LUCRARE

Credințași faptele bune în urcușul duhovnicesc al creștinului

Aspecte pastoral-misionare actuale

București

2019
 Introducere

Preoţia se înalţă deasupra noţiunii de meserie, ea fiind o misiune sfântă, înaltă prin
temeiul său dumnezeiesc, care este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Ce S-a adus pe Sine
pentru noi jertfă lui Dumnezeu Tatăl; astfel, El a devenit Mare Arhiereu «după rânduiala lui
Melchisedec» (Evr. 7, 17), uns de Dumnezeu şi «Care a şezut de-a dreapta tronului slavei în
ceruri» ca «Slujitor Altarului şi Cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu, şi nu omul»
(Evr. 8, 1-2). Domnul nostru Iisus Hristos, Marele Arhiereu, a predat apostolilor Taina sfinţirii
prin trimiterea Duhului Sfânt în chipul limbilor de foc. Conţinutul misiunii acestora este indicat
de Însuşi Mântuitorul, Care le dă puterea de a boteza, de a ierta păcatele, de a săvârşi Sfânta
Euharistie, de a învăţa ceea ce au auzit de la El şi ceea ce au văzut la El, de a îndemna să fie
păzite poruncile Sale. Aceşti noi sfinţiţi liturghisitori ai dumnezeieştilor taine au transmis mai
departe prin harul şi lucrarea Duhului Sfânt Taina Preoţiei. Aceasta o făceau prin rugăciuni şi
prin punerea mâinilor peste cei chemaţi la vrednicia de urmaşi ai lor (F.A. 14, 23).
Sfântul Ioan Gură de Aur arată chipul îngeresc al preoţiei: „Preoţia se săvârşeşte pe
pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi pe foarte bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-
o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul.
Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup,să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă
pe care o aduc îngerii în ceruri”1. Prin urmare, oameni pământeşti devin prin slujirea preoţiei
membrii ai ierarhiei celei mai presus de lume. Însă preoţii au primit de la Dumnezeu o putere pe
care puterile îngereşti nu o au, şi anume puterea de a lega şi de a dezlega sufletele: «Oricâte veţi
lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer»
(Mt. 18, 18). Această lucrare a preotului străbate cerul întrucât Dumnezeu întăreşte în ceruri,
ceea ce săvârşeşte preotul jos pe pământ. Omul care a dobândit Taina Preoţiei îşi depăşeşte
condiţia trupească şi urcă până în ceruri.
Preoţia a fost considerată de Părinţii Bisericii ca artă prin care sunt modelate sufletele
oamenilor pentru a fi conduse spre mântuire. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă:
„Preoţia, arta de a conduce pe om – fiinţa cea mai complexă şi cea mai felurită în gând şi în faptă

1
SfântulIoanGură de Aur, Tratatuldesprepreoţie, înSfântulIoanGură de Aur, SfântulGrigorie de Nazianz,
SfântulEfremSirul, Desprepreoţie, trad. Pr. DumitruFecioru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, p. 74.
– este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor” 2. Preoţia este o artă care presupune şi cere mereu
antrenarea puterilor sufleteşti, a sensibilităţilor şi a tuturor virtuţilor pe care le posedăm. După
cum act artistic exprimă gustul, sensibilitatea şi fineţea sufletească, asemenea preoţia este arta
modelării continue a sufletului, cu o gamă nesfârşită de manifestări, ceea ce pretinde posibilităţi
nesfârşite şi dotări de excepţie din partea păstorului de suflete.
Aşezarea preoţiei înaintea celorlate ştiinţe sau arte nu înseamnă o depreciere sau o
dispreţuire a acestora, ci este determinată de adevărul incontestabil al dificultăţilor întâmpinate în
modelarea şi conducerea sufletului pentru a se întâlni cu Cel Căruia Îi poartă chipul. Misiunea
preotului de a ajuta sufletul celui pe care îl poartă pe umerii săi, fapt simbolizat de ciucurii
epitrahilului, să ajungă la mântuire are o valoare cu mult mai mare decât orice ştiinţă, artă sau
orice alt lucru de pe pământ. Însuşi Mântuitorul Hristos evidenţiază valoarea inestimabilă a
sufletului: «Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar
putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?» (Mc. 8, 36-37).
Prin artă, se încearcă împodobirea şi înfrumuseţarea a ceea ce este material şi vremelnic,
pe când preotul are menirea de a împodobi sufletul cel veşnic cu virtuţile dumnezeieşti, de a-l
conduce spre frumuseţea dumnezeiască, spre asemănarea cu Ziditorul. Astfel, „scopul preoţiei
este acela de a sfinţi şi a mântui întreaga omenitate, prin transmiterea harului mântuirii la toate
generaţiile ce vor veni până la săvârşirea veacului, după cum întreaga omenitate se mântuie prin
jertfa Mântuitorului omenirii, Iisus Hristos”3.

2
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărarepentrufugaîn Pont saudesprepreoţie, ed. citată, p. 222.
3
Sfântul Nectarie de Eghina, Desprepreoţie, trad. ParaschevaGrigoriu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 10.
 I. Despre mântuire
I.1 Felurile mântuirii
Principalul termen folosit de Sfânta Scriptură cât și de Sfânta Tradiție pentru a arăta
motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum și scopul operei Sale cu privire la om este
"mântuire". El este folosit atât pentru a numi lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos
prin jertfa de pe cruce, cât și pentru a numi starea celor care și-au însușit sau impropriat roadele
jertfei de pe cruce. În primul caz, este vorba de mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau
împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Mântuitorului, iar în al doilea, de mântuirea
subiectivă sau personală, ori simplu mântuire, îndreptare sau sfințirea omului, lucrare care se
înfăptuiește de fiecare creștin în parte prin har, credința și fapte bune, pentru ca omul
răscumpărat prin jertfa lui Hristos, să poată dobândi fericirea veșnică.

I.1.1. Mântuirea subiectivă

Mântuirea subiectivă este împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a omului, prin care acesta
își însușește roadele jertfei de pe cruce a Mântuitorului, fiind eliberat din robia păcatului și a
morții, începând de la Botez și Mirungere o nouă viață, prin care se face drept înaintea lui
Dumnezeu. Această nouă viață se dezvoltă și se întărește prin conlucrarea creștinului cu harul, ca
rod al credinței, manifestându-se în fapte bune, dar răsplata pe care o va primi va fi fericirea
veșnică.
Sfântul Grigorie de Nyssa are o viziune foarte interesantă în ceea ce privește mântuirea
subiectivă.Omul fiind creat dupǎ chipul lui Dumnezeu, şi folosindu-se de zestrea naturalǎ tinde
sǎ ajungǎ la asemǎnarea cu El. Cu toatǎ dispoziţia spre Dumnezeu, cu toatǎ nostalgia a ceea ce
pierduse, omul nu putea sǎ revine prin forţe proprii la starea cea dintâi. Viața în trupul actual
dupǎ Sfântul Grigorie, este rǎmânerea într-o casǎ strǎinǎ, unde intrǎm fǎrǎ sǎ ştim şi pe care o
pǎrǎsim fǎrǎ sǎ prevedem momentul4.
Viaţa aceasta nu poate oferi odihnǎ. Sfântul Grigorie spune cǎ noi nu avem acces la
odihnǎ deoarece am întrerupt comuniunea cu Dumnezeu şi am pierdut binecuvântarea prin
propria noastrǎ voinţǎ. Pe scurt ne-am privat singuri de acest dar.

4
SfântulGrigorie de Nyssa, Or. funebris de flacilla, la Pr. Dr. Vasile R , AntropologiaSfântuluiGrigorie de Nyssa,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 234.
 Deoarece pierderea comuniunii cu Dumnezeu a înclinat natura umanǎ spre pǎcat, lucrarea
mântuitoare trebuia sǎ acţioneze în însǎşi natura omului. Aceastǎ lucrare trebuia începutǎ din
interiorul sau prin interiorul omului. Dezbǎtând aceastǎ problemǎ Sfântul Grigorie spune: Omul
închis în întuneric, cerea prezența luminii, cel închis cǎuta un Rǎscumpǎrǎtor, prizonierul un
apǎrǎtor, şi sclavul ținut sub jugul robiei un eliberator5.
Referindu-se la mântuirea noastră sau la restaurarea întregii naturi Sfântul Grigorie spune
cǎ aceasta implică revenirea la frumusețea cea dintâi, ridicarea creaturii decǎzute, chemarea la
viaIǎ a fiinIei cǎzute în moarte, redirecIionarea celui rǎtǎcit şi reînviorarea naturii slǎbite 6.
Sensul pe care îl dǎ Sfântul Grigorie restaurǎrii este de fapt cel al recreaIiei pe care numai
cel ce a creat toate dintru început putea sǎ o înfǎptuiascǎ.
Referindu-se la creaţia cea dintâi si la reacreaţia prin restaurare spune: Pentru cǎ vechea
creaIie s-a deteriorat, întorcându-se spre neant, a trebuit sǎ aibǎ loc o nouǎ creaIie în Hristos
dupǎ cum spune Apostolul (Col. 3, 9). Pentru cǎ Unul este Creatorul naturii umane şi la început
şi dupǎ aceea, luând tǎrânǎ din pǎmânt a creat omul; din nou luând Iǎrânǎ din Fecioarǎ El nu a
creat pur şi simplu omul, ci l-a creat în El însuşi. Atunci El a creat, acum El s-a creat, atunci
Cuvântul a fǎcut omul, acum Cuvântul S-a fǎcut om pentru ca El sǎ întoarcǎ omul spre Duh prin
participarea la trupul şi sângele nostru. Aşadar, primul –nǎscut al acestei noi creaIii este Hristos
şi el însuşi este cel care a condus acest chip al naşterii, devenind pârgǎ şi pentru cei care se nasc
la viaIǎ, şi pentru cei care primesc viaIa prin moarte7.
Aceastǎ lucrare se realizeazǎ astfel deoarece, dupǎ cum susţine Sfântul Grigorie, natura
noastrǎ era în imposibilitate de a se ridica din nou spre cele înalte şi cereşti, cǎci ca una ce se
îndepǎrtase de Dumnezeu nu putea atinge din nou cele sfinte. De aceea, Hristos fǎcându -se ca
noi omoarǎ pǎcatul în El, ridicând astfel din nou natura noastrǎ la Dumnezeu.
Strâns legatǎ de ideea de creaţie, Sfântul Grigorie accentueazǎ întruparea Cuvântului şi
nu a altei persoane din Sfânta Treime. El vede acest act ca un act de creaţie în ipostasul
Cuvântului, deoarece aceastǎ nouǎ creaţie este o persoanǎ actualizatǎ nu atât prin unirea

5
SfântulGrigorie de Nyssa , Cuvântarea Cateheticǎ, la Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie
de Nyssa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 235.
6
Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvântarea Cateheticǎ…, p.235.
7
Sfântul Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomiu, la Pr. Dr. Vasile Rǎducǎ, Antropologia Sfântului
Grigorie de Nyssa, Ed. IBMBOR, București, 1996, p. 34.
elementelor lumii cu sufletul raţional, cât şi fundamentatǎ în Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul
Grigorie redǎ clar scopul acestei lucrǎri, şi anume Cuvântul se face om spre a-l aduce pe om la
Duh. Cuvântul nu face aceasta din exterior, deoarece ar fi avut caracterul de dar, şi nu ar mai fi
avut aceeaşi putere mântuitoare. Noua creaţie are nevoie de un prim-nǎscut, şi anume logosul
întrupat, Hristos. Procesul de purificare se va încheia pânǎ la urmǎ cu nimicirea deplinǎ a rǎului
şi cu readucerea întregii fǎpturi în starea ei primordialǎ.
Sfântul Grigorie înţelege aceastǎ lucrare ca o mântuire a naturii umane din interior prin
înţelepciunea Cuvântului, pǎstrând însǎ taina creaţiei. Astfel Hristos devine arhetipul ipostatic al
tuturor ce se nasc în El.

I.1.2. Mântuirea obiectivă

Mântuirea obiectivă sau Răscumpărarea omului din robia păcatului şi a morţii şi
împăcarea lui Dumnezeu ca făptură şi chip nou al Acestuia este opera lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu întrupat. A căuta mântuirea este a căuta pe Iisus Hristos şi comuniunea cu El. Hristos
dobândeşte prin aceasta şi iubirea lui Dumnezeu şi reface natura omenească din starea Sa
bolnavă.
„Legătura între Persoana lui Iisus Hristos şi lucrarea Lui mântuitoare se arată tocmai în
faptul că în implicaţiile şi consecinţele unirii ipostatice a celor două firi, dumnezeiască şi
omenească. Se revelează în jertfă mărturie incontestabilă că omul a fost creat „după chipul” lui
Dumnezeu şi că, deşi făptură, el este menit să ajungă la îndumnezeire. Jertfa, această forţă de
dăruire şi comunicare, al cărei izvor îmbelşugat şi pururi curgător este iubirea, afirmă
dumnezeiescul în om, căci Dumnezeu este iubire”8.
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită ca mântuire obiectivă sub cele trei
aspecte principale ale Lui. Jerfa în substanţa ei spirituală este iubire. Jerfa este revelaţia
adevărului ce-l purtăm în adâncul fiinţei noastre şi a forţei imperative de dăruire. „Jertfa
Mântuitorului este şi cunoştinţă: o cunoaştere precisă a unui ţel serios căruia mă devotez”9.

8
Preot Profesor Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, în revista „Glasul Bisericii”, An
XXXII(1973), Nr. 1-2, Bucureşti, p.1.
9
Profesor Nicolae Chiţescu, Preot Profesor Isodor Todoran, Preot Profesor Ioan Petreuţă, Teologia Dogmatică şi
simbolică, cap. Răscumpărare ,Vol II, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 27.
 „Întreita lucrare mântuitoare se realizează prin cele trei chemări sau demnităţi ale
Mântuitorului Hristos. Jerfa însăşi poartă în structura ei mărturii incontestabile în acest sens. Prin
jertfă omul se situiază astfel, în începuturi, autenticitatea fiinţei Sale”10.
Iisus Hristos este în primul rând Învăţătorul şi Proorocul suprem prin însăşi Persoana Sa,
descoperind oamenilor, cu autoritatea pe care o are El ca Dumnezeu. Întrucât El este unic, în
învăţătura Saeste şi ea unică, El se identifică cu insăşi învăţătura Sa: „Eu sunt calea, adevărul şi
viaţa” (Ioan 14, 6). „Este învăţător prin excelenţă”(Ioan 13,13) , şi Proorocul prin excelenţă.
„Hristos se veseleşte pe Sine, El fiind însuşi adevărul”11.
Slujirea arhierească a lui iisus Hristos constă în jertfa de sine, în suferinţele îndurate de El
de la întrupare până la moartea pe cruce şi îndeosebi moartea pe cruce pentru noi si pentru
anoastă mântuire, înlăturând vina şi condamnarea omului, restabilind comuniunea între
Dumnezeu şi creaţia Sa, omul.
Moartea pe cruce a Mântuitorului, jertfa adevărată constituie punctul cel mai important al
slujirii arhiereşti a Mântuitorului şi este adeverită prin profeţiile mesianice, prin cuvintele
Mântuitorului. „Modelul vieţii pământeşti a Domnului Hristos a constituit şi va constitui cel mai
sublim mesaj adresat omului. Taina întrupării Mântuitorului Iisus, pe lângă mulţimea
semnificaţiilor adânci pe care le cuprinde, dă în acelaşi timp semn vieţii noastre în trup şi ne
ajută să înţelegem rostul nostru de a trăi în această lume, oferită de Creator”12.
Iisus Hristos nu a exercitat şi nu exercită numai chemarea de învăţător-prooroc şi slujirea
de arhiereu jertfă, ci şi pe cea de împărat. El nu a învăţat şi nu a proorocit numai Împărăţia
Cerurilor, ci îi şi conduce cu puterea spre participarea la acea împărăţie dovedind încă o dată
importanţa pe care o are în vedere mântuirea oamenilor. „Dar puterea exercitată de Hristos
asupracelor ce îl ascultau, precum şi asupra noastră a tuturor, nu este numai o putere a slavei
dumnezeieşti, ci şi-o putere a iubirii, care se conciliază cu chenoza Lui”13.
Iisus este Mântuitor prin persoana Sa. Niciun om nu poate găsi mântuirea undeva în afară
de persoana Lui, unde ar fi plasat-o ca pe un ajutor de sine stătător, după ce l-a creat. „A căuta

10
Profesor Nicolae Chiţescu, Preot Profesor Isodor Todoran, Preot Profesor Ioan Petreuţă, Teologia Dogmatică..., p.
27.
11
Preot Profesor Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, „Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru
mântuirea omului”, Ed. IBMBOR, Bucureşti,1986, p. 346.
12
Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea umului, Editura Umniscop, Craiova, 1993,
p. 308.
13
Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos..., p. 308.
mântuirea înseamnă a-L căuta pe Hristos, a intra în comuniune cu El. Starea de mântuire este
starea de comuniune cu Iisus Dumnezeu adevărat. Mântuirea o aveau numai dacă omul Iisus ni s-
a descoperit. Faptele Mântuitorului sunt braţele întinse asupra noastră. În chip tainic, El se
jertfeşte pe altar ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie în care şi-a angajat întreaga fiinţă
rămânând permanent legat de faptele Lui”14.
Astfel, rezultatul lucrării lui Iisus Hristos, prin care ne mântuim nu este decât starea Sa
pesonală de la capătul deplinei manifestări a dragostei divine faţă de oameni şi a omagiului uman
faţă de Dumnezeu Tatăl. „Ne mântuim prin legătura cu Iisus Hristos care ne-a grăit şi îţi repetă
cuvintele Sale de Dumnezeu prin gura de om şi care ne-a arătat prin moartea Sa, nesfârşita Sa
iubire dumnezeiască, manifestând prin aceasta şi întregul omagiu al omului faţă de Dumnezeu-
Tatăl şi având ca urmare, aupra Lui, ca primul dintre noi şi pentru noi, dragostea Tatălui”15.
Un alt rezultat al lucrării mântuitoare a Mântuitorului este răscumpărarea. Cele trei
direcţii ale lucrării mântuitoare a lui Hristos precum cele trei slujiri prin care Hristos a realizat
mântuirea neamului omenesc, prin întrupare, descoperind fiinţei şi voii lui Dumnezeu. Patimile,
moartea pecruce şi învierea din morţi reliefează trei aspecte fundamentale ale mântuirii obiective
sau răscumpărarea.
Numele Iisus Hristos de identifică cu misiunea şi opera înfăptuită a eliberării poporului
ales. Răscumpărarea înseamnă, pornind de la semnificaţia numelui Iisus: izbăvirea, salvarea,
dezrobirea „Îi vei spune numele Iisus, pentru că El va mântui poporul Său de păcat” (Matei 1,
21); „Dumnezeu trimite pe Fiul Său în lume pentru această izbăvire, dezrobire, esenţială”16.
„Lucrarea mântuitoare a lui Hristos are un profund caracter de jertfă totală a lui
dumnezeu-Cuvântul spre slava acestuia prin înviere. Jertfa sa este expresia ascultării totale faţă
de Dumnezeu. Această ascultare până la moarte nu putea oferi niciun om, dată fiind această
universalitate a păcatului strămoşesc”17.
Fiul lui Dumnezeu se întrupează nu numai pentru a face posibilă apariţia unui om fără
păcat capabil de ascultare, ci pentru că ascultarea Sa trebuia să fie de o valoare infinită ca să

14
Preot Profesor Ion Bria, Iisus Hristos-Dumnezeu Mântuitorul, Revista „Studii Teologice”,Bucureşti, 1992.
15
Preot Profesor Drd, Gheorghe Sima, Îndumnezeirea omului, după învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare,
revista „Studii Teologice”, An XLII(1990) seria a II-a, Nr. 5. p.24.
16
Preot Profesor Dr. Dumitru Radu, Îndrumări..., pp. 341-343.
17
Preot Profesor Ion Popescu, Persoana şi lucrarea Mântuitorului, în lucrarea Sfântului Vasile cel Mare,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, p. 8.
compenseze neascultarea oamenilor prin ascultarea unui singur om de o valoare infinită ci de
cineva care să fie şi Dumnezeu.
„Moartea lui Hristos pe cruce a fost absolut necesară pentru mântuire. Omul a păcătuit
prin neascultarea faţă de Dumnezeu. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om, vărsând
un sânge mai de preţ al tuturor animalelor şi al tuturor oamenilor şi răscumpărând prin El pe
oameni de toate păcatele.”10 În realitate păcatul trebuia pedepsit spre a se vedea gravitatea lui.
„Pedeapsa păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Mărimeaşi puterea lui Dumnezeu este
absolută. Cel ce credea că poate trăi şi se poate mântui fără ajutorul Creatorului îşi pierde
sufletul. „Moartea este consecinţa ontologică şi logică a păcatului. Dumnezeu putea opri această
consecinţă, dar păcatul ar fi devenit constitutiv omului, întărindu-se prin vieţuirea continuă a
acestuia în starea de păcat”18.
Dar Hristos, fiind nu numai om ci şi Dumnezeu prin moartea Sa ca pedeapsă pentru
păcatele noastre a evidenţiat mărirea lui Dumnezeu mai mult decât a fost acoperită aceasta prin
păcatul oamenilor. „Cel ce suporta moartea era fără de păcat, deci nu o suporta ca pedeapsă
pentru El, ci din iubire pentru noi. De aceea moartea nu L-a putut ţine, încât Dumnezeu Însuşi S-
a preamărit înviind Hristos din morţi”19.
Acest mare semn al jertfei lui Hristos, ca lumina supremă a iubirii Fiului lui Dumnezeu
făcut om, arată oamenilor iubirea şi lumina Lui pe care o exprimă Mântuitorul Însuşi prin
cuvintele care întemeiază Taina Împărtăşaniei de Trupul şi Sângele Său, jertfe pentru noi.
„Deci, întrucât moartea suportată de Hristos este o moarte pentru lume sau pentru
păcatele ei, era o moarte dreaptă, întrucât o suportă Cel ce este fără vină, era nedreaptă şi
necuvenită. Moartea lui Hristos s-a transformat în izvor de viaţă pentru cei cuprinşi în umanitatea
Sa îndumnezeită. Hristos a învins moartea cu dreptatea, dar a învins-o pentru toţi oamenii,
redescoperind şi reevidenţiind prin suportarea ei însăşi mărirea lui Dumnezeu”20.
„Răscumpărarea realizată de Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat, prin întreita Sa
lucrare şi slujire, începând cu întruparea şicontinuănd cu activitatea Sa învăţătorească, cu
patimile şi culminând cu moartea din robia păcatului şi a morţii, restaurarea, învierea şi

18
Învăţătură de credinţă creştin ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1992, pp. 18-20.
19
Preot Profesor Dr. Gheorghe Holbea, Mântuirea în Iisus Hristos, în revista „Glasul Adevărului” An
XII(2001), Nr. 123, Buzău,., pp. 48-50.
20
Profesor Nicolae Chiţescu, Preot Profesor Isodor Todoran, Preot Profesor Ioan Petreuţă, Teologia Dogmatică,
p.27.
îndumnezeirea firii umane din Iisus Hristos, comuniunea de viaţă a oamenilor cu Dumnezeu prin
cuprinderea virtuală a tuturor în Hristos”21.
Aşadar viaţa cea fericită stă în această dragoste şi în această bucurie pe care ne-a dat-o
Domnul nostru Iisus Hristos. Harul dumnezeiesc dat nouă ne dă viaţă şi ne descoperă calea
desăvârşirii prin Hristos. Viaţa noastră este trăită în El. Am văzut că ea este parcă ascunsă în
nori, iar în alt mod se descoperă prin faptele noastre. „Mântuitor comun al tuturor, El îşi întinde
mâinile către creaţia Sa, pogorându-se „chip de rob luând” jertfindu-se pe Cruce, biruind puterea
morţii şi deschizând Porţile Iadului ne-a eliberat pe noi din puterea moţii şi ne-a înviat într-o
nouă viaţă împreună cu El”22.
Din partea lui Dumnezeu dobândim în această viaţă „Duhul înfierii” (Roman8,15), care
rodeşte în noi dragostea desăvârşită, singura care are puterea să ne dea viaţă fericită conlucrând
cu viaţa în Hristos. „Din partea noastră se cere să hrănim această viaţă în Hristos, iubindu-L pe
El şi pe semenii noştri, alimentând prin credinţă şi fapte bune harul dumnezeiesc”23. Această
dragoste se dobăndeşte şi ajunge cu acevărat stăpână pe voinţa noastră atunci când ascultâm
poruncile şi păzim rânduielile Mântuitorului.
Prin săvârşirea cât mai deasă a faptelor bune, trupul ajută sufletului să se înalţe cât mai
aproape de Dumnezeu. „Atunci veţi rămâne în dragostea Mea, dacă vei pazi poruncile Mele”
(Ioan 15, 10).
Căci această dragoste şi această bucurie se fac cunoscute şi se dau pe faţă harul cel
nevăzut, mai întâi pentru că acestea amândouă sunt rodul harului, după cum este scris: „Roadele
Duhului sunt: dragostea, bucuria, pacea.” Puterea supremă în viaţa în Hristos este dragostea care
le dă putere oamenilor de a deveni vii prin Hristos.

21
Preot Profesor Dr. Dumitru Radu, Îndrumări..., p. 344.
22
Preot Profesor Dr. Gheorghe Holbea, Mântuirea în..., p. 40.
23
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti, 1993., p.18.