Sunteți pe pagina 1din 28

[Type text]

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)

18 iulie 2013(*)

„Cerere de decizie preliminară – Agricultură – Organizarea comună a piețelor – Regulamentul


(CEE) nr. 3665/87 – Restituiri la export – Deturnarea mărfii destinate exportului – Obligație de
rambursare de către exportator – Lipsa comunicării de către autoritățile competente a
informațiilor referitoare la credibilitatea cocontractantului, bănuit de fraudă – Caz de forță
majoră – Inexistență”

În cauza C-99/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de
tribunal de première instance de Bruxelles (Belgia), prin decizia din 9 februarie 2012, primită
de Curte la 24 februarie 2012, în procedura

Eurofit SA

împotriva

Bureau d’intervention et de restitution belge (BIRB),

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din doamna M. Berger, președinte de cameră, domnii E. Levits și J.-J. Kasel
(raportor), judecători,

avocat general: doamna V. Trstenjak,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru Eurofit SA, de S. Woog, avocate;

– pentru guvernul belgian, de M. Jacobs și de J.-C. Halleux, în calitate de agenți, asistați


de B. De Moor și de V. van Steenkiste, avocats;

– pentru Comisia Europeană, de B. Burggraaf și de D. Triantafyllou, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului
general,

pronunță prezenta

Hotărâre
[Type text]

1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea noțiunii de forță majoră în sensul


Regulamentului (CEE) nr. 3665/87 al Comisiei din 27 noiembrie 1987 de stabilire a normelor
comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole (JO L 351,
p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2945/94 al Comisiei din 2
decembrie 1994 (JO L 310, p. 57, denumit în continuare „Regulamentul nr. 3665/87”).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Eurofit SA (denumită în continuare
„Eurofit”), pe de o parte, și Bureau d’intervention et de restitution belge (BIRB), pe de altă
parte, cu privire la rambursarea unor restituiri la export acordate acestei societăți în temeiul
unor documente falsificate.

Cadrul juridic

3 Primul și al doilea considerent ale Regulamentului nr. 2945/94 au următorul cuprins:

„întrucât reglementările comunitare în vigoare prevăd acordarea restituirii la export doar pe


baza criteriilor obiective, în special legate de cantitatea, natura și caracteristicile produsului
exportat și destinația sa geografică; întrucât în lumina experienței dobândite trebuie
intensificate măsurile de combatere a încălcărilor și îndeosebi a fraudei în detrimentul bugetului
comunitar; întrucât, în acest scop, trebuie stabilite măsuri pentru recuperarea sumelor plătite
fără just temei și sancțiuni pentru încurajarea respectării reglementărilor comunitare de către
exportatori.

întrucât trebuie aplicate sancțiuni indiferent de latura subiectivă a neregulii, pentru asigurarea
funcționării corecte a sistemului de restituiri la export; întrucât este indicat totuși să se renunțe
la sancțiuni în unele cazuri, în special atunci când este vorba cu certitudine de o eroare, aspect
recunoscut de autoritățile competente, și să se aplice sancțiuni mai aspre în cazurile acțiunilor
intenționate” [traducere neoficială].

4 Regulamentul nr. 3665/87 prevede posibilitatea ca operatorii care exportă carne de vită în
afara teritoriului Uniunii Europene să beneficieze de restituiri la export.

5 Articolul 5 din Regulamentul nr. 3665/87 prevedea:

„(1) Achitarea restituirii diferențiate sau nediferențiate este subordonată, în plus față de
condiția ca produsul să fi părăsit teritoriul vamal al Comunității, condiției ca produsul să fi fost
importat, cu excepția situației în care a dispărut în tranzit ca urmare a unei situații de forță
majoră, într-o țară terță și, după caz, într-o țară terță determinată în termen de 12 luni de la
data acceptării declarației de export:

[…]

(3) În cazul în care produsul, după părăsirea teritoriului vamal al Comunității, dispare în
tranzit ca urmare a unei situații de forță majoră,

– în cazul unei restituiri diferențiate, este achitată partea de restituire stabilită în


conformitate cu articolul 20;

– în cazul unei restituiri nediferențiate, este achitată integral restituirea.” [traducere


neoficială]

6 Articolul 11 alineatul (1) din același regulament prevedea:

„În cazul în care se constată că un exportator, în scopul obținerii unei restituiri la export, a
solicitat o restituire care o depășește pe cea aplicabilă, restituirea datorată pentru exportul
respectiv este aceea aplicabilă produsului exportat redusă cu:
[Type text]

(a) jumătate din diferența dintre restituirea solicitată și cea aplicabilă exportului efectiv
realizat;

(b) de două ori diferența dintre restituirea solicitată și cea aplicabilă, în cazul în care
exportatorul oferă informații false în mod intenționat.

[…]

Penalizarea prevăzută la litera (a) nu se aplică:

– în cazuri de forță majoră;

– în anumite cazuri excepționale, caracterizate prin împrejurări care nu pot fi controlate de


exportator și care intervin ulterior acceptării de către autoritățile competente a
declarației de export sau a declarației de plată și cu condiția ca, imediat după constatarea
acestor împrejurări și în termenul prevăzut la articolul 47 alineatul (2), exportatorul să
notifice autoritățile competente, cu excepția situației în care acestea au stabilit deja că
restituirea solicitată este incorectă;

– în cazul unor erori evidente în privința restituirilor solicitate, recunoscute de autoritățile


competente;

[…]

Atunci când reducerea prevăzută la literele (a) și (b) are ca rezultat o sumă negativă,
exportatorul plătește respectiva sumă negativă.

[…]” [traducere neoficială]

Litigiul principal și întrebarea preliminară

7 Eurofit este o societate belgiană care își desfășoară activitatea în sectorul prelucrării laptelui și
al exportului de produse lactate în țări terțe.

8 În luna iulie 1996, Eurofit a exportat unt în Albania, prin Italia. Marfa trebuia să fie
transportată cu camionul până la Bari (Italia), apoi cu vaporul până în Albania.

9 Intermediarul italian însărcinat cu efectuarea exportului era societatea italiană Di Fenza & Figli
(denumită în continuare „Di Fenza”). Plata mărfii trebuia să fie efectuată înaintea livrării, iar
cuantumul restituirii trebuia să fie acoperit printr-o garanție bancară.

10 Prima livrare a dat naștere unor suspiciuni cu privire la credibilitatea intermediarului. Astfel,
marfa a fost deturnată spre Napoli (Italia), locul depozitării nu era cunoscut și nu exista nicio
legătură navală între acest oraș și Albania.

11 În urma contactării autorităților consulare belgiene la Napoli, Eurofit a decis să repatrieze


camionul cu marfă și a informat BIRB în legătură cu această decizie.

12 După ce a primit asigurări de la intermediarul menționat, Eurofit a trimis un nou camion de 22


de tone de unt. Acesta din urmă a ajuns la Bari la 14 august 1996.

13 La 10 septembrie 1996, BIRB a confirmat societății Eurofit primirea documentului T5 prevăzut


cu ștampilele necesare provenind de la autoritățile competente și a procedat la achitarea primei
restituiri la export în valoare de 1 521 670 BEF.
[Type text]

14 În plus, Eurofit a primit de la Di Fenza un document al Ministerului de Finanțe italian adresat


BIRB, precum și un document de punere în circulație în Albania a mărfii exportate.

15 La 26 septembrie 1996, Eurofit a efectuat o a doua livrare, plătită în numerar de Di Fenza.


Cecul emis drept garanție a restituirii s-a dovedit însă a fi fără acoperire.

16 La 31 octombrie 1996, BIRB a confirmat primirea documentului T5 aferent acestei a doua


livrări.

17 Astfel, în cursul lunilor iulie-noiembrie 1996, Eurofit a trimis în total zece camioane, fiecare
transportând 22 de tone de unt.

18 Această societate a încasat din partea BIRB, pentru livrarea primelor cinci camioane, precum și
pentru livrarea celui de al șaptelea camion, restituiri la export în cuantum de 9 266 133 BEF
(229 701,44 euro).

19 În schimb, BIRB a blocat plățile aferente mărfii transportate cu al șaselea, cu al nouălea și cu


al zecelea camion.

20 În ceea ce privește al optulea camion, care fusese confiscat de autoritățile italiene, Eurofit a
depus o plângere la organele judiciare italiene competente împotriva domnului Di Fenza. În
2003, acesta din urmă a fost condamnat penal pentru falsificarea documentelor T1 și T5.

21 Ulterior, s-a dovedit că întreaga marfă exportată nu părăsise niciodată, după toate
probabilitățile, teritoriul Uniunii și că documentele de transport trimise BIRB erau falsuri.

22 La 10 martie 1998, BIRB a solicitat Eurofit rambursarea restituirilor plătite fără just temei,
majorate cu sumele corespunzătoare penalizării prevăzute la articolul 11 alineatul (1) din
Regulamentul nr. 3665/87, însă a renunțat ulterior să solicite cuantumul corespunzător acestei
penalizări.

23 În luna iulie 1999, Eurofit a propus să ramburseze către BRIB restituirile pe care le primise,
precizând, cu toate acestea, că această plată nu afectează dreptul său de a-l chema în judecată
pe acesta din urmă.

24 În luna septembrie 2001, Eurofit a chemat în judecată BIRB la instanța de trimitere pentru a
obține obligarea acestuia din urmă la rambursarea restituirilor menționate, în cuantum de
229 701,43 euro, precum și la plata restituirilor datorate pentru al șaselea, al optulea, al
nouălea și al zecelea camion, în cuantum de 164 299,79 euro. În plus, Eurofit a solicitat să fie
exonerată de plata penalităților pentru neutilizarea licențelor de export.

25 Cererea Eurofit este întemeiată pe principiul excepției privind forța majoră în sensul
Regulamentului nr. 3665/87, noțiune care s-ar caracteriza prin existența unor împrejurări
străine exportatorului, neobișnuite și imprevizibile, ale căror consecințe nu pot fi evitate, în
pofida diligenței manifestate.

26 Deși Eurofit admite că simplele malversații săvârșite de cocontractantul său, și anume Di


Fenza, nu pot constitui un caz de forță majoră, întrucât alegerea cocontractantului este
considerată un risc care intră în sfera operatorului economic, aceasta arată, întemeindu-se pe
Hotărârea din 7 septembrie 1999, De Haan (C-61/98, Rec., p. I-5003), că, în speță, având în
vedere că autoritățile naționale au împiedicat-o, prin atitudinea lor, să își facă o idee corectă cu
privire la riscurile asumate în cadrul operațiunii respective și nu au descurajat-o să inițieze și
nici să își continue exporturile în cauză, ar putea să beneficieze de excepția privind forța
majoră.
[Type text]

27 BIRB contestă existența oricărei nereguli care i-ar fi imputabilă și apreciază, dimpotrivă, că
Eurofit nu a depus toate diligențele necesare pentru a evita prejudiciul suferit. În ceea ce
privește Hotărârea De Haan, citată anterior, BIRB consideră aceasta a fost pronunțată în cadrul
unei reglementări diferite de cea aplicabilă în litigiul principal și că nu poate fi, așadar,
transpusă în cazul dispozițiilor din Regulamentul nr. 3665/87.

28 În ceea ce privește argumentarea BIRB în sensul că nu ar fi comis nicio neregulă, instanța de


trimitere observă că excepția privind forța majoră invocată de Eurofit nu este asimilabilă
conceptului de neregulă săvârșită de autoritățile naționale competente. În schimb, apreciază că
faptul că acestea din urmă, în caz că era necesar, nu au informat Eurofit în mod deliberat în
legătură cu elemente referitoare la exporturile sale, precum și faptul că nu au procedat la
verificarea documentelor vamale, chiar dacă o astfel de abținere era justificată de existența
unei anchete penale în curs, par relevante în aprecierea noțiunii de forță majoră, întrucât
aprecierea de către Eurofit a credibilității cocontractantului său a fost denaturată.

29 În aceste condiții, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze


Curții următoarea întrebare preliminară:

„Se poate considera că este vorba despre un caz de forță majoră, în sensul Regulamentului
[nr. ] 3665/87 privind normele comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru
produsele agricole, în cazul în care autoritățile competente se abțin să furnizeze informații
solicitate sau comunică în mod intenționat informații eronate unui operator economic,
denaturând aprecierea sa cu privire la credibilitatea unui cocontractant în legătură cu care
există o bănuială de fraudă?”

Cu privire la întrebarea preliminară

30 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească


dacă dispozițiile Regulamentului nr. 3665/87 trebuie interpretate în sensul că omisiunea
autorităților naționale competente de a informa exportatorul cu privire la existența unui risc de
fraudă săvârșită de cocontractantul acestuia din urmă constituie un caz de forță majoră în
sensul acestui regulament.

31 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, noțiunea
de forță majoră trebuie să fie înțeleasă în sensul de împrejurări străine celui care le invocă,
neobișnuite și imprevizibile, ale căror consecințe nu ar fi putut să fie evitate, în pofida diligenței
manifestate (Hotărârea din 5 februarie 1987, Denkavit België, 145/85, Rec., p. 565, punctul
11, Hotărârea din 5 octombrie 2006, Comisia/Belgia, C-377/03, Rec., p. I-9733, punctul 95,
precum și Hotărârea din 18 martie 2010, SGS Belgium și alții, C-218/09, Rep., p. I-2373,
punctul 44).

32 Întrucât noțiunea de forță majoră nu are un conținut identic în diferitele domenii de aplicare
ale dreptului Uniunii, semnificația sa trebuie să fie determinată în funcție de cadrul legal în care
este destinată a-și produce efectele (a se vedea în special Hotărârea din 7 decembrie 1993,
Huygen și alții, C-12/92, Rec., p. I-6381, punctul 30, Hotărârea din 13 octombrie 1993, An
Bord Bainne Co-operative și Compagnie Inter-Agra, C-124/92, Rec., p. I-5061, punctul 10,
precum și Hotărârea SGS Belgium și alții, citată anterior, punctul 45).

33 În ceea ce privește Regulamentul nr. 3665/87, trebuie arătat că articolele 5 și 11 din acesta,
referitoare la condițiile de plată a restituirii, precum și la recuperarea sumelor plătite fără just
temei și la sancțiunile aplicabile, se referă în mod explicit la cazurile de forță majoră.

34 Aceste dispoziții au rolul de a preciza și de a limita efectele forței majore în materie de


restituiri la export (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 septembrie 1998, First City
Trading și alții, C-263/97, Rec., p. I-5537, punctul 41).
[Type text]

35 În primul rând, în ceea ce privește articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul
nr. 3665/87, achitarea restituirii este subordonată, în plus față de condiția potrivit căreia
produsul trebuie să fi părăsit teritoriul vamal al Uniunii, condiției ca produsul să fi fost importat
în țara terță de export (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior First City Trading și
alții, punctul 27, precum și SGS Belgium și alții, punctul 40). Astfel, reglementarea Uniunii, în
varianta în vigoare la data faptelor din litigiul principal, prevede acordarea restituirii la export
doar pe baza criteriilor obiective, în special legate de cantitatea, natura și caracteristicile
produsului exportat și de destinația sa geografică (Hotărârea din 11 iulie 2002, Käserei
Champignon Hofmeister, C-210/00, Rec., p. I-6453, punctul 40).

36 Prin derogare de la acest principiu, articolul 5 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87
prevede că achitarea unei restituiri este totuși asigurată în cazul în care produsul, după
părăsirea teritoriului vamal al Uniunii, dispare în tranzit ca urmare a unei situații de forță
majoră, astfel încât nu poate să fie pus în consum în țara terță de export (Hotărârea SGS
Belgium și alții, citată anterior, punctul 43).

37 Întrucât articolul 5 alineatul (3) menționat constituie o excepție de la regimul normal de


restituiri la export, trebuie să fie de strictă interpretare. Dat fiind că existența unui caz de forță
majoră este o condiție sine qua non pentru a se putea pretinde achitarea unor restituiri pentru
mărfuri exportate care nu au fost puse în consum în țara terță de export, rezultă că această
noțiune trebuie interpretată astfel încât numărul de cazuri care pot beneficia de o asemenea
achitare să rămână limitat (Hotărârea SGS Belgium și alții, citată anterior, punctul 46, precum
și prin analogie Hotărârea din 20 noiembrie 2008, Heuschen & Schrouff Oriëntal Foods
Trading/Comisia, C-38/07 P, Rep., p. I-8599, punctul 60).

38 În al doilea rând, în ceea ce privește articolul 11 din Regulamentul nr. 3665/87, din primul și
din al doilea considerent ale Regulamentului nr. 2945/94 rezultă că, în lumina experienței
dobândite, trebuie intensificate măsurile de combatere a încălcărilor și îndeosebi a fraudei în
detrimentul bugetului Uniunii și, în acest scop, trebuie stabilite măsuri pentru recuperarea
sumelor plătite fără just temei și sancțiuni, aspectul subiectiv al neregulii săvârșite fiind lipsit
de relevanță în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea Käserei Champignon
Hofmeister, citată anterior, punctele 40 și 60). Astfel, potrivit acestui articol 11, exportatorul
răspunde pentru exactitatea declarației sale, putând fi aplicate sancțiuni, ținând seama tocmai
de rolul acestuia în calitate de ultim intervenient în lanțul de producție, de prelucrare și de
export al produselor agricole (a se vedea în acest sens Hotărârea Käserei Champignon
Hofmeister, citată anterior, punctele 62 și 81).

39 În ceea ce privește penalitatea aplicabilă, articolul 11 alineatul (1) primul paragraf literele (a)
și (b) din Regulamentul nr. 3665/87 prevede că, în cazul în care un exportator a solicitat o
restituire care o depășește pe cea aplicabilă produsului efectiv exportat, aceasta va fi redusă fie
cu jumătate din diferența dintre restituirea solicitată și cea aplicabilă exportului efectiv realizat,
fie cu o valoare egală cu de două ori diferența dintre restituirea solicitată și cea aplicabilă, în
cazul în care se constată că exportatorul oferă informații false în mod intenționat.

40 În consecință, numai nivelul penalității este cel care crește dacă fapta este săvârșită cu
intenție, iar penalitatea prevăzută la articolul 11 alineatul (1) primul paragraf litera (a) este
aplicabilă chiar și atunci când exportatorul nu a săvârșit o neregulă. În această ultimă ipoteză,
numai în cazurile enumerate limitativ la al treilea paragraf al alineatului (1) menționat nu este
aplicabilă penalitatea prevăzută la primul paragraf al acestuia (Hotărârea din 24 aprilie 2008,
AOB Reuter, C-143/07, Rep., p. I-3171, punctul 17).

41 Printre excepțiile enumerate la articolul 11 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul
nr. 3665/87 figurează, între altele, cazul de forță majoră, anumite cazuri excepționale
caracterizate prin împrejurări care nu pot fi controlate de exportator, precum și cazul unor erori
evidente în privința restituirilor solicitate, recunoscute de autoritățile competente.
[Type text]

42 Cu toate acestea, trebuie amintit că dispozițiile menționate scutesc exportatorii doar de plata
penalităților, nu și de rambursarea restituirilor primite în avans (a se vedea în acest sens
Hotărârea First City Trading și alții, citată anterior, punctul 46).

43 Curtea a statuat în această privință că în lista exhaustivă cuprinsă la articolul 11 alineatul (1)
al treilea paragraf din Regulamentul nr. 3665/87 nu se poate adăuga un nou caz de exonerare,
întemeiat în special pe lipsa comportamentului ilicit al exportatorului. Astfel, chiar dacă
neregula sau eroarea comisă de un cocontractant al acestuia din urmă pot constitui o
circumstanță care nu poate fi controlată de exportator, totuși acestea sunt specifice riscului
comercial obișnuit și nu pot fi considerate imprevizibile în cadrul tranzacțiilor comerciale.
Exportatorul are libertatea alegerii cocontractanților și are obligația de a-și lua măsurile de
precauție adecvate fie prin includerea unor clauze în acest sens în contractele pe care le încheie
cu aceștia din urmă, fie prin încheierea unei asigurări specifice (a se vedea în acest sens
Hotărârea citată anterior Käserei Champignon Hofmeister, punctul 80 și jurisprudența citată,
precum și Hotărârea AOB Reuter, punctul 36).

44 În speță, este necesar să se observe că faptele în discuție în litigiul principal nu pot constitui
un caz de forță majoră în sensul articolului 5 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87.

45 Astfel, nu se poate considera că marfa în discuție, care, astfel cum reiese din decizia de
trimitere, după toate probabilitățile, nu a părăsit niciodată teritoriul Uniunii, a dispărut în cursul
transportului, în sensul articolului 5 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87.

46 În plus, Eurofit nu poate invoca excepția privind forța majoră prevăzută la articolul 11 alineatul
(1) al treilea paragraf prima liniuță din Regulamentul nr. 3665/87. Astfel, nu se contestă că
cocontractantul societății Eurofit a fost condamnat penal pentru falsificarea unor documente
aferente restituirilor la export. Conform jurisprudenței menționate la punctul 43 din prezenta
hotărâre, o astfel de împrejurare este specifică riscului comercial obișnuit în cadrul tranzacțiilor
comerciale și, în consecință, nu poate fi considerată imprevizibilă în relațiile contractuale
stabilite cu ocazia unui export care beneficiază de o restituire.

47 De altfel, trebuie să se constate că, deși comportamentul unei administrații vamale, precum
cel imputat BIRB în cauza principală, care constă în netransmiterea unor informații
exportatorului ori în transmiterea deliberată a unor informații eronate poate fi luat în
considerare în aprecierea anumitor cazuri excepționale în sensul articolului 11 alineatul (1) al
treilea paragraf a doua liniuță din Regulamentul nr. 3665/87, cu toate acestea, un astfel de
comportament nu poate să scutească exportatorul în discuție de obligația sa de rambursare a
restituirilor primite fără just temei (a se vedea prin analogie Hotărârea Heuschen & Schrouff
Oriëntal Foods Trading/Comisia, citată anterior, punctul 65).

48 Această concluzie nu este repusă în discuție de Hotărârea De Haan, citată anterior. Astfel, pe
de o parte, Curtea a considerat, la punctul 32 al acestei hotărâri, că nevoile unei anchete
destinate să identifice și să prindă autorii și complicii unei fraude săvârșite sau care urmează să
fie săvârșită pot să justifice în mod legitim omisiunea deliberată de a informa, în tot sau în
parte, operatorul economic în cauză. Pe de altă parte, Curtea a statuat, la punctele 53 și 54 din
aceeași hotărâre, că nevoile unei astfel de anchete, în lipsa oricărei manevre ori neglijențe
imputabile persoanei impozabile și pentru motive de echitate, pot constitui o situație particulară
în lumina legislației aplicabile faptelor în discuție în această cauză, și anume articolul 13
alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 1430/79 al Consiliului din 2 iulie 1979 privind
rambursarea sau remiterea drepturilor de import sau de export (JO L 175, p. 1), astfel cum a
fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 3069/86 al Consiliului din 7 octombrie 1986 (JO
L 286, p. 1).

49 Având în vedere toate considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la întrebarea


formulată că omisiunea autorităților vamale competente de a informa exportatorul cu privire la
existența unui risc de fraudă din partea cocontractantului acestuia din urmă nu constituie un
caz de forță majoră în sensul dispozițiilor Regulamentului nr. 3665/87 și în special al articolului
[Type text]

11 alineatul (1) al treilea paragraf prima liniuță din acest regulament. Deși o astfel de omisiune
poate constitui un caz excepțional în sensul articolului 11 alineatul (1) al treilea paragraf a doua
liniuță din Regulamentul nr. 3665/87, totuși ea nu poate să scutească exportatorul de obligația
de a rambursa restituirile la export primite fără just temei, acesta din urmă fiind scutit doar de
plata penalităților datorate în temeiul aceluiași articol 11.

Cu privire la cheltuielile de judecată

50 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit
la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de
judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților
menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

Omisiunea autorităților vamale competente de a informa exportatorul cu privire la


existența unui risc de fraudă din partea cocontractantului acestuia din urmă nu
constituie un caz de forță majoră în sensul dispozițiilor Regulamentului (CEE)
nr. 3665/87 al Comisiei din 27 noiembrie 1987 de stabilire a normelor comune de
aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole, astfel cum a
fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2945/94 al Comisiei din 2 decembrie 1994,
și în special al articolului 11 alineatul (1) al treilea paragraf prima liniuță din acest
regulament. Deși o astfel de omisiune poate constitui un caz excepțional în sensul
articolului 11 alineatul (1) al treilea paragraf a doua liniuță din Regulamentul
nr. 3665/87, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2945/94, totuși ea nu
poate să scutească exportatorul de obligația de a rambursa restituirile la export
primite fără just temei, acesta din urmă fiind scutit doar de plata penalităților
datorate în temeiul aceluiași articol 11.

Semnături
[Type text]

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

18 iulie 2013(*)

„Agricultură – Regimul licențelor de import – Regulamentul (CE) nr. 1291/2000 – Articolul 35


alineatul (4) litera (c) – Garanții constituite cu ocazia cererii de emitere a licențelor – Licență de
import – Depunere cu întârziere a dovezii utilizării acesteia – Sancțiune – Calculul sumei
reținute – Regulamentul (CE) nr. 958/2003 – Contingente tarifare”

În cauza C-211/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de
Corte d’appello di Roma (Italia), prin decizia din 26 martie 2012, primită de Curte la 3 mai
2012, în procedura

Martini SpA

împotriva

Ministero delle Attività produttive,

CURTEA (Camera a noua),

compusă din domnul J. Malenovský, președinte de cameră, domnul U. Lõhmus (raportor) și


doamna A. Prechal, judecători,

avocat general: domnul N. Wahl,

grefier: doamna A. Impellizzeri, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 21 martie 2013,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru Martini SpA, de F. Capelli și de M. Valcada, avvocati;

– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistat de F. Varrone,


avvocato dello Stato;

– pentru guvernul elen, de X.-A. Basakou, în calitate de agent;

– pentru Comisia Europeană, de P. Rossi și de B.-R. Killmann, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului
general,

pronunță prezenta
[Type text]

Hotărâre

1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 35 din Regulamentul (CE)


nr. 1291/2000 al Comisiei din 9 iunie 2000 de stabilire a normelor comune de aplicare a
regimului de licențe de import și export și de certificate de fixare în avans pentru produsele
agricole (JO L 152, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 32, p. 210), astfel cum a fost modificat prin
Regulamentul (CE) nr. 325/2003 al Comisiei din 20 februarie 2003 (JO L 47, p. 21, Ediție
specială, 03/vol. 46, p. 164, denumit în continuare „Regulamentul nr. 1291/2000”).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Martini SpA (denumită în continuare
„Martini”), pe de o parte, și Ministero delle Attività produttive (denumit în continuare
„Ministero”), pe de altă parte, având ca obiect valoarea sancțiunii aplicate pentru depunerea cu
întârziere a dovezii utilizării unei licențe de import.

Cadrul juridic

Regulamentul nr. 1291/2000

3 Regulamentul nr. 1291/2000 a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 376/2008 al
Comisiei din 23 aprilie 2008 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de licențe
de import și export și de certificate de fixare în avans pentru produsele agricole (JO L 114,
p. 3). Cu toate acestea, având în vedere data la care s-au petrecut faptele din litigiul principal,
acesta continuă să fie guvernat de Regulamentul nr. 1291/2000, ale cărui considerente (10) și
(12) prevăd:

„(10) Regulamentele Comunității care au introdus [licențele de import și de export și


certificatele de fixare în avans pentru produsele agricole] prevăd că acestea trebuie
întocmite sub rezerva constituirii unei garanții pentru a avea siguranța că angajamentul
de a importa sau de a exporta se va realiza în perioada de valabilitate a acestora. Este
necesar să se definească momentul îndeplinirii angajamentului de a exporta sau de a
importa.

[...]

(12) Licențele la import se folosesc uneori pentru a gestiona sistemele de import cantitative.
Acest lucru este posibil numai atunci când se poate lua cunoștință într-o perioadă relativ
scurtă de importurile efectuate în temeiul licențelor eliberate. În astfel de cazuri,
prezentarea dovezii că licențele au fost utilizate nu este solicitată doar în vederea unei
bune gestionări, ci devine esențială pentru gestionarea sistemelor cantitative. Dovada
respectivă se furnizează prin prezentarea exemplarului 1 al licenței și, atunci când este
cazul, a extraselor din aceasta. Dovada se poate furniza într-o perioadă relativ scurtă.
Prin urmare, trebuie stabilit un termen limită pentru cazurile în care normele comunitare
privind licențele utilizate la gestionarea sistemelor cantitative fac trimitere la acest
aspect.”

4 Articolul 35 din regulamentul menționat cuprinde normele care reglementează modalitățile de


eliberare a garanțiilor și desemnează în special condițiile și proporțiile în care garanția trebuie
reținută. Alineatul (2) al acestuia prevede:

„Sub rezerva aplicării articolelor 40, 41 sau 49, în cazul în care obligația de import sau de
export nu a fost îndeplinită, garanția se reține în valoare egală cu diferența dintre:

(a) 95 % din cantitatea indicată în licență sau certificat și

(b) cantitatea efectiv importată sau exportată.


[Type text]

În cazul în care licența este eliberată pe baza numărului de capete, rezultatul calculului pentru
95 % menționat mai sus se rotunjește la următorul număr întreg mai mic de capete.

Totuși, atunci când s-a importat sau exportat o cantitate sub 5 % din cea indicată în licență sau
în certificat, garanția se reține integral.

[...]”

5 Alineatul (4) al acestui articol 35, care privește între altele consecințele unei întârzieri în
prezentarea dovezii utilizării licenței sau certificatului, avea următorul cuprins:

„(4) (a) Dovada menționată în articolul 33 alineatul (1) literele (a) și (b) trebuie prezentată în
termen de două luni de la expirarea licenței sau a certificatului, cu excepția
cazurilor de forță majoră,

[...]

(b) Valoarea reținută în raport cu cantitățile pentru care nu s-a prezentat o dovadă
privind licența de export cu fixare în avans a restituirii în termenul stabilit la litera
(a) prima liniuță se reduce [cu diferite procente în funcție de întârzierea cu care
s-a prezentat dovada, calculată pe luni de la data expirării licenței];

(c) În alte cazuri decât cele de la litera (b), valoarea care se reține în raport cu
cantitățile pentru care nu s-a prezentat o dovadă în termenul stabilit la litera (a) și
cel târziu în a 24-a lună de după data expirării licenței sau a certificatului este de
15 % din valoarea care s-ar reține în întregime dacă produsele n-ar fi importate
sau exportate; atunci când, pentru un anumit produs, există licențe sau certificate
cu niveluri diferite de garanție, cea mai mică rată aplicabilă importurilor sau
exporturilor este cea utilizată la calculul valorii reținute.

[...]”

Regulamentul (CE) nr. 1162/95

6 Potrivit articolului 10 din Regulamentul (CE) nr. 1162/95 al Comisiei din 23 mai 1995 de
stabilire a modalităților speciale de aplicare a sistemului licențelor de import și export pentru
cereale și orez (JO L 117, p. 2), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE)
nr. 2333/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 (JO L 349, p. 24, denumit în continuare
„Regulamentul nr. 1162/95”):

„Valoarea garanției referitoare la licența pentru produsele prevăzute la articolul 1 din


Regulamentul (CEE) nr. 1766/92 [al Consiliului din 30 iunie 1992 privind organizarea comună a
piețelor în sectorul cerealelor (JO L 181, p. 21)] este:

(a) de 1 euro pe tonă, în cazul licenței de import pentru care dispozițiile articolului 10
alineatul (4) a patra liniuță din Regulamentul (CEE) nr. 1766/92 nu se aplică [...]”

Regulamentul (CE) nr. 958/2003

7 Regulamentul (CE) nr. 958/2003 al Comisiei din 3 iunie 2003 de stabilire a normelor de
aplicare a Deciziei 2003/286/CE a Consiliului în ceea ce privește concesiile sub formă de
contingente tarifare comunitare pentru anumite produse cerealiere provenind din Republica
Bulgaria și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2809/2000 (JO L 136, p. 3) a fost abrogat
prin Regulamentul (CE) nr. 1996/2006 al Comisiei din 22 decembrie 2006 de adaptare a mai
multor regulamente referitoare la piața cerealelor și a orezului în vederea aderării Bulgariei și a
României la Uniunea Europeană (JO L 398, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 81, p. 114). Având în
vedere data situației de fapt din litigiul principal, este însă aplicabil Regulamentul nr. 958/2003.
[Type text]

8 Considerentul (6) al Regulamentului nr. 958/2003 prevede:

„Pentru a permite buna gestionare a contingentelor, este necesar ca garanția privind licențele
de import să se fixeze la un nivel relativ ridicat, prin derogare de la articolul 10 din
[Regulamentul nr. 1162/95]”.

9 Articolul 1 alineatul (2) din acest regulament prevede:

„Importurile de porumb [...] provenite din Republica Bulgaria și care beneficiază de taxa de
import zero în cazul importului în cadrul contingentului tarifar [...] fac obiectul unei licențe de
import emise în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament.”

10 Potrivit articolului 1a din regulamentul menționat:

„Un comerciant poate depune o singură cerere de licență de import în perioada vizată [...]
Atunci când un comerciant prezintă mai mult de o cerere, toate cererile acestuia sunt respinse,
iar garanțiile constituite la depunerea cererilor sunt executate în profitul statului membru
respectiv.”

11 Articolul 8 din același regulament prevede că „garanția pentru licențele de import prevăzute de
prezentul regulament este de treizeci de euro pe tonă”.

Cauza principală și întrebările preliminare

12 Martini era titulara unei licențe emise de autoritatea competentă italiană la 15 septembrie
2003 pentru importul din Bulgaria a 7 000 de tone de porumb cu taxa zero. În conformitate cu
articolul 8 din Regulamentul nr. 958/2003, societatea a constituit o garanție de 30 de euro pe
tonă, în temeiul obligațiilor sale de import.

13 În afară de respectivele obligații, a căror îndeplinire nu se contestă, Martini avea obligația să


prezinte dovada utilizării licenței în termen de două luni de la data expirării validității acesteia,
în vederea eliberării garanției în cauză. La 17 februarie 2004, Ministero a adoptat un decret prin
care se reținea suma de 31 500 de euro, care corespunde proporției de 15 % din garanție,
întrucât această societate nu respectase termenul acordat.

14 La 20 februarie 2004, Martini a introdus o acțiune împotriva acestui decret, contestând


utilizarea valorii garanției efectiv constituite pentru importul în cauză drept parametru pentru
calculul valorii care trebuia reținută. A considerat că, în temeiul articolului 35 alineatul (4) litera
(c) din Regulamentul nr. 1291/2000, suma care trebuia reținută pentru prezentarea cu
întârziere a dovezii utilizării licenței de import nu trebuia calculată pe baza ratei garanției de 30
de euro pe tona de produs importat, plătită în prezenta cauză, ci pe baza ratei garanției de 1
euro pe tonă, aplicată în general licențelor pentru operațiunile de import de porumb provenite
din țări terțe în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1162/95.

15 La 8 martie 2004, Ministero a confirmat decretul menționat. În urma unei propuneri din partea
Martini, acesta a solicitat totuși Direcției Generale Agricultură din cadrul Comisiei Europene un
aviz cu privire la interpretarea articolului 35 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul
nr. 1291/2000. Rezultă din răspunsul Comisiei din 20 aprilie 2004 că aplicarea ultimei părți din
această dispoziție nu este posibilă decât în prezența unei a doua licențe de import, care
stabilește rate diferite ale garanției, utilizabile pentru importul produsului în cauză în aceleași
condiții. În urma acestui răspuns, Ministero a confirmat decretul prin care stabilea reținerea
garanției.

16 Prin scrisoarea din 21 mai 2004, Martini a informat Ministero că se încadra în sfera condițiilor
de aplicare a derogării prevăzute la articolul 35 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul
[Type text]

nr. 1291/2000, dat fiind că era de asemenea titulara unei licențe de import, emisă pentru
aceeași perioadă și pentru același tip de produs provenit dintr-o țară terță, alta decât Bulgaria,
care stabilea o garanție de 1 euro pe tonă. În consecință, Martini a adresat din nou către
Ministero cererea de a calcula suma care trebuie reținută în temeiul ratei normale a garanției
aplicate pe piața relevantă.

17 Ministero a considerat însă că această licență nu îndeplinea condițiile de aplicare a derogării


întrucât nu fusese emisă în temeiul Regulamentului nr. 958/2003 și nu privea importurile de
porumb provenite din Bulgaria. În consecință, la 22 iunie 2004, Ministero și-a confirmat încă o
dată decretul.

18 Întrucât acțiunea introdusă de Martini la Tribunale di Roma împotriva decretului respectiv a


fost respinsă printr-o hotărâre din 14 ianuarie 2008, această societate a declarat apel împotriva
acestei decizii la Corte d’appello di Roma. Aceasta a considerat că normele în cauză pot primi
mai multe interpretări.

19 În aceste condiții, Corte d’appello di Roma a hotărât să suspende judecarea cauzei și să


adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 35 din [Regulamentul nr. 1291/2000] trebuie interpretat în sensul că


sancțiunea pe care o prevede, care constă în reținerea în întregime a garanției impuse
agenților economici comunitari care au obținut o licență de import sau de export pentru
un produs vizat de organizarea comună a pieței cerealelor, are drept obiectiv esențial
descurajarea nerespectării de către acești agenți economici a unei obligații principale
(cum ar fi importul sau exportul efectiv al cerealelor menționate în respectiva licență) pe
care sunt ținuți să o respecte în ceea ce privește operațiunea pentru care au obținut
emiterea licenței în cauză și pentru care au constituit garanția aferentă?

2) Dispozițiile prevăzute la articolul 35 alineatul (4) din [Regulamentul nr. 1291/2000], în


partea în care stabilesc termenele și modalitățile de eliberare a garanției constituite cu
ocazia emiterii unei licențe de import, trebuie interpretate în sensul că, în cazul
nerespectării unei obligații secundare, care constă în special în prezentarea cu întârziere
a dovezii privind efectuarea corectă a unui import (și, în consecință, formularea cu
întârziere a cererii de eliberare a garanției constituite), cuantumul sancțiunii care se va
aplica trebuie stabilit indiferent de valoarea garanției specifice a cărei reținere în
întregime ar trebui să se dispună în cazul nerespectării unei obligații principale
referitoare la aceeași operațiune de import și în special în raport cu valoarea normală a
garanției aplicabile pentru majoritatea importurilor de produse de același fel efectuate în
perioada de referință?”

3) Articolul 35 alineatul (4) litera (c) din [Regulamentul nr. 1291/2000], în partea în care
prevede că, «atunci când, pentru un anumit produs, există licențe sau certificate cu
niveluri diferite de garanție, cea mai mică rată aplicabilă importurilor sau exporturilor
este cea utilizată la calculul valorii reținute […]», trebuie interpretat în sensul că, în cazul
în care un import de cereale a fost efectuat în mod corect de către un agent economic
comunitar, nerespectarea termenului prevăzut pentru prezentarea dovezii că produsul a
fost importat efectiv în Comunitatea Europeană trebuie supusă unei sancțiuni al cărei
cuantum trebuie calculat în raport cu cea mai mică rată a garanției în vigoare în perioada
în care a fost importat produsul, indiferent de condițiile specifice privind taxele care
trebuie plătite (astfel cum susține [...] Martini) sau numai în aceste condiții specifice
(astfel cum susține statul italian)?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare


[Type text]

20 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească


dacă articolul 35 din Regulamentul nr. 1291/2000 trebuie interpretat în sensul că obiectivul
garanției vizate prin această dispoziție este de a asigura obligația de import.

21 În această privință, este necesar să se arate că, potrivit considerentului (10) din Regulamentul
nr. 1291/2000, unul dintre obiectivele unei astfel de garanții este de a se asigura că
angajamentul de a importa produsele vizate se va realiza în perioada de valabilitate a licenței
de import.

22 Totuși, astfel cum reiese chiar din textul articolului 35 alineatul (4) din regulamentul respectiv,
prin garanția respectivă se urmărește de asemenea să se asigure că dovada utilizării licenței
este prezentată într-un anumit termen. Astfel, după cum se confirmă în considerentul (12) al
aceluiași regulament, licențele la import se folosesc uneori pentru a gestiona sistemele de
import cantitative, ceea ce necesită cunoașterea importurilor realizate pe baza licențelor emise
în termene relativ scurte. Prin urmare, garanția vizată la articolul 35 din Regulamentul
nr. 1291/2000 contribuie și la îndeplinirea obiectivului de gestionare a sistemelor de import
cantitative.

23 În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 35 din Regulamentul


nr. 1291/2000 trebuie interpretat în sensul că obiectivul garanției vizate prin această dispoziție
este de a asigura nu numai executarea obligației de import, ci și prezentarea într-un anumit
termen a dovezii utilizării licenței sau a certificatului.

Cu privire la a doua și la a treia întrebare

24 Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună,
instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 35 alineatul (4) litera
(c) din Regulamentul nr. 1291/2000 trebuie interpretat în sensul că, în cazul prezentării cu
întârziere a dovezii executării corecte a unui import, suma care trebuie reținută în temeiul
cantităților pentru care nu s-a prezentat dovada în termenul fixat la litera (a) a aceluiași
paragraf trebuie calculată pe baza unei rate a garanției care a fost aplicată efectiv cu ocazia
cererii de emitere a certificatului sau a certificatelor privind acest import. În scopul unei astfel
de interpretări, instanța de trimitere ridică problema incidenței eventuale a împrejurării că
garanția a fost constituită pe baza unei rate superioare celei aplicabile celorlalte importuri din
același tip de produs precum produsul importat, dat fiind că acesta a fost scutit de la plata
taxelor la import.

25 Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că modul de redactare a articolului 35 alineatul (4) litera
(c) din Regulamentul nr. 1291/2000 arată clar că sancțiunea pentru prezentarea cu întârziere a
dovezii executării corecte a unui import este, în general, egală cu 15 % din valoarea garanției
constituite care ar fi fost reținută definitiv dacă produsele nu ar fi fost importate. De aici rezultă
că, în principiu, se impune să se calculeze această sancțiune pe baza ratei de garanție aplicate
efectiv cu ocazia cererii de emitere a licenței de import privind importul a cărui dovadă a
executării nu a fost prezentată în termenul acordat.

26 Totuși, trebuie amintit că articolul 35 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1291/2000
prevede de asemenea în ultima parte că, atunci când, pentru un anumit produs, există licențe
sau certificate cu niveluri diferite de garanție, cea mai mică rată aplicabilă importurilor sau
exporturilor ar fi cea utilizată la calculul valorii reținute.

27 Or, este necesar ca licențele respective să fie aplicabile simultan aceleiași cantități importate.
Astfel, cuprinsul ultimei părți a articolului 35 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul
nr. 1291/2000, în special formularea „cea mai mică rată aplicabilă importurilor”, exclude
posibilitatea ca o rată a garanției care nu este aplicabilă concret importului în cauză (respectiv
utilizată în scopul unei licențe care acoperă efectiv cantitățile importate) să fie luată în
considerare în vederea calculării sancțiunii prevăzute în această dispoziție independent de
[Type text]

faptul că o rată a garanției ar putea fi considerată drept o „rată normală” pentru tipul de produs
vizat.

28 O astfel de interpretare este confirmată, de altfel, de împrejurarea că, astfel cum a arătat
Comisia, norma specială prevăzută în ultima parte a articolului 35 alineatul (4) litera (c) din
Regulamentul nr. 1291/2000 se explică prin caracterul interschimbabil al cantităților importate
și prin dificultatea de a stabili un raport mai curând între o anumită licență și o cantitate decât
alta. Or, fără această normă specială, o autoritate competentă ar risca să sancționeze o
întârziere prin aplicarea ratei celei mai mari în loc de a aplica rata cea mai mică în ceea ce
privește cantitățile cărora le sunt aplicabile licențele care prevăd rate diferite ale garanției.

29 În consecință, norma specială menționată își găsește aplicarea numai atunci când importatorul
invocă simultan în fața autorității competente mai multe licențe care prevăd rate diferite ale
garanției pentru ansamblul unei operațiuni privind același produs cu aceeași origine.

30 În aceste împrejurări, trebuie să se considere că mai multe licențe care prevăd rate diferite ale
garanției sunt aplicabile în cazul importului unui produs specific, în sensul ultimei părți a
articolului 35 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1291/2000, în cazul în care
importatorul invocă simultan în fața autorității competente mai multe licențe care prevăd rate
diferite ale garanției pentru ansamblul unei operațiuni privind același produs cu aceeași origine,
iar autoritatea competentă este concret în măsură să aplice aceste rate diferite în cazul unei
cantități importate.

31 În ceea ce privește litigiul principal, trebuie să se observe că nu reiese din dosarul prezentat
Curții că Martini ar fi prezentat mai multe licențe care prevedeau rate diferite ale garanției
pentru importul de porumb provenit din Bulgaria, ceea ce revine instanței de trimitere să
verifice. Dacă se dovedește că această situație se regăsește în cauză, norma specială vizată în
ultima parte a articolului 35 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1291/2000 nu se aplică
în împrejurările din litigiul principal.

32 În schimb, presupunând chiar că această normă specială se aplică în împrejurările din litigiul
principal, dat fiind că instanța de trimitere constată că Martini a prezentat efectiv mai multe
licențe care prevedeau rate ale garanției diferite pentru importul de porumb în discuție în litigiul
principal, este necesar să se arate că formularea „cea mai mică rată aplicabilă importurilor”, în
sensul ultimei părți a articolului 35 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1291/2000,
ținând seama de caracterul ei general, vizează de asemenea o situație în care rata de garanție
aplicată cu ocazia emiterii unei licențe cu taxă integrală este inferioară celei aplicabile cu ocazia
emiterii unei licențe cu taxă zero în cadrul unui sistem preferențial, precum este cel creat prin
Regulamentul nr. 958/2003.

33 Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că


articolul 35 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1291/2000 trebuie interpretat în sensul
că, în cazul unei prezentări cu întârziere a dovezii executării corecte a unui import, suma care
trebuie reținută în temeiul cantităților pentru care dovada nu a fost prezentată în termenul
stabilit la articolul 35 alineatul (4) litera (a) din acest regulament trebuie calculată pe baza unei
rate a garanției care a fost aplicată efectiv cu ocazia cererii de emitere a licenței sau a licențelor
privind acest import. În scopul acestei interpretări, este lipsit de relevanță că garanția a fost
constituită pe baza unei rate superioare celei aplicabile celorlalte importuri ale aceluiași tip de
produs precum produsul importat, dat fiind că acesta din urmă a fost scutit de la plata taxelor
de import.

Cu privire la cheltuielile de judecată

34 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit
la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de
[Type text]

judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților
menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară:

1) Articolul 35 din Regulamentul (CE) nr. 1291/2000 al Comisiei din 9 iunie 2000
de stabilire a normelor comune de aplicare a regimului de licențe de import și
export și de certificate de fixare în avans pentru produsele agricole, astfel cum
a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 325/2003 al Comisiei din 20
februarie 2003, trebuie interpretat în sensul că obiectivul garanției vizate prin
această dispoziție este de a asigura nu numai executarea obligației de import, ci
și prezentarea într-un anumit termen a dovezii utilizării licenței sau a
certificatului.

2) Articolul 35 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1291/2000, astfel cum
a fost modificat prin Regulamentul nr. 325/2003, trebuie interpretat în sensul
că, în cazul unei prezentări cu întârziere a dovezii executării corecte a unui
import, suma care trebuie reținută în temeiul cantităților pentru care dovada nu
a fost prezentată în termenul stabilit la articolul 35 alineatul (4) litera (a) din
acest regulament trebuie calculată pe baza unei rate a garanției care a fost
aplicată efectiv cu ocazia cererii de emitere a licenței sau a licențelor privind
acest import. În scopul acestei interpretări, este lipsit de relevanță că garanția
a fost constituită pe baza unei rate superioare celei aplicabile celorlalte
importuri ale aceluiași tip de produs precum produsul importat, dat fiind că
acesta din urmă a fost scutit de la plata taxelor de import.

Semnături

* Limba de procedură: italiana.

InfoCuria - română (ro)


Jurisprudenţa Curţii
de Justiţie

Pagina principală > Formular de căutare > Listă de rezultate > Documente

Imprimare
română
Limba documentului : ECLI:EU:C:2013:503

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)

18 iulie 2013(*)
[Type text]

„Accize – Directiva 92/12/CEE – Articolele 7-9 – Directiva 2008/118/CE – Articolele 32-34 –


Circulația intracomunitară a produselor supuse accizelor – Regulamentul (CEE) nr. 3649/92 –
Articolele 1 și 4 – Document de însoțire simplificat – Exemplarul 1 – Activitatea de «cash &
carry» – Produse eliberate pentru consum într-un stat membru și deținute în scopuri comerciale
într-un alt stat membru sau produse achiziționate de particulari pentru uz propriu și
transportate de aceștia – Băuturi spirtoase – Lipsa obligației de verificare de către furnizor”

În cauza C-315/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de
Højesteret (Danemarca), prin decizia din 26 iunie 2012, primită de Curte la 29 iunie 2012, în
procedura

Metro Cash & Carry Danmark ApS

împotriva

Skatteministeriet,

CURTEA (Camera a opta),

compusă din domnul E. Jarašiūnas, președinte de cameră, doamna C. Toader (raportor) și


domnul C. G. Fernlund, judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 10 aprilie 2013,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru Metro Cash & Carry Danmark ApS, de E. Lego Andersen și de H. Peytz,
advokater;

– pentru guvernul danez, de V. Pasternak Jørgensen, în calitate de agent, asistat de D.


Auken, advokat;

– pentru guvernul elen, de I. Pouli și de G. Papagianni, în calitate de agenți;

– pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes și de A. Cunha, în calitate de agenți;

– pentru Comisia Europeană, de W. Mölls și de C. Barslev, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului
general,

pronunță prezenta

Hotărâre
[Type text]

1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 7-9 din Directiva 92/12/CEE a
Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor și
privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse (JO L 76, p. 1, Ediție specială,
09/vol. 1, p. 129), astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/108/CEE a Consiliului din 14
decembrie 1992 (JO L 390, p. 124, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 170, denumită în continuare
„Directiva 92/12”), a articolelor 32-34 din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie
2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12 (JO 2009, L 9,
p. 12), precum și a dispozițiilor Regulamentului (CEE) nr. 3649/92 al Comisiei din 17 decembrie
1992 privind documentul de însoțire simplificat pentru circulația intracomunitară a produselor
supuse accizelor și care au fost eliberate pentru consum în statul membru de expediere (JO
L 369, p. 17, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 162).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Metro Cash & Carry Danmark ApS
(denumită în continuare „Metro”), pe de o parte, și Skatteministeriet (Ministerul Finanțelor), pe
de altă parte, în legătură cu o decizie a acestuia din urmă de a impune Metro o obligație de a
se asigura că primește exemplarul 1 al documentului de însoțire simplificat prevăzut de
Regulamentul nr. 3649/92 în cadrul vânzării de produse accizabile, în speță de băuturi
spirtoase, către clienți supuși plății taxei pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”)
în Suedia.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 92/12

3 Directiva 92/12 stabilește regimul general al produselor supuse accizelor, în special dispozițiile
privind deținerea, circulația și monitorizarea acestora.

4 Al patrulea-al optulea considerent ale Directivei 92/12 au următorul cuprins:

„întrucât, pentru a asigura instituirea și funcționarea pieței interne, aplicarea accizelor ar trebui
să fie identică în toate statele membre;

întrucât orice livrare, deținere în vederea livrării sau livrare în beneficiul unui comerciant care
desfășoară o activitate economică independentă sau în beneficiul unui organism de drept
public, ce are loc în alt stat membru decât cel în care produsul este pus pe piață pentru
consum, atrage după sine aplicarea accizelor în acel alt stat membru;

întrucât, în cazul produselor supuse accizelor achiziționate de persoane private pentru uz


propriu și transportate de acestea, taxa trebuie aplicată în țara în care au fost achiziționate
produsele;

întrucât, pentru a stabili că produsele supuse accizelor nu sunt deținute pentru uz propriu, ci
pentru scopuri comerciale, statele membre trebuie să ia în considerare mai multe criterii;

întrucât produsele supuse accizelor achiziționate de persoane care nu sunt antrepozitari


autorizați sau comercianți înregistrați ori neînregistrați și expediate sau transportate direct sau
indirect de către vânzător sau în numele acestuia trebuie să fie supuse accizelor în statul
membru de destinație.”

5 Articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede principiul potrivit căruia accizele sunt
exigibile în momentul punerii în consum sau în momentul înregistrării unor deficite care trebuie
supuse accizelor și definește punerea în consum ca fiind orice derogare, chiar și
neregulamentară, de la un regim de suspendare.
[Type text]

6 Articolul 7 din directiva menționată prevede:

„(1) În cazul produselor supuse accizelor și puse deja în consum într-un stat membru,
deținute în scopuri comerciale într-un alt stat membru, accizele sunt percepute în statul
membru în care sunt deținute produsele în cauză.

(2) În acest scop, fără a aduce atingere articolului 6, dacă produsele puse deja în consum,
conform definiției din articolul 6, într-un stat membru sunt livrate, destinate livrării în alt stat
membru sau folosite în alt stat membru în vederea realizării de către un comerciant a unei
activități economice independente sau pentru un organism de drept public, accizele devin
exigibile în acel alt stat membru.

(3) În funcție de toate elementele situației, accizele sunt datorate de către persoana care
efectuează livrarea sau deține produsele destinate livrării sau de persoana care primește
produsele pentru a le folosi într-un stat membru, altul decât cel în care produsele au fost deja
puse în consum, sau de către comerciantul sau organismul de drept public relevant.

(4) Produsele menționate la alineatul (1) circulă între teritoriile diverselor state membre
împreună cu un document de însoțire care conține datele principale din documentul menționat
la articolul 18 alineatul (1). Forma și conținutul acestui document se stabilesc în conformitate
cu procedura stabilită la articolul 24 din prezenta directivă.

(5) Persoana, comerciantul sau organismul prevăzut la alineatul (3) trebuie să îndeplinească
următoarele cerințe:

(a) înainte de expedierea bunurilor, trebuie să facă o declarație autorităților fiscale din
statul membru de destinație și să garanteze plata accizelor;

(b) să plătească accizele statului membru de destinație în conformitate cu procedura


stabilită de statul membru în cauză;

(c) să fie de acord cu orice verificare care permite administrației statului membru de
destinație să se convingă că bunurile au fost primite efectiv și că accizele aferente sunt
plătite.

(6) Accizele plătite în primul stat membru menționat la alineatul (1) se rambursează în
conformitate cu articolul 22 alineatul (3).

[...]”

7 În temeiul articolului 8 din Directiva 92/12, pentru produsele achiziționate de persoane


particulare pentru uz propriu și transportate de acestea, principiul care reglementează piața
internă stabilește că accizele sunt percepute în statul membru în care sunt achiziționate
produsele.

8 Articolul 9 din această directivă prevede:

„(1) Fără a aduce atingere articolelor 6, 7 și 8, accizele devin exigibile dacă produsele
pentru consum dintr-un stat membru sunt deținute în scopuri comerciale în alt stat membru.

În acest caz, accizele sunt datorate în statul membru pe teritoriul căruia se află produsele, de
către deținătorul produselor.

(2) Pentru a determina dacă produsele menționate la articolul 8 sunt destinate unor scopuri
comerciale, statele membre trebuie să ia în considerare, inter alia, următoarele:
[Type text]

– statutul comercial al celui care deține produsele și motivele pentru care le deține;

– locul în care se află produsele sau, dacă este cazul, modul de transport folosit;

– orice document referitor la produse;

– natura produselor;

– cantitatea de produse.

În scopul aplicării conținutului celei de-a cincea liniuțe din primul paragraf, statele membre pot
stabili niveluri orientative, exclusiv ca element doveditor. Aceste niveluri orientative nu pot fi
mai mici decât:

[...]

b) Băuturi alcoolice

băuturi spirtoase 10 litri

[...]”

Regulamentul nr. 3649/92

9 Articolele 1 și 4 din Regulamentul nr. 3649/92, care stabilesc condițiile documentului de


însoțire simplificat, au următorul cuprins:

„Articolul 1

În cazul în care produsele supuse accizelor și eliberate deja pentru consum într-un stat
membru sunt destinate a fi folosite în alt stat membru, în sensul articolului 7 din Directiva
92/12/CEE, persoana responsabilă cu circulația intracomunitară trebuie să întocmească un
document de însoțire simplificat. În timpul circulației respectivelor produse dintr-un stat
membru în alt stat membru, documentul trebuie să însoțească lotul și trebuie să fie pus la
dispoziția autorităților competente ale statelor membre în scopul controlului.

[...]

Articolul 4

Documentul de însoțire simplificat se întocmește în trei exemplare.

Exemplarul 1 rămâne la furnizor pentru controlul fiscal.

Exemplarul 2 trebuie să însoțească bunurile în timpul circulației și rămâne la destinatar.

Exemplarul 3 trebuie să însoțească bunurile și se înapoiază furnizorului cu o chitanță de primire


care indică, de asemenea, tratamentul fiscal ulterior al bunurilor în statul membru de
destinație, în cazul în care furnizorul solicită acest lucru în special, în scopul rambursării. Acest
exemplar se atașează oricărei eventuale cereri de rambursare prevăzute la articolul 22 alineatul
(3) din Directiva 92/12/CEE.”

Directiva 2008/118
[Type text]

10 Articolele 32-34 din Directiva 2008/118, care înlocuiesc articolele 7-9 din Directiva 92/12,
prevăd:

„Articolul 32

(1) Accizele pentru produsele accizabile achiziționate de o persoană privată pentru uz


propriu și transportate personal de aceasta dintr-un stat membru în altul sunt exigibile numai
în statul membru în care se achiziționează produsele accizabile.

(2) Pentru a stabili dacă produsele accizabile menționate la alineatul (1) sunt destinate
uzului propriu al unei persoane private, statele membre iau în considerare cel puțin
următoarele elemente:

a) statutul comercial al celui care deține produsele accizabile și motivele pentru care le
deține;

b) locul în care se află produsele accizabile sau, dacă este cazul, modul de transport folosit;

c) orice document referitor la produsele accizabile;

d) natura produselor accizabile;

e) cantitatea de produse accizabile.

(3) În scopul aplicării alineatului (2) litera (e), statele membre pot stabili niveluri
orientative, exclusiv ca element doveditor. Aceste niveluri orientative nu pot fi mai mici decât:

[...]

b) pentru băuturi alcoolice:

– băuturi spirtoase: 10 litri,

[...]

[...]

Articolul 33

(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 36 alineatul (1), în cazul în care produsele
accizabile care au fost deja eliberate pentru consum într-un stat membru sunt deținute în
scopuri comerciale în alt stat membru pentru a fi livrate sau utilizate pe teritoriul acestuia,
produsele în cauză sunt supuse accizelor, iar accizele devin exigibile în acest alt stat membru.

În sensul prezentului articol, «deținere în scopuri comerciale» înseamnă deținerea de produse


accizabile de către o altă persoană decât o persoană privată sau de către o persoană privată în
alte scopuri decât pentru uz propriu și transportarea de către aceasta, în conformitate cu
articolul 32.

(2) Condițiile de exigibilitate și nivelul accizelor care urmează să fie aplicate sunt cele în
vigoare la data la care accizele devin exigibile în acest alt stat membru.

(3) Persoana plătitoare de accize devenite exigibile este, în cazurile menționate la alineatul
(1), persoana care efectuează livrarea sau deține produsele destinate livrării sau căreia îi sunt
livrate produsele în cel de al doilea stat membru.
[Type text]

(4) Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 38, în cazul în care produsele accizabile
care au fost deja eliberate pentru consum într-un stat membru se deplasează în cadrul
Comunității, în scopuri comerciale, produsele în cauză nu sunt considerate ca fiind deținute în
aceste scopuri până în momentul în care ajung în statul membru de destinație, cu condiția ca
deplasarea să se realizeze pe baza formalităților prevăzute la articolul 34.

(5) Produsele accizabile deținute la bordul unei nave sau al unei aeronave care efectuează
traversări sau zboruri între două state membre, dar care nu sunt disponibile pentru vânzare în
momentul în care nava sau aeronava se află pe teritoriul unuia dintre statele membre, nu sunt
considerate ca fiind deținute în statul membru respectiv în scopuri comerciale.

(6) Accizele sunt restituite sau remise, la cerere, în statul membru în care a avut loc
eliberarea pentru consum în cazul în care autoritățile competente din celălalt stat membru
constată că accizele au devenit exigibile și au fost percepute în statul membru în cauză.

Articolul 34

(1) În situațiile menționate la articolul 33 alineatul (1), produsele accizabile circulă între
teritoriile diverselor state membre împreună cu un document de însoțire care conține datele
principale din documentul menționat la articolul 21 alineatul (1).

În conformitate cu procedura menționată la articolul 43 alineatul (2), Comisia adoptă măsuri


care stabilesc structura și conținutul documentului de însoțire.

(2) Persoanele vizate la articolul 33 alineatul (3) se conformează următoarelor cerințe:

(a) înainte de expedierea bunurilor, trebuie să facă o declarație autorităților fiscale din
statul membru de destinație și să garanteze plata accizelor;

(b) să plătească accizele statului membru de destinație în conformitate cu procedura


stabilită de statul membru în cauză;

(c) acceptă orice control care permite autorităților competente din statul membru de
destinație să se asigure că produsele accizabile au fost efectiv primite și că accizele
exigibile pentru acestea au fost plătite.

Statul membru de destinație poate, în situații și condiții pe care le stabilește, să simplifice sau
să acorde o derogare de la cerințele menționate la litera (a). În acest caz, statul în cauză
informează Comisia, care la rândul ei informează celelalte state membre.”

Dreptul danez

11 Dispozițiile relevante ale Directivei 92/12 și ale Directivei 2008/118 au fost transpuse prin
Legea consolidată nr. 1239 privind accizele pentru bere, pentru vin și pentru vin de fructe și
altele (Legea privind accizele pentru băuturile spirtoase) [lovbekendtgørelse nr. 1239 om afgift
af øl, vin og frugtvin m.m (spiritusafgiftsloven)] din 22 octombrie 2007 și prin Legea nr. 1385
de modificare, printre altele, a Legii privind accizele pentru băuturile spirtoase (lov nr. 1385 om
ændring af bl.a. spiritusafgiftsloven) din 21 decembrie 2009.

Litigiul principal și întrebările preliminare

12 Din decizia de trimitere rezultă că accizele daneze pentru băuturile spirtoase sunt considerabil
mai reduse decât accizele suedeze corespunzătoare. La 1 ianuarie 2012, accizele daneze se
ridicau la 150 de coroane daneze (DKK) pe litru, în timp ce accizele suedeze erau, la aceeași
dată, de aproximativ 424,14 DKK pe litru. Această situație constituie un stimulent financiar în
vederea achiziționării de băuturi spirtoase supuse accizelor daneze și a importului acestora în
[Type text]

Suedia. Băuturile spirtoase nu sunt supuse accizelor suedeze dacă sunt achiziționate de
particulari în Danemarca pentru uz propriu și sunt transportate de aceștia. În schimb, în cazul
achiziționării în scopuri comerciale, accizele suedeze sunt aplicabile.

13 Metro exercită în Danemarca o activitate de vânzare a unei game largi de produse, inclusiv
băuturi spirtoase, către clienți danezi sau care provin din alte state membre. Conceptul utilizat,
„cash & carry”, constă în faptul că clienții își iau ei înșiși produsele de pe rafturile antrepozitelor
și le pun în cărucioarele de cumpărături, pe care le duc ulterior la casă, unde achită bunurile
achiziționate cu numerar („cash”). După efectuarea plății, produsele sunt predate clienților,
care organizează singuri transportul („carry”).

14 Cumpărăturile pot fi efectuate la Metro numai după prezentarea la casă a unui card cu citire
automată (denumit în continuare „cardul Metro”), eliberat la cerere întreprinderilor daneze
înregistrate în Det Centrale Virksomhedsregister (Registrul central al întreprinderilor). În
privința clienților suedezi, Metro eliberează acest card numai întreprinderilor plătitoare de TVA
în Suedia. Un client, căruia îi sunt eliberate mai multe carduri Metro, poate pune cardurile sale
la dispoziția altor persoane fizice, care le pot utiliza pentru propriile achiziții. Acest lucru este
valabil atât pentru clienții danezi, cât și pentru clienții suedezi. Metro are peste 250 000 de
clienți înregistrați și a emis peste 700 000 de carduri Metro.

15 Persoana care se prezintă la casă nu este supusă niciunei formalități în vederea justificării
identității sale sau a calității sale de operator sau de reprezentant al întreprinderii căreia i-a
fost emis cardul. Metro nu organizează controale la casă pentru a verifica dacă mărfurile sunt
cumpărate în scopuri comerciale sau este vorba exclusiv sau inclusiv despre cumpărături
pentru uz privat.

16 Vânzarea de băuturi spirtoase este întotdeauna supusă plății TVA-ului și a accizelor daneze,
indiferent de naționalitatea clientului.

17 Dintr-o cerere de asistență din 12 februarie 2007, justificată prin riscul de fraudă în sectorul
restaurantelor, rezultă că Skatteverket (administrația fiscală suedeză) solicitase administrației
vamale și fiscale daneze informații privind achizițiile efectuate de clienții suedezi la Metro în
cursul anilor 2003 și 2004. Informațiile primite fuseseră utilizate în cadrul controalelor realizate
în mai multe restaurante suedeze, în urma cărora, în toate cazurile, operatorii restaurantelor
au primit decizii de rectificare a impunerii și le-a fost retrasă licența.

18 Ulterior, Skatteministeriet a adoptat o decizie prin care impunea Metro să solicite remiterea
exemplarului 1 al documentului de însoțire simplificat cu ocazia vânzărilor de băuturi spirtoase
către clienții suedezi.

19 Acțiunea introdusă de Metro împotriva acestei decizii a fost respinsă de Østre Landsret (Curtea
regională din estul Danemarcei) printr-o hotărâre din 19 martie 2010.

20 La 11 mai 2010, Metro a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Højesteret.

21 În aceste condiții, Højesteret a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții


următoarele întrebări preliminare:

„1) Directiva 92/12 și Regulamentul nr. 3649/92 trebuie interpretate în sensul că un


operator economic dintr-un stat membru, care, în împrejurări precum cele din cauza
principală, vinde produse accizabile care au fost eliberate pentru consum în acest stat
membru și care sunt livrate, la locul de desfășurare a activității economice a
vânzătorului, unui cumpărător rezident într-un alt stat membru, fără ca vânzătorul să
contribuie la asigurarea sau la organizarea transportului, are obligația de a verifica, în
primul rând, dacă achiziționarea produselor accizabile este realizată în vederea importului
[Type text]

lor în acest al doilea stat membru și, în al doilea rând, dacă produsele respective sunt
importate pentru uz privat sau pentru uz comercial?

2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, instanța de trimitere solicită să se


stabilească dacă, în cazul vânzării de produse accizabile în împrejurări precum cele din
cauza principală, operatorul economic este obligat să aplice, atunci când realizează
verificările menționate, regulile de prezumție referitoare la intenția cumpărătorului cu
privire la produsele achiziționate.

3) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, instanța de trimitere solicită în plus să
se stabilească dacă Directiva 92/12 și Regulamentul nr. 3649/92 trebuie interpretate în
sensul că un vânzător precum cel menționat în cadrul primei întrebări, în împrejurări
precum cele din cauza principală, trebuie să refuze vânzarea de produse accizabile către
un cumpărător în situația în care cumpărătorul respectiv nu prezintă exemplarul 1 al
documentului de însoțire simplificat prevăzut la articolul 4 din regulament dacă acesta
efectuează achiziția pentru a utiliza produsele accizabile în scopuri comerciale în țara sa
de origine. Instanța de trimitere dorește un răspuns și în cazul în care trebuie să se
aplice regulile de prezumție la care se face trimitere în cadrul celei de a doua întrebări.

4) Intrarea în vigoare a Directivei 2008/118 și abrogarea Directivei 92/12 determină


modificarea situației juridice în ceea ce privește implicațiile Directivei 92/12 asupra
răspunsurilor la primele trei întrebări?

5) Expresia «produse achiziționate de persoane particulare pentru uz propriu», de la


articolul 8 din Directiva 92/12 și de la articolul 32 alineatul (1) din Directiva 2008/118,
trebuie interpretată în sensul că include sau poate să includă achiziția de produse
accizabile în împrejurări precum cele din cauza principală? În cazul unui răspuns negativ
la această întrebare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă achizițiile
menționate trebuie să intre sub incidența articolului 7 din Directiva 92/12 sau, respectiv,
a articolului 33 din Directiva 2008/118.”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

22 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în esență,


dacă articolele 7-9 din Directiva 92/12, precum și articolele 1 și 4 din Regulamentul
nr. 3649/92 trebuie să fie interpretate în sensul că impun unui operator economic, precum cel
în discuție în litigiul principal, să verifice dacă cumpărătorii care provin din alte state membre
au intenția să importe produsele accizabile în alt stat membru și, dacă este cazul, dacă un
astfel de import este realizat în scopuri private sau în scopuri comerciale.

23 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, Directiva 92/12
vizează stabilirea anumitor reguli în ceea ce privește deținerea, circulația și monitorizarea
produselor supuse accizelor, în special în scopul de a garanta că exigibilitatea accizelor este
identică în toate statele membre (a se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Joustra,
C-5/05, Rec., p. I-11075, punctul 27 și jurisprudența citată).

24 Directiva 92/12 stabilește în această privință, astfel cum reiese printre altele din al cincilea și
din al șaselea considerent ale acesteia, o distincție între, pe de o parte, produsele deținute în
scopuri comerciale și al căror transport trebuie să fie însoțit de documente și, pe de altă parte,
produsele achiziționate de particulari pentru uz propriu și al căror transport nu necesită niciun
document.

25 În temeiul articolului 1 din Regulamentul nr. 3649/92, în cazul în care produsele supuse
accizelor și eliberate deja pentru consum într-un stat membru sunt destinate a fi folosite în alt
[Type text]

stat membru, în sensul articolului 7 din Directiva 92/12, persoana responsabilă cu circulația
intracomunitară trebuie să întocmească un document de însoțire simplificat.

26 Potrivit articolului 4 din regulamentul menționat, documentul de însoțire simplificat se


întocmește în trei exemplare, dintre care exemplarul 1 rămâne la furnizor pentru controlul
fiscal.

27 Din coroborarea articolelor 1 și 4 din Regulamentul nr. 3649/92 rezultă că exemplarul 1 al


documentului de însoțire simplificat trebuie să fie păstrat de furnizor numai atunci când acest
document a fost întocmit de „persoana responsabilă cu circulația intracomunitară”, menționată
la articolul 1, căreia îi revine, în consecință, obligația de a preda acest exemplar furnizorului
atunci când constată că produse supuse accizelor, care au fost deja eliberate pentru consum
într-un stat membru, sunt destinate să fie deținute în scopuri comerciale într-un alt stat
membru.

28 Niciun element din aceste dispoziții nu permite să se concluzioneze că un furnizor precum


Metro, în măsura în care nu este el însuși „persoana responsabilă cu circulația intracomunitară”
în temeiul articolului 1 din Regulamentul nr. 3649/92, trebuie să controleze dacă sunt
îndeplinite condițiile pentru ca persoana responsabilă să întocmească și să îi predea documentul
de însoțire simplificat menționat pentru ca furnizorul să poată să îl păstreze.

29 Astfel cum a arătat Comisia în observațiile sale, această persoană responsabilă este cea vizată
la articolul 7 alineatul (5) din Directiva 92/12, care face trimitere la articolul 7 alineatul (3) din
această directivă.

30 Potrivit acestei din urmă dispoziții, accizele sunt datorate, după caz, de persoana care
efectuează livrarea sau deține produsele destinate livrării sau de persoana care primește
produsele pentru a le folosi într-un stat membru, altul decât cel în care produsele au fost deja
puse în consum, sau de comerciantul sau organismul de drept public relevant.

31 În speță, nu se contestă faptul că, în cadrul sistemului „cash & carry” pus în aplicare de Metro,
clientul însuși se ocupă de transportul produselor cumpărate, care pot fi destinate unei utilizări
private sau comerciale și, în cazul în care clientul este suedez, unei utilizări nu în Suedia, ci în
Danemarca.

32 Rezultă de aici, mai întâi, că un operator precum Metro, în calitate de furnizor care nu se
ocupă de livrarea produselor vândute, nu poate fi considerat drept „persoana care efectuează
livrarea”, în sensul articolului 7 alineatul (3) din Directiva 92/12.

33 În continuare, un astfel de operator nu ar putea fi considerat ca fiind persoana care „deține


produsele destinate livrării”, în sensul articolului 7 alineatul (3), deoarece activitatea sa de
comerț cu ridicata cu autoservire nu îi permite să garanteze nici utilizarea comercială a
produselor vândute unor clienți suedezi, nici faptul că aceste produse vor fi efectiv livrate în
Suedia.

34 Această interpretare este confirmată de articolul 33 alineatul (3) din Directiva 2008/118, care
înlocuiește articolul 7 alineatul (3) din Directiva 92/12. Astfel, noul text conține în prezent o
trimitere la articolul 33 alineatul (1), stabilind în mod clar o legătură între deținerea în vederea
livrării și aplicarea articolului 33 menționat, care, ca și articolul 7 din Directiva 92/12, vizează
produsele „eliberate pentru consum într-un stat membru” și „deținute în scopuri comerciale
într-un alt stat membru”.

35 În sfârșit, din coroborarea alineatelor (2) și (3) ale articolului 7 din Directiva 92/12 rezultă că
Metro, în calitate de întreprindere cu sediul în Danemarca, statul membru de punere în consum
în cauza principală, nu se încadrează nici în alte ipoteze prevăzute la articolul 7 alineatul (3) din
directiva menționată. Astfel, acestea privesc numai operatorii profesionali sau organismele de
[Type text]

drept public cărora le sunt destinate produsele în interiorul unui stat membru, altul decât cel în
care produsele au fost puse în consum.

36 Această concluzie este susținută și de articolul 33 alineatul (3) din Directiva 2008/118, care
simplifică aceste dispoziții ale Directivei 92/12 referindu-se în continuare numai la persoana
„căreia îi sunt livrate produsele în cel de al doilea stat membru”.

37 În consecință, trebuie să se constate că un operator economic precum Metro nu poate fi


calificat drept „persoană responsabilă cu circulația intracomunitară”, în sensul articolului 1 din
Regulamentul nr. 3649/92, și nu trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile pentru ca
persoana responsabilă să întocmească și să îi predea documentul de însoțire simplificat pentru
a putea să îl păstreze.

38 Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, trebuie să se răspundă la prima


întrebare că articolele 7-9 din Directiva 92/12, precum și articolele 1 și 4 din Regulamentul
nr. 3649/92 trebuie să fie interpretate în sensul că nu impun unui operator economic, precum
cel în discuție în litigiul principal, să verifice dacă cumpărătorii care provin din alte state
membre au intenția să importe produsele accizabile în alt stat membru și, dacă este cazul, dacă
un astfel de import este realizat în scopuri private sau în scopuri comerciale.

Cu privire la a doua și la a treia întrebare

39 Având în vedere răspunsul la prima întrebare, nu mai este necesară pronunțarea cu privire la a
doua și la a treia întrebare preliminară.

Cu privire la a patra întrebare

40 Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în


esență, dacă articolele 32-34 din Directiva 2008/118 trebuie interpretate în sensul că aduc
modificări de fond articolelor 7-9 din Directiva 92/12, care să justifice, în împrejurări precum
cele în discuție în litigiul principal, un răspuns diferit la prima întrebare.

41 Răspunsul la această întrebare rezultă din cel dat la prima întrebare, în special din cuprinsul
punctelor 34 și 36 din prezenta hotărâre.

42 Astfel, trebuie să se constate că articolele 32-34 din Directiva 2008/118 nu aduc modificări de
fond articolelor 7-9 din Directiva 92/12, ci reproduc conținutul acestor articole clarificându-le.

43 În consecință, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că articolele 32-34 din Directiva


2008/118 trebuie interpretate în sensul că nu aduc modificări de fond articolelor 7-9 din
Directiva 92/12, care să justifice, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, un
răspuns diferit la prima întrebare.

Cu privire la a cincea întrebare

44 Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în


esență, dacă articolul 8 din Directiva 92/12 trebuie interpretat în sensul că este susceptibil să
acopere achiziționarea de produse accizabile în împrejurări precum cele în discuție în litigiul
principal.

45 În această privință, trebuie amintit că produsele care nu sunt deținute în scopuri personale
trebuie în mod necesar să fie considerate ca fiind deținute în scopuri comerciale (a se vedea
Hotărârea Joustra, citată anterior, punctul 29).
[Type text]

46 Din modul de redactare a articolului 7 din Directiva 92/12 rezultă că acesta vizează
achiziționarea de produse supuse accizelor în împrejurări precum cele în discuție în litigiul
principal atunci când aceste produse sunt destinate a fi deținute în scopuri comerciale într-un
alt stat membru.

47 Cu toate acestea, astfel cum rezultă din examinarea primei întrebări, este posibil de asemenea
ca astfel de produse să fie achiziționate de particulari pentru uz propriu și transportate de
aceștia în Suedia. În astfel de împrejurări, respectivele produse intră sub incidența articolului 8
din Directiva 92/12.

48 În consecință, trebuie să se răspundă la a cincea întrebare că articolul 8 din Directiva 92/12


trebuie interpretat în sensul că este susceptibil să acopere achiziționarea de produse accizabile
în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal în cazul în care aceste produse sunt
achiziționate de particulari pentru uz propriu și sunt transportate de aceștia, aspect care
trebuie verificat de autoritățile naționale competente de la caz la caz.

Cu privire la cheltuielile de judecată

49 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit
la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de
judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților
menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:

1) Articolele 7-9 din Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992


privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea,
circulația și monitorizarea acestor produse, astfel cum a fost modificată prin
Directiva 92/108/CEE a Consiliului din 14 decembrie 1992, precum și articolele
1 și 4 din Regulamentul (CEE) nr. 3649/92 al Comisiei din 17 decembrie 1992
privind documentul de însoțire simplificat pentru circulația intracomunitară a
produselor supuse accizelor și care au fost eliberate pentru consum în statul
membru de expediere trebuie să fie interpretate în sensul că nu impun unui
operator economic, precum cel în discuție în litigiul principal, să verifice dacă
cumpărătorii care provin din alte state membre au intenția să importe
produsele accizabile în alt stat membru și, dacă este cazul, dacă un astfel de
import este realizat în scopuri private sau în scopuri comerciale.

2) Articolele 32-34 din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008


privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE
trebuie interpretate în sensul că nu aduc modificări de fond articolelor 7-9 din
Directiva 92/12, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/108, care să
justifice, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, un răspuns
diferit la prima întrebare.

3) Articolul 8 din Directiva 92/12, astfel cum a fost modificată prin Directiva
92/108, trebuie interpretat în sensul că este susceptibil să acopere
achiziționarea de produse accizabile în împrejurări precum cele în discuție în
litigiul principal în cazul în care aceste produse sunt achiziționate de particulari
pentru uz propriu și sunt transportate de aceștia, aspect care trebuie verificat
de autoritățile naționale competente de la caz la caz.

Semnături
[Type text]

* Limba de procedură: daneza.

https://www.mae.ro/sites/default/files/file/CJUE/2013.07_Sinteza_CJUE.pdf