VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ȘI BANAT ÎN SECOLELE IX-XIII

1. Știri privitoare la migrarea ungurilor

Ungurii sunt un popor fino-ugric, din Asia Centrală, a căror limbă se înrudește, între altele,
cu finlandeza.
Au părăsit Asia Centrală (undeva în nordul Persiei) și s-au așezat în sec. I e.n., în ținuturi
de stepă, între Munții Ural și Volga.
Mai târziu, în jurul anului 830, se găseau între Don și Nipru, dar, din pricina atacurilor
pecenegilor (înrudiți cu turcii), o parte dintre unguri s-au reîntors în Asia Centrală, iar cealaltă
parte s-au dus înspre apus și s-au așezat între Nipru și Prut (în 889), în regiunea pe care au numit-
o Etel Cuzu sau Atelkus, -„Țara dintre râuri”, cunoscută mai târziu sub numele de Bugeac.
Implicându-se în conflictul dintre bizantini și bulgari (situându-se de partea bizantinilor),
bulgarii, în alianță cu pecenegii, le-au distrus așezarea de la Atelkus, fapt pentru care ungurii au
părăsit-o sub conducerea lui Arpad și s-au îndreptat spre apus, stabilindu-se în 896 în Câmpia
Panonică. De aici au făcut dese expediții, nu numai în Apus, dar și la răsărit de Tisa. În Câmpia
Panonică, dar și în răsăritul Tisei, au întâlnit o populație româno-slavă, creștină, de rit răsăritean,
ce se îndeletnicea cu agricultura și cu creșterea animalelor.
2. Date despre anumite formațiuni politice din Transilvania
Din Cronica rusă sau a lui Nestor (sfârșitul sec. IX sau începutul sec. XII) și din Gesta
Hungarorum (Faptele Ungurilor), scrisă în sec. XII, probabil de un notar anonim (Anonymus) de
la Curtea regelui Bela al II-lea, aflăm că ungurii, începând din sec. IX au făcut incursiuni la răsărit
de Tisa, în Transilvania, întâlnind o populație formată din români și slavi, care avea în fruntea ei
voievozi.
În acest context se pomenește de voievodul Menumorut, în Țara Crișurilor, Glad, în Banat
și voievodul Gelu, pe Someș, dar și de cetăți ca: Sătmarul, Biharea, Cuvinul, Orșova, Dăbâca,
Țeligrad (Blandiana-Alba), Bălgrad (Alba-Iulia), locuite de populație românească.
Cu vremea, însă (între sec. IX-XIII), o bună parte din Transilvania a fost ocupată de unguri.
În același timp, trebuie să pomenim faptul că între secolele XIII-XIV au existat în
Transilvania așa-numitele „țări”, cu autonomie românească și anume: Țara Bârsei, Țara
Făgărașului, Țara Amlașului, Țara Zarandului, Țara Maramureșului ș.a.
3. Învățătura creștină la unguri
Ungurii au putut cunoaște învățătura creștină, atât de la bizantini, cât și de la ruși sau
armeni, câtă vreme au trăit în stepele din nordul Mării Negre. Dar, după stabilirea lor în Câmpia
Panonică, au putut avea contacte și cu alte popoare creștine, îndeosebi ortodoxe și anume:
moravi, sârbi, greci, români și slavi.
Cea mai mare influență creștină (ortodoxă) asupra ungurilor a fost din partea populației
româno-slave, nu numai din Câmpia Panonică, dar, mai cu seamă, din Transilvania. Sunt, în acest
sens, cuvinte în terminologia creștină, împrumutate de unguri de la români și slavi și anume: sfânt
(szent), altar (oltar), crăciun (korácsony), cruce (kereszt sau krest), creștin (kresztény), înger
(angyal), vecernie (vecsernye), Bobotează (vizikereszt), a boteza (kereszteleni) ș.a.
În același timp, ungurii au împrumutat de la noi numele zilelor săptămânii și ale lunilor
anului, dar și unele tradiții și obiceiuri: colindele și colindatul, popularitatea Sfântului Ioan
Botezătorul și a Sfântului Dumitru.
De asemenea, în conformitate cu hotărârile unui sinod de la Szabolcs (din 1092), ungurii
începeau Postul Mare în zi de luni, ca la ortodocși și nu miercurea ca în Biserica Apuseană; prima

1
săptămână din post o numeau „a untului”, aproape ca la ortodocși, „a brânzei”; la vechii unguri,
slujba sfințirii apei conținea și rugăciuni ortodoxe (ex. traducere maghiară din sec. XI), slujba
înmormântării se oficia după Tipicul Bisericii Ortodoxe (ex. o slujbă a înmormântării din preajma
anului 1200); până în zilele noastre ungurii pomenesc de legea „veche” și de cea „nouă” a
credinței lor, adică de creștinismul lor vechi (ortodox) și de cel nou (catolic).
4. Încreștinarea „oficială” a ungurilor
În afară de influențele creștine ortodoxe avute asupra ungurilor, îndeosebi prin populația
româno-slavă din Câmpia Panonică sau din Transilvania, se poate spune că a existat și o
încreștinare oficială a unor demnitari unguri din Bizanț. Este vorba de Termatzus și Bultzos sau
Bulcsu, care, după afirmația împăratului bizantin Constantin VII Porfirogenetul (din lucrarea De
adminstrando imperii), ar fi mers la Constantinopol prin 948-949 pentru a reînnoi o pace cu
bizantinii pe o perioadă de cinci ani; acolo s-au botezat, naș fiindu-le chiar împăratul Constantin.
Cinci ani mai târziu (în 953), un alt demnitar maghiar, principele Gylas sau Ghiula a primit
botezul, cu numele de Ștefan, naș fiind același împărat, Constantin VII Porfirogenetul (913-959);
istoricul Gheorghe Kedrenos (latinizat Georgius Cedrenus) ne arată că „a luat cu sine pe un monah
cu numele Ierotei, vestit pentru evlavia sa, hirotonit episcop al Turciei (Ungariei), de către
patriarhul Teofilact”; ajungând în Câmpia Panonică „a întors pe mulți de la rătăcirea barbară la
creștinism”.
Până în prezent, încă nu se știe cu exactitate unde și-a avut Ierotei reședința (după unii la
Alba-Iulia, dar acest lucru este puțin probabil); fiind vorba de Ungaria, se pare că reședința sa a
fost undeva în Câmpia Panonică (poate nu într-un loc anume); fiind nevoie de misiune intensă
printre unguri, poate că s-a așezat din loc în loc.
Spre sfârșitul sec. X (în 973), principele Geysa încheind o alianță cu împăratul Otto I al
Germaniei, a îngăduit pătrunderea misionarilor latini în Ungaria. Acțiunea misionarilor apuseni s-
a intensificat după moartea soției sale Șarolta (ortodoxă convinsă), când Geysa s-a recăsătorit cu
o principesă catolică, pe nume Adelaide. Fiul lui Geysa și al Șaroltei, și anume Wajk a primit
botezul în credința răsăriteană (sub numele de Ștefan).
Sub Ștefan, primul rege al Ungariei (997-1038), care se căsătorise și el cu o principesă
catolică, Ghizela, catolicismul a triumfat în Ungaria. Se pare că Ștefan I (numit și cel Sfânt) a
întemeiat două arhiepiscopii: la Esztergom și Calocea și alte opt episcopii și cinci mănăstiri mari
(abații) catolice.
În cadrul statului maghiar catolic a dăinuit o vreme și episcopia ortodoxă de aici, fiindcă
într-un sinod de la Constantinopol din 1028 este pomenit episcopul Ioan al Turciei (Ungariei).
Probabil că, nu mult după această dată, episcopia ortodoxă și-a încetat activitatea, fiind
cunoscută răspândirea în forță a catolicismului în Ungaria, pe vremea lui Ștefan cel Sfânt.
5. Episcopii românești în Transilvania (sec. IX-XI)
Se pare că, în Transilvania, în cetățile voievozilor români Gelu, Glad și Menumorut, dar și
în Alba-Iulia au existat episcopii ortodoxe.
De pildă, la Dăbâca, peste care a stăpânit Gelu, au fost descoperite fundațiile câtorva
biserici; probabil că una a fost episcopală.
O altă episcopie putea să ființeze la Biharea (la 10 km. de Oradea), centrul voievodal al lui
Menumorut; mai târziu, ungurii au stabilit aici centrul comitatului și a unei episcopii latine, cea
ortodoxă dispărând ori mutându-se, probabil, la Oradea.

2
 Un alt episcop ortodox putea să fie la Alba Iulia, fiindcă sub actuala Catedrală Romano-
Catolică „Sf. Mihail” (construită în sec. XII-XIII) s-a găsit o rotondă a unui cult creștin din sec. IX-X,
probabil o biserică episcopală.
Menționăm că există multe situații (ca și cea de la Alba Iulia), în care ungurii catolici și-
au ridicat bisericile lor peste locul unor locașuri de cult ortodoxe, pentru a dispărea urmele
acestora și a existenței românilor din Transilvania.
6. Viața creștină în Banat
Din secolul al XI-lea avem știri privitoare la credința ortodoxă din Banat. De pildă, din Viața
Sfântului Gerard aflăm de existența, la Morisena (Cenadul de azi), a unui voievod Ohtum sau
Ahtum, care după ce a primit botezul la Vidin, în 1002, a înființat o mănăstire ortodoxă (cu hramul
Sfântul Ioan Botezătorul) în această cetate; el avea în stăpânire ținuturile din Caraș-Severin
până în Munții Apuseni.
Între anii 1028-1030, Ohtum a fost înfrânt de Ștefan cel Sfânt, mai ales din cauza trădării
lui Cianadinus, sfetnicul celui dintâi; astfel că Cianadinus a ajuns el conducător al cetății Morisena,
probabil sub jurisdicția Constantinopolului. Mai apoi, Cianadinus a hotărât să înalțe o mănăstire
în localitatea Oroszlanus (azi Maidan, Jugoslavia), cu hramul „Sfântul Gheorghe”. În același timp,
regele Ștefan a creat o episcopie catolică, punând în fruntea eparhiei de „Cianadiana” pe
venețianul Gerard. El a adus 12 călugări, care au fost așezați la mănăstirea „Sfântul Gheorghe”,
după care a ocupat prin forță mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, transferând călugării la
mănăstirea „Sfântul Gheorghe”. Prin abuz și forță, catolicii au ocupat și la Morisena lăcașuri de
cult care aparțineau de drept românilor de rit răsăritean.
În jurul anului 1020 exista o episcopie ortodoxă la Dibiscos (probabil Tibiscum, azi Jupa-
Caransebeș), în Banat. Unii istorici consideră că este vorba de Timișoara (castrul de la Dibiscos
fiind Timișoara).
Din scurta prezentare a acestor evenimente reiese că, în sec. IX-XI, în Transilvania și Banat
au existat voievodate românești (mai ales ale lui Gelu, Glad și Menumorut) cu centrele episcopale
de la Dăbâca, Biharea-Oradea, Alba Iulia și Dibiscos și mănăstirile ortodoxe de la Morisena,
Oroszlanos (Maidan) ș.a., prin urmare o viață românească și ortodoxă înfloritoare.
Între sec. IX-XIII, ungurii au ocupat treptat o bună parte din Transilvania, catolicii maghiari
căutând în multe locuri să „șteargă” urmele existenței poporului român pe aceste meleaguri.
Amintim că în prima etapă, ungurii au primit creștinismul răsăritean (în primele decenii
ale sec. X), după care, spre sfârșitul aceluiași secol, din interese politice, au îmbrățișat, treptat,
catolicismul.
REZUMAT
1. Știri privitoare la migrația ungurilor
- ungurii sunt un popor fino-ugric din Asia Centrală, a căror limbă se înrudește, între altele, cu
finlandeza;
- în sec. I d.Hs. s-au așezat între Munții Ural și fluviul Volga;
- în jurul anului 830 s-au aflat între Don și Nipru.
2. Date despre anumite formațiuni politice în Transilvania
- sunt pomeniți în Cronica rusă a lui Nestor (sec. XI-XII) și în Gesta Hungarorum (sec. XII), scrisă
de notarul Anonymus al regelui Bela al II-lea.
3. Învățătura creștină la unguri
- se stabilesc în Câmpia Panonică la sfârșitul secolului al IX-lea, venind din sudul Ucrainei deazi;

3
- ungurii găsesc în Transilvania trei voievodate românești:
a) Gelu – pe Someș;
b) Menumorut – pe Crișuri;
c) Glad – în Banat;
- aceste trei voievodate sunt amintite în cronica maghiară a notarului regelui Bela II;
- venind în contact cu populația românească din Transilvania, ungurii au împrumutat cuvinte și
obiceiuri creștine de la noi. Ex:
- păgân – pogany - Crăciun – Carácsony
- sâmbătă – szombot - sfânt - szent
- altar – oltar
- numele lunilor ianuarie, februarie, martie, aprilie, iunie, septembrie, noiembrie;
- numele zilelor săptămânii;
- cuvinte specifice ritului ortodox: cruce, vecernie, Bobotează etc.
4. Încreștinarea „oficială” a ungurilor
- în 948-949 doi demnitari unguri: Termatzus și Bultzus sau Bulcsu s-au botezat la
Constantinopol, naș fiindu-le împăratul Constantin VII Porfirogenetul, fapt consemnat în
lucrarea acestuia De administrando imperii;
- în 953 se botează la Constantinopol un alt demnitar ungur, Gyula; la întoarcere a adus cu sine
pe episcopul Ierotei, hirotonit special pentru unguri;
- creștinismul de rit răsăritean a continuat să dăinuiască în Ungaria până spre sfârșitul sec. X,
când misionari apuseni, cu ajutorul regilor locali, au luat locul celor răsăriteni;
- sub Ștefan cel Sfânt (997-1038) mănăstirea ortodoxă Morisena (Cenadul de azi) este luată cu
forța de catolici;
- regii unguri au luptat și împotriva Bisericii Ortodoxe din Transilvania, hotărând, împreună cu
unii papi, următoarele:
a) ortodocșii („schismaticii”) nu aveau voie să săvârșească Sfintele Slujbe, nici
să zidească biserici și capele;
b) preoții ortodocși, împreună cu familiile lor, să fie alungați din Transilvania.
5. Viața creștină în Banat
- în 1002 voievodul Ohtum sau Ahtum de la Morisena (Cenadul de azi) se botează la Vidin; el
înființează la Morisena mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” (ortodoxă);
- între 1028-1030 Ohtum a fost înfrânt de Ștefan cel Sfânt, fiind ocupată prin forță și
mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Morisena, în care au intrat călugări apuseni;
- în Banat a existat în această perioadă o episcopie la Dibiscos (1020), probabil Tibiscum, azi
Jupa – Caransebeș; unii istorici afirmă că ar fi vorba chiar de Timișoara.
Concluzie
- la venirea ungurilor în Transilvania și Banat (sec. IX), aceștia au găsit aici voievodate românești
(Gelu – pe Someș, Glad – în Banat și Menumorut – pe Crișuri);
- între sec. IX-XIII ungurii au ocupat treptat Transilvania și Banatul, unde existau episcopii
ortodoxe românești: Dibiscus, Dăbâca, Biharea, Oradea, Alba Iulia și se pare chiar pe moșiile
fiilor cneazului Bâlea – zona Hunedoarei;
- în primele decenii ale sec. X ungurii au îmbrățișat creștinismul răsăritean, iar spre sfârșitul
aceluiași secol, pe cel apusean.

4
 VIAȚA BISERICEASCĂ DIN DOBROGEA
ÎN SEC. VII-XIV
1. Câteva date despre situația Sciției Mici între sec. VII-X
Cu toate că după invazia avaro-slavă în ținuturile noastre (în 602), majoritatea cetăților și
a episcopiilor din Sciția Mică au fost distruse, vreme de câteva decenii, această provincie a făcut
parte din Imperiul Bizantin.
Întrucât, Sciția Mică nu a avut o organizare administrativă proprie sau o armată puternică,
statul bulgar, de curând întemeiat, a luat-o sub stăpânirea sa timp de aproape trei veacuri (581-
971); doar unele locuri întărite de pe țărmul Mării Negre, ori de pe cursul unor râuri, au rămas în
continuare sub oblăduire bizantină. În același timp, existau în Dobrogea și anumiți „conducători
locali” autohtoni, cum este cazul lui jupan Dimitrie (din 943), undeva între Cernavodă și
Constanța.
Din 971, de pe vremea împăratului Ioan Tzimiskes (969-976), Dobrogea a intrat din nou în
zona de influență bizantină; între sec. XI-XIV se cunosc câțiva conducători locali în Dobrogea:
Tatul, Sastlav, Dobrotici, Ivanco și Mircea cel Bătrân (Țara Românească și Dobrogea).
2. Urme creștine în Dobrogea (sec. X-XIV)
Din sec. X au început să se refacă unele fortărețe din Sciția Mică: Noviodunum, Dinogeția,
Troesnis, Carsium, Capidava, Axiopolis ș.a.
Se cunosc câteva piese epigrafice și anume: un ulcior (sec. X) din cetatea Capidava (jud.
Constanța) pe care este incizată o cruce la gâtul acesteia, dar și numele Petre (cea mai veche
mențiune românească); la Dinogeția (Gărvan, jud. Tulcea) o mică biserică de zid (sec. XI-XII); tot
aici un clopot de bronz, care a aparținut acestei biserici;
50 de cruciulițe; tipare de bronz pentru cruciulițe; cruci relicvar mai mari cu diferite chipuri
ale Sfinților: Iisus Hristos, Sfânta Fecioară Maria, Sfântul Ioan Botezătorul ș.a.; temeliile unei
bisericuțe la 3 km. de la Niculițel (jud. Tulcea) sec. XIII-XIV.
3. Date cu privire la organizarea bisericească din Dobrogea
După invazia avaro-slavă de la începutul sec. VII, majoritatea episcopiilor din Sciția Mică
au dispărut, rămânând doar cele din nordul provinciei.
Pe baza descoperirilor arheologice de la Dinogeția (unde a fost descoperită o cruce
episcopală) putem spune că a existat un scaun episcopal (sec. XI-XII), dar și la Isaccea sau Niculițel,
unde în aceiași perioadă a existat o intensă viață creștină (ex. numeroasele descoperiri
arheologice).
În sec. XIII-XIV avem dovezi sigure despre existența Arhiepiscopiei (Mitropoliei) de Vicina,
localitate neidentificată până azi; credem că ar fi vorba de Isaccea (vechea cetate Noviodunum)
sau în ostrovul din fața ei. Existența mitropoliei presupune existența a acel puțin două episcopii
aflate sub jurisdicția ei. Acestea ar putea fi Dinogeția și Niculițel, la care s-ar mai putea adăuga și
alte episcopii din nordul Dobrogei.
Se pare că ea a fost condusă de ierarhi greci, dependenți de Patriarhia Ecumenică; a luat
ființă între anii 1204-1261, perioadă în care Imperiul Bizantin, din cauza cruciaților, care
ocupaseră Constantinopolul, și-a mutat reședința la Niceea. Din documentele unui sinod
patriarhal din Constantinopol, din 1285, aflăm că la lucrările lui a participat și Mitropolitul Teodor
al Vicinei. Câțiva ani mai târziu, în 1292, mitropolitul Teodor a semnat și un Tomos al sinodului
patriarhal „împotriva latinilor”.

5
 În preajma anului 1302 îl aflăm la Vicina pe mitropolitul Luca, ce a intervenit pe lângă
împăratul Andronic II (1285-1328) să accepte în imperiu 16000 de alani; mitropolitul Luca este
pomenit și în alte documente din anii 1303-1306.
Mai târziu (prin 1317-1318), Sinodul Patriarhiei Ecumenice a făcut pomenire de
mitropolitul de la Vicina, dar nu i-a menționat numele; aceasta confirmă, totuși, existența unui
mitropolit la Vicina.
Pe la începutul secolului al XIV-lea, tătarii au făcut dese încursiuni în nordul Mării Negre,
ocupând acel ținut în cele din urmă.
Cu toate că și Vicina a căzut sub stăpânire tătară, șirul mitropoliților de la Vicina nu s-a
întrerupt atunci. De pildă, prin 1337-1338 la Vicina cârmuia duhovnicește mitropolitul Macarie.
De precizat că la alegerea sa și-a luat angajamentul (în scris), în fața Patriarhului ecumenic Isidor,
dar și a Sinodului Patriarhal că nu o să-și părăsească turma încredințată la Vicina, ce era stăpânită
„de o mână de păgâni nelegiuiți” - tătarii. Faptul că a rămas statornic în jurământul său, o
dovedește participarea sa în anii 1341 și 1343 la ședințele Sinodului Patriarhiei Ecumenice din
Constantinopol. Nu cunoaștem până când a păstorit, dar în februarie 1347 era un nou ierarh la
Vicina, pe nume Chiril. Nici despre el nu știm cât a păstorit la Vicina.
Șirul mitropoliților de la Vicina s-a încheiat cu vlădica Iachint. În anul 1359, când Nicolae
Alexandru Basarab făcea demersuri pentru el la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, pentru
a fi recunoscut ca mitropolit în Țara Românească. Iachint se afla deja la curtea domnitorului.
Venirea sa din vreme la curtea lui Nicolae Alexandru Basarab presupune, fie scăderea în
importanță a cetății Vicina, fie desființarea mitropoliei de către tătari sau, poate, un alt motiv pe
care încă nu îl cunoaștem.
Oricare ar fi fost motivul mutării lui Iachint în Țara Românească, un lucru este cert, că
după el, nu mai avem date privitoare la Mitropolia Vicinei; acest lucru înseamnă că mitropolia
Vicinei și-a încheiat existența din anul 1359.
REZUMAT
1. Câteva știri despre situația Sciției Mici între sec. VII-X
- în urma invaziei avaro-slave (601-602) cetățile și episcopiile din Sciția Mică au fost distruse;
- Sciția Mică a fost luată sub stăpânirea bulgară (581-971), doar unele locuri rămânând sub
stăpânire bizantină;
- au existat în Sciția Mică (Dobrogea) și anumiți conducători locali – precum jupan Dimitrie
(943) între Cernavodă și Constanța;
- în 971 Dobrogea a intrat sub stăpânire bizantină până în sec. XIV, când a fost ocupată de turci.
2. Urme creștine în Dobrogea (sec. X-XIV)
- din sec. X s-au refăcut unele fortărețe în Dobrogea;
- un ulcior (sec. X) din Capidava (jud. Constanța), cu semnul Sf. Cruci și cu numele Petre; la
Dinogetia (azi Garvăn, jud. Tulcea) – o mică biserică din zid (sec. XI-XII), precum și un clopot
din bronz; tipare din bronz pentru cruciulițe, cruciulițe, chipuri ale sfinților: Iisus Hristos, Sf.
Fecioară Maria, Sf. Ioan Botezătorul ș.a.; la 3 km de Niculițel (jud. Tulcea) s-a aflat temelia
unei bisericuțe, apoi la Niculițel (sec. XIII) și Enisala (sec. XIII-XIV).
3. Date cu privire la organizarea bisericească din Dobrogea
- după invazia avaro-slavă (sec. VII), majoritatea episcopiilor din Sciția Mică au dispărut;
- între sec. XIII-XIV – dovezi sigure despre Arhiepiscopia (Mitropolia) de la Vicina (localitate încă
neidentificată, probabil la Isaccea sau pe ostrovul din fața ei);

6
- se pare că a fost condusă de ierarhi greci, dependenți de Patriarhia Ecumenică de la
Constantinopol;
- cunoaștem câțiva mitropoliți ai Vicinei: Teodor (pomenit în 1285), Luca (1302), Macarie
(1337-1338), Chiril (1347) și Iachint (1359), care la intervenția domnitorului Țării Românești,
Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), pe lângă Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol,
a fost mutat în țara sa (la Argeș sau la Câmpulung Muscel), întemeindu-se aici o altă
Mitropolie, numită a Ungrovlahiei (a Țării Românești).
Concluzie
- 601-602 avaro-slavii au distrus eparhiile noastre din Dobrogea;
- se cunosc și biserici în Dobrogea din sec. XI-XIII la: Dinogeția-Garvăn, Niculițel, Enisala ș.a.
- în sec. XIII-XIV funcționează Arhiepiscopia Vicinei (Mitropolie), cu cinci ierahi amintiți între anii
1285-1359;
- în 1359 mitropolitul Iachint al Vicinei este mutat în Țara Românească.

7
 VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TERITORIILE
EXTRACARPATICE ÎN SECOLELE XII-XIII
1. Populații migratoare în ținuturile românești
Ultimile două valuri de popoare migratoare, care au trecut peste teritoriile noastre au fost
pecenegii și cumanii (amândouă de neam turc).
Pecenegii s-au așezat, la sfârșitul sec. IX, în sudul Moldovei, în Muntenia și chiar în
Transilvania.
Către mijlocul sec. XI, pecenegii fiind înfrânți de cumani, au trecut în sudul Dunării, iar
cumanii s-au așezat în locul celor dintâi; de la cele două popoare migratoare (pecenegii și
cumanii) avem unele toponime ca: Bărăgan, Teleorman, Caraiman, Caracal, Covurlui, Vaslui,
Bahlui ș.a.
2. Colonizarea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei
Prin așezarea cumanilor războinici în sudul Moldovei și în Câmpia Munteană, aceștia
deveneau potențiali dușmani pentru regatul maghiar. În această situație, regele ungar Andrei
al II-lea (1205-1235) a fost nevoit să-i propună lui Herman de Salza (marele maestru al cavalerilor
teutoni), așezarea călugărilor-ostași din ordinul teutonilor în Țara Bârsei. În schimbul acestei
oferte, cavalerii teutoni erau obligați să „apere hotarele regelui feudal maghiar împotriva
cumanilor”. După încheierea tratativelor, cavalerii teutoni de la Locurile Sfinte s-au așezat în Țara
Bârsei. Aici au construit cinci fortărețe din zid, după care au trecut Carpații, în Moldova și
Muntenia, unde au ridicat alte cetăți de apărare. Întrucât teutonii au trecut Carpații fără
aprobarea regelui maghiar, acesta a pornit cu armată împotriva lor (în 1222), ca nu cumva
cavalerii să-și creeze un ținut independent de Ungaria. La scurtă vreme, intervenind papa Honoriu
al III-lea în favoarea teutonilor, regele maghiar a fost de acord cu stăpânirea lor și peste Carpați.
În perioada stăpânirii cavalerilor teutoni și peste teritoriile extracarpatice, numeroși sași
și secui au trecut munții în Țara Românească și Moldova, unde împreună cu preoții lor au
întemeiat primele comunități catolice de aici. Papa i-a luat pe acești creștini direct sub oblăduirea
sa, fapt ce l-a nemulțumit pe regele maghiar. În urma unei noi neînțelegeri între regele Andrei al
II-lea și cavalerii teutoni (în 1225), regele maghiar a pornit o expediție militară și a cucerit Țara
Bârsei și teritoriile deținute de teutoni peste Carpați, alungându-i din acele ținuturi. Cu toată
intervenția papei, regele maghiar a rămas neînduplecat, iar cavalerii teutoni s-au refugiat în
Prusia.
3. Învățătura creștină în rândul cumanilor
Cumanii, fiind un neam păgân, s-a căutat atragerea acestora (din ținuturile Moldovei și
din Câmpia Munteană) la creștinism (ritul catolic), într-o primă fază, prin călugării dominicani
(ordin întemeiat în sec. XIII), iar mai apoi prin misionari veniți din regatul Ungariei, mai ales cu
concursul arhiepiscopului de la Esztergom, bineînțeles cu acordul papei. La scurtă vreme, după o
misiune maghiară între cumani, a fost numit ca episcop pentru Cumania, călugărul dominican
Teodoric din Ungaria (de fapt, conducătorul dominicanilor), întărit de papă la 21 martie 1228. El
a cerut, între altele, papei, ca atât el, cât și urmașii săi să depindă direct de scaunul de la Roma,
fapt aprobat de Pontiful roman.
Se pare că reședința episcopului Teodoric a fost localitatea Milcov sau Milcovia, după unii
s-ar afla în jud. Olt, iar după alții în Moldova. Episcopia catolică a cumanilor nu a rezistat multă
vreme deoarece, în timpul marii invazii tătare din 1241, a fost distrusă (căzând victime, atât
episcopul Teodoric, cât și numeroși călugări de la centrul eparhial). Cu toate încercările de mai

8
târziu (din 1253 și 1279) ale papei, atât Episcopia catolică din Cumania, cât și acțiunile catolice de
aici, au încetat să mai existe.
Dintr-o scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie 1234, adresată principelui Bela, fiul
regelui Andrei al II-lea (viitorul rege Bela al IV-lea), reiese că în ținuturile cumanilor exista o
populație românească de credință ortodoxă care avea episcopii ei, numiți pseudoepiscopi (falși
episcopi, în concepția catolică), deoarece nu se supuneau episcopului catolic Teodoric și atrăgeau
mulți catolici de la credința lor, la cea ortodoxă. Din această cauză, episcopul Teodoric era sfătuit
să-și aleagă un vicar dintre români. În acest fel, se preconiza că vor fi atrași românii spre
catolicism. Din această scrisoare reiese limpede că în Cumania era o numeroasă populație
românească ortodoxă, care avea mai mulți episcopi și că aceasta a rezistat la acțiunile prozelitiste
venite din partea catolicilor.
4. Câteva date privitoare la existența românilor în Oltenia și Muntenia
Dintr-o Diplomă a regelui maghiar Bela al IV-lea (1235-1270), din 2 iunie 1247, prin care li
se acordă privilegii (ținuturi din Oltenia și Muntenia) cavalerilor ioaniți (ordinul „Sfântul Ioan”), în
schimbul apărării hotarelor regatului Ungariei, reiese că, în părțile Olteniei și Munteniei erau
anumite cnezate și voievodate românești și anume: cnazatul lui Ioan și Farcaș (în drapta Oltului),
cnezatul lui Litovoi (în Valea Jiului și în Țara Hațegului),
cnezatul lui Seneslau (în stânga Oltului); în același timp se făcea pomenire, în aceleași ținuturi
(Oltenia și Muntenia), de existența unor ierarhi ortodocși pentru populația românească.
5. Formațiuni politice românești în Moldova
Din Cronica rusească a lui Ipatie, dar și din unele documente polone, reiese că la răsărit
de Carpați (în Moldova), au existat în sec. XII-XIII, următoarele formațiuni politice: „țara”
bolohovenilor (în ținuturile de nord ale Moldovei), „țara” brodnicilor, în partea de răsărit a
Moldovei de mai târziu; de asemenea, au existat cnezate și voievodate în zona Codrului, la Orhei,
la Lăpușna ș.a.
Descoperirile arheologice din Moldova au confirmat existența unei intense vieți creștine
în aceste ținuturi (în sec. XII-XIII), deoarece au fost scoase la lumină cruci-relicvar, cruci-
engolpioane (purtate de ierarhi), cruci pectorale mai mici etc.
Documentele papale și regale (din 1234 și 1237), dar și descoperirile arheologice, ne-au
confirmat existența, în Țara Românească și Moldova, a unor cenzate și voievodate românești, a
ierarhilor și credincioșilor ortodocși (români), care au rezistat acțiunilor prozelitiste catolice și au
rămas statornici în credința ortodoxă.
REZUMAT
1. Populații migratoare în ținuturile românești
- pecenegii – s-au așezat în sec. X în sudul Moldovei, în Muntenia și chiar în Transilvania;
- cumanii – înfrângând pe pecenegi la mijlocul sec. XI, le-au luat locul în ținuturile românești
amintite;
- de la pecenegi și cumani avem toponime ca: Bărăgan, Teleorman, Caraiman, Caracal,
Covurlui, Vaslui, Bahlui ș.a.
2. Colonizarea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei
- din pricina cumanilor, regele maghiar Andrei II (1205-1235) a adus în Țara Bârsei cavaleri
teutoni (călugări-ostași) de la Locurile Sfinte, cu obligația de a apăra granițele regatului ungar;

9
- cavalerii teutoni au înălțat cetăți (de zid, nu de lemn) în Transilvania, dar și în Moldova și
Muntenia, fapt ce a nemulțumit pe regele maghiar, care a pornit în 1222 cu o armată
împotriva lor, pentru a-i împiedica să se declare independenți;
- la intervenția papei Honoriu III, regele maghiar a acceptat ca teutonii să stăpânească cetăți și
peste Carpați;
- în Moldova și Muntenia au întemeiat primele comunități catolice;
- în 1225, în urma unor noi neînțelegeri între Andrei II și cavalerii teutoni, aceștia sunt alungați
din ținuturile noastre; s-au refugiat în Polonia;
3. Învățătura creștină în rândurile cumanilor
- cumanii păgâni din ținuturile Moldovei și din Câmpia Munteană au fost atrași la catolicism,
trimițându-li-se și un episcop cu numele Teodoric din Ungaria, cu reședința, se pare, la Milcov
(sau Milcovia), întărit de papa în 21 martie 1228;
- în 1241 Episcopia Cumaniei (sau a cumanilor) a fost distrusă de tătari;
- dintr-o scrisoare a papei Grigorie IX din 14 noiembrie 1234, adresată viitorului rege maghiar
Bela IV, reiese că în ținuturile cumanilor exista o populație românească ortodoxă majoritară,
ce își avea episcopii ei, numiți de catolici pseudoepiscopi (falși episcopi), care îi atrăgeau și pe
catolicii de aici la Ortodoxie.
4. Câteva date privitoare la existența românilor în Oltenia și Muntenia
- în Diploma regelui maghiar Bela IV (1235-1270), din 2 iunie 1247, se face pomenire că în
Oltenia și Muntenia erau voievodate românești: Ioan și Farcaș în dreapta Oltului, Litovoi pe
Valea Jiului și în Țara Hațegului și Seneslau în stânga Oltului; de asemenea sunt menționați și
ierarhi ortodocși pentru populația românească, fără să li se pomenească numele.
5. Formațiuni politice românești în Moldova
- din Cronica rusă și din alte documente se arată că în Moldova existau în sec. XII-XIII țara
bolohovenilor în nord, țara brodnicilor în răsărit, dar și cnezate și voievodate la Orhei,
Lăpușna, zona Codrului ș.a.
- tot în Moldova s-au descoperit: cruci relicvar, cruci pectorale, cruci engolpioane ș.a.

Concluzie
- pentru scurtă vreme (sec. XIII), cavalerii teutoni au avut cetăți în Transilvania, Moldova și
Muntenia;
- în Moldova și Muntenia au venit în sec. IX pecenegii și în sec. XI cumanii, cei din urmă fiind
atrași la catolicism, cu o episcopie proprie (din 1228), distrusă de tătari în 1241;
- documentele papale și regale (din 1234 și 1247) menționează o populație majoritară ortodoxă
românească în Moldova, Muntenia și Oltenia, cu voievozii lor și cu ierarhii ortodocși.

10
 ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI
1. Întemeierea statului Ţara Românească
Deoarece în Diploma cavalerilor ioaniţi (din 1247) au fost menţionate, la sud de Carpaţi,
câteva cnezate şi voievodate româneşti (Ioan, Farcaş, Litovoi, Seneslau), dar şi ierarhi ortodocşi,
credem că potrivit tradiţiei bizantine, pe lângă fiecare voievod putea să existe și câte un ierarh
ortodox (episcop sau arhiepiscop).
Mai târziu, în 1324 se constată că formațiunile politice anterioare (sau și altele) s-au unit
într-un singur stat, în frunte cu Basarab I (1310-1352); nu cunoaștem încă modul în care
voievodatele s-au unit prin forță, sau pe cale pașnică. În tradiția populară, Basarab I este
cunoscut și sub numele de ,,Negru Vodă”. El și-a câștigat independența statului față de
,,pretențiile suzeranitare ungare”, în urma bătăliei de la Posada, pe care a avut-o cu Carol Robert
de Anjou din 1330, după unii istorici, un loc între Câmpulung Muscel și Bran, iar după alții, în
Loviștea. Bătalia dintre domnitorul Basarab I și regele maghiar a fost descrisă în Cronica pictată
de la Viena. În urma acestei lupte (din 1330) s-a obținut independența statului Țara Românească.
Domnitorul Basarab I a avut o domnie cu multe realizări până la sfârșitul vieții sale, în 1352, când
a fost înmormântat în ctitoria sa, biserica ,,Negru Vodă” din Câmpulung (Muscel).
2. Organizarea bisericească a Țării Românești
Se pare că odată cu unificarea voievodatelor, a avut loc și unificarea pe linie bisericească,
lângă domnitor fiind un ierarh ,,cu titlul onorific de mitropolit”, care avea sub oblăduirea sa, în
anumite locuri însemnate, câte un episcop. Aceasă tradiție bizantină a existat atât la bulgari, cât
și la sârbi, în sec. XII, nu cunoaștem până acum numele vreunui ierarh din perioada lui Basarab I,
dar aceasta nu înseamnă că n-au existat.
După trecerea la cele veșnice, lui Basarab I i-a urmat la tron fiul său, Nicolae Alexandru
Basarab (1352-1364).
Întrucât organizarea bisericească de pe vremea tatălui său (Basarab I) nu a fost
recunoscută din punct de vedere canonic de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol,
Nicolae Alexandru Basarab <a cerut nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale> Patriarhului
Ecumenic, ca Biserica din Țara Românească ,,să fie luată sub oblăduire canonică” a Patriarhiei de
Constantinopol și ierarhul român să facă parte din Sinodul Patriarhal. Pentru a realiza acest
deziderat, Nicolae Alexandru Basarab <a chemat cu câtva timp înainte pe Prea Sfințitul Mitropolit
al Vicinei, din apropierea sa, pe chir Iachint>.
Se cunosc două acte din 1359, cu privire la recunoașterea ,,unei stări existente” în Țara
Românească (a mitropolitului Iachint). Primul document este hotărârea Sinodului Patriarhal din
Constantinopol, prin care vlădica Iachint venit de la Vicina (la solicitarea lui Nicolae Alexandru
Basarab) a fost recunoscut ca Mitropolit al Ungrovlahiei. Cel de al doilea act este, de fapt, o
scrisoare a Patriarhului Ecumenic Calist I (1350-1354; 1355-1363), prin care l-a încunoștiințat pe
Nicolae Alexandru Basarab de hotărârea Sinodului Patriarhiei Ecumenice: recunoașterea
mitropolitului Iachint din Vicina în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei. Totodată, pentru această
numire, Patriarhul Ecumenic a primit și acordul împăratului Ioan V Paleologul (1341-1376; 1379-
1391), ca Iachint <să fie de acum înainte…legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia>.
Prin urmare, prin cele două documente s-a ratificat ,,un fapt împlinit anterior”,
legalizându-se și finalizându-se problema lui Iachint, chemat <cu câtva timp înainte> la
conducerea ,,Bisericii din Țara Românească”.

11
 În ce privește reședința mitropolitului Iachint, există două ipoteze: unii istorici au susținut
că ea s-a aflat la Argeș, alții, însă au fost de părere că este vorba de Câmpulung. Oricare ar fi fost
localitatea, important este faptul că, de acum înainte, mitropolitul Ungrovlahiei a avut o
reședință sigură, intrată în circuitul Centrelor Eparhiale, de sub oblădiuirea Patriarhiei Ecumenice
de la Constantiopol.
Jurisdicția Mitropoliei Ungrovlahiei (,,Valahia de lângă Ungaria”) s-a întins asupra întregii
Țări Românești. Pe timpul lui Vladislav I (Vlaicu Vodă, 1364-1377) stăpânirea sa se întindea și
peste Amlaș și Făgăraș (în Transilvania), dar și la Apus, în Banatul de Severin, iar pe vremea lui
Mircea cel Bătrân (1386-1418) până ,,la marea cea mare”, adică și asupra Dobrogei.
Amintim că în 1401, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a acordat mitropolitului
Țării Românești următoarea titulatură: <Prea sfințit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit și
exarh a toată Ungaria și al Plaiurilor>.
Din cele relatate rezultă că în 1330 s-a realizat independența Țării Românești sub
domnitorul Basarab I, iar sub fiul său, Nicolae Alexandru Basarab a fost recunoscută oficial
Mitropolia Ungrovlahiei (în 1359).
REZUMAT
1. Întemeierea statului Țara Românească
- sunt amintite voievodatele lui:
a) Litovoi – Valea Jiului și Țara Hațegului;
b) Ioan – în dreapta Oltului;
c) Farcaș – probabil în Vâlcea;
d) Seneslau – în stânga Oltului;
- sunt amintiți în zona de curbură a Carpaților episcopi ortodocși români (pseudoepiscopi – cum
îi numesc documentele catolice);
- pe la 1324 un document vorbește despre voievodul Basarab – probabil Negru-Vodă, care a
fost unificatorul voievodatelor din Țara Românească;
- în 1330, în lupta de la Posada, împotriva regelui maghiar Carol Robert de Anjou, a câștigat
independența Țării Românești;
- se pare că la curtea sa de la Argeș a avut un ierarh ortodox, necunoscut până acum, probabil
cu rangul de mitropolit.
2. Organizarea bisericească a Țării Românești
- Basarab I a domnit între anii 1352-1364; sub el organizarea bisericească nu era recunoscută
de Patriarhia de la Constantinopol;
- urmașul său - Nicolae Alexandru Basarab (1364-1377);
- Nicolae Alexandru Basarab: în urma mai multor demersuri către Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol, a fost recunoscut în 1359 ca mitropolit al Țării Românești (Ungrovlahiei =
Valahia dinspre Ungaria), vlădica Iachint de la Vicina, ultimul ierarh al acestei Eparhii,
desființată datorită condițiilor istorice neprielnice;
- astfel că, în 1359, cu acordul patriarhului Calist I (1350-1354; 1355-1363), precum și cu al
împăratului bizantin Ioan V Paleologul (1341-1376; 1379-1391), a luat ființă Mitropolia
Ungrovlahiei;
- reședința Mitropoliei a fost la Argeș sau la Câmpulung Muscel (probabil o reședință de vară,
cea de la Câmpulung Muscel și a doua, de iarnă, la Argeș);

12
- jurisdicția – asupra întregii Țări Românești, pentru ca pe timpul lui Vladislav I (1364-1377), să
se întindă peste Amlaș și Făgăraș (în Transilvania), dar și la Apus, în Banatul de Severin; pe
vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) și asupra Dobrogei („până la marea cea mare” –
Marea Neagră);
- în 1401 Patriarhia Ecumenică de Constantinopol a acordat mitropolitului Țării Românești
următoarea titulatură: Prea sfințit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit și exarh a toată
Ungaria și al Plaiurilor;
Concluzie
- până în sec. al XIV-lea s-au aflat cnezate și voievodate românești în Țara Românească, ce
aveau, se pare, fiecare câte un ierarh, după tradiția bizantină;
- în preajma anului 1324 cnezatele și voievodatele de aici au fost unificate de către Basarab I,
poate Negru Vodă;
- în 1330 Basarab I câștigă independența Țării Românești, în urma bătăliei de la Posada, în fața
regelui maghiar Carol Robert de Anjou;
- în 1359 sub Nicolae Alexandru Basarab se întemeiază Mitropolia Țării Românești (a
Ungrovlahiei), cu reședința la Argeș (azi Curtea de Argeș) sau la Câmpulung Muscel;
- jurisdicția – la început peste întreaga Țară Românească, apoi și peste anumite părți din
Transilvania, Banatul de Severin și chiar în Dobrogea.

13
 MITROPOLIA UNGROVLAHIEI DUPĂ 1359. ÎNFIINȚAREA MITROPOLIEI SEVERINULUI
1. Situația Mitropoliei Ungrovalahiei după anul 1359
Arătam în cursul anterior că, în 1359, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a
recunoscut din punct de vedere canonic, existența Mitropoliei Ungrovlahiei și pe Iachint (fost
mitropolit de Vicina), în fruntea acesteia.
Desigur că această recunoaștere din partea Sinodului patriarhal și a patriarhului
ecumenic, cu acordul împaratului bizantin, însemna pentru Biserica din Țara Românească un act
de prestigiu, dar și o speranță de ocrotire, din punct de vedere politic, din partea Bizanțului.
Din mai 1359 și până în septembrie 1369 nu mai avem știri privitoare la activitatea
mitropolitului Iachint în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei. El este pomenit într-o scrisoare a
domnitorului Vlaicu Vodă (din 1369) în problema unor călugări români de la mănăstirea Cutlumuș
(Muntele Athos), care doreau să traiască o viața idioritmică.
În preajma anului 1370, câțiva pizmași ai mitropolitului Iachint l-au pârât la Patriarhia
Ecumenică că ar desconsidera-o, bazați, pe faptul că n-a participat o vreme la ședințele sinodului
Patriarhiei din Constantinopol. Desigur că, în urma acestor zvonuri, Patriarhul ecumenic Filotei
(1364–1376) s-a gândit că mitropolitul Iachint ar dori să iasă de sub jurisdicția Patriarhiei din
Constantinopol. În această situație Patriarhul ecumenic l-a trimis în Țara Românească (în vara
anului 1370), pe dicheofilaxul (avocatul) Patriarhiei, Daniil Critopulos ca să afle dacă acuzațiile la
adresa mitropolitului Iachint erau adevărate sau false. În urma cercetării acestui caz, trimisul
patriarhului Filotei a constatat că acuzațiile au fost false. Mitropolitul Iachint a alcătuit o scrisoare
pentru Patriarhul ecumenic, pe care a trimis-o prin Daniil Critopulos. În ea, mitropolitul român a
respins toate acuzațiile dușmanilor săi, arătând că nu a participat la toate ședintele Sinodului
patriarhal pentru ca era bătrân și bolnav, în aceslași timp nici domnitorul Vladislav nu i-a permis
deplasarea la Constantinopol, dată fiind <lungimea drumului și frica de a nu fi ucis>, mai ales că
în acea vreme bântuiau în Peninsula Balcanică numeroase cete de prădători. De remarcat că în
aceeași scrisoare, mitropolitul Iachint, cu acordul domnului și a boierilor țării îi solicita
patriarhului ca Daniil Critopulos <să fie sființit, dăruit și binecuvântat ca arhiereu a toată
Ungrovlahia> de aici reiese limpede că Iachint nu avea nici o vină, toate acuzațiile la adresa sa
fiind neadevărate.
2. Întemeierea Mitropoliei Severinului. Ierarhi la Severin și la Argeș
Patriarhul ecumenic și Sinodul patriarhal constatând netemeinicia acuzatiilor aduse la
adresa lui Iachint, dar și dorința mitropolitului român de a-i urma în scaun Daniil, ,,au luat o
măsură înțeleaptă”, l-au lăsat pe Iachint pe mai departe în scaun, dar, în același timp au creat un
nou scaun eparhial pentru Daniil Critopulos. Astfel că Daniil a fost tuns în monahism sub numele
de Antim, hirotonit episcop în octombrie 1370 și numit <mitropolit al unei părți din
Ungorovlahia>. De asemenea, lui Antim i s-a acordat și ,,rangul de locțiitor al scaunului
mitropolitan din Mitilene” (o eparhie în Armenia, care a aparținut cândva de Imperiul Bizantin),
prin această onoare, ,,obținea o întâietate” în fața mitropolitului Iachint.
În ceea ce privește motivul creării noii mitropolii, s-au emis mai multe ipoteze, între care
pomenim: acțiunea prozelitistă catolică în Țara Romanească și dorința apusenilor de a întemeia
aici o episcopie catolică; creșterea numărului populației românești ș.a.
Referindu-ne la reședința acestei mitropolii, majoritatea istoricilor sunt de părere că este
vorba de orașul Severin pomenit în unele documente de mai târziu (de pildă urmașul său,
Atanasie era numit <mitropolit al Severinului> sau <dinspre Severin>), eparhia ce cuprinde

14
ținuturile din partea Oltului; Părintele Prof. Mircea Păcurariu este de părere că reședința lui
Antim ar fi fost, mai întâi la Severin, după care, la scurtă vreme, s-ar fi mutat la Râmnic, din pricina
ocupației maghiare.
În calitate de mitropolit al Severinului este menționat în anii 1379-1380 că a participat la
ședințele Sinodului Patriarhiei din Constantinopol.
Se pare că mitropolitul Iachint n-a mai trăit mult după numirea lui Antim la Severin,
deoarece un act al Patriarhiei din Constantinopol îl amintea în august 1372 pe noul mitropolit al
Ungrovlahiei, Hariton (grec de neam) fost egumen la mănăstirea Cutlumuș (din Muntele Athos),
mănăstire ajutată material de domnii români Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) și Vladislav
I (cunoscut și sub numele de Vladislav Vlaicu, domn al Țării Românești după Nicolae Alexandru
Basarab, în perioada 1364-1377). Acest lucru a făcut ca Hariton să fie ales mitropolit al
Ungrovalahiei în anul 1372. Mitropolitului Hariton i s-a acordat și titlul de <locțiitor al Amasiei>,
titlu care era pe locul al 15-lea în cadrul Sinodului Patriarhiei Ecumenice.
El a fost amintit în actele din 1376 cînd, în paralel, a fost numit și ca <protos> al
mănăstirilor din Muntele Athos. În 1378 au fost evidențiate eforturile sale pentru înălțarea
mănăstirii Cutlumuș (cu ajutorul material al domnilor munteni pomeniți). În 1380 a participat la
ședințele Sinodului Patriarhiei din Constantinopol.
În preajma anului 1380, mitropolitul Antim Critopulos de la Severin i-a urmat lui Hariton
în scaunul de la Argeș (probabil mort între timp) a primit și titlul <de locțiitor al scaunului...din
Nicomidia>, din nord-vestul Asiei Mici, al 7-lea în Sinodul Patriarhal din Constantinopol.
Mitropolitul Antim a avut o corespondență cu renumitul patriarh și teolog Eftimie al Târnovei
(1375-1393), pe tema unor probleme de ordin canonic (nu admitea a treia și a patra căsătorie),
dar și alte probleme privind situația Bisericii, probabil depre erezia bogomilă sau despre
expansiunea regatului maghiar și a catolicismului în ținuturile dunărene. Mitropolitul Antim a mai
fost pomenit în documentele din anii 1388–1389, când s-ar fi îmbolnăvit grav și ar fi luat marea
schimă, primind numele de Timotei. Însănătoșindu-se și-a reluat arhieria, deși era împotriva
canonului 2 al Sinodului local din Constantinopol din 879. Se pare că a participat și la alte
evenimente însemnate din viața țării, alături de domnitorul Mircea cel Bătrân (1386–1418), între
care, aducerea moaștelor Sfintei Filofteia la Argeș, în 1396 (viața sfintei a fost scrisă de patriarhul
Eftimie al Târnovei). Credem că a trecut la cele veșnice în 1401 fiind îngropat, probabil, în cadrul
Mitropoliei de la Argeș.
Amintim că în locul lui Antim, la Severin, a urmat Atanasie menționat în anul 1389 la
ședințele Sinodului Patriarhiei din Constantiopol, de el s-a făcut pomenire până în 1403 când
ajuns în conflict cu patriarhul Matei I și cu împăratul bizantin, Manuil II Paleologul (1391-1425).
Nu știm ce s-a întâmplat cu el după această data, cert este lucrul că a fost ultimul mitropolit de
Severin despre care mai avem date. Amintim că în 1419, părțile Severinului au ajuns sub stăpânire
maghiară, iar de la sfârșitul sec. XV sub turci, cele două cuceriri au putut duce la desființarea
Mitropoliei Severinului.
Reamintim faptul că în 1359 a fost recunoscută canonic Mitropolia Ungrovlahiei, iar în
1370 a luat ființă Mitropolia Severinului care a dăinuit până la începutul sec. XV.
REZUMAT
1. Situația Mitropoliei Ungrovlahiei după 1359
- între 1359-1369 nu mai avem date privitoare la activitatea lui Iachint în Țara Românească;

15
- în 1370 vlădica Iachint a fost pârât de către anumiți rău-voitori la Patriarhia ecumenică din
Constantinopol, că ar vrea să iasă de sub jurisdicția acesteia, pâră bazată pe neparticiparea
lui la Sinoadele locale din capitala Imperiului;
- în această situație patriarhul Filotei (1364-1376) l-a trimis în Țara Românească pe avocatul
(dicheofilaxul) Daniil Critopol (Critopulos) să afle adevărul; în realitate, Iachint era bătrân și
bolnav, fapt pentru care nu s-a putut deplasa la Constantinopol;
- în urma cercetării Iachint i-a scris o scrisoare patriarhului Filotei, prin care îl ruga să pună în
locul său pe Daniil.
2. Întemeierea Mitropoliei Severinului. Ierarhi la Severin și la Argeș
- patriarhul ecumenic, văzând situația reală, a mai înființat o altă Mitropolie în Țara
Românească, la Severin (în 1370), în care l-a numit pe Daniil, respectiv Antim (în călugărie),
iar pe Iachint l-a lăsat până la moarte la Argeș;
- astfel că, în 1370, ia ființă Mitropolia Severinului, cu reședința la Severin (azi Turnu Severin),
în frunte cu Antim Critopol;
- după Iachint a urmat la Argeș vlădica Hariton, până în 1380;
- lui Hariton i-a urmat în scaunul de la Argeș Antim Critopol (de la Severin), care a primit și
titulatura de locțiitor al scaunului din Nicomidia (Asia Mică), al 7-lea în rang în cadrul Sinodului
Patriarhal de la Constantinopol;
- mitropolitul Antim a purtat corespondență cu vestitul ierarh cărturar Eftimie de la Târnovo
(1375-1393), pe teme teologice;
- la Severin, lui Antim i-a urmat vlădica Atanasie (pomenit în 1389, dar și în 1401);
- la scurtă vreme Severinul a căzut sub maghiari, iar apoi sub turci (tot sec. XV), iar Mitropolia
s-a desființat.
Concluzie
- în 1370 ia ființă a doua Mitropolie în Țara Românească, cea a Severinului (cu sediul la Severin,
azi Turnu Severin), în frunte cu Antim Critopol, cu jurisdicție peste ținuturile Severinului și ale
Olteniei;
- lui Iachint i-a urmat la Argeș vlădica Hariton (1372-1380) și Antim Critopol de la Severin (1370-
1389);
- lui Antim Critopol la Severin i-a urmat, în 1389, Atanasie, probabil ultimul mitropolit de aici,
care a păstorit cel puțin până în anul 1401, când avem ultima mențiune despre el;
- la începutul sec. al XV-lea Severinul a căzut sub maghiari, iar la scurtă vreme sub turci, când
Mitropolia de la Severin a fost desființată.

16
 ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI MOLDOVEI
1. Întemeierea statului Moldova
În secolele XII-XIII erau în Moldova (ca de altfel și în Țara Românească), anumite cnezate
și voievodate dar și așa-numitele ,,țări” (ale bolohovenilor, berladnicilor, brodnicilor ș.a.), prin
urmare o organizare politică românească.
În secolul al XIV-lea, teritoriile moldovenești au fost adesea prădate de tătari, care au
ajuns, uneori, până în Transilvania și chiar în Ungaria. Pentru acest motiv, regii maghiari au trebuit
să facă mai multe expediții împotriva tătarilor, cea mai mare dintre acestea fiind în 1343, sub
regele Ludovic cel Mare (1342-1382). În acel an, regele maghiar i-a înfrânat pe tătari, împingându-
i în nordul Mării Negre și în Crimeea.
În vederea apărării Transilvaniei și Ungariei, de alte eventuale incursiuni ale tătarilor,
regele maghiar a creat între Carpați și Siret o <marcă> de apărare a teritoriilor sale.
Prin anii 1352 ori 1353, în teritoriile moldovene era un voievod român din Maramureș,
Dragoș, care a stăpânit aici vreo doi ani, având reședința la Baia. După Dragoș a urmat Sas, fiul
său, domnind aici vreo patru ani, acestuia i-a urmat la domnie în 1359, Balc sau Baliță, fiul lui Sas.
În același an, însă, (în 1359) a trecut în Moldova, din Cuhea Maramureșului, voievodul
Bogdan, împreună cu apropiații săi, silindu-l pe Balc să părăsească tronul. Cu toate încercările
regelui maghiar (prin câteva atacuri), el n-a reușit să-l reașeze în tron pe Balc, deoarece Bogdan
și ai săi, în această vreme au fost apărați și de către populația locală. Astfel că în urma victoriilor
sale, Bogdan a câstigat (în 1359) independența statului Moldova. El a domnit până în 1365, când
i-a urmat la tron Lațcu Vodă, fiul său (între 1365-1375) pe timpul căruia hotarele statului au fost
extinse înspre nord. De amintit că el a căutat să aibă relații bune cu Polonia, făcând unele concesii,
între care și acceptarea călugărilor catolici să facă misiune în Moldova, în cele din urmă a fost
întemeiată chiar o episcopie catolică la Siret. Credem că pentru ortodocșii din Moldova va fi avut
un ierarh pe lângă el.
I-a urmat în scaun, Petru Mușat (din neamul Mușatinilor), care a domnit între anii 1375-
1391, el și-a mutat reședința la Suceava.
2. Viața bisericească din Moldova. Ierahi
Ca și în Țara Românească, și pe lângă domnul din Moldova (respectiv Bogdan I) va fi existat
un ierarh. Faptul că domnul moldovean pomenit a ctitorit o biserică în Rădăuți, cu hramul ,,Sf.
Nicolae” (o biserică ce are în ea un scaun arhieresc din piatră), unde a fost înmormântat
(domnitorul) și ceilalți până la Petru Mușat, i-a făcut pe unii istorici să afirme că aici (la Rădăuți)
ar fi fost un scaun episcopal (și pentru o vreme, reședința domnească).

Petru Mușat, prin stabilirea scaunului domnesc la Suceava, ar fi mutat și centrul eparhial
tot aici, (și probabil biserica ,,Mirăuți” a fost catedrala episcopală). Fiind un mare sprijinitor al
ortodocșilor (ctitorește mănăstirea Neamț și probabil și alte lăcașuri de cult, acordă sprijin
material Bisericii), credem că ar fi vrut să aibă în fruntea Bisericii moldovene un ierarh în rang de
mitropolit. Va fi făcut, probabil, demersuri în acest sens pe lângă Patriarhia din Constantinopol,
care păstrând tradiția ca și în Țara Românească, va fi trimis în Moldova un ierarh de neam grec
înainte de 1386. Unii cercetători susțin această părere fiindcă într-un <Manual de cancelarie
bizantin> este atestată existența Mitropoliei Moldovei ,,înainte de septembrie 1386”, pe vremea
lui Petru Mușat și a Patriarhului ecumenic Nil (1379-1388).

17
 Mai târziu, prin 1387 a început un conflict între Patriarhia Ecumenică și domnul Moldovei,
legat de noul mitropolit al Moldovei (probabil urmașul ierarhului grec). El s-a datorat faptului că
domnul moldovean a apelat la mitropolitul Antonie al Haliciului (Galiția de mai târziu) să îi
hirotonească doi ierarhi moldoveni pentru Biserica din Moldova este vorba de Iosif Mușat (fratele
domnitorului) și Meletie. Hirotonia lor făcându-se fără acordul Patriarhului Ecumenic, ea a fost
considerată necanonică (adică ilegală). Nu cunoaștem motivul pentru care cei doi ierarhi au fost
hirotoniți la Haliciu. Probabil că Petru Mușat voia să impună un român în fruntea Bisericii
Moldovei, mai ales că era vorba de fratele său. Pe de altă parte, Patriarhia din Constantinopol se
temea probabil ca nu cumva Biserica din Moldova, dacă ar fi fost condusă de un ierarh român, să
nu-și ceară independența față de Patriarhia din Constantinopol; de aceea dorea un ierarh grec la
conducerea Mitropoliei Moldovei (ex. în Țara Românească, dar și în alte țări ortodoxe din
Balcani). Credem că Iosif a fost hirotonit pentru Mitropolia de la Suceava, iar Meletie pentru
episcopia din Rădăuți.
Întrucât scaunul mitropolitan de la Suceava era considerat vacant, patriarhul Ecumenic
necunoscându-l pe vlădica Iosif, l-a trimis în Moldova pe grecul Teodosie, pentru a fi numit
mitropolit; el nefiind acceptat de către domn și cler, a fost nevoit să se întoarcă la Constantinopol.
Patriarhul Ecumenic Antonie nu s-a lăsat înfrânt, ci l-a transferat în Moldova pe
mitropolitul grec Ieremia de Mytilene (insula Lesbos), se pare, prin anii 1392-1393. De această
dată domnea în Moldova Roman Mușat (1392-1394). În vederea înlăturării neînțelegerilor,
domnitorul Ștefan Mușat (1394-1399) l-a trimis la Constantinopol pe protopopul Petru cu câțiva
însoțitori, dar și cu scrisori, prin care îl ruga pe Patriarhul ecumenic să ,,ridice anatema aruncată
de Ieremia”, dar și să fie recunoscuți canonic ierarhii Iosif și Meletie. Patriarhul Antonie a fost din
nou categoric, refuzând, în termeni duri, propunerea moldovenilor. Mai mult, l-a numit
(împotrivit dorinței sale) pe protopopul Petru ca <exarh patriarhal> în Moldova, până la alegerea
unui nou ierarh. Desigur că protopopul Petru n-a luat „în primire slujba” încredințată, iar domnul
și boierii nu i-au alungat pe cei doi ierarhi cum a cerut partriarhul constantinopolitan.
În toamna anului 1395, l-a trimis în Moldova pe mitropolitul de Mytilene (urmașul lui
Ieremia) să aplaneze conflictul, dar nici el nu a adus nici un rezultat.
Aplanarea conflictului dintre Patriarhia Ecumenică și Biserica Moldovei s-a realizat abia
sub domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432); amintim că, nici Bizanțul nu mai avea nevoie de
conflict în rândul ortodocșilor de vreme ce, pe de o parte, propaganda catolică era în mare
expansiune, iar turcii amenințau Imperiul basileilor de la Constantinopol. Domnitorul moldovean,
Alexandru cel Bun a trimis o solie la Constantinopol, în vara anului 1401. În urma acestui demers,
Patriarhul Ecumenic Matei I și Sinodul său l-au recunoscut, la 26 iulie 1401, pe Iosif ca Mitropolit
al Moldovei; de episcopul Meletie nu s-a mai făcut pomenire, ceea ce ne face să credem că el
murise între timp.

Un fapt de seamă de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun a fost aducerea la

Suceava a moaștelor Sf. Ioan cel Nou (din Cetatea Albă), martirizat aici în preajma anului 1330;
se prăznuiește în fiecare an la data de 2 iunie.
Din cele prezentate, reiese că statul Moldova s-a întemeiat în 1359, iar Mitropolia
Moldovei în preajma anului 1386, iar după un lung conflict între Patriarhia Ecumenică și Biserica
Moldovei (pe tema unui ierarh român în fruntea acesteia), la 26 iulie 1401, vlădica Iosif Mușat a
fost recunoscut ca Mitropolit al Moldovei.

18
 REZUMAT
1. Întemeierea statului Moldova
- în sec. XII-XIII existau în Moldova cnezate, voievodate și „țări” românești;
- 1241 – invazia tătară în Moldova;
- în 1343 – tătarii sunt alungați în șesurile din nordul Mării Negre;
- în ținuturile dintre Siret și Carpați s-a creat o „marcă” de apărare a Transilvaniei și Ungariei
de tătari – sub conducerea lui Dragoș, voievod din Maramureș;
- Dragoș (1352 sau 1353-1355) – cu capitala la Baia;
- Sas (1355-1359) – Baia;
- Balc (1359) – Baia;
- în 1359 Bogdan din Cuhea Maramureșului câștigă îndependența Moldovei față de regatul
feudal maghiar și-și stabilește capitala la Baia; Bogdan domnește până în 1365;
- Lațcu – 1365-1375 – capitala la Siret;
- Petru Mușat – 1375-1391 – capitala la Suceava;
2. Viața bisericească din Moldova. Ierarhi
- precum în Țara Românească, așa și în Moldova, pe lângă Bogdan I va fi existat un ierarh,
dovadă – existența unui scaun arhieresc în biserica „Sf. Nicolae” din Rădăuți, ctitorită de el;
- mutând capitala la Suceava, Bogdan I, va fi avut un ierarh, cu rangul de mitropolit, la biserica
Mirăuți (catedrala Mitropoliei), fără însă a-i cunoaște numele;
- un Manual de cancelarie bizantin – atestă existența Mitropoliei Moldovei înainte de 1386;
prin urmare, în 1386, ar fi existat un mitropolit, probabil grec, în Moldova, recunoscut de
către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol;
- murind, probabil, mitropolitul grec, în 1387, Petru Mușat și-a dorit ierarhi moldoveni; astfel
că, la solicitarea sa, mitropolitul Haliciului (în Polonia) i-a hirotonit doi ierarhi: Iosif Mușat
(fratele lui Petru) și Meletie, primul - mitropolit, iar al doilea – episcop, pe care patriarhul
ecumenic nu i-a recunoscut;
- conflictul cu Patriarhia Ecumenică a continuat și sub domnitorii Roman Mușat (1391-1394) și
Ștefan Mușat (1394-1399);
- Patriarhia Ecumenică a trimis în Moldova pe grecul Teodosie pentru a fi numit mitropolit, dar
n-a fost primit de moldoveni;
- patriarhul ecumenic l-a trimis apoi pe mitropolitul grec Ieremia de Mytilene (din insula
Lesbos), dar a fost alungat și el, fapt pentru care a fost aruncată anatema asupra întregii țări;
- orice încercare de împăcare sub Mușatini a fost sortită eșecului;
- abia sub Alexandru cel Bun (1400-1432), la 26 iulie 1401 Patriarhia din Constantinopol a
recunoscut pe Iosif ca mitropolit al Moldovei deci, de la această dată a fost recunoscută
canonic Mitropolia Moldovei;
- în 1402 au fost aduse la Suceava și moaștele Sf. Ioan cel Nou, unde se află și astăzi.
Concluzie
- în sec. XII-XIII exista în Moldova o organizare politică românească;
- se creează o „marcă” de apărare a Transilvaniei și Ungariei la Baia (Moldova), în frunte cu
Dragoș Vodă din Maramureș;
- în 1359 Bogdan Vodă din Cuhea Maramureșului întemeiază statul Moldova; la Rădăuți a avut
un ierarh ortodox lângă el;
- sub Petru Mușat s-a mutat capitala la Suceava;

19
- se confirmă în 1386 existența unui mitropolit grec în fruntea Bisericii Moldovei;
- Petru Mușat, în dorința de a avea ierarhi români în fruntea Bisericii Moldovei, a trimis la
Haliciu (Polonia) doi candidați, pe Iosif Mușat și pe Meletie, care au fost hirotoniți episcopi;
- Patriarhia Ecumenică nu i-a recunoscut pe cei doi ierarhi moldoveni, pricină de conflict între
Biserica Moldovei și Constantinopol;
- Patriarhia Ecumenică a trimis pe rând în Moldova pe Teodosie și pe Ieremia ca să conducă
Biserica Moldovei, dar moldovenii nu i-au primit;
- patriarhul ecumenic a aruncat anatema asupra Bisericii moldovene, un fapt neplăcut al acelei
vremi;
- sub Alexandru cel Bun, în 26 iulie 1401, a fost recunoscut Iosif Mușat în fruntea Bisericii
Moldovei și implicit, Mitropolia ca instituție bisericească ortodoxă românească.

20
 VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA
ÎNTRE SEC. XIV ȘI ÎNCEPUTUL SEC. XVI
1. Situația românilor din Transilvania între sec. XIV-XVI
Între secolele XI-XIII s-a petrecut ocuparea treptată a Transilvaniei de către maghiari,
perioadă în care a avut loc aici organizarea unor episcopii catolice: Biharea mutată mai apoi la
Oradea, (sec. XI) la Tășnad, mutată la scurtă vreme la Cluj (sec. XI) și la Alba (sec. XI), există și azi.
În paralel cu organizarea Bisericii catolice din Transilvania, au avut loc numeroase acțiuni
de prigoană a Bisericii Ortodoxe Române de aici, din partea regilor maghiari, susținuți de către
pontifii romani.
Astfel, în anul 1232, papa Grigorie IX (1227-1241) trimitea un emisar de-al său în Ungaria,
pentru a-i nimici pe schismatici (ortodocșii) din regatul maghiar.
La începutul anului 1234, același papă, primea de la principele de coroană Bela (mai apoi
regele Bela IV) un jurământ prin care se angaja că o să-i nimicească pe <toți ereticii> (ortodocșii)
din viitorul său regat. Câteva luni mai târziu (tot în 1234), papa Grigorie IX îi aducea la cunoștință
lui Bela că în țara cumanilor (în sudul Moldovei și în Câmpia munteană) erau anumiți
pseudoepiscopi sau schismatici (ortodocși în gândirea catolică) care se pare că au atras de partea
lor și credincioși catolici.
În secolul al XIV-lea, regele Lodovic cel Mare (1324-1382) a dat ordin (în 20 iulie 1366)
nobililor din comitatele Cuvin și Caraș să îi aresteze pe schismatici, după care să îi pedepsească
(să-i extermine).
Regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a luat (în 1428) măsuri aspre împotriva
schismaticilor din Banat și Hațeg. De remarcat că acțiunile împotriva ortodocșilor (și a husiților)
au dus la răscoala țărănescă din 1437, iar mai târziu, și la cea din 1514, condusă de Gheorghe
Doja.
2. Date privind organizarea bisericească din Transilvania. Clerici
Cu toate acțiunile de prigonire a ortodocșilor din Transilvania, Biserica noastră și-a dus pe
mai departe activitatea în rândul credincioșilor, prin conducătorii ei spirituali: preoți, protopopi,
episcopi (dar și monahi).
De pildă, din documentele vremii, aflăm de câteva nume de clerici din Țara Hațegului și
din Maramureș (deși documentele sunt numai din sec. XIV-XV, acest lucru nu înseamnă că n-au
existat clerici până în aceste secole). Într-o inscripție din biserica Streisângiorgiu (din 1313-
1314) apare numele preotului Naneș. În 1360, într-un scaun de judecată din Hațeg sunt pomeniți
protopopul Petru din Ostrov, preotul Dragomir din Tuștea și preotul Balc din Peșteana. Într-un
proces din 1411 este amintit protopopul Dobrotă din Râu-Bărbat, iar într-o scrisoare din 1456 era
menționat protopopul Petru din părțile Hunedoarei. În 1505 este amintit preotul Petru din Socet.
În ținuturile maramureșene este pomenit, în 1364 preotul Miroslav ș.a.
Pe lângă preoți și protopopi, în acele secole avem informații și de existența unor anumiți
ierarhi: arhiepiscopul Ghelasie, menționat într-o inscripție din 1377, existentă în biserica veche a
mănăstirii Râmeț-Alba. În 1391 sunt pomeniți ,,arhiereii locali” din Maramureș, în Tomosul
patriarhului Antonie IV al Constantiopolului prin care mănăstirea Peri era declarată stavropighie
(dependentă) a Patriarhiei Ecumenice. În 1456 Ioan din Caffa Crimeii, a fost arestat în Hunedoara
din ordinul inchizitorului Ioan Capistrano, trimis la Timișoara și închis, după care a fost dus la
Pesta. În 1479 este amintit mitropolitul Ioanichie de la Bălgrad (Alba-Iulia).

21
 3. Mitropolia Ortodoxă Română din Feleac
În istoriografia românească s-au emis anumite ipoteze, atât în ceea ce privește primul
ierarh, cât și originea și rangul Eparhiei din Feleac (în apropiere de Cluj).
Pe baza documentelor și în pofida ipotezelor emise până nu de mult, credem că primul
ierarh de la Feleac, cunoscut cu numele și asupra căruia nu există dubii, a fost Daniil pomenit într-
o însemnare de pe un Tetraevanghel slavon, din 1488. Din citirea atentă a acestei însemnări
deducem faptul că în perioada copierii Tetraevanghelului din 1488, vlădica din Feleac avea rangul
de arhiepiscop și, susținem noi, și de mitropolit al Transilvaniei, așa cum au fost și antecesorii săi:
Ghelasie (pomenit la Râmeț) și Ioanichie de la Bălgrad (Alba-Iulia). De asemenea, tot în aceeași
perioadă, era zidită catedrala mitropolitană din Feleac (care, cu unele schimbări dăinuiește până
azi), alcătuită din elemente gotice și moldovenești, ceea ce presupune influența și stăpânirea lui
Ștefan cel Mare și Sfânt în Transilvania.
Se pare că mitropolitului Daniil i-a urmat în scaun, în preajma anului 1500, Marcu. Credem
că el a fost grec de neam, venit din sudul Dunării din pricina stăpânirii turcești, care s-a stabilit la
Feleac (unde, între timp se ridicase o mănăstire ce a devenit un centru cultural), apoi și-a
cumpărat o casă și moșie de la preotul Vasile din Feleac. Fiul preotului Vasile, pe nume Danciu, i-
a fost, probabil, diacon, iar mai târziu preot mitropolitului Marcu. Păstorirea lui Marcu s-a întins
până în preajma anului 1516. Dintr-o inscriptie slavă care a fost descoperită pe soclul bisericii din
Feleac aflăm că noul mitropolit a fost Ștefan, una și aceeași persoană cu Danciu (pomenit mai
sus), nume sub care a fost cunoscut mai bine de localnici, fiind fiul preotului Vasile din Feleac.
Numele de Ștefan era unul de călugărie și, bineînțeles, de mitropolit de Feleac. Se presupune că
Danciu (Ștefan) ar fi fost hirotonit arhiereu în Țara Românească de către mitropolitul Macarie II
(1512-1521), pe vremea lui Neagoe Basarab.
Credem că mitropolitul Danciu a păstorit la Feleac până în anul 1533, când într-un act de
din 26 ianuarie 1534 se făcea pomenire despre succesorul său legal, Ioan, și el fost preot în Feleac
ca și tatăl lui, Danciu (care fusese căsătorit în tinerețe și a avut doi copii: Ana și Ioan).
S-ar părea că, din 1533, scaunul mitropolitan din Feleac a rămas vacant pentru o perioadă
de trei ani, deoarece în 1536, episcopul Atanasie al Vadului se intitula ,,episcop de Vad și Feleac”,
fiind, probabil, ,,locțiitor al scaunului de Feleac”.
Doi ani mai târziu în scaunul eparhial de la Feleac se găsea episcopul, respectiv
mitropolitul Petru (nepotul de soră a lui Danciu), pomenit într-un act din 15 august 1538. Credem
că Petru a fost hirotonit în Țara Românească, la Târgoviște, cel mai devreme spre sfârșitul anului
1537. Petru și-a încheiat păstorirea, cel mai probabil, către sfârșitul primei jumătăți a veacului al
XVI-lea, fiindcă în actul din 25 decembrie 1550 nu se mai face pomenire de el. Cert este că el a
încheiat șirul mitropoliților din Feleac, deoarece, acest scaun eparhial n-a mai fost pomenit în
documente de atunci încoace.
Motivul principal al încetării activității mitropolitului din Feleac a fost același ca și în cazul
Episcopiei de Vad, suprimarea lor de către autoritățile maghiare reformate din Transilvania, care
țineau cu tot dinadinsul să-i calvinizeze pe românii ortodocși de aici, după care să îi maghiarizeze.
4.Episcopia de Vad
În decursul veacurilor, locuitorii Transilvaniei și cei ai Moldovei „având aceeași limbă și
lege au trăit într-un viu și permanent contact”. Astfel, păstorii din Transilvania „cercetau an de
an cu turmele lor pământurile Moldovei învecinate, iar moldovenii, la rândul lor, cercetau
adeseori Transilvania, îndeosebi Bistrița, de unde-și cumpărau produsele meșteșugăreși de care

22
aveau nevoie”. Dar legăturile dintre cele două țări s-au întărit, mai ales, odată cu stăpânirea lui
Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504) asupra unor ținuturi din Transilvania: Cetatea Ciceu și
Cetatea de Baltă dimpreună cu feudele lor, începând cu anul 1475.
În cetățile amintite, domnul moldovean avea nevoie nu numai de o organizare militar-
politică, ci și de una bisericească. Astfel, după ce va primi în dar cetatea Ciceului, va înființa pe
domeniul său de la Vad o Episcopie, zidind pentru ea cu meșteri locali și din alte părți
transilvănene o frumoasă biserică în stil gotic și moldovenesc al epocii. Din analiza elementelor
arhitectonice ale bisericii de la Vad s-a ajuns la concluzia că această biserică a fost zidită pe
vremea lui Ștefan cel Mare și nu pe timpul lui Petru Rareș, așa cum s-a crezut de către unii istorici,
ea servind, totodată, și ca biserică episcopală pentru Episcopia nou înființată aici (la Vad).
Cu toate că lipsesc documentele privitoare la organizarea Episcopiei Vadului, credem că
va fi fost organizată după modelul episcopiilor moldovenești, cu un ierarh în frunte, ajutat în
ocârmuirea ei de preoți și diaconi.
Episcopul de la Vad va fi fost hirotonit de mitropolitul Moldovei, de care și aparținea, iar
„prin scrisori domnești… recomandat… și recunoscut de către regele prieten”. Prin urmare, acești
vlădici erau români de neam, hirotoniți de ierarhii din Moldova și recunoscuți apoi de către
autoritatea politică a Transilvaniei.
Istoricul Ștefan Meteș credea că majoritatea episcopilor de Vad erau de loc din
Transilvania, care, însă, înainte de a fi aleși și numiți, au fost trimiși în Moldova, pentru a învăța
„cartea sfântă în limba slavonă… în vestitele mănăstiri răspânditoare de lumină”, din acea țară,
după care erau hirotoniți și apoi instalați în scaunul episcopal de la Vad. Indiferent de locul lor de
baștină – Moldova sau Transilvania – cert este faptul că, înainte de a fi aleși episcopi, făceau carte
în mănăstirile moldovenești din acea epocă, iar apoi se întorceau la Vad, unde se îngrijeau de
viața duhovnicească, dar și culturală din acele ținuturi.
Până în prezent, istoria noastră nu cunoaște numele celui dintâi episcop trimis la Vad de
către Ștefan cel Mare și apoi recunoscut de regele Matei Corvin.
Mărturii sigure despre existența unor episcopi la Vad avem abia din veacul al XVI-lea.
După unii istorici, primul episcop de la Vad, cunoscut cu numele, ar fi fost Ilarion, în 1523; după
alții însă, (dar totuși cu rezerve), putea fi vlădica Ioan, pomenit în anul 1533 (probabil într-o
scurtă vacanță a scaunului de la Vad). Credem că nu este așa de important cine a fost mai întâi
(și că l-ar fi chemat Ilarion sau Ioan), ci faptul că, la începutul veacului al XVI-lea cunoaștem la Vad
un episcop cu numele.
Din documentele vremii reiese faptul că, în 1523, Episcopul Ilarion, cu alți trei preoți:
Matei, Șandru și Petru au intervenit pe lângă magistratul Bistriței pentru un ajutor material, în
vederea înălțării unei mănăstiri (se pare, pe locul uneia mai vechi), în ținutul Năsăudului, între
localitățile Hordou (azi Coșbuc) și Telciu; tot în același an (1523), vlădica Ilarion a cerut
conducătorilor bistrițeni reînnoirea privilegiilor pentru același așezământ monahal, probabil a
acelora pe care le-a avut odinioară vechea mănăstire.
Episcopului Ilarion i-a urmat în scaun vlădica Anastasie, pomenit în anul 1529, unul dintre
oamenii de încredere ai domnitorului moldovean Petru Rareș. În luna octombrie a aceluiași an
(1529) se afla în fruntea unei oștiri a lui Petru Rareș, care a atacat cu succes Bistrița, după care a
încheiat un armistițiu avantajos pentru domnul moldovean.
În anul 1531, Episcopul Anastasie a dăruit bisericii eparhiale de la Vad o „icoană ferecată
în argint aurit”, ce reprezenta pe Sfântul Ierarh Nicolae (și care se află acum în Muzeul de Artă al

23
României); în partea de jos a ramei are o inscripție în limba slavonă: „Rugăciunea robului lui
Dumnezeu, Episcopului Anastasie din Vadul ungurean, a ferecat această icoană în anul 7039
(=1531), luna mai 15”.
Câțiva ani mai târziu (în 1538) a complotat împotriva fostului său mentor, Petru Rareș
(refugiat pentru o vreme în cetatea Ciceu), cu scopul de a-l da în mâna lui Ștefan Lăcustă,
uzurpatorul scaunului Moldovei (1538-1540). După revenirea la domnie a lui Petru Rareș, vlãdica
Anastasie a fost scos din scaun, asemenea boierilor trădători și s-a retras la mănăstirea sa de
metanie, Putna. Nu după multă vreme, Petru Rareș l-a iertat pe Anastasie, acesta reluându-și
activitatea arhierească la Vad, în 1541, păstorind aici până în 1546.
Nu cunoaștem însă motivul încheierii activității lui Anastasie la Vad: ori că trecuse la cele
veșnice sau că a fost scos din nou din scaun de către Petru Rareș, din pricina complotului pomenit.
Cert este faptul că, în 19 iulie 1546, același domn moldovean îl recomandă bistrițenilor pe
noul episcop de Vad, ales (de domn) în persoana lui Tarasie, cerându-le, totodată „să-i acorde
jurisdicție peste preoții și credincioșii de aici, cum a avut și «episcopul dinainte»”. Prin urmare, în
timpul domniei lui Petru Rareș, jurisdicția Episcopiei Vadului se întindea, în afară de satele
aparținătoare cetății Ciceului, și asupra altor două orașe: „Bistrița cu peste 50 de sate și Rodna
cu 23 de sate, precum și cetatea Unguraș cu 34 de sate”. Episcopul Tarasie a păstorit la Vad doar
trei ani și jumătate, îndeplinindu-și cu demnitate misiunea arhierească și culturală în aceste părți
transilvănene.
În 5 ianuarie 1550, Iliaș Vodă, fiul (turcit între timp) lui Petru Rareș, îl recomanda
bistrițenilor „pe prea cucernicul Gheorghe episcop de Vad, pentru a-l sprijini față de credincioșii
de lege ortodoxă din părțile Bistriței, ca să-și poată aduna veniturile episcopale, să-l asculte și să-
l primeascã cu cinstea cuvenită”.
În a doua jumătate a veacului al XVI-lea (în 1553), domnii Moldovei își pierd posesiunile
lor din Transilvania; în același timp, Reforma protestantă începe să prindă din ce în ce mai bine
rădăcini în aceste ținuturi, sprijinită de principii maghiari din Transilvania. În acest context, a
început să slăbească și Episcopia Ortodoxă de la Vad, rămânând izolată atât de sprijinul domnilor
moldoveni, cât și de oblăduirea mitropolitului din Suceava.
În această vâltoare a evenimentelor politice și religioase și-a desfãșurat activitatea
pomenitul episcop Gheorghe de la Vad, care din pricina greutăților întâmpinate se pare că s-a
retras de la cârma eparhiei, spre sfârșitul anului 1552 sau la începutul anului următor (1553).
Episcopului Gheorghe i-a urmat în scaunul episcopal de la Vad vlădica Marcu, în 1557,
probabil la rugămintea lui Alexandru Lăpușneanu pe lângă autoritățile de stat din Transilvania.
Din documentul de confirmare (din 9 aprilie 1557), fãcut de principesa Isabela Zápolya, se
constată că venirea lui Marcu la Vad a întâmpinat o oarecare opoziție în această eparhie. De
aceea, principesa pomenită, pentru a liniști spiritele și a-și impune punctul de vedere, a poruncit
lui Petru Petrovici, consilierul principelui Ioan Sigismund Zapolya (fiul Isabelei), să-l pună în
drepturile sale pe Episcopul Marcu, spunând între altele: „… prin scrisoarea de față poruncim cu
tărie și strășnicie credinței voastre ca văzând aceastã scrisoare să socotiți și să recunoașteți pe
pomenitul episcop Marcu ca episcopul acestui loc, fiind datori să-i dați deplin și în întregime toate
veniturile sale ce i se cuvin, să i se dea de către voi (și) din mijlocul vostru, după vechiul obicei, lui
sau omului său, și voi să nu îndrăzniți să luați sau să vă amestecați în strângerea acelor venituri
ale sale și să fiți datori și siliți să-i arătați supunere și cinstire întru toate potrivit datoriei slujbei
sale”.

24
 Episcopul Marcu a păstorit la Vad până în 1574, după care, vreme de doi ani (1574-1576)
comitatele aparținătoare Eparhiei Vadului: Dăbâca, Cluj, Turda, Solnocul Interior, din motive pe
care încă nu le știm, au fost sub oblăduirea duhovnicească a mitropolitului Eftimie din Alba Iulia.
Abia în anul 1576, în fruntea Episcopiei Vadului se afla un episcop cu numele Spiridon; în
afară de comitatele pomenite, el și-a întins jurisdicția și peste cele ale Solnocului de Mijloc (Sălaj)
și al Crasnei. Episcopul Spiridon a avut o păstorie îndelungată, până spre sfârșitul secolului al XVI-
lea.
Urmașul său în scaunul de la Vad a fost episcopul Ioan de la mănăstirea Cerna, din ținutul
Hațeg-Hunedoara, și nu Ioan Cernea, cum greșit s-a afirmat până nu demult. El a fost și bun
oștean, murind într-o bătălie ce a avut loc la Satu Mare în 14 ianuarie 1605.
În toamna aceluiași an (la 23 septembrie 1605), a fost numit pentru a doua oară în scaunul
de la Vad, Episcopul Spiridon; i s-a acordat o jurisdicție întinsă peste comitatele: Dăbâca, Cluj,
Turda, Solnocul Interior, Solnocul de Mijloc și Crasna, dar în același timp și „dreptul de
«superitendent suprem», peste toate bisericile românești din Transilvania și «părțile ungurești»”,
probabil un titlu onorific, fiindcă era în vârstă înaintată. În 1607 și-a extins jurisdicția și asupra
Maramureșului. Se pare că, în urma sesizării mitropolitului Teoctist din Alba Iulia, principele
Transilvaniei mai apoi i-a „limitat drepturile de jurisdicție”, rămânând numai la comitatele care
au aparținut „în mod obișnuit” de Episcopia Vadului. A păstorit la Vad până în 1614, când se
presupune că, din anumite motive, s-a retras în Moldova.
În anul următor (1615), la 21 februarie, a fost numit ca Episcop al Vadului Teofil de la
mănăstirea Prislop, având jurisdicție peste: Dăbâca, Cluj, Turda, Solnocul Interior, Solnocul de
Mijloc, Crasna și Maramureș, la care s-au mai adăugat de acum Bihorul și districtele Bistrița și
Gurghiu.
I-a urmat în scaunul de la Vad Augustin (cca 1621), venit – se pare – din Moldova, despre
care nu avem mai multe date.
La scurtă vreme (cca. 1622), în fruntea Episcopiei Vadului se afla vlădica Dosoftei, venit și
el tot din Moldova și care, probabil, a ajuns mitropolit la Alba Iulia (între 1624-1627).
În iunie 1623 era întărit ca episcop la Vad Eftimie (1623-1627), care avea în jurisdicție, pe
lângă comitatele antecesorilor săi, și Sătmarul. Cu vlădica Eftimie s-a încheiat șirul episcopilor de
la Vad, jurisdicția acestora fiind înglobată în Mitropolia de la Alba Iulia. Astfel că, în 4 decembrie
1628, mitropolitul Ghenadie II din Alba Iulia s-a intitulat „arhiepiscop în scaunul Bălgradului și al
Vadului și al Oradiei și al Sătmarului și a toată țara Ardealului și celelalte”.
Se presupune că după moartea, retragerea sau înlăturarea Episcopului Eftimie,
„principele calvin Gabriel Bethlen n-a mai completat scaunul vlădicesc vacant de la Vad. Poate că
vlădicii de aici – unii veniți din prea «ortodoxa» Moldovă – erau o piedicã în calea acțiunilor
prozelitiste calvine patronate de principele Bethlen”.
Unii istorici cred că, ceva mai târziu, au mai fost făcute unele încercări pentru ocuparea
scaunului episcopal de la Vad; de pildă, în 1631 se găsea în ținuturile Bistriței (în satul Budișor,
azi Buduș) un oarecare episcop Benedict, hirotonit, probabil, în Moldova, pentru Episcopia
Vadului. Până acum nu avem știri despre activitatea sa pastoral-misionară în Transilvania.
După părerea unor cercetători, un episcop al Maramureșului (dintre anii 1650-1651), pe
nume Savu (Sava), și-ar fi avut o vreme reședința la mănăstirea Vad; la scurtă vreme, din pricina
presiunilor calvine a fost nevoit să treacă în Moldova.

25
 Suntem încredințați că, în acel secol și jumătate cât a ființat Episcopia Vadului, ierarhii de
aici (fie transilvăneni, fie moldoveni) au desfãșurat o intensă viață duhovnicească și culturală,
statornicind pe români în credința străbună și răspândind lumină de carte în sânul familiilor
neamului nostru.
REZUMAT
1. Situația românilor din Transilvania între secolele XIV-XVI
- între sec. IX sau X și XIII Transilvania a fost ocupată treptat de unguri; aceștia au găsit aici o
populație majoritar românească, având în frunte cnezi și voievozi;
- episcopii ortodoxe în Transilvania și Banat peste care s-au suprapus unele catolice: Biharea,
Oradea, Tășnad, Alba-Iulia;
- papi și regi maghiari care au desfășurat acțiuni de persecutare a ortodocșilor din Transilvania:
Grigorie IX (1227-1241), regele Ludovic cel Mare (1324-1382) și Sigismund de Luxemburg
(1387-1437).
2. Date privind organizarea bisericească din Transilvania. Clerici – episcopi, protopopi,
preoți
a) ierarhi: arhiepiscopul Ghelasie de la Râmeț (pomenit în 1377), Ioan din Caffa Crimeii (amintit
în 1456) și Ioanichie de la Bălgrad (Alba-Iulia, menționat în 1479);
b) protopopi și preoți: preotul Naneș din Streisângiorgiu (inscripție 1313-1314), protopopul
Petru din Ostrov, preoții Dragomir din Tuștea și Balc din Peșteana (amintiți în 1360), preotul
Miroslav din Maramureș (1364), protopopul Dobrotă din Râu-Bărbat (în 1411), protopopul
Petru din ținutul Hunedoarei (1456), preotul Petru din Socet (1505).
3. Mitropolia Ortodoxă Română din Feleac
- satul Feleac – situat în imediata apropiere a orașului Cluj;
- primul mitropolit – Daniil, menționat pe un Tetraevangheliar slavon (1488);
- în preajma anului 1500 – până în 1516 vlădica Marcu;
- din 1516-1533 Ștefan-Danciu;
- scaunul de la Feleac a fost suplinit de episcopul Atanasie de la Vad (1533-1534), în lipsa unui
mitropolit, din motive necunoscute;
- în 1538 păstorea la Feleac mitropolitul Petru, probabil până în jurul anului 1550, când această
mitropolie și-a încheiat activitatea din pricina acțiunilor reformaților (calvinilor maghiari).
4. Episcopia Ortodoxă Română din Vad
- în urma bătăliei de la Baia – Moldova (1467), în care Ștefan cel Mare l-a învins pe regele Matei
Corvin al Ungariei, cel din urmă îi donează domnului moldovean două cetăți în Transilvania:
Ciceu (cu aproximativ 60 de localități), în apropiere de Dej și Cetatea de Baltă (cu aproximativ
10 sate), pe Târnave;
- pe domeniul Cetății Ciceu Ștefan cel Mare a înființat o episcopie la Vad, cu ierarhi din Moldova
și Transilvania, aparținând Mitropoliei Moldovei;
- cu toate că încă de pe vremea lui Ștefan a existat aici un ierarh, mărturii sigure despre această
situație avem abia din veacul al XVI-lea; iată care au fost aceștia:
- Ilarion sau Ioan în 1523 (după alții în 1533);
- Anastasie, amintit în 1529 – omul de încredere al domnitorului moldovean Petru Rareș;
Anastasie a fost înlăturat o vreme din scaun și repus în 1541, păstorind până în 1546;
- Tarasie, pomenit între 1546-1550; pe vremea sa își avea jurisdicție peste ținuturile Bistriței
(cu 50 de sate), Rodnei (23 de sate) și Ungurașului (34 sate);

26
- Gheorghe (1550-1552 sau 1553); în 1553 domnii Moldovei își pierd posesiunile din
Transilvania din pricina ungurilor calvini (reformați), dar Episcopia își mai continuă existența
câteva decenii;
- Marcu (1557) – numit probabil la intervenția lui Alexandru Lăpușneanu; a păstorit până în
1574;
- Spiridon (amintit în 1576) – prima oară – până la sfârșitul sec. al XVI-lea;
- Ioan – de la sfârșitul sec. al XVI-lea – 1605, murind într-o bătălie, la 14 ianuarie 1605, la Satu
Mare;
- Spiridon, a doua oară, 1605-1615;
- Teofil (1615-1621), de la mănăstirea Prislop;
- Augustin (1621-1622) – avem puține date despre el;
- Dosoftei (1622-1623); din 1624 – mitropolit la Alba Iulia;
- Eftimie (1623-1627) – cu jurisdicție și în Maramureș, se pare ultimul episcop al Vadului;
- Benedict – în 1631 se afla în ținuturile Bistriței, de aceea unii îl numesc episcop de Vad;
- Savu (Sava) – (1650-1651) – episcop al Maramureșului, o vreme cu reședința la Vad.
Concluzie
- cu toate persecuțiile inițiate de papă și de regii unguri în sec. XIII-XV, populația majoritară
românească din Transilvania a rămas ortodoxă;
- au existat episcopii ortodoxe peste care au fost suprapuse cele catolice.

27
 ÎNCEPUTURILE MONAHISMULUI ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ. SFÂNTUL
NICODIM DE LA TISMANA
1. Date privitoare la vechimea monahismului românesc
Credem că de când a apărut viața creștină în ținuturile noastre, ar fi existat persoane
înclinate să trăiască în locuri retrase, în singurătate, ducând o viață ascetică. De fapt, așa a apărut
monahismul în părțile Egiptului, ale Palestinei, în Imperiul Bizantin și în Scythia Minor (Dobrogea).
Faptul că a existat cu adevărat o viață monahală și pe teritoriile străbunilor noștri,
îndeosebi în Scythia Minor, ne-o dovedesc vestiții monahi și teologi: Sf. Ioan Casian, Dionisie cel
Mic și ,,călugării sciți”. Acești monahi au făcut legătura între monahismul de la noi și cel din
Răsăritul creștin, dar în același timp au transmis tezaurul vieții monahismului răsăritean și în
Apus. Dovezile concrete a unei vieți monahale în Scythia Minor ne sunt, în afară de călugării
pomeniți, și anumite descoperiri arheologice între care pomenim bisericuțele rupestre de la
Basarabi; urme de viață monahală s-au descoperit și în alte zone ale țării, îndeosebi în locuri
retrase sau peșteri.
O viață mănăstirească intensă ne-o confirmă și toponimia (în diferite locuri se evidențiază
existența unei vieți monahale timpurii la noi), mai ales nume de localități precum: Călugăru,
Călugări, Călugăreni, Valea Călugărească, Călugărița, Călugăreasca, Chilia, Chilii, Chiliile,
Mănăstirea, Mănăstioara, Schitu ș.a.
Mai apoi, amintim existența unor mănăstiri în Banat și Transilvania în sec. XI-XIII: ,,Sf. Ioan
Botezătorul” de la Morisena (Cenadul de azi), ,,Sf. Gheorghe” de la Oroszlamos (Maidan),
mănăstirile în ruină ale ,,călugărilor greci” din Transilvania, regatul Ungariei ș.a.
După apariția isihasmului (viață de contemplare a lui Iisus în liniște), în sec. al XIV-lea, au
existat numeroși monahi, în frunte cu Sf. Grigorie Palama (+1360), Sf. Grigorie Sinaitul (+1346),
ș.a., care au ales acest tip de viețuire. Ultimul a așezat, în Bulgaria de azi, mulți monahi români
care au devenit practicanți ai acestei mișcări spirituale. Avem dovezi că între ucenicii Sf. Grigorie
Sinaitul se numără și câțiva monahi români.
La noi, trăirea isihasmului s-a asimilat cu viața dusă în sihăstrie, în locuri de liniște, retrase,
departe de tumultul vieții zilnice.
De existența unor monahi în sec. XIV se leagă și hotărârea Patriarhiei Ecumenice din
Constantinopol din 1359, act care-l confirmă pe Iachint de Vicina în fruntea Mitropoliei
Ungrovlahiei. În acel document se arată că ,,toți clericii din acea țară și toți cei definiți călugări și
laici să-l asculte și să i se supună lui” (lui Iachint). Câteva decenii mai târziu, la alegerea lui Hariton
în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei (în 1372), se preciza (într-un act) că el avea dreptul <să așeze
părinți duhovnicești și egumeni la cinstitele lăcașuri de acolo>, fiind vorba, prin urmare, de
conducători de mănăstiri.
Din simpla prezentare a câtorva știri referitoare la viața monahală reiese limpede că încă
de la începutul trăirii creștine pe teritoriile noastre au existat aici monahi (și implicit monahii)
care au avut o influență binefăcătoare asupra spiritualității poporului român.
2. Sfântul Nicodim de la Tismana, reorganizator al monahismului românesc.
Datele cu privire la viața și activitatea călugărului Nicodim sunt sărace și uneori pline de
contradicții. Se pare că s-a născut la începutul sec. XIV, din tată valah și mamă sârboaică, în Serbia.
De tânăr s-a călugărit la Muntele Athos, la Mănăstirea Hilandar. La întoarcerea spre casă ar fi
înălțat, împreună cu ucenicii săi, în ținutul Cladovei, lângă Dunăre, o biserică sau, după alții două

28
mănăstiri: Vratna și Mănăstirița. După o scurtă ședere în Serbia, a venit în nordul Dunării, pe
teritoriile noastre, probabil din pricina ocupării Vidinului de către maghiari.
Stabilit la Vodița cu câțiva călugări, probabil în 1370-1371, au ridicat aici o mănăstire (se
pare pe locul uneia mai vechi). Mănăstirea înălțată și zugrăvită de Nicodim a fost înzestrată cu
cele de trebuință de către Vladislav (Vlaicu Vodă 1361-1374), în vara anului 1372, ceea ce
înseamnă că ea a fost terminată cel puțin din toamna anului 1371. În același timp, domnitorul
pomenit, i-a acordat și câteva sate din jur pentru întreținerea mănăstirii.
Călugărul Nicodim a participat în 1375 la Constantinopol la acțiuni de împăcare între
Patriarhia Ecumenică și Biserica sârbă, care în urmă cu câteva decenii se proclamase autocefală
(în 1346), fără acordul patriarhului din capitala Bizanțului. Tot atunci Nicodim a primit rangul de
arhimandrit.
Nu știm cât a stat Nicodim la Constantinopol, dar cunoaștem că după 1376 nu a mai putut
viețui la Vodița din cauză că Banatul de Severin (inclusiv Vodița) au căzut sub stăpânirea ungurilor
(catolici). Astfel că el cu obștea sa au zidit o mănăstire la Tismana (jud. Gorj de azi). După unele
mărturii, această mănăstire ar fi fost sfințită între anii 1377-1378. Aceasta înseamnă că a fost
zidită (dar neterminată) pe vremea domnului Radu I (1377-1383) care i-a oferit și anumite danii.
Cu toate acestea, prima mărturie sigură despre Tismana o avem din anul 1385, din vremea
domnitorului Dan I (1383-1386) care, de asemenea, a făcut danii mănăstirii. Iată ce spune el
despre aceasta: ,,Am aflat în țara domniei mele la locul numit Tismana o mănăstire nu întru toate
terminată, pe care sfânt răposatul binecinstitorul voievod Radu, părintele domniei mele a ridicat-
o din temelie, dar n-a terminat-o din pricina scurtării vieții...drept care domnia mea ... să
clădească pe deplin acest hram...și să-l întărească cu toate darurile și veniturile...”.
Danii consistente a acordat mănăstirii Tismana și domnitorul Mircea cel Bătrân (1386-
1418) sau chiar despotul sârb Ștefan Lazarevici, devenind astfel o mănăstire înstărită.
Călugărul Nicodim a fost însă și un bun teolog și om de cultură, acest lucru reiese mai întâi
dintr-o corespondență pe teme teologice pe care a avut-o cu patriarhul Eftimie de Târnovo, apoi,
prin anii 1404-1405 a caligrafiat un Tetraevanghel (în slavona bisericească de redacție sârbă),
fiind primul manuscris cunoscut la noi până acum (a fost decorat în spiritul artei bizantine).
La 26 decembrie 1406, Sfântul Nicodim a trecut la Domnul și a fost înmormântat la
mănăstirea Tismana.
Deoarece s-au făcut minuni la mormântul lui Nicodim i s-a dat cinstire ca unui sfânt,
prăznuindu-se ziua morții lui (26 decembrie).
Cu origini în creștinismul primar, monahismul de la noi a fost organizat în sec. XIV-XV de
Sfântul Nicodim de la Tismana.
REZUMAT
1. Date referitoare la vechimea monahismului românesc
- încă de la apariția vieții creștine în ținuturile noastre – din epoca apostolică – vor fi fost
persoane înclinate spre o viață ascetică;
- exemple: călugării teologi: Sf. Ioan Casian (+435), Sf. Dionisie Exiguul (cel Mic, +545) și
„călugării sciți”;
- viața mănăstirească de la noi – confirmată de mai multe toponimice: Călugăru, Călugăreni,
Călugări, Valea Călugărească, Călugărița, Călugăreasca, Chilia, Chilii, Chiliile, Mănăstirea,
Mănăstioara, Schitu ș.a.;

29
- în sec. XI-XII: mănăstirea „Sf. Ioan Botezătorul” Morisena (Cenadul de azi), mănăstirea „Sf.
Gheorghe” Maidan, mănăstiri în ruină ale „călugărilor greci” de la noi;
- în sec. XIV a pătruns isihasmul și în ținuturile românești (viața de contemplare în liniște a lui
Iisus Hristos); rugăciunea isihastă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-
mă pe mine păcătosul”; isihaști răsăriteni: Sf. Grigorie Palama (+1360) și Sf. Grigorie Sinaitul
(1346), între ucenicii celui din urmă au fost și români;
- călugări români isihaști – din sec. al XIV-lea până în zilele noastre.
2. Sfântul Nicodim de la Tismana, reorganizator al monahismului românesc
- s-a născut în sec. al XIV-lea din tată valah și mamă sârboaică, în Serbia;
- de tânăr a plecat la Muntele Athos, la mănăstirea Hilandar;
- la întoarcerea spre casă, împreună cu ucenicii lui, a ridicat, în ținutul Cladovei, lângă Dunăre
(Bulgaria de azi), două mănăstiri: Vratna și Monastirița;
- venit în nordul Dunării, în ținuturile românești, a înălțat o mănăstire la Vodița (între 1370-
1371), pe locul uneia mai vechi, înzestrată cu cele de cuviință de domnitorul Vlaicu Vodă (în
1372);
- în 1375 a participat la Constantinopol la o acțiune de împăcare între Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol și Biserica Sârbă, care în 1346 se declarase autocefală fără a avea acordul
patriarhului bizantin;
- după 1376 nu a mai putut viețui la Vodița, fiindcă între timp, zona Banatului de Severin
(inclusiv Vodița), a căzut sub ungurii catolici;
- a zidit o altă mănăstire la Tismana (cu ucenicii săi), sfințită între anii 1377-1378, pe vremea
domnitorului Radu I (1377-1383); el și urmașul său, Dan I (1383-1386), i-au făcut diferite
danii; la fel a făcut Mircea cel Bătrân (1386-1418);
- călugărul Nicodim a fost un bun teolog și om de cultură, fapt ce reiese din corespondența pe
care a avut-o cu patriarhul Eftimie de Târnovo, martirizat de turci (sec. XIV);
- între 1404-1405 a caligrafiat un Tetraevanghel, decorat cu elemente bizantine (în slavona
bisericească de redacție sârbă), fiind primul manuscris cunoscut la noi până astăzi;
- în 26 decembrie 1506 a trecut la Domnul – înmormântat la Tismana;
- dovedindu-se făcător de minuni, a fost declarat sfânt, fiind prăznuit în ziua morții sale (26
decembrie).
Concluzie
- monahismul românesc își are origini în creștinismul primar, dovadă multe toponime,
mănăstiri și călugări vestiți: Sf. Ioan Casian (+435), Sf. Dionisie Exiguul (+545), „călugării sciți”
ș.a.;
- din sec. XIV a pătruns isihasmul în părțile noastre; de atunci încoace avem călugări isihaști la
noi;
- Sf. Nicodim de la Vodița și Tismana (+1406) a reorganizat viața mănăstirească la români.

30