatã dacã sesizarea este întemeiatã, o va înainta, dupã caz,
fie Preşedintelui Camerei Deputaţilor sau al Senatului, fie Preşedintelui României. Cât
priveşte rãspunderea patrimonialã a Guvernului şi a miniştrilor, atât Guvernului, în
ansamblu, cât şi miniştrilor, ca autoritãţi ale administraţiei publice, li se aplicã regimul
dreptului comun al contenciosului administrativ, când paguba este cauzatã printr-un act
administrativ ilegal sau printr-un refuz nejustificat.

8. Sancțiunile contraventionale

Actuala reglementare cadru, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic
al contravenţiilor face atât distincţia între cele douã principale categorii ale sancţiunii
disciplinare (principale şi complementare). A) Sancţiunile contravenţionale principale,
sunt urmãtoarele: a - avertismentul; b - amenda contravenţionalã; c - prestarea unei
activitãţi în folosul comunitãţii; B) Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: a
- confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; b - suspendarea
sau anularea, dupã caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei
activitãţi; c - blocarea contului bancar; d - suspendarea activitãţii agentului economic; e -
închiderea unitãţii; f - retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori
pentru activitãţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv; g - desfiinţarea lucrãrilor şi
aducerea terenului în starea iniţialã.
8.1. Sancţiunile contravenţionale principale
● Avertismentul constã în atenţionarea verbalã sau scrisã a contravenientului asupra
pericolului social al faptei sãvârşite, însoţitã de recomandarea de a respecta dispoziţiile
legale şi se aplicã numai în cazul în care fapta este de gravitate redusã.
● Amenda contravenţionalã este sancţiunea specificã ce se aplicã contravenientului, care
constã într-o sumã de bani pe care trebuie sã o plãteascã, având un cuantum determinat
între o limitã minimã şi una maximã, în funcţie de gradul de pericol social al faptei
sãvârşite. Amenda are caracter administrativ. Sumele rezultate din amenzi
contravenţionale, se fac venit la bugetul de stat, cu excepţia celor provenite din amenzile
aplicate în temeiul hotãrârilor autoritãţilor publice deliberative locale sau judeţene, care se
fac venit la aceste din urmã bugete.
● Prestarea unei activitãţi în folosul comunitãţii. Actualele reglementãri înlocuiesc, în
toate cazurile, sancţiunea închisorii contravenţionale, cu cea a prestãrii unei activitãţi în
folosul colectivitãţii. Sancţiunea prestãrii unei activitãţi în folosul comunitãţii se aplicã de
judecãtoria în a cãrei razã teritorialã a fost sãvârşitã fapta contravenţionalã. Instanţa de
judecatã primeşte procesul-verbal de la agentul constatator (când acesta apreciazã cã
sancţiunea amenzii nu este îndestulãtoare) în termen de cel mult 48 de ore de la întocmire,
pentru aplicarea sancţiunii corespunzãtoare. Aceastã sancţiune se aplicã prin hotãrâre
judecãtoreascã rãmasã definitivã şi se pune în executare de instanţa care a pronunţat-o.
O copie de pe dispozitivul hotãrârii, însoţitã de mandatul de executare emis în acest scop,
se comunicã primãriei şi unitãţii de poliţie în a cãrei razã teritorialã îşi are domiciliul
contravenientul, precum şi contravenientului. Consiliul local stabileşte prin hotãrâre,
domeniile serviciilor publice şi locurile în care contravenienţii vor presta activitãţi în
folosul comunitãţii. Potrivit prevederilor legii speciale, aceste activitãţi pot fi prestate în
urmãtoarele domenii: întreţinerea parcurilor şi drumurilor, pãstrarea curãţeniei şi
igienizarea localitãţilor, desfãşurarea de activitãţi în folosul cãminelor pentru copii şi
bãtrâni, al orfelinatelor, spitalelor, şcolilor, grãdiniţelor. Primarul cãruia îi revine
obligaţia sã aducã la îndeplinire mandatul de executare, stabileşte de îndatã conţinutul
activitãţii ce urmeazã sã fie prestatã de contravenient, condiţiile în care acesta executã
sancţiunea, precum şi programul de lucru. Supravegherea executãrii acestei sancţiuni se
asigurã de cãtre persoanele împuternicite de primarul localitãţii şi de poliţişti anume
desemnaţi de unitatea de poliţie. În situaţia în care, cu rea-voinţã, contravenientul nu se
prezintã la primar pentru luarea în evidenţã şi executarea sancţiunii, se sustrage de la
executarea sancţiunii dupã începerea activitãţii sau nu îşi îndeplineşte îndatoririle ce îi
revin la locul de muncã, judecãtoria, la sesizarea primarului, a unitãţii de poliţie sau a
conducerii unitãţii la care contravenientul avea obligaţia sã se prezinte şi sã presteze
activitatea în folosul comunitãţii, poate înlocui aceastã sancţiune cu sancţiunea amenzii.
Legea nu admite cãi de atac împotriva hotãrârii instanţei judecãtoreşti prin care s-a
dispus aceastã sancţiune contravenţionalã. Existã posibilitatea de a se face plângere
numai împotriva mãsurilor luate cu privire la conţinutul activitãţii prestate, la
condiţiile în care se realizeazã precum şi la modul în care se exercitã supravegherea.

8.2. Sancţiunile contravenţionale complementare

Persoana împuternicitã sã aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor
destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. În toate aceste situaţii, confiscarea este
caracterizatã ca o mãsurã de siguranţã sau o sancţiune contravenţionalã complementarã
care, de regulã, însoţeşte sancţiunea principalã. În procesul-verbal încheiat, agentul
constatator trebuie sã descrie bunurile supune confiscãrii şi sã ia mãsurile de conservare
sau de valorificare prevãzute de lege, fãcând menţiunile corespunzãtoare în actul de
constatare. Atunci când bunurile supuse confiscãrii nu se gãsesc în naturã, cum ar fi spre
exemplu un bun furat şi vândut altei persoane neidentificate, contravenientul este obligat
la plata în lei a contravalorii acestora. Agentul constatator este obligat sã identifice
proprietarul bunurilor confiscate şi dacã acestea aparţin altei persoane decât
contravenientul, va menţiona în procesul-verbal, dacã este posibil, datele personale a
proprietarului sau va preciza motivele pentru care nu a fost posibilã identificarea acestuia.
Suspendarea sau anularea, dupã caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de
exercitare a unei activitãţi: suspendarea exercitãrii dreptului de a conduce autovehicule
pe timp de 1-3 luni are loc în cazul sãvârşirii uneia din contravenţiile prevãzute de art. 40
din Decretul nr. 328/1966, cu modificãrile ulterioare; retragerea ori anularea autorizaţiei
reprezintã sancţiuni complementare ce pot fi aplicate o datã cu sancţiunea amenzii, în
situaţia sãvârşirii cu intenţie sau din culpã, prin comisiune sau omisiune, a vreuneia din
contravenţiile stabilite de art. 104 din Legea nr. 52/1994 privind valorile şi bursele de
valori. Închiderea unitãţii este o sancţiune contravenţionalã complementarã care se
aplicã atunci când se constatã încãlcãri grave ale normelor reglementate de actele
normative şi a celor de convieţuire socialã. Astfel, în domeniul comercial şi al alimentaţiei
publice şi în general, ori de câte ori se presteazã un serviciu public pe baza unei autorizaţii
prealabile, se poate aplica sancţiunea retragerii autorizaţiei de funcţionare sau a
suspendãrii ori opririi activitãţii întregii unitãţi, a unei secţii sau a unor instalaţii. Oprirea
activitãţii întregii unitãţi pentru o perioadã nelimitatã o putem considera ca o închidere a
acesteia şi apreciem cã are loc atunci când se dispune retragerea autorizaţiei de
funcţionare. Suspendarea activitãţii agentului economic, luând spre exemplificare, tot
cazul unui local public, se poate dispune pe o perioadã cuprinsã între 10 şi 30 de zile
pentru sãvârşirea unor contravenţii prevãzute de Legea nr. 61/1991 şi poate sã aparã ca o
sancţiune complementarã la sancţiunea principalã a amenzii contravenţionale. Blocarea
contului bancar se referã la dreptul societãţilor bancare de a proceda la închiderea
contului unei persoane juridice, în caz de abateri repetate. Retragerea licenţei sau a
avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activitãţi de comerţ exterior, temporar
sau definitiv, este o sancţiune contravenţionalã complementarã prevãzutã pentru prima
datã de o lege-cadru în materie. Cazurile şi modalitãţile de aplicare sunt cele reglementate
de normele speciale din domeniul comerţului exterior. Desfiinţarea lucrãrilor şi
aducerea terenului în starea iniţialã este prevãzutã ca sancţiune complementarã în
domeniu, atât de legea-cadru, cât şi de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executãrii
construcţiilor şi unele mãsuri pentru realizarea construcţiilor (modificatã) ca act normativ
cu caracter special. Această lege prevede că o datã cu aplicarea amenzii, se dispune
oprirea executãrii lucrãrilor sau desfiinţarea contractului nelegal realizate, pentru
încadrarea în prevederile autorizaţiei sau readucerea terenurilor la starea iniţialã, dupã caz,
pentru contravenţiile constatate în condiţiile acestui act normativ.

9. Principiile de bază ale organizării și funcționării adm publice locale

Din prevederile corelate ale Constituţiei, Legilor nr. 215/2001 a administraţiei publice
locale şi
67/2004, rezultă că organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale are la bazã
urmãtoarele principii:

1. PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE ;

2. PRINCIPIUL DESCENTRALIZÃRII ;
3. PRINCIPIUL DECONCENTRÃRII SERVICIILOR PUBLICE ;
4. PRINCIPIUL ELIGIBILITÃTII AUTORITÃTILOR ADMINISTRATIEI PUBLICE
 LOCALE ;
5. PRINCIPIUL LEGALITÃTII ;
6. PRINCIPIUL CONSULTÃRII CETÃTENILOR IN SOLUTIONAREA PROBLEMELOR
LOCALE DE INTERES
DEOSEBIT.

9.1.Principiul autonomiei locale. Ca o consecinţã a aplicãrii principiului autonomiei locale

(consacrat expres de Constituţie şi de Legea nr. 215/2001), autoritãţile
comunale/orãşeneşti nu sunt subordonate faţã de vreo autoritate judeţeanã sau
centralã. Între consiliul local, respectiv primar, pe de o parte, şi consiliul judeţean,
pe de altã parte, nu este nici un raport de subordonare. Nu existã raporturi de
subordonare nici între consiliul local/primar, pe de o parte, şi prefect, minister,
departament central, pe de altã parte. În relaţiile cu organele locale, organelor
centrale, respectiv judeţene, le revin doar urmãtoarele drepturi: de a le organiza
activitatea; de a le da îndrumãri; de a executa controlul general asupra diferitelor
activitãţi cu caracter economico-financiar, juridic, organizatoric, cultural etc.; de a
solicita anularea actelor ilegale.Conform Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001,
autonomia locală este dreptul şi capacitatea efectivã a autoritãţilor administraţiei publice
locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivitãţilor locale pe
care le reprezintã, treburile publice, în condiţiile legii. Acest drept se exercitã de cãtre
consiliile locale şi primari, precum şi de cãtre consiliile judeţene, autoritãţi ale
administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Autonomia locală este numai administrativă şi financiară şi este exercitată pe baza şi în
limitele
prevăzute de lege. Autonomia localã conferã autoritãţilor administraţiei publice locale dreptul
ca, în limitele legii, sã aibã iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date, în
mod expres, în competenţa altor autoritãţi publice. Pentru realizarea autonomiei locale,
autoritãţile administraţiei publice din comune, oraşe şi judeţe elaboreazã şi aprobã bugete de
venituri şi cheltuieli, având dreptul ca, în condiţiile legii, sã instituie şi sã perceapã impozite
şi taxe locale. Autonomia localã reprezintã atât un drept, cât şi o obligaţie pentru autoritãţile
reprezentative ale colectivitãţilor locale, care au misiunea de a gestiona şi rezolva toate
problemele populaţiei din raza lor administrativ-teritorialã.

9.2.Principiul descentralizãrii
Descentralizarea se caracterizeazã prin aceea cã rezolvarea problemelor de interes local nu se
face de funcţionari numiţi de la centru, ci de cãtre cei aleşi de corpul electoral sau
desemnaţi de aceştia. Autoritãţile locale nu sunt subordonate ierarhic celor centrale, iar
actele lor, chiar dacã nu sunt conforme cu legea, nu pot fi anulate de acestea din urmã (în
cadrul sistemului administrativ), ci de cãtre autoritãţi din afara acestuia – din sfera puterii
judecãtoreşti, ori în cadrul unui sistem jurisdicţional special constituit. Descentralizarea
administrativã constã în recunoaşterea personalitãţii juridice unitãţilor administrativ-
teritoriale, existenţa autoritãţilor publice care le reprezintã şi care nu fac parte dintr-un
sistem ierarhic subordonat centrului, dar care sunt supuse unui control special (tutelã
administrativã).
Elementele specifice descentralizãri administrative:
- rezolvarea problemelor locale care intereseazã comuna, oraşul sau judeţul este datã în
competenţa autoritãţilor administraţiei publice locale; persoanele care alcãtuiesc
aceste autoritãţi (consilierii locali, consilierii judeţeni, primarii) sunt aleşi de cãtre
locuitorii localitãţii sau judeţului, iar ceilalţi funcţionari publici, din serviciile publice
ale acestor autoritãţi sunt desemnaţi de cãtre respectivele autoritãţi; raporturile dintre
 autoritãţile administraţiei publice locale din comune şi oraşe şi autoritãţile
administraţiei publice la nivel judeţean se bazeazã pe principiile autonomiei,
legalitãţii, responsabilitãţii, cooperãrii şi solidaritãţii în rezolvarea problemelor
întregului judeţ.

9.3.Principiul deconcentrãrii serviciilor publice.

Deconcentrarea administrativă este o treaptã, situatã între centralizare şi descentralizare
administrativã, fiind o “centralizare atenuatã” sau “o slabã descentralizare”. Conducãtorii
instituţiilor deconcentrate sunt numiţi de cãtre miniştri, au competenţa sã rezolve problemele
din domeniul respectiv care apar în unitatea administrativ-teritorialã, iar actele emise de ei
sunt supuse controlului administrativ ierarhice. Numirea sau eliberarea din funcţie a
conducãtorilor acestor servicii se face numai cu avizul consultativ al prefectului.
Deconcentrarea serviciilor publice nu vizeazã în mod obligatoriu transferarea tuturor
activitãţilor de la nivel central, la cel judeţean sau local (ceea ce nu este nici necesar nici
oportun). La nivelul unitãţilor administrativ-teritoriale sunt organizate servicii publice ale
organelor centrale, care au, de regulã, dublã subordonare: pe verticalã - organului central, iar
pe orizontalã - prefectului. În categoria acestora intrã direcţiile sanitare, direcţiile de
statisticã, inspectoratele şcolare ş.a.m.d. Autoritãţile administraţiei publice locale, care
presteazã servicii de interes local, sunt consiliile locale şi primarii, ca unitãţi autonome,
precum şi consiliile judeţene. Sunt şi o seamã de instituţii publice care presteazã servicii
cãtre populaţie. Ele se înfiinţeazã prin lege sau potrivit legii, de Parlament, Guvern, ministere
şi alte autoritãţi de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de cãtre
consiliile judeţene sau locale. În aceastã categorie intrã, între altele, instituţii de învãţãmânt,
dispensare, policlinici, spitale, biblioteci etc. Alte tipuri de servicii publice sunt cele
prestate de regiile autonome de construcţii, transport, comunicaţii, salubritate etc. şi care
se înfiinţeazã prin hotãrâri de Guvern sau ale consiliilor judeţene sau locale. În sfârşit, unele
asociaţii şi fundanţii, care pot fi înfiinţate şi de persoane particulare, fãrã scop lucrativ sau
non-profit, intrã, de asemenea, în cadrul unitãţilor care presteazã unele servicii publice.
9.4.Principiul eligibilitãţii. Acest principiu nu este formulat expres de Constituţie dar
este cuprins în prevederile Legilor nr. 215/2001 şi nr. 67/2004, care privesc administraţia
publicã localã şi respectiv alegerea autoritãţilor administraţiei publice locale. Dat fiind natura
lor juridicã, aceste autoritãţi nu sunt ale statului şi, ca urmare, nu exercitã nici una din
puterile statului. Raţiunea de a fi a consiliilor locale şi judeţene precum şi a primarilor constã
numai în a administra/gestiona treburile unităţilor administrativ – teritoriale în care sunt
alese, de a sluji şi rezolva interesele colectivitãţilor respective, într-un cuvânt, ale
electoratului. Aşadar, puterea lor nu este determinatã de puterea statului, nu derivã din
aceasta, ci din mandatul ce le-a fost încredinţat de alegãtori, în numele cãrora acţioneazã şi pe
care-i reprezintã. Pentru ca acţiunile autoritãţilor alese sã fie eficiente şi sã producã efecte
juridice, acestea trebuie recunoscute de stat - în calitatea sa de reprezentant al întregii naţiuni.
În virtutea recunoaşterii lor de cãtre stat, recunoaştere care este condiţionatã de valabilitatea
scrutinului electoral, primarii, consiliile comunale şi judeţene sunt încadrate în ordinea
juridicã a statului, acţiunile lor fiind considerate a fi în conformitate cu legea.

9.5. Principiul legalitãţii.

Legalitatea înseamnã respectarea cu stricteţe a unei norme de drept. La starea de
legalitate se ajunge fie prin respectarea unei dispoziţii legale de bunãvoie, fie prin aplicarea
silitã a legii de cãtre forţa de constrângere a puterii publice. Legea nr. 215/2001 a
administraţiei publice locale prevede, în mod expres principiul legalitãţii, cãruia trebuie sã i
se subordoneze organizarea şi funcţionarea tuturor autoritãţilor administraţiei publice locale.
Principiul legalitãţii se aplicã în administraţia publicã localã, privitã în toatã complexitatea sa.
În consecinţã, toate aspectele organizatorice şi funcţionale, respectiv consacrarea structurilor
organizatorice ale autoritãţilor administraţiei publice locale, componenţa, modul de
constituire, atribuţiile, competenţele şi modul lor de funcţionare, la care se adaugã actele pe
care le emanã, ca şi raporturile şi relaţiile lor cu alte autoritãţi publice sau structuri
organizatorice din ţarã şi strãinãtate, trebuie sã fie în strictã conformitate cu legea (cu
prevederile Constituţiei, dar şi cu cele ale legilor şi ale celorlalte acte normative în
vigoare).

9.6. Principiul consultãrii cetãţenilor în soluţionarea problemelor de interes

deosebit. Legea administraţiei publice locale obligã la consultarea locuitorilor, prin
referendum, în situaţia oricãror modificãri ale limitelor teritoriale ale judeţului. Problemele
de interes deosebit din unitãţile administrativ-teritoriale şi subdiviziunile administrativ-
teritoriale ale municipiilor pot fi supuse, în condiţiile legii, aprobãrii locuitorilor, prin
referendum local. Referendumul local se poate organiza în toate satele şi localitãţile
componente ale comunei sau oraşului ori numai în unele dintre acestea. În cazul
referendumului la nivel judeţean, acesta se poate desfãşura în toate comunele şi oraşele din
judeţ ori numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate. De regulã, referendumul
are un caracter consultativ, de aceea rezultatul sãu nu este obligatoriu ci doar orientativ.
Problemele supuse referendumului local se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, dupã
caz, la propunerea primarului, respectiv a preşedintelui consiliului judeţean.

10. Atribuțiile Consiliului Local

Constituţia României, precum şi dispoziţiile Legii nr. 215/2001 privind administraţia
publicã localã, stipuleazã cã autoritãţile administraţiei publice locale prin care se realizeazã
autonomia în oraşe şi comune sunt consiliile locale şi primarii aleşi în condiţiile legii.
Alege viceprimarul sau viceprimarii, dupã caz, din rândul consilierilor; aprobã bugetul local,
împrumuturile, virãrile de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare; stabileşte
impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii ; administreazã domeniul
public şi domeniul privat al comunei sau oraşului; hotãreşte darea în administrare,
concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publicã a comunei sau oraşului, dupã caz,
precum şi a serviciilor publice de interes local; hotãrãşte vânzarea, concesionarea sau
închirierea bunurilor proprietate privatã a comunei sau oraşului; înfiinţeazã instituţii publice,
societãţi comerciale şi servicii publice de interes local; asigurã condiţiile materiale şi
financiare necesare pentru buna funcţionare a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie,
sãnãtate, culturã, tineret şi sport, apãrarea ordinii publice, apãrarea împotriva incendiilor şi
protecţia civilã, de sub autoritatea sa, urmãreşte şi controleazã activitatea acestora; hotãrãşte
cu privire la asigurarea ordinii publice; înfiinţeazã şi organizeazã târguri, pieţe, oboare,
locuri şi parcuri de distracţie, baze sportive şi asigurã buna funcţionare a acestora ş.a.

11. Atribuțiile Consiliului Județean

Potrivit Constituţiei României, consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice
judeţene, organizat la nivel de judeţ pentru coordonarea activitãţii consiliilor comunale şi
orãşeneşti, în vederea realizãrii serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeţean se
compune din consilierii aleşi prin vot direct, universal, egal, secret şi liber exprimat.
Prin Legea nr. 215/2001 este determinatã şi competenţa consiliului judeţean, în funcţie de
necesitãţile judeţului, competenţa fiind teritorialã, materialã şi temporalã. Competenţa
consiliului este teritorialã în sensul cã el îşi exercitã atribuţiile numai în limita unitãţii
administrativ-teritoriale în care funcţioneazã. Competenţa materialã, aşa cum prevede şi
legea, este circumscrisã la coordonarea activitãţii consiliilor locale “în vederea realizãrii
serviciilor publice de interes judeţean”. Competenţa este deci generalã, dar limitatã la
serviciile publice de interes judeţean. Competenţa este temporalã, în sensul cã se referã la
durata unui mandat stabilit potrivit legii. ATRIBUŢII : coordoneazã activitãţile consiliilor
locale ale comunelor şi oraşelor în vederea realizãrii serviciilor publice de interes judeţean;
aprobã bugetul propriu al judeţului, împrumuturile, virãrile de credite şi modul de utilizare a
rezervei bugetare; stabileşte impozite şi taxe, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii;
hotãreşte repartizarea pe comune, oraşe şi municipii a cotei din sumele defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat sau din alte surse, în condiţiile legii ; administreazã domeniul
public şi privat al judeţului; aprobã construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor,
podurilor, precum şi a întregii infrastructuri aparţinând cãilor de comunicaţii de interes
judeţean; ; hotãreşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor
proprietate publicã a judeţului; hotãreşte cu privire la vânzarea, concesionarea şi închirierea
bunurilor proprietate privatã a judeţului ; asigurã condiţiile materiale şi financiare necesare în
vederea bunei funcţionãri a instituţiilor de culturã, a instituţiilor şi serviciilor publice de
educaţie, ocrotire socialã şi asistenţã socialã, a serviciilor publice de transport de sub
autoritatea sa, precum şi a altor activitãţi, în condiţiile legii; ş.a

12. Primarul și Actele emise de către acesta

Primarii, autoritãţi executive, prin care se realizează autonomia localã în comune şi oraşe,
sunt aleşi conform Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autoritãţilor administraţiei publice
locale. Mandatul primarului, care este de 4 ani, poate fi prelungit, prin lege organicã, pe
timp de rãzboi sau catastrofã. În vederea alegerii primarului se depun candidaturi separate
de cãtre partide, alianţe politice, alianţe electorale, organizaţiile cetãţenilor aparţinând
minoritãţilor naţionale, ori candidaturi independente. Pentru funcţia de primar, candidaţii
independenţi trebie sã prezinte o listã de susţinãtori, care trebuie sã cuprindã minimum 2%
din numãrul total al alegãtorilor înscrişi în listele electorale permanente. Centralizarea
rezultatelor votãrii pentru funcţia de primar se face de biroul electoral de circumscripţie,
candidatul care a întrunit majoritatea voturilor exprimate fiind declarat primar. Dacã nici
unul dintre candidaţi n-a întrunit majoritatea, în cel mult douã sãptãmâni se organizeazã un
nou tur de scrutin, la care participã doar candidaţii clasaţi pe primele douã locuri. Învingãtor
în acest tur de scrutin este declarat candidatul care a obţinut cel mai mare numãr de voturi.

Primarul, în calitate de autoritate executivã şi de reprezentant al persoanei juridice

(comunã sau oraş), emite dispoziţii. Dispoziţiile devin executorii dupã ce sunt aduse la
cunoştinţã publicã sau dupã ce au fost comunicate persoanelor interesate. Dispoziţiile
primarului sunt fie cu caracter normativ, fie cu caracter individual. Actele cu caracter
normativ au o sferã mai redusã, fiind emise în împrejurãri excepţionale (inundaţii,
cutremure, alte catastrofe naturale, epidemii, epizootii, înzãpeziri etc.). Cele mai multe
dispoziţii emise de primar au caracter individual. Prin acestea se rezolvã unul sau mai multe
cazuri concrete de interes local, dar şi de interes general, cu scopul de a crea, modifica sau
stinge, dupã caz, unele drepturi şi obligaţii, ori de a dispune sau interzice o activitate din
aria atribuţiilor ce-i revin primarului, potrivit legii. Dispoziţiile genereazã efecte juridice
 doar dupã ce au fost aduse la cunoştinţa persoanelor interesate fie prin comunicare, fie
prin publicare, dupã caz.

13. Definiți domeniul public al statului

Domeniul public cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul dreptului de
proprietate publicã al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale, bunuri care,
potrivit
legii sau prin natura ori destinaţia lor, sunt de uz sau interes public. Prin bunuri de uz public se
înţeleg bunurile de folosinţã generalã, adicã bunurile care pot fi folosite în acelaşi timp, în mod
actual sau eventual, de toţi membrii societãţii (drumurile şi parcurile publice, spre exemplu).
Bunurile de interes public sunt cele destinate funcţionãrii serviciilor publice (clãdiri, instalaţii,
echipamente ş.a.) ori cele care, prin importanţa social-economicã, valoarea culturalã sau
istoricã etc. (resursele naturale, muzeele, colecţiile de artã. monumentele ş.a.) fac parte din
avuţia naţionalã şi servesc intereselor generale ale societãţii sau pe cele ale colectivitãţii locale. În
mod generic, sfera bunurilor proprietate publicã este stabilitã de art. 3 din Legea nr. 213/1998.
Potrivit dispoziţiilor alin. 1 ale acestui articol: “Domeniul public este alcãtuit din bunurile prevãzute
în art. 136, alin. 3 din Constituţie1, din cele stabilite prin anexa care face parte integrantã din prezenta
lege şi din oricare alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi
sunt dobândite de stat sau de unitãţile administrativ-teritoriale prin modurile prevãzute de lege”.
Subiectele dreptului de proprietate publicã, conform art. 136, alin. 2 din Constituţie, sunt: statul
sau unitãţile administrativ-teritoriale. Prin urmare, persoanele fizice şi celelalte persoane juridice
nu pot deţine, cu acest titlu, bunuri care, potrivit legii, naturii sau destinaţiei lor, sunt de utilitate
publicã. Bunurile proprietate publicã de stat sunt date Guvernului în administrare generalã, iar, în
litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, statul este reprezentat de
Ministerul Finanţelor Publice, cu excepţia cazurilor când prin legi speciale s-ar dispune altfel. În
calitate de persoane juridice, comunele, oraşele şi judeţele au în proprietate publicã, potrivit legii,
bunurile de uz sau interes public local sau judeţean, dupã caz (art. 3 din Legea nr. 213/1998). Aceste
bunuri se aflã în administrarea generalã a consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti. Consiliile locale sau judeţene reprezintã unitãţile administrativ-teritoriale în
litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, putând da, în acest scop, mandat
scris primarului sau preşedintelui consiliului judeţean, pentru fiecare caz în parte. La rândul sãu,
acesta poate desemna un alt funcţionar sau un avocat care sã-l reprezinte în faţa instanţei. În toate
litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţã, titularul acestui drept va sta în nume propriu.
Acesta rãspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei
obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de
administrare.
În funcţie de subiectul dreptului de proprietate publicã, domeniul public poate fi: naţional,
judeţean şi local. Domeniul public naţional (al statului) este alcãtuit din bunurile prevãzute în art.
136, alin. 3 din Constituţie, din cele stabilite la punctul 1 din Anexã, precum şi din alte bunuri de uz
sau interes public naţional, declarate ca atare prin lege. Domeniul public judeţean este alcãtuit din
bunurile stabilite la punctul II din Anexã şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, dacã
sunt declarate ca atare prin hotãrârea consiliului judeţean, dacã nu sunt declarate prin lege bunuri de

1
“Bogãţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes
naţional, plajele, marea teritorialã, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte
bunuri stabilite de legea organicã, fac obiectul exclusiv al proprietãţii publice”.
uz sau de interes public naţional. Spre deosebire de bunurile din domeniul public al statului, care pot
fi declarate ca aparţinând proprietãţii publice de stat numai prin lege (deci, nu şi prin act
administrativ, cum ar fi o hotãrâre de Guvern), în cazul domeniului public de interes judeţean pot
intra bunuri ca urmare a unei hotãrâri a consiliului judeţean. Domeniul public local (al comunelor,
oraşelor şi municipiilor) este alcãtuit din bunurile stabilite la punctul III din Anexã şi din alte bunuri
de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotãrâre a consiliului local, dacã nu sunt
declarate prin lege de uz sau de interes public naţional sau judeţean.

REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR APARŢINÂND DOMENIULUI PUBLIC: Pe lângã caracterele

juridice ale dreptului de proprietate indiferent de forma sa – drept complet, exclusiv, absolut şi
perpetuu – dreptul de proprietate publicã prezintã şi caractere juridice specifice :
INALIENABILITATEA, IMPRESCRIPTIBILITATEA, INSESIZABILITATEA. Bunurile proprietate publicã sunt
inalienabile, neputând fi înstrãinate şi nici grevate de sarcini reale. Ele pot fi date în administrare,
concesionate sau închiriate în condiţiile legii. Aceste bunuri nu pot fi dobândite de cãtre alte
persoane prin uzucapiune şi nici prin efectul posesiunii de bunã-credinţã asupra bunurilor mobile,
nu pot face obiectul executãrii silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale. Toate actele
juridice încheiate cu încãlcarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public – inalienabilitate,
imprescriptibilitate şi insesizabilitate – sunt lovite de nulitate absolutã.
CONŢINUTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ : Conţinutul dreptului de proprietate
publică este stabilit prin articolul 2 din Legea nr. 213/1998: “Statul sau unitãţile administrativ-
teritoriale exercitã posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcãtuiesc domeniul public,
în limitele şi în condiţiile legii”.
MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII PUBLICE : Potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998,
acestea sunt urmãtoarele: pe cale naturalã ; prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii
(Ordonanţa Guvernului nr. 12/1993); prin expropriere pentru cauzã de utilitate publicã (Legea nr.
33/1994); prin acte de donaţie sau legate acceptate, în condiţiile legii, dupã caz, de Guvern, consiliul
judeţean sau consiliul local, dacã bunul în cauzã intrã în domeniul public (Decretul nr. 478/1954
privitor la donaţiile fãcute statului); prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al
unitãţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauzã de utilitate publicã
prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean ori a consiliului local; prin alte moduri prevãzute
de lege, cum ar fi: prin lege (art. 645 C. civil); este cazul bunurilor prevãzute de art. 135, alin. 4 din
Constituţie sau al bunurilor culturale mobile descoperite ca rezultat al cercetãrilor arheologice sau
în mod fortuit şi care sunt ale proprietãţii publice, indiferent de regimul de proprietate asupra
terenurilor din care acestea au fost recuperate (Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994); prin contracte
civile sau comerciale, cum sunt vânzarea sau schimbul, când sunt fãcute pentru cauze de utilitate
publicã (art. 55 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 republicatã); prin accesiune sau încorporare
(art. 448 şi urmãtoarele din Codul civil); prin trecerea bunului din domeniul public al statului în
domeniul public al unei unitãţi administrativ-teritoriale sau invers (art. 9 din Legea nr. 213/1998).
MODALITĂŢILE DE ÎNCETARE A PROPRIETĂŢII PUBLICE : prin pieirea bunului; prin trecerea
acestuia în domeniul privat, care se face dupã caz, prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului
judeţean sau a consiliului local, dacã prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.

14. Principiul separaţiei puterilor în stat

Statul modern are de îndeplinit trei funcţii fundamentale: legislativă - edictarea regulilor
generale; executivă - aplicarea acestor reguli; jurisdicţională – rezolvarea litigiilor care apar în
procesul aplicării legilor. Exercitării fiecărei funcţii îi corespunde o “putere”: puterea legislativă,
puterea executivă şi puterea judecătorească. Cele trei puteri trebuiesc puse în echilibru
prin reglementarea judicioasă a atribuţiilor şi modalităţilor de control reciproc, eliminând , astfel,
eventualele abuzuri de putere. Acest scop îl urmăreşte aplicarea principiului separaţiei puterilor în
stat. Prima formulare a acestui principiu, îi aparţine lui Aristotel, în lucrarea „Constituţia Atenei”.
Montesquieu, în lucrarea l’Esprit des lois (1748), a conceput cele trei puteri, legislativă, executivă şi
judecătorească, ca trei forţe egale, încredinţate unor categorii de organe distincte, fiecare având
rolul unei supape de siguranţă pentru celelalte două, spre a preveni astfel samavolnicia şi
arbitrariul. Funcţiile puterii interacţionează. O funcţionare coerentă a organelor nu este posibilă
dacă nu există anumite relaţii între ele. Există, în consecinţă, aşa-numitele “zone mixte” între
organele statului (de exemplu, iniţiativa legislativă, ordonanţele Guvernului, contenciosul
administrativ, etc.). Principiul (teoria) separaţiei puterilor în stat semnifică interdicţia cumulului
funcţiilor fundamentale în stat. Constituţia României, revizuită în anul 2003, prevede în mod expres
acest principiu la art. 1 alin. 4: "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.”

15. Controlul administrativ – Explicați și clasificați

2.1. Controlul administrativ intern

Controlul administrativ intern se caracterizeazã prin aceea cã se exercitã de cãtre funcţionari

din interiorul organului administrativ, de cãtre conducãtorul acestuia sau de alţi funcţionari.
Controlul intern poate avea un caracter general sau specializat. Controlul intern general are loc în
virtutea subordonãrii ierarhice din interiorul organului administrativ. Funcţionarul ierarhic superior
are drept de control asupra întregii activitãţi a funcţionarilor inferiori. Este general pentru cã se
exercitã atât asupra actelor, cât şi asupra faptelor subordonaţilor şi urmãreşte atât legalitatea, cât şi
oportunitatea mãsurilor luate de aceştia. Auditul intern este o activitate organizatã independent în
structura unei instituţii publice şi în directa subordonare a conducãtorului acesteia, care constã în
efectuarea de verificãri, inspecţii şi analize ale sistemului propriu de control intern, în scopul
evaluãrii obiective a mãsurii în care acesta asigurã îndeplinirea obiectivelor instituţiei publice şi
utilizarea resurselor în mod economic, eficace şi eficient şi pentru a raporta conducerii constatãrile
fãcute, slãbiciunile identificate şi mãsurile propuse de corectare a deficienţelor şi de ameliorare a
performanţelor sistemului de control intern. Auditul intern este, deci, tot o formã de control intern,
cu caracter general, situându-se însã, pe o treaptã superioarã controlului intern propriu-zis.
Controlul intern specializat este un control financiar preventiv şi un control de gestiune. Controlul
financiar preventiv este o activitate prin care se verificã legalitatea şi regularitatea operaţiunilor
efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea acestora.
Obiectul controlului financiar preventiv îl constituie toate actele şi operaţiunile din care se nasc, se
modificã ori se sting drepturi şi obligaţii patrimoniale pentru organe de stat, instituţii şi alte entitãţi
publice. Controlul financiar preventiv este de competenţa conducãtorilor direcţiilor, serviciilor sau
compartimentelor financiar-contabile din ministere şi alte organe centrale de stat, respectiv din
cadrul administraţiei publice locale şi al instituţiilor subordonate lor. Controlul intern de gestiune
are ca obiectiv verificarea respectãrii normelor juridice privitoare la: integritatea, pãstrarea şi paza
bunurilor şi valorilor de orice fel, deţinute cu orice titlu; utilizarea valorilor materiale şi casarea de
bunuri; efectuarea încasãrilor şi plãţilor în lei şi valutã, în numerar sau prin cont bancar; întocmirea
şi circulaţia documentelor de evidenţã primarã tehnico-operativã şi contabilã. Controlul intern de
gestiune se exercitã de cãtre un compartiment specializat, subordonat direct conducãtorului
organului administraţiei publice.

14.2. Controlul administrativ extern

Controlul administrativ extern este exercitat de cãtre organe sau funcţionari din afara celor
controlate. În funcţie de raporturile dintre organele de control şi organul controlat, distingem:
controlul ierarhic, controlul tutelar şi controlul extern specializat. Controlul ierarhic este exercitat
de organele ierarhic superioare celor controlate. El apare ca o consecinţã a raporturilor de
subordonare dintre cele douã organe. Dreptul de control ierarhic, întocmai ca şi cel intern general,
nu trebuie prevãzut expres de lege. Controlul ierarhic se exercitã asupra întregii activitãţi a
organelor subordonate, atât asupra actelor, cât şi asupra faptelor. De asemenea, el are în vedere
atât legalitatea, cât şi oportunitatea activitãţii organelor inferioare. Controlul tutelar este un
control administrativ exercitat de organele centrale ale administraţiei publice asupra administraţiei
publice descentralizate. Controlul tutelar are anumite trãsãturi caracteristice, care îl deosebesc de
controlul ierarhic: în timp ce controlul ierarhic este exercitat de organul ierarhic superior, controlul
tutelar nu este exercitat de un organ supraordonat ierarhic, deşi se aflã în sistemul administraţiei
publice la un nivel superior de reprezentare a intereselor generale ale societãţii; tocmai pentru cã,
în cazul controlului ierarhic, între organul de control şi organul controlat existã un raport de
subordonare administrativã, el nu trebuie prevãzut expres de lege, în timp ce controlul tutelar
trebuie expres reglementat prin lege; în timp ce organul de control ierarhic poate revoca sau anula
actele organului inferior controlat, organul de control tutelar poate doar sesiza organul emitent,
Guvernul sau instituţia de contecios administrativ, care se vor pronunţa prin acte definitive asupra
legalitãţii sau oportunitãţii actelor controlate. Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi
în municipiul Bucureşti, iar prefectul exercitã controlul asupra legalitãţii actelor administrative ale
consiliului local, ale primarului, ale consiliului judeţean şi ale preşedintelui consiliului judeţean.
Ministerul Administraţiei şi Internelor îndeplineşte printre alte funcţii şi pe acelea de îndrumare,
sprijin şi control al autoritãţilor administraţiei publice locale şi al aparatului propriu al acestora, în
aplicarea corectã a prevederilor legale şi în îndeplinirea atribuţiilor ce le sunt conferite de lege. Prin
reorganizarea Corpului de control al primului-ministru din cadrul aparatului de lucru al primului-
ministru, s-a înfiinţat ca instituţie publicã cu personalitate juridicã, Corpul de Control al Guvernului,
aflat în subordinea Autoritãţii Naţionale de Control (aceasta din urmã, aflatã, la rândul sãu, în
subordinea Guvernului). Sfera de competenţã a acestui organism de control este: controlul
activitãţilor aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor şi celorlalte organe de specialitate, a
autoritãţilor din subordinea acestora. Controlul administrativ extern specializat se caracterizeazã ,
întocmai ca şi controlul ierarhic şi controlul tutelar, prin aceea cã este exercitat din exteriorul
organului controlat. Spre deosebire de controlul ierarhic însã, controlul extern specializat este
efectuat nu de organe ierarhic superioare, ci de alte organe administrative. De aici decurg douã
importante consecinţe: acest control nu se exercitã asupra întregii activitãţi a organelor controlate,
ci numai asupra anumitor aspecte precis determinate şi care se încadreazã în specificul activitãţii
organului de control; dreptul de control nu este subînţeles, ci trebuie prevãzut expres de lege. .
Controlul extern specializat exercitat de organele administrative ce rãspund de activitatea dintr-
un anumit domeniu sau ramurã se limiteazã la acte şi fapte ale organelor controlate, ce se
încadreazã în profilul organului de control. Controlul extern specializat, exercitat de organe speciale
de control, este înfãptuit de Autoritatea Naţionalã de Control şi Curtea de Conturi.