MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT

CATEDRA DREPT PUBLIC

REFERAT

TACTICA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI:

CONSTATĂRI ŞI PARTICULARITĂŢI

Autor
Munteanu Maria,
gr. 31

Profesor
Golubenco Gheorghe
doctor în drept,
conferenţiar universitar

Chişinău – 2013
Cuprins

Aspecte şi noţiuni introductive privind cercetarea la faţa locului..................................................3

Importanţa cercetării la faţa locului................................................................................................5
Trăsăturile caracteristice ale activităţii de cercetare la faţa locului................................................6
Sarcinile cercetării la faţa locului...................................................................................................7
Etapele şi particularităţile tactice ale cercetării la faţa locului.......................................................8
Pregătirea în vederea cercetării la faţa locului................................................................................9
Efectuarea cercetării propriu-zise la faţa locului...........................................................................11
Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.................................................................................15
Concluzii şi constatări...................................................................................................................16
Bibliografie...................................................................................................................................17

Aspecte şi noţiuni introductive privind cercetarea la faţa locului

2
 Printre activităţile importante care contribuie la realizarea scopului procesului penal, în vederea
aflării adevărului, se numară şi cercetarea la faţa locului. Fară efectuarea la timp şi în mod
corespunzător a acestei activităţi, există oricînd riscul ca în procesul penal ce se desfaşoară,
adevărul să nu poată fi aflat şi pe cale de consecinţă, numeroase infracţiuni să nu fie descoperite
sau să rămînă cu autori neidentificaţi. Cercetarea acestor problematici este vastă şi totodată
deosebit de complexă, comportînd în mod necesar abordarea pluridisciplinară privind elemente
tangenţiale, atît cu dreptul procesual penal cît şi cu criminalistica.
Etimologic, cuvîntul a cerceta provine din latinescul "circitare" şi semnifică a examina, a
observa, a studia, a investiga, a se informa. Importanţa acestui act procedural este relevată prin
obiectul său complex, unde se arată că cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este
necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi
să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă
şi împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea. Nu de puţine ori, această activitate se
prezintă ca unica modalitate de obţinere a probelor şi mijloacelor materiale de probă, cel puţin în
prima fază a cercetărilor.

În doctrină, au fost elaborate mai multe variante de definiţie pentru cercetarea la faţa locului.
Aşadar, voi fi prezenta cîteva definiţii oferite de autorii unor lucrări de Criminalistică, pe care le
consider cele mai reprezentative:
După autorul român V. Bercheşan cercetarea la faţa locului reprezintă o activitate procedurală şi
de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită de către organul de
urmărire penală a locului unde s-a savîrşit fapta penală, căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea,
ridicarea şi examinarea urmelor şi mijloacelor de probă, inclusiv precizarea poziţiei şi stării
acestora, avînd ca scop stabilirea naturii şi împrejurărilor comiterii faptei, precum şi a datelor
necesare identificării făptuitorului. [3, pag. 251]
În opinia profesorului Emilian Stancu cercetarea la faţa locului constituie un procedeu probator,
având drept obiect obţinerea de date privind împrejurările în care a fost săvârşită fapta penală,
descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, precum şi stabilirea stării şi poziţiei
mijloacelor materiale de probă. [6, pag. 307]
Autorul român A. Ciopraga defineşte cercetarea la faţa locului ca fiind una dintre activităţile
procedurale şi de tactică criminalistică ale organului de urmărire penală, ce se realizează, de
obicei, la începutul urmăririi penale, în scopul cunoaşterii nemijlocite a locului faptei, al
descoperirii, fixării, şi ridicării urmelor create cu ocazia săvârşirii infracţiunii, precum şi pentru
ascultarea martorilor, a victimelor sau chiar a făptuitorilor. Deci, prin cercetarea la faţa locului,

3
organul de urmărire penală stabileşte împrejurările în care a fost comisă fapta, identifică pe
făptuitor sau delimitează sfera persoanelor bănuite, adună, conservă, şi examinează probele
materiale descoperite. [4, pag. 315]
În concepţia autorului Mihail Gheorghiţă cercetarea la faţa locului reprezintă o activitate
procesuală şi tactică a ofiţeruui de urmărire penală, ce rezidă în studierea, perceperea, depistarea,
fixarea şi ridicarea nemijlocită a obiectelor, stabilirii stării şi proprietăţii lor, urmelor, indiciilor şi
poziţiei reciproce a acestora, importante pentru cauza cercetată. [5, pag. 5]
Autorul rus Н. П. Яблоков defineşte cercetarea la faţa locului ca fiind o activitate procedurală ,
al cărei obiect îlconstituie percepţia nemijlocită, de către organele judiciare, a locului unde s-a
săvârşit activitatea infracţională, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi a mijloacelor
materiale de probă , în vederea stabilirii naturii şi împrejurărilor comiterii infracţiunilor, a
elementelor care să conducă la identificarea făptuitorului. [7, pag. 388]
Analizând definiţiile expuse, se poate constata că acestea se caracterizează prin aceea că
debutează prin arătarea naturii activităţii, continuă prin descrierea aspectelor ce ţin de esenţa
cercetării la faţa locului şi se încheie, în unele cazuri prin enunţarea scopului desfăşurării.
Rezumînd toate definiţiile expuse de către autorii menţionaţi, se poate releva că cercetarea la
faţa locului se înscrie printre activităţile de bază ce contribuie în mod substanţial la aflarea
adevărului în cauză, activitate ce prezintă o importanţă şi semnificaţie deosebită, de ea depinzînd
inclusiv identificarea autorului infracţiunii precum şi lămurirea problemelor referitoare la faptele
şi împrejurările acesteia.
Sintagma „faţa locului" reprezintă nu numai locul propriu-zis unde s-a comis infracţiunea, ci şi
zonele mai apropiate sau alte locuri, din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile,
comiterea şi urmările faptei, inclusiv căile de acces şi de retragere ale autorului din câmpul
infracţional. Locul săvârşirii faptei este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracţiune
şi la autorul acesteia. Astfel, de modul în care se efectuează întreaga cercetare la faţa locului, de
modul de căutare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale precum şi de modul de fixare a
rezultatelor, va depinde, într-o mare măsură, soluţionarea cazului, identificarea autorului, precum
şi a celorlalţi participanţi la comiterea infracţiunii.
Determinarea sferei de întindere a noţiunii de „faţă a locului” este deosebit de importantă
deoarece, activitatea, în esenţa ei, este circumscrisă şi se desfăşoară în mod obiectiv într-un
perimetru, care trebuie să fie clar determinat. Respectiv, aceasta ar putea constitui un prilej
pentru ca, în măsura în care este efectuată cu neprofesionalism, să apară unele abuzuri şi
încălcări ale drepturilor şi libertăţilor garantate constituţional. Astfel, se impune ca, organul
judiciar, atunci când stabileşte natura şi scopurile activităţii ce urmează să o desfăşoare, să facă o

4
analiză detaliată a condiţiilor şi a limitelor specifice, care circumscriu cercetarea la faţa locului.
[3, pag. 255]
Avînd în vedere atît prevederile legale, cît şi practica judiciară se poate concluziona că locul
săvîrşirii infracţiunii diferă de la caz la caz, în raport cu natura faptei săvîrşite, cu multitudinea
metodelor şi mijloacelor folosite în acest scop precum şi cu urmările activităţii ilicite desfăşurate
de către făptuitor.
Referitor la aceste aspecte, putem afirma că prin “locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege:
 locul propriu-zis al faptei, adică porţiunea de teren în care s-a săvîrşit în mod concret
infracţiunea (de exemplu: terenul sau încăperea de unde s-a furat, unde s-a comis
tâlhăria etc.);
 locul unde s-au produs consecinţele infracţiunii ( de exemplu: locul unde a survenit
moartea, în situaţia în care aceasta nu coincide cu locul unde s-a executat activitatea
materială de ucidere);
 locurile în care s-a valorificat produsul infracţiunii, adică porţiunea de teren sau
încăperea în care se află obiectele ce constituie produsul infracţiunii (de exemplu:
bunurile sustrase vîndute în târguri, oboare, alte locuri publice; bunurile sustrase aflate în
locuinţa unor persoane etc.). [1, pag. 426]
Aşadar, putem remarca că noţiunea de faţa locului nu se identifică întodeauna cu locul săvîrşirii
infracţiunii, noţiunea ,,faţa locului” avînd un sens mult mai larg.

Importanţa cercetării la faţa locului

Importanţa cercetării la faţa locului este subliniată în literatura de specialitate, atît procesual-
penală, cît şi în criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în faţa unui
procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea adevărului.
Se afirmă că cercetarea la faţa locului nu este un simplu act iniţial de urmărire penală, ci o
activitate de maximă importanţă cu caracter imediat şi de neînlocuit, în multe situaţii fiind
aproape imposibil de repetat, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi rezultate. Prin deplasarea imediată
la faţa locului se evită pericolul modificării locului faptei, precum şi dispariţia şi degradarea
urmelor care se pot produce, atît prin acţiunea autorului - care caută să înlăture urmele faptelor
sale, cît şi prin aceea a intervenţiei unor persoane care caută să restabilească ordinea sau să afle
ce s-a întâmplat sau a unor factori neutri (condiţiile meteorologice, caracterul perisabil al unor
urme, în special cele biologice).
Procedeul probator, denumit în art. 118 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova -
cercetarea la faţa locului, cunoscut în legislaţiile occidentale şi ca cercetarea scenei infracţiunii

5
sau ca scena crimei, cum este cazul sistemului judiciar de tip anglo – saxon, reprezintă actul de
debut al investigaţiilor în fapte de periculozitate deosebită precum omuciderile, violurile sau
tîlhăriile soldate cu moartea victimei, distrugerile, catastrofele sau accidentele grave,
infracţiunile din domeniul crimei organizate ş.a.
Aşadar, din cele menţionate, putem afirma că importanţa cercetării la faţa locului rezultă din
următoarele aspecte:
 locul săvârşirii unei fapte este principalul izvor de probe judiciare referitoare la
infracţiunea şi la autorul acesteia;
 urmele ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului permit declanşarea şi orientarea
investigaţiilor, referitoare la fapta comisă şi făptuitor;
 cercetarea la faţa locului determină efectuarea altor activităţi de urmărire penală imediată
ca: percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, examinarea medico-legală a unor
persoane, urmărirea, prinderea şi reţinerea infractorului;
 pe durata efectuării cercetării la faţa locului se pot stabili cauzele care au determinat
comiterea infracţiunii şi condiţiile care au favorizat comiterea ei.

Trăsăturile caracteristice ale activităţii de cercetare la faţa locului

Cercetarea la faţa locului este o activitate iniţială deoarece, efectuată în cadrul urmăririi
penale, se situează la începutul anchetei, ea constituind debutul cercetării infracţiunilor.
Urgenţa, cu care se impune a fi efectuată cercetarea la faţa locului, este determinată de pericolul
modificării stării şi poziţiei urmelor şi mijloacelor materiale de probă, de posibilitatea dispariţiei
sau distrugerii acestora, cu efecte deosebite, ce implică interpretări eronate ale stărilor de fapt,
îngreunarea gestionării activităţii şi, în plan general, a întregii anchete.
Obligativitatea efectuării cercetării la faţa locului este impusă de însăşi raţiunea anchetei penale
Organele judiciare trebuie să manifeste un rol activ, să intervină specializat, atât în considerarea
sarcinilor, pe care le au ca organe calificate ale statului, cât şi în considerarea persoanelor
interesate în cauză. Efectuarea acestei activităţi în mod superficial, ignorând cerinţele de ordin
tactic, regulile de descoperire, relevare, ridicare, etc., pot conduce, în cele din urmă, la
prejudicierea gravă a intereselor persoanelor, la erori judiciare.
Cercetarea la faţa locului este o activitate ce, ca regulă, nu poate fi repetată, datorită intervenţiei
echipei de cercetare în starea iniţială a locului de cercetat, ce suferă, astfel, modificări. Ca
excepţie, în condiţii generate de efectuarea activităţii în mod incomplet, datorită unor condiţii
meteo improprii, datorită neincluderii în cadrul locului de cercetat a tuturor porţiunilor de teren

6
pe care este posibil să se găsească urme de natură a interesa ancheta sau din alte cauze,
cercetarea la faţa locului poate fi repetată.

Cu ocazia cercetării la faţa locului pot fi elucidate următoarele probleme:

– „ce” anume eveniment s-a petrecut;
– „unde” s-a săvârşit fapta şi care este întinderea locului comiterii acesteia;
– „cum” sau în ce mod s-a săvârşit fapta;
– „când” a fost săvârşită infracţiunea (ziua, noaptea, data etc.);
– „cu ce” mijloace, instrumente, substanţe, materiale etc., s-a comis fapta;
– „de ce” s-a săvârşit fapta (ură, gelozie, răzbunare etc.);
– „cine” a săvârşit fapta (una sau mai multe persoane, bărbat sau femeie, persoană minoră sau
majoră, profesie, înălţime etc.).

Sarcinile cercetării la faţa locului

Pe baza unei bogate experienţe practice existente în materie, pot fi scoase în evidenţă
principalele sarcini care revin cercetării la faţa locului, în esenţă acestea fiind următoarele:

 Cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către

instanţa de judecată, a locului în care a fost săvârşită fapta, în vederea stabilirii şi fixării
particularităţilor sale. Contactul direct, nemijlocit, al organului judiciar cu ceea ce este
denumită “scena” sau “ambianţa” locului, serveşte la formarea unei imagini exacte asupra
cadrului în care s-a comis fapta, la determinarea poziţiei şi distanţei dintre obiectele
principale;
 Căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor
materiale de probă. Descoperirea urmelor, urmată de interpretarea lor imediată la faţa
locului, este de natură să ofere indicii, cel puţin cu caracter general, cu privire la natura
faptei şi chiar la persoana autorului;
 Obţinerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la numărul de persoane
care au luat parte la comiterea infracţiunii. Din cercetarea locului faptei se poate deduce
modul în care s-a desfăşurat activitatea infracţională începând din momentul pătrunderii
autorului în câmpul cercetat şi terminînd cu retragerea sa;
 Identificarea eventualilor martori, întrucît în funcţie de condiţiile concrete ale locului şi
momentului săvîrşirii faptei, se poate stabili dacă, şi în ce măsură, activitatea infractorului

7
 putea fi percepută de cineva. Această precizare se impune deoarece nu sunt puţine
cazurile în care sunt găsiţi imediat martori ai evenimentului;
 Luarea unor măsuri de limitare a pagubelor, determinare a cauzelor, condiţiilor şi
împrejurărilor ce au determinat sau favorizat săvârşirea infracţiunii;
 Stabilirea circumstanţelor negative (denumite controversate). Circumstanţele negative
sunt situaţii care demonstrează că, spre exemplu, locul găsirii cadavrului nu este totodată
şi locul faptei. Dacă anchetatorul sau medicul legist nu sesizează aceste situaţii, se poate
ajunge într-un impas.
Astfel, într-un caz, cadavrul victimei - găsit pe calea ferată – prezenta multiple traumatisme,
inclusiv secţionarea, iar în apropierea acestuia s-a găsit un coş răsturnat. Pe baza interpretării
leziunilor şi în contextul tuturor datelor de anchetă, s-a ajuns la concluzia că victima a decedat
ca urmare a unui accindent de cale ferată.
După ceva timp, pe baza unor informaţii din care rezulta o altă situaţie de fapt, cadavrul a fost
exhumat şi s-a efectuat o nouă expretiză medico-legală. De această dată medicul legist a
constatat pe craniul victimei urmele unei lovituri active, produsă probabil de muchia unui
topor.
S-au reluat cercetările şi s-a stabilit că victima a fost ucisă prin lovituri de topor, transportarea
şi aşezarea cadavrului pe calea ferată, ca şi răsturnarea coşului în apropierea acestuia făcîndu-
se în scopul inducerii în eroare a organelor de anchetă.
Dacă s-ar fi efectuat de la început şi examenele histopatologice, s-ar fi stabilit fără dubiu că
secţionarea victimei s-a produs post mortem. [2, pag. 125]

Etapele şi particularităţile tactice ale cercetării la faţa locului

Ca activitate de urmărire penală, cercetarea locului faptei se efectuează în 3 etape succesive:

1. de pregătire;
2. de lucru, sau propriu-zisă, de examinare a locului infracţiunii;
3. de fixare a rezultatelor cercetării ( cunoscută şi sub denumirea de etapă de documentare a
rezultatelor cercetării).

Pregătirea în vederea cercetării la faţa locului

8
 Pregătirea cercetării la faţa locului presupune iniţierea unei serii de măsuri specifice, de către
organul judiciar chemat să efectueze cercetarea – măsuri cunoscute în literatura de specialitate
şi sub denumirea de acţiuni premergătoare sau pregătitoare. În condiţiile specifice cercetării la
faţa locului, pregătirea activităţii presupune parcurgerea a două etape:
 pînă la deplasarea la faţa locului (cunoscută şi sub etapa descinderii)
 după sosirea la faţa locului.
Astfel, este necesară desfăşurarea unor activităţi până la deplasarea la faţa locului, urmând ca
pregătirea să fie definitivată odată cu sosirea echipei la locul faptei. Este relevant de subliniat
faptul că activităţile pregătitoare au fost grupate în două entităţi, din raţiuni ce ţin de
particularităţile fiecăreia dintre ele şi de o anumită ordine cronologică, în care acestea se
desfăşoară. Privită în ansamblu, pregătirea cercetării la faţa locului are un caracter unitar, fiecare
dintre activităţi succedîndu-se într-o ordine logico-operativă, de modul în care se realizează şi
rezultatele uneia depinzând caracteristicile celei ce va urma.
Măsurile pregătitoare efectuate pînă la deplasarea la faţa locului:
a) Recepţionarea, primirea, consemnarea şi verificarea sesizării;
Organele de urmărire penală pot fi sesizate despre savârşirea unei infracţiuni prin oricare din
modurile prevăzute de legea procesual penală – „plângere, denunţ sau din oficiu”. În momentul
primirii sesizării, organul de urmărire penală îşi verifică competenţa (dacă este cazul informează
organul de urmărire penală competent) şi are îndatorirea să întreprindă următoarele activităţi:
- identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul;
- verificarea sesizării care se impune atunci când aceasta s-a facut telefonic de către persoane
necunoscute, pentru a evita deplasările inutile.
b) Asigurarea tehnico-materială, care presupune:
- pregătirea trusei criminalistice universale;
- pregătirea trusei fotografice (aparate foto, filme, filtre, trepied);
- pregătirea laboratorului criminalistic;
- dotarea echipei cu materiale necesare comunicării şi ţinerii legăturii între ei.
Sarcina verificării mijloacelor tehnico-materiale revine atât şefului echipei, cât şi fiecăruia dintre
membrii acesteia, potrivit competenţei.
c) Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la faţa locului.
Atunci când echipa de cercetare a ajuns la faţa locului într-un timp scurt (10-15 min.),şansele de
descoperire a tuturor urmelor infracţiunii sunt mult mai mari, reducându-se posibilitatea
distrugerii acestora.
d) Asigurarea prezenţei specialiştilor, a apărătorului şi a martorilor asistenţi.

9
În cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, prezenţa medicului legist este indispensabilă.
Datele furnizate de acesta sunt de natură să direcţioneze cercetările - pentru elaborarea unor
versiuni, formarea corectă a cercului de bănuiţi şi desfăşurarea operativă a activităţilor de
verificare.
În cazul incendiilor, exploziilor, catastrofelor aeriene, feroviare, maritime sau fluviale,
accidentelor ori catastrofelor miniere etc., specialiştii pot să-şi aducă contribuţia la luarea unor
măsuri de conservare a urmelor, precum şi la lămurirea urgentă a unor împrejurări importante ale
cauzei.
e) atragerea unor persoane necesare pentru examinarea la faţa locului (poliţia de sector, poliţia
criminală, reprezentanţi ai administraţiei agentului economic, victima, persoana bănuită,
reprezentanţii legali ai minorilor etc.). [5, pag. 18]

Măsurile pregătitoare efectuate după sosirea la faţa locului:

a) obţinerea de la persoanele prezente a informaţiilor despre schimbările care au avut loc la faţa
locului din momentul producerii evenimentului pînă la sosirea echipei de cercetare, despre
persoanele care au produs aceste schimbări;
b) identificarea martorilor oculari, a persoanelor suspecte;
c) verificarea eficienţei pazei şi îndepărtarea persoanelor străine;
d) organizarea, în caz de necesitate, a asistenţei medicale pentru victimă;
e) delimitarea corectă a locului de cercetat – această măsură constă în inspectarea teritoriului
pentru a stabili limitele locului în care a avut loc evenimentul, pentru a a evalua volumul de lucru
care trebuie realizat şi a găsi urmele invizibile;
f) chestionarea martorilor oculari, a persoanelor care au descoperit consecinţele evenimentului,
precum şi persoanele care au fost de faţă sau care locuiesc în apropierea locului respectiv;
g) explicaţia dată participanţilor la examinare privind rolurile, drepturile şi obligaţiile lor, precum
şi normele de comportament la faţa locului. [5, pag. 19]

Efectuarea cercetării propriu-zise la faţa locului

10
Fig. 1 - Efectuarea cercetării la faţa locului

Ca metodică tactică generală, această etapă parcurge două faze:

 faza statică
 faza dinamică
Această distincţie între cele două faze ale cercetării are un caracter convenţional, în sensul că nu
trebuie privită ca ceva rigid. În raport cu multitudinea şi diversitatea situaţiilor legate de
împrejurările comiterii faptei pot apărea cazuri când unele activităţi din faza statică se execută în
faza dinamică şi invers.

Faza statică
În faza statică a cercetării se procedează la o examinare atentă a locului faptei, atît în ansamblul
său, cît şi pe zonele mai importante, fără a se aduce nici o modificare acestuia. Această fază
constă în cercetarea, privirea de sinteză a mediului integral care ţine de locul evenimentului
infracţional produs. Obiectele care se află la faţa locului sunt examinate fără a li se schimba
poziţia sau a li se afecta integritatea.
Este relevant de menţionat faptul că cercetarea în faza statică începe de la centru şi continuă
spre marginea locului faptei, sau la obiectul principal cum ar fi de exemplu, corpul victimei,
focarul unui incendiu etc.
Dintre activităţile mai importante desfăşurate în faza statică a cercetării menţionăm
următoarele:
- stabilirea stării poziţiei mijloacelor materiale de probă, a urmelor vizibile, a urmelor materie
ş.a.,aşa cum au fost găsite de echipa de cercetare;
- măsurarea distanţei dintre obiectele principale, dintre acestea şi urme sau locuri de acces,
aspect de natură să servească la clarificarea unor împrejurări ale cauzei;

11
- executarea de fotografii de orientare şi de schiţă;
- determinarea eventualelor modificări survenite anterior sosirii echipei de cercetare.

O problemă specifică acestei faze o constituie folosirea câinelui de urmărire pentru prelucrarea
urmei de miros uman. Descoperirea şi prelucrarea urmelor olfactive se face cu ajutorul câinilor
de urmărire. Spre deosebire de om, un câine poate selecta o urmă de miros din alte 200,
explicaţia constînd în aceea că el dispune de un numar de celule olfactive de peste de 30 de ori
mai mare. Descoperirea urmelor olfactive constituie una din sarcinile grele ale organului judiciar
în procesul cercetarii la fata locului. Greutatea acestei sarcini este determinată de durata scurtă de
existenţa a acestor urme, de numeroasele posibilităţi obiective de a fi distruse, precum şi de
capacitatea limitată de a fi percepute.
Din coroborarea rezultatelor acestor prime investigaţii cu elementele deduse din modificările
aspectului normal al locului faptei şi consecinţele propriu-zise ale actului infracţional, pot fi
obţinute date importante referitoare la natura faptei, la timpul şi împrejurările în care a fost
savârşită şi chiar la făptuitor. [4, pag. 67]
De exemplu, în cercetarea unei morţi violente, a fost descoperit cadavrul unui bărbat, de vîrstă
mijlocie, cîntărind cca.90 kg, spînzurat într-un pod. Mobila din încăperea în care locuia singur
era în acea neorînduială specifică luptei dintre mai multe persoane, iar în bucătărie erau începute
pregătirile de servire a mesei. Prima ipoteză formulată pe baza acestor date iniţiale a fost
formulată în sensul că fapta a fost săvîrşită de cel puţin două personae şi că nu poate fi vorba de
o sinucidere.
După finalizarea cercetării în faza statică, ofiţerul de urmărire penală începe cercetarea detaliată
în faza dinamică.

Faza dinamică
Faza dinamică este cea mai complexă şi laborioasă etapă a cercetării la faţa locului, întrucît
presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi folosirea
integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice aflate la dispoziţia lor. Acest moment al
cercetării persupune:
- examinarea completă şi minuţioasă a corpului victimelor, a fiecărui obiect presupus purtător de
urme sau care a servit la savârşirea infracţiunii, fiind permisă atingerea sau schimbarea poziţiei
lor.
- selectarea obiectelor pe care sunt depistate urme, ridicarea amprentelor ce nu pot fi luate, în
cazuri necesare, scoaterea copiilor de pe aestea;
- verificarea de date ale cercetării generale în faza statică;

12
- executarea fotografiilor de nod (fig. 2) şi de detaliu (fig. 3, 4) şi înregistrărilor video, a
măsurătorilor fotografice bidimensionale, se finalizează schiţa locului faptei şi se începe
redactarea procesului verbal;
- se iau primele declaraţii martorilor şi victimei, inclusiv persoanelor suspecte. Declaraţiile vor
fi luate fireşte separat, fără a se face aprecieri din partea organului judiciar, fără a se influenţa
persoanele ascultate într-un anumit mod, respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice
fazei de anchetă;
- clarificarea împrejurărilor negative determinate de neconcordanţa dintre situaţia de fapt şi
evenimentul presupus că s-ar fi produs, de absenţa unor urme sau obiecte care, în mod normal ar
fi trebuit să existe la faţa locului. [5, pag. 20]

Fig. 2 – Fotografia obiectelor principale - cuţitul folosit de făptuitor în timpul săvîrşirii omorului

Fig. 3 - Fotografie de detaliu a urmelor de sînge. Fig. 4 – Fotografie de detaliu a urmelor de saliva prelevate pe ţigări

Criminalistica oferă trei moduri de cercetare la faţa locului, care pot fi utilizate izolat sau
combinat: concentric, excentric şi frontal.

13
Modul concentric prevede cercetarea la faţa locului faptei de la periferie spre centru, după acele
ceasornicului, ajungînd la obiectul cel mai important – cadavrul, seiful spart etc. ori punctul
iniţial al faptei.
Modul excentric, sau modul ”spiralei ce se desface”, desemnează cercetarea locului incidentului
de la centru spre periferie, pornind de la locul faptei: cadavrul, epicentrul exploziei, incendiu,
contra acelor ceasornicului, spre periferie.
Modul frontal presupune cercetarea liniară a suprafeţelor locului incidentului de la o graniţă
iniţială determinată drept pînă la altă graniţă opusă.
Nu există indicaţii stricte privind aplicarea în cercetare a unui mod anume. Determinarea
modului respectiv de utilizare se soluţionează în fiecare caz concret de către ofiţerul de urmărire
penală în funcţie de circumstanţele dictate în cazul concret.
În afară de modurile de cercetare la faţa locului, literature juridică mai oferă explicaţii şi asupra
metodelor cercetării. Astfel, sunt cunoscute metodele subiectivă şi obiectivă.
La efectuarea cercetării la faţa locului prin metoda subiectivă, ofiţerul de urmărire penală parcă
ar merge pe calea deplasării infractorului – subiect al infracţiunii (de aici şi denumirea metodei
subiective) în acet caz rămînînd în afara atenţiei schimbările din mediul în care a fost comisă
infracţiunea şi care nu sunt legate nemijlocit de acţiunile infractorului. Într-o accepţiune mai
simplă, metoda subiectivă este cercetarea selectivă a unor elemente aparte la faţa locului.
Cercetarea la faţa locului prin metoda obiectivă prevede cercetarea locului faptei în întregime,
adică cercetarea compactă a tuturor elementelor de la faţa locului. Anume în raport cu această
metodă, modurile de cercetare exprimă succesiunea examinării obiectelor la faţa locului. [5, pag
21]
Autorii români prevăd şi o a treia metodă, şi anume metoda combinată, adică folosirea pe
parcursul cercetării atît a metodei subiective, cît şi a celei obiective, trecîndu-se de la una la alta,
în raport cu particularităţile cauzei şi diferitele metode ale cercetării. Criminalistica dă preferinţă
metodei obiective întrucît anume ea asigură completarea examinării. [3, pag. 55]

Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului

Principalul mijloc de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului îl constituie procesul-verbal

de cercetare la faţa locului, la care se anexează schiţe, desene, fotografii, benzile videomagnetice.
Din punctul de vedere al anchetei, procesul-verbal de cercetare la faţa locului este un mijloc de
probă cu semnificaţie majoră în soluţionarea cauzei, constituindu-se, în acelaşi timp, şi ca o
dovadă de natură a demonstra îndeplinirea tuturor dispoziţiilor legale, în cea ce priveşte

14
desfăşurarea cercetării la faţa locului. Acesta trebuie să reprezinte o reproducere fidelă a întregii
activităţi desfăşurate, un inventar şi, nu numai, al tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de
probă descoperite. [4, pag. 77]
Importanţa consemnării fidele a rezultatelor cercetării la faţa locului aduce permanent în
actualitate aprecierea lui Hanns Gross, care afirma cu privire la procesul- verbal de cercetare la
faţa locului că: ”… este piatra de încercare pentru judecătorul de instrucţie, în nici o împrejurare
el nu-şi manifestă mai bine îndemnarea, limpezimea vederii, logica raţionamentului, energia
metodică şi conştientă al scopului pe care îl urmăreşte.” [1, pag. 434]
Aşa cum rezultă şi din dispoziţiile procesual penale, procesul-verbal de ceretare la faţa locului
trebuie să întrunească anumite cerinţe:
a) Procesul-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să fie complet, în sensul că trebuie să
cuprindă toate constatările făcute, descrierea amănunţită a situaţiei de fapt, a locului faptei, a
urmelor biologice şi nebiologice găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi
stării celorlalte mijloace de probă;
b) Procesul-verbal trebuie să aibă un caracter obiectiv, în sensul că el trebuie să reflecte cît mai
fidel locul faptei cum a fost găsit de echipa de cercetare;
c) În procesul-verbal vor fi consemnate cele constatate la locul faptei şi nu deducţii, supoziţii
sau opinii ale membrilor echipei de cercetare;
d) Procesul-verbal trebuie să se caracterizeze prin precizie şi clariate. Astfel, urmele, mjloacele
materiale de probă şi alte obiecte ridicatul iărimiinate vor fi descries detaliat sub aspectul
mărimii, plasamentului, culorii şi a particularităţilor de identificare;
e) Procesul-verbal trebuie să fie succinct, în el fiind prezentate într-o formă concentrată toate
activităţile desfăşurate, ordinea în care au fost efectuate fără surplus de detalii. [1, pag. 435]

Schiţa locului faptei

Schiţa locului faptei, denumită şi plan-schiţă sau desen schiţă,(fig. 5, 6) este destinată fixării şi
prezentării în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt dispuse, în plan, obiectele şi
urmele infracţiunii, precum şi a distanţelor sau a raportului de poziţie dintre acestea. Principalul
rol al schiţei locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai apropiate de
realitate asupra scenei infracţiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul verbalsă fie clar
înţelese.
 Planul schiţă, executat la scară, în care sunt respectate riguros proporţiile dintre
dimensiunile reale ale suprafeţelor, distanţelor etc. Scara la care se ridică se efectuează
în funcţie de suprafaţa şi de natura locului faptei. De exemplu, în cazul încăperilor, în

15
 general al locurilor închise, scara poate fi de 1/50 sau 1/100, iar în locurile deschise,
scara poate depăşi 1/500.
 Desenul schiţă , se realizează de regulă, printr-o simplă desenare a locului faptei fără să
se respecte cu rigurozitate proporţiile dintre dimensiunile reale şi reprezentările grafice,
însă tot pe baza măsurătorilor executate la faţa locului şi prezentate în schiţă.

Fig. 5 - Schita simplă a locului faptei Fig.6 Schiţa locului faptei în interiorul unei locuinţe

Concluzii şi constatări
În opinia mea, cercetarea la faţa locului are o importanţă vitală în ancheta penală deoarece este
singura modalitate de obţinere a probelor în faza incipientă a cercetărilor. Lipsa unei cercetari la
faţa locului ar priva ancheta penală de unele informaţii “cheie”, relevante pentru soluţionarea cu
succes a cauzelor penale şi în final, pentru stabilirea adevărului.

Avînd în vedere faptul că cercetarea la faţa locului este o activitate cu o natură complexă,
procesuală şi de tactică criminalistică, se poate afirma cu certitudine că poate fi dispusă şi
efectuată atît de către organele de anchetă cît şi de către instanţa de judecată.

În contextul celor expuse şi constatate, consider că cercetarea la faţa locului este o

activitate complexă, de durată, care solicită exactitate, calm, perseverentă, prudenţă,
eforturi şi, uneori, chiar sacrificii, pentru realizarea scopului pe care îl urmăreşte.

Bibliografie
1. Alecu Gh. Criminalistică, Constanţa: Ed. Ovidius University Press, 2004. 934 p.

16
2. Argeşanu I. Criminalistica în acţiune. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2001. 325 p.

3. Bercheşan V. Tratat de criminalistică. Bucureşti: Ed. Actami, 2001. 643 p.

4. Ciopraga A. Tratat de Tactică Criminalistică. Iaşi: Ed. Gama, 1996. 98 p.

5. Gheorgiţă M. Tactica ceretării la faţa locului. Chişinău: Ed. Angela Levinţa, 2004. 72 p.

6. Stancu E. Tratat de Criminalistică. Bucureşti: Ed. Universul Juridic, 2002. 756 p.

7. Яблоков Н. П. Криминалистика. Москва: Юристъ, 2001. 718 с.

17