Dreptul mediului

Întocmit de
 Tema nr. 2

Particularităţi ale răspunderii juridice civile în dreptul mediului

Degradarea mediului înconjurător reprezintã una din marile probleme ale omenirii. Mediul fiind
afectat atât de consecinţele subdezvoltării cât şi a celor dezvoltării excesive. Ĩn ţara noastră,
protecţia mediului constituie o problemă de interes naţional, reprezentand o obligaţie a
autorităţilor, administrative publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi
juridice.
Nevoia de exploatare, dar şi de protecţie a componentelor mediului natural au determinat
adoptarea unui complex de norme juridice specifice fiecărui stat. Ĩntâlnită in toate ramurile
dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea de sancţiune. Fiind o categorie istorica,
răspunderea juridică este o instituţie vie care s-a format şi a evoluat odată cu societatea umană.

„Răspunderea juridică a dreptul mediului” constituie la ora actuală unul dintre cele mai
eficiente mijloace de soluţionare a problemei ecologice. Ĩn prezent, protecţia mediului a devenit o
problemă de importanţă majoră pentru societatea umană ĩn condiţiile ĩn care tehnologiile avansate
implică utilizarea resurselor naturale ĩn cantităţi imense, chiar exagerate. O astfel de situaţie
condiţionează constituirea unor norme ce ar proteja mediul.
Unul clin cele mai eficiente procedee de soluţionare a problemelor de ordin major, s-a dovedit de-
a lungul secolelor a fi aplicarea măsurilor de răspundere juridică. Şi in domeniul protecţiei
mediului problema răspunderii juridice şi-a găsit un loc important. Aceasta se manifestă prin
prisma regulilor specifice conform cărora se aplică răspunderea in raporturile de dreptul mediului,
precum şi prin prisma efectelor pe care le produce.

Răspunderea civilă în domeniul mediului: dacã se costată producerea unui prejudiciu prin
diferitele comportamente care pot fi adoptate în acest domeniu, se impune a se realiza recuperarea
acestuia pe calea răspunderii civile. In cadrul răspunderii civile se sancţionează, în general, o
conduită reprobabilă, antisocială a subiectelor de drept (persoane fizice şi juridice) care prin
faptele lor ilicite produc pagube mediului în ansamblul său.

2
Pentru asigurarea răspunderii civile în domeniul dreptului mediului este necesară îndeplinirea mai
multor condiţii şi anume: să fie săvârşită o faptă cu caracter ilicit, să existe un prejudiciu.daună
ecologică, să existe culpa autorului şi existenţa capacităţii delictuale a autorului în momentul
săvârşirii faptei.
Şi în domeniul dreptului mediului înconjurător, prejudiciul trebuie să fie cert. Aşa cum s-a arătat
în literatura juridică, dacă nu se cunoaşte întreaga întindere a pagubei (ceea ce se întâmplă cel mai
des atunci când este vorba de poluarea factorilor de mediu) instanţa se va limita numai la obligarea
reparării prejudicilui constat cu certitudine, putând ulterior să revină pentru a acorda întrega
reparaţie pentru prejudiciile ivite după pronunţarea hotărârii cu singura condiţie de a dovedi că ele
provin din aceeaşi faptă.
In dreptul mediului înconjurător, pentru prejudiciu se foloseşte şi termenul de „daună
ecologică”care include atât pagubele suferite prin poluare de mediul natural, cât şi pe cele
suportate de om sau de bunuri. Aşa cum se observă, şi aşa cum este şi firesc, există şi o serie de
particularităţi ale răspunderii civile pentru fapte de mediu faţă de răspunderea consacrată în
dreptul civil. Astfel, în această materie foarte importantă este definirea noţiunii de daună ecologică.
Definirea ei a suscitat o serie de discuţii în literatura de specialitate, discuţii care nu sau finalizat
cu identificarea unei definiţii unanim acceptate, acest insucces datorându-se, se pare, faptului că se
porneşte de la premisa greşită că prejudiciul ecologic este un prejudiciu civil, când, în fapt, între
cele două institutii există diferente fundamentale.
Definiţia legală a noţiunii de prejudiciu este dată de articolul 2 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 ca fiind o schimbare adversă cuantificabilă a unei resurse naturale sau o
deteriorare cuantificabilă a funcţiilor îndeplinite de o resursă naturală în beneficiul altei resurse
naturale sau al publicului, care poate să survină direct sau indirect. Intr-o formulare doctrinară s-a
considerat că „prejudiciul ecologic’' este orice atingere, cu efecte negative( patrimoniale sau
nepatrimoniale) aduse unui factor de mediu, indiferent dacă acesta este sau nu apropiat, produse ca
urmare a poluării mediului. Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, dauna ecologică este acea
vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem şi care datorită caracterului său
indirect şi difuz, nu permite constituirea unui drept la reparaţie.
In elucidarea problemei, dacă victima unei asemenea daune este omul sau mediul său. Unii autori
consideră că dauna ecologică este cea cauzată persoanelor şi bunurilor de către mediul în care

3
acestea se găsesc, mediul fiind deci cauza şi nu victima daunelor. Daunele ecologice sunt
ireversibile, sunt prejudicii difuzate în manifestarea lor şi în stabilirea legăturii de cauzalitate.
In ceea ce priveşte stabilirea întinderii prejudiciului cauzat, aceasta este greu de făcut existând un
număr însemnat de necunoscute, deoarece multora din elementele componenete ale mediului nu li
se poate atribui o valoare economică. Anumite prejudicii aduse mediului sau componenetelor sale
pot să nu fie cauzate prin fapta ilicită a unei singure persoane, ci să existe un raport de cauzalitate
între prejudiciu şi comportarea ilicită a mai multor persoane. In acest caz pentru a considera un
rezultat ca fiind cauzat în comun, nu este necesar ca persoanele să acţioneze prin fapte simultane,
de aceeaşi intensitate sau că faptele să fie legate printr-un scop unic şi nici ca persoana care a
cauzat rezultatul, împreună cu alte persoane, să cunoască faptele celorlalţi. Este necesar doar ca
faptele ilicite ale persoanelor să constituie în ansamblul lor un tot indivizibil, cauza prejudiciului.
Aspectele juridice ale protecţiei mediului sunt atât de complexe, problema reparării
prejudiciului cauzat prin poluare fiind cercetată în literatura noastră juridică, în contextul
problematicii „ răspunderii civile". Dacă în mod tradiţional întregul sistem al răspunderii civile
delictuale se fundamentează pe ideea de culpă ce exprimă atitudinea subiectivă a făptuitorului faţă
de fapta ilicită şi urmările ei, dreptul mediului face excepţie de la această regulă, fiind relevante
prevederile Legii-cadru nr. 137/1995, ce reprezintă un început de reglementare foarte importantă
în privinţa răspunderii pentru poluare. Art.80 lit. din lege statuează că „Protecţia mediului
constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice în care scop suportă costul pentru
repararea prejudiciului şi înlătură urmările produse de acestea, restabilind condiţiile anterioare
producerii prejudiciului." Această reglementare este în consens cu principiile ce stau la baza
acestei legi" printre care în art.3 lit. d.este reglementat principiul „poluatorul plăteşte".
Aşadar, reparaţia prejudiciului şi restabilirea condiţiilor anterioare producerii acestuia
reprezintă o obligaţie legală. În art. 82 din Legea nr. 137/1995 modificată şi republicată se
stabileşte că "încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, contravenţională sau
penală, după caz." Art.5 lit.prevede că „statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu
sănătos garantând dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit”. Art. 81 din Lege consacră
regula că „ răspunderea pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul
pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară". Aşadar, în dreptul mediului, răspunderea juridică
apare ca un mijloc, la care se recurge în ultimă instanţă, fiind acordată prioritate celorlalte tehnici
şi instrumente, cu precădere, celor de natură economică şi fiscală. Răspunderea civilă apare, astfel,

4
mai mult ca o reparare şi mai puţin ca o răspundere în sens clasic, răspunderea fiind atrasă chiar şi
atunci când activitatea poluatorului se exercită conform regulilor administrative stabilite, în
condiţiile în care autorizaţiile administrative sunt emise sub rezerva drepturilor terţilor1.
Dacă în dreptul civil, pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ
condiţiile: săvârşirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, existenţa unui raport de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi culpa autorului faptei ilicite, în dreptul
mediului elementele răspunderii civile delictuale prezintă anumite particularităţi.

Fapta ilicită, în dreptul mediului, constă în conduita unei persoane fizice sau juridice,
concretizată într-o acţiune sau inacţiune ce contravine dispoziţiilor privind protecţia, conservarea
şi dezvoltarea mediului, efectele conduitei ilicite exteriorizându-se în prejudiciul care apare, acesta
fiind întotdeauna de natură patrimonială. In privinţa faptei ilicite săvârşite, dacă în dreptul civil
regula este aceea a răspunderii numai pentru fapte ilicite, în raport de dispoziţie cu art. 998 –999
din Codul civil, în dreptul mediului faptele generatoare de răspundere includ fie conduita
ilicită,prin care se produc pagube mediului ce sunt reprobabile prin ilicitatea lor, antrenând
răspunderea pe temeiul culpei (răspunderea subiectivă), fie sfera activităţilor curente,
normale(licite per se) care pot constitui cauze ale vătămărilor ce afectează mediul,
angajândrăspunderea pe temeiulriscului2( răspunderea obiectivă).

În ceea ce priveşte culpa, dacă în dreptul civil aceasta reprezintă temeiul principal, de drept
comun al răspunderii delictuale, în domeniul daunelor nucleare sau în alte domenii în legătură cu
care există o reglementare specială, răspunderea delictuală este fundamentată pe ideea de risc. În
interpretarea art. 1000 alin. 1 din Codul civil, doctrina a evidenţiat atât concepţia subiectivă a
răspunderii civile delictuale, întemeiată pe culpa prezumată a persoanei chemată să răspundă
pentru fapta lucrului (activitate poluantă), cât şi concepţia obiectivă care exclude culpa,
fundamentând obligaţia de reparare pe risc. Concepţia răspunderii obiective a fost argumentată
pentru prima dată în dreptul modern de doctrina germană, ulterior fiind propusă şi de doctrina
franceză, la baza teoriei răspunderii pentru risc aflându-se iniţial ideea de justiţie, în raport de care,
din moment ce orice activitate umană urmăreşte un profit, este just ca orice prejudiciu pe care îl

1 S.M. Teodoroiu , Răspunderea civilă pentru dauna ecologică, Ed. Lumina Lex, 2003, p. 83

2 Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. All Beck, 2003, p. 75

5
provoacă să fie reparat(ubi emolumentum, ibi onus).Cu toate că a fost criticată teoria obiectivă
fundamentată pe ideea de risc, considerându-se că neglijenţa poate fi acoperită, răspunderea pentru
riscul creat faţă de mediu şi echilibrul ecologic nu-şi diminuează rolul preventiv-corectiv, pe care
îl vizează răspunderea pentru culpă 3 , poluarea fiind determinată în primul rând de activitatea
generală a unor agenţi economici.

Doctrina4 a evidenţiat avantajele răspunderii civile pentru risc, în materie ecologică, în raport cu
culpa: indemnizarea victimei va avea loc întotdeauna;sunt situaţii în care stabilirea exactă a
autorului prejudiciului este imposibilă, consecinţele produse putându-se agrava în cazul în care
rămân neacoperite;în privinţa poluării este necesar ca dispoziţiile în materie să asigure o reparare
completă, eficientă şi oportună a oricărui prejudiciu adus mediului; este stimulată atitudinea
diligentăşi prudentă de folosire raţională a factorilor de mediu.

Concluzii

Unul din cele mai eficiente procedee de soluţionare a problemelor de ordin major, s-a dovedit
de-a lungul secolelor a fi aplicarea măsurilor de răspundere juridică. Şi in domeniul protecţiei
mediului problema răspunderii juridice şi-a găsit un loc important. Aceasta se manifestă prin
prisma regulilor specifice conform cărora se aplică răspunderea in raporturile de dreptul mediului,
precum şi prin prisma efectelor pe care le produce.
Necesitatea instituirii unui regim specific de răspundere juridică în dreptul mediului este
determinată de cauze concrete. Reglementările din domeniul mediului sunt constituite dintr-un
ansamblu de norme şi proceduri care au ca scop legiferarea protecţiei mediului. Eşecul
conformării faţă de normele şi procedurile in vigoare poate conduce doar la sancţiuni de ordin

3 Mircea Duţu, Tratat de Dreptul mediului, Ed. Economică, 2003, p. 75

4 Mircea Duţu , op. cit., p. 7

6
civil, administrativ sau penal. în schimb, răspunderea juridică în dreptul mediului introduce
suplimentar faţă de reglementările în vigoare în domeniu şi obligativitatea ca potenţialul poluator
să plătească pentru remedierea sau compensarea pagubei provocate mediului. Se pot imagina insă
o serie de cazuri în care remedierea prejudiciului produs nu mai poate fi realizată. Spre exemplu în
cazul unei poluări grave ce are ca rezultat dispariţia totală a unei specii de păsări care trăia doar în
arealul supus poluării, poluatorul nu poate remedia paguba produsă mediului, dar va trebui să
suporte consecinţele juridice ale faptei săvârşite.
Răspunderea juridică diferă în funcţie de gradul de pericol social concret al faptei, aceasta din
urmă putând constitui, potrivit acestui criteriu, infracţiune sau contravenţie, rezultând două
posibile forme ale răspunderii juridice: contravenţională sau penală. Ĩn cazul în care fapta nu se
încadrează ĩn nici una din aceste categorii, dar totuşi a produs un prejudiciu patrimonial, acesta va
fi reparat prin intermediul răspunderii civile.

Bibliografie

1. Anghel D.- Rãspunderea juridica privitoare la protecţia mediului ,Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

7
2. Bãdescu V.- Dreptul mediului - Sisteme de management de mediu ,Editura
C.H Beck, Bucureşti, 2011;

3. Duţu M. - Dreptul internaţional al mediului - Editura Economicã, Bucureşti,

2004;

4. Fãiniş Florin – Dreptul mediului, Editura Pinguin book, Bucureşti, 2005 ;

5. Marinescu Daniela – Tratat de dreptul mediului, Editura ALL BECK,

Bucureşti, 2003.