CURS 1.

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

1.1 Definiţia anatomiei şi ramurile ei

1.2 Caracteristicile speciei umane
1.3 Planurile corpului uman
1.4 Nomenclatura anatomică

1.1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei

Anatomia (gr. anatomia - a separa, a tăia) este ramură a biologiei şi a medicinei care
se ocupă cu studiul structurii organismelor vii. Este înrudită cu embriologia, anatomia şi
embriologia comparată.
Anatomia este divizată, la rândul ei, în anatomia grosieră (macroscopică) şi
anatomia microscopică. Anatomia macroscopică (denumită şi anatomie topografică,
regională sau antropotomie) studiază structurile anatomice care pot fi văzute cu ochiul liber.
Anatomia microscopică analizează acele structuri care pot fi observate doar cu ajutorul
microscopului, şi include histologia (studiul ţesuturilor) şi citologia (studiul celulelor).
Anatomia umană poate fi învăţată pe regiuni sau pe sisteme, adică fie sunt studiate toate
structurile dintr-o anumită regiune (cap, torace, membre), fie sunt studiate pe sisteme
(digestiv, circulator, osos etc.)
Ramuri specializate ale anatomiei:
- anatomia patologică: studiază modificările diferitelor structuri, datorate bolilor;
- anatomia radiografică: studiază structurile interne vizualizate prin raze X;
- biologia moleculară: studiază structurile anatomice la nivel subcelular;
- fiziologia: studiază modul de funcţionare a diverselor organe, adesea studiile vizează nivelul
celular şi molecular. Pentru înţelegerea fiziologiei este nevoie de cunoştinţe din domeniul
fizicii, care explică curenţii electrici, presiunea sanguină, implicarea oaselor de către muşchi
în locomoţie (pârghiile).
1.2. Caracteristicile speciei umane
Organismul uman, sau Homo sapiens, cum ne-am denumit noi înşine, este unic în
multe privinţe. Denumirea ştiinţifică tradusă din latină înseamnă om inteligent, şi într-adevăr
inteligenţa este trăsătura cea mai distinctivă. Aceasta ne-a permis să dezvoltăm un mod de
comunicare prin simboluri scrise. Continuăm să dezvoltăm, în permanenţă, mijloace de
1
adaptare la mediul înconjurător. În acelaşi timp, suntem atât de specializaţi intelectual, încât
noi înşine nu ne suntem de ajuns. Avem nevoie unii de alţii, la fel de mult cât avem nevoie de
cunoştinţele din trecut.
Deşi avem trăsături comune animalelor, există o serie de particularităţi specifice:
1. Creierul este bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte între 1350 şi 1400
g. Aceasta face ca raportul creier - corp să fie foarte mare. Dar mai important este modul
diferit de dezvoltare a regiunilor creierului. Există regiuni pe scoarţa cerebrală extrem de
specializate, spre exemplu pentru emoţii, gândire, învăţare, memorare şi chiar pentru
coordonarea mişcărilor.
2. Mersul biped. Deoarece oamenii se sprijină şi merg doar pe 2 membre, tipul nostru
de locomoţie este biped. Postura dreaptă a corpului impune şi alte modificări, cum ar fi:
curbura în formă de S a coloanei vertebrale, anatomia coapselor şi a bazinului şi scobitura
tarsului. Unele dintre aceste trăsături pot cauza probleme clinice persoanelor în vârstă.
3. Policele opozabil. Policele uman este adaptat pentru a prinde obiecte, articulaţia de
la baza lui permiţând numeroase mişcări.
4. Limbajul verbal articulat. Oamenii, spre deosebire de animale, prezintă limbaj
articulat. Structura anatomică a organelor vorbirii (laringe, limbă şi buze) şi creierul bine
dezvoltat fac acest lucru posibil. La articularea limbajului contribuie şi pozitia bipedă,
laringele fiind dispus altfel faţă de poziţia patrupedă.
5. Vederea stereoscopică. Deşi această caracteristică este prezentă şi la unele
animale, este de asemenea puternică şi la om. Ochii noştri sunt poziţionaţi în acelaşi plan în
faţă, astfel că, atunci când privim un obiect, îl vedem din două unghiuri. Vederea
stereoscopică ne permite să percepem lumea tridimensional.
În cursul de faţă, vom aborda studiul anatomiei din perspectiva sistemică, adică vom
analiza fiecare sistem în parte. Pentru a putea realiza acest lucru, trebuie clarificate o serie de
aspecte:
1.3. Planurile corpului uman
Pentru a putea studia şi înţelege aranjarea structurală a diferitelor organe, corpul poate
fi împărţit, în funcţie de 3 planuri fundamentale de referinţă (Fig. 1):
- un plan sagital
- un plan frontal
- un plan transversal

2
 Planul sagital trece prin corp vertical, împărţindu-l în 2 regiuni dreaptă şi stângă.
Planul sagital median este acel plan sagital care trece prin mijlocul corpului, împărţindu-l în 2
jumătăţi egale.
Planul frontal secţionează corpul pe lungime, împărţindu-l în 2 regiuni anterioară
(spre în faţă) şi posterioară (spre în spate).
Planul transversal împarte corpul în 2 două regiuni superioară şi inferioară. Meritul
tomografiei cu raze X este acela că oferă imagini ale planurilor transversale, care nu pot fi
obţinute decât prin secţiuni prin corp. Anterior dezvoltării acestei tehnici, radiografia făcea
dificilă, dacă nu imposibilă, capacitatea de a distinge prin neregularităţile corpului.

Fig. 1. Planurile de orientare ale corpului uman

1.4. Nomenclatura anatomică

Poziţia anatomică
Toţi termenii care descriu relaţia dintre diferitele părţi ale corpului, au ca punct de
referinţă poziţia anatomică. În poziţie anatomică, corpul este drept, picioarele sunt paralele
între ele, lipite de podea, ochii privesc spre înainte, iar braţele sunt situate pe lângă corp, cu
palmele orientate spre înainte, perfect întinse (Fig. 2).

3
 Fig. 2. Poziţia anatomică a corpului uman

În tabelul de mai jos sunt prezentaţi o serie de termeni direcţionali, pentru localizarea
diferitelor organe unele faţă de altele.
Termenul
Superior (cranial, cefalic)
Inferior (caudal)
Anterior (ventral)
Posterior (dorsal)
Medial
Lateral
Intern (profund)
Extern (superficial)
Proximal
Distal
Definiţia
Situat spre regiunea cefalică
Opus regiunii cefalice
Spre în faţă
Spre spate
Spre linia mediană a corpului
Opus liniei mediane a corpului
Opus suprafeţei corpului
Spre suprafaţa corpului
Spre trunchi
Îndepărtat de trunchi
Exemple
Toracele este superior
abdomenului
Gâtul este inferior capului
Sternul este anterior inimii
Rinichii sunt situaţi posterior
intestinelor
Inima este situată medial
faţă de plămâni
Urechile sunt situate lateral
faţă de nas
Creierul este situat intern
faţă de craniu
Pielea este situată extern
faţă de muşchi
Genunchiul este situat
proximal faţă de tars
Palma este situată distal faţă
de cot

4
 Fig. 3. Termeni direcţionali în corpul uman

Regiunile corpului
Corpul uman este împărţit într-o serie de regiuni ce pot fi identificate la suprafaţa
corpului (Fig. 7). Regiunile mari ale corpului sunt:
- capul
- gâtul
- trunchiul
- membrele superioare
- membrele inferioare
Capul
- este împărţit în două regiuni: 1. regiunea facială: include ochii, nasul şi gura;
2. regiunea craniană: acoperă şi protejează creierul.
Denumirea anumitor zone de la suprafaţa capului se poate baza pe denumirea
organelor situate în acele regiuni:
- regiunea orbitală (în dreptul ochilor)
- regiunea nazală (în dreptul nasului)
- regiunea orală (în dreptul gurii)

5
 - regiunea auriculară (în dreptul urechilor), sau pe denumirea oaselor din acea zonă:
ex. regiunea frontală (osul frontal), regiunea zigomatică (osul zigomatic).
APTER 2Gâtul
- face referire la regiunea cervicală, cea care susţine capul şi îi permite mobilitatea.
Trunchiul
Trunchiul sau torsul, reprezintă porţiunea din corp la care se ataşează gâtul şi
membrele. Include:
- toracele
- abdomenul
- pelvisul
Toracele sau regiunea toracală, face referire la piept.
Regiunea mamară a toracelui este cea din jurul areolelor mamare, care la femeile
mature din punct de vedere sexual cuprinde sânii. Între cele două regiuni mamare se găseşte
regiunea sternală. Subsoara este denumită fosa axilară sau simplu, axilă, iar regiunea
înconjurătoare se numeşte regiune axilară.
Regiunea vertebrală se extinde de-a lungul spatelui şi urmăreşte coloana vertebrală.
În cutia toracică sunt localizaţi plămânii şi inima. Anumite urme de la suprafaţa corpului sunt
importante în verificarea integrităţii acestor organe. Un medic trebuie să ştie, spre exemplu,
unde pot fi cel mai bine detectate valvele inimii şi unde se aud cel mai bine sunetele
respiratorii. Axila este importantă în examinarea unor ganglioni limfatici infectaţi.
Abdomenul este localizat sub torace. În centrul abdomenului se găseşte ombilicul
(buricul). Abdomenul a fost împărţit în 9 regiuni pentru a descrie localizarea organelor
interne. Cele nouă regiuni sunt prezentate în figura de mai jos, iar organele interne
corespunzătoare sunt prezentate în tabelul de mai jos (Fig. 4).

Regiunea Localizarea Organele interne

Hipocondrul drept
Epigastrul
Hipocondrul stâng
Flancul lateral drept
Dreapta, în treimea
superioară a abdomenului
Central, în treimea
superioară a abdomenului
Stânga, în treimea
superioară a abdomenului
Dreapta, în treimea medie a Cecum, colonul ascendent,
abdomenului
6
corespunzătoare
Vezica biliară, o parte din ficat
şi din rinichiul drept
O parte din ficat, stomacul,
pancreasul şi duodenul
Splina, flexura splenică a
colonului, o parte din rinichiul
stâng şi din intestinul subţire
flexura hepatică a colonului, o

Regiunea ombilicală
(mezogastru)
Flancul lateral stâng
Regiunea inghinală dreaptă
(fosa iliacă dreaptă)
Hipogastrul
Regiunea inghinală stângă
(fosa iliacă stângă)
Împărţirea abdomenului în 4 cadrane este o practică clinică folosită pentru localizarea
durerii, a tumorilor şi a altor dereglări (Fig. 5).
Central, în treimea medie a
abdomenului
Stânga, în treimea medie a
abdomenului
Dreapta, în treimea
inferioară a abdomenului
Central, în treimea
inferioară a abdomenului
Stânga, în treimea inferioară Porţiuni din intestinul subţire,
a abdomenului
Fig. 4. Regiunile abdomenului
7
parte din rinichiul drept şi din
intestinul subţire
Jejunul, ileonul, o parte din
duoden, din colon şi din rinichi
şi vasele sanguine abdominale
principale
Colonul descendent, porțiuni
din rinichiul stâng şi din
intestinul subțire
Apendicele cecal, porţiuni din
cecum şi intestinul subţire
Vezica urinară, o parte din
intestinul subţire şi colonul
sigmoid
colonul descendent şi sigmoid
 Fig. 5. Cadranele abdomenului

Pelvisul
Regiunea pelviană reprezintă partea inferioară a abdomenului. În această regiune se
găsesc alte subregiuni:
- pubiană (acoperită de păr la indivizii maturi din punct de vedere sexual);
- perineană (perineu, regiunea ce conţine organele sexuale externe şi orificiul anal);
- lombară (cunoscută şi sub denumirea de șale);
- sacrală (localizată mai jos, în această zonă se termină coloana vertebrală);
- muşchii laţi ai bazinului formează fesele sau regiunea gluteală. Această regiune este
utilizată pentru injecţiile subcutanate.
Membrul superior
Este anatomic împărţit în:
- umăr
- braţ
- antebraţ
- mână (palmă).

8
 Umărul este regiunea cuprinsă între centura scapulară şi braţ şi cuprinde articulaţia
braţului la centură. Umărul se mai numeşte şi regiunea deltoidă.
Regiunea cubitală este aria cuprinsă între braţ şi antebrat, care cuprinde articulaţia
cotului.
Fosa cubitală este depresiunea porţiunii anterioare a regiunii cubitale. Este importantă
pentru injecţiile intravenoase şi pentru prelevarea de sânge.
Mâna are 3 zone principale:
- carpul, ce conține oasele carpiene
- metacarpul, ce conţine oasele metacarpiene
- degetele, ce conţin falangele
Partea anterioară a mâinii se numeşte regiune palmară (palmă), iar partea posterioară a
mâinii se numeşte dosul mâinii.
Membrul inferior
Este anatomic împărțit în:
- șold
- coapsă
- genunchi
- gambă
- picior
Coapsa se mai numeşte şi regiune femurală.
Genunchiul are 2 feţe: faţa anterioară (regiune patelară) şi faţa dorsală (fosa
poplitee).
Gamba prezintă regiunea crurală anterioară şi posterioară. Anterior se găseşte fluierul
piciorului, o creastă proeminentă osoasă, care se întinde de-a lungul gambei.
Piciorul are 3 regiuni principale:
- tarsul, alcătuit din oasele tarsiene
- metatarsul, alcătuit din metatarsiene
- degetele, alcătuite din falange
Glezna reprezintă articulaţia dintre picior şi gambă. Călcâiul este situat posterior
piciorului, iar talpa piciorului este suprafaţa plantară. Dosul piciorului este orientat superior.
Cavităţile corpului (Fig. 8)

9
 Cavităţile corpului sunt spaţii bine delimitate din interiorul corpului. Acestea conţin
organe care sunt protejate, delimitate şi susţinute de membrane asociate. Există 2 cavităţi
principale ale corpului:
- cavitatea anterioară
- cavitatea posterioară
Cavitatea posterioară a corpului conţine creierul şi măduva spinării.
Cavitatea anterioară a corpului se formează, în timpul dezvoltării intrauterine, dintr-o
cavitate a trunchiului numită celom. Celomul este delimitat de o membrană care secretă un
lichid lubrefiant. Pe parcursul dezvoltării, celomul este împărţit de către diafragm, într-o
cavitate superioară (cavitatea toracică) şi una inferioară (cavitatea abdomeno-pelviană).
Organele din celom sunt denumite generic viscere sau organe viscerale. În cavitatea toracică
sunt două cavităţi pleurale ce înconjoară plămânul drept şi stâng.
De asemenea există cavitatea pericardică, care înconjoară inima. Spaţiul dintre cele
două cavităţi pleurale se numeşte mediastin. Cavitatea abdomeno-pelviană este formată din
cavitatea abdominală, situată superior, şi cavitatea pelviană, situată inferior. Cavitatea
abdominală conţine stomacul, intestinul subţire, intestinul gros, ficatul, vezica biliară,
pancreasul, splina şi rinichii. Cavitatea pelviană este ocupată de porţiunea terminală a
intestinului gros, vezica urinară şi organele de reproducere (uter, trompe uterine şi ovare la
femeie, veziculele seminale şi prostata la bărbat) (Fig. 9).
Cavităţile corpului au rolul de a delimita organe şi sisteme cu funcţii înrudite.
Majoritatea sistemului nervos ocupă cavitatea posterioară a corpului; principalele
organe ale sistemului respirator şi circulator se găsesc în cavitatea toracică; principalele
organe ale sistemului digestiv se găsesc în cavitatea abdominală; organele de reproducere se
găsesc în cavitatea pelviană. Aceste cavităţi nu doar adăpostesc şi susţin diferitele organe, ci
şi compartimentează organele, astfel ca infecţiile şi bolile nu se pot răspândi dintr-un
compartiment în altul. Spre exemplu, pleurezia unuia din cei doi plămâni nu se transmite, de
obicei, şi celuilalt, iar afecţiunile apărute în cavitatea toracică sunt localizate de obicei la un
singur plămân.

10
Fig. 7 a. Regiunile corpului – vedere anterioară

Fig. 7 b. Regiunile corpului – vedere posterioară

11
 În plus faţă de cavitatea anterioară şi posterioară a corpului, există o serie de alte
cavităţi mai mici, la nivelul capului. Cavitatea orală are rol principal în digestie şi rol secundar
în respiraţie. Conţine limba şi dinţii. Cavitatea nazală, care aparţine sistemului respirator, este
compartimentată în două spaţii de către septul nazal. Există de asemenea, două orbite care
adăpostesc, fiecare, câte un glob ocular şi muşchii extrinseci lui. De asemenea, există cavităţi
ale urechii mijlocii, ce conţin 3 oscioare cu rol în transmiterea sunetelor.

Fig. 8. Cavităţile corpului

Fig. 9. Cavitatea anterioară a corpului

12
 Membranele corpului
Membranele corpului sunt alcătuite din straturi subţiri de ţesut epitelial şi conjunctiv
care acoperă, separă şi susţin organele interne. Există două tipuri principale de membrane:
- membrane mucoase
- membrane seroase
Membranele mucoase secretă un fluid dens şi lipicios numit mucus. Mucusul
lubrefiază şi protejează organele în care este secretat. Membranele mucoase se găsesc în
organele cavitare, în cavităţile sau tuburile care intră şi ies din organism, cum ar fi cavităţile
orală şi nazală, tuburile respiratorii, digestive, genitale şi excretoare.
Membranele seroase se găsesc în cavitatea toracală şi abdomeno-pelviană şi acoperă
viscerele, secretând un lichid lubrefiant, numit lichid seros. O pleură este o membrană seroasă
asociată fiecărui plămân. Fiecare pleură (pleura plămânului drept şi pleura plămânului stâng)
este formată din două componente:
foiţa viscerală: aderă la suprafaţa externă a plămânilor;
foiţa parietală: căptuşeşte cutia toracică şi diafragmul.
Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate pleurală. Astfel, fiecare plămân este
înconjurat de câte o cavitate pleurală proprie.
 Pericardul seros este membrana care acoperă inima:
pericardul visceral vine în contact direct cu inima;
pericardul parietal vine în contact cu pericardul fibros.
Spaţiul dintre cele două membrane se numeşte cavitate pericardică.
 Peritoneul sau membranele peritoneale reprezintă seroasele cavităţii
abdominale:
peritoneul visceral acoperă viscerele abdominal;
peritoneul parietal vine în contact cu peretele abdominal.
Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate peritoneală. Micul şi marele
epiploon sunt pliuri ale peritoneului care pleacă de la stomac. Acestea depozitează grăsimi şi
ţesut conjunctiv lax, protejând viscerele. Unele organe, precum rinichii, suprarenalele şi
porţiunea mediană a pancresului nu sunt acoperite de peritoneu, şi se numesc retroperitoneale.
Mezenterele sunt pliuri duble ale peritoneului ce leagă peritoneul visceral de cel
parietal (Fig. 10).

13
 Fig. 10. Organele viscerale ale cavităţii abdomeno-pelviene şi membranele seroase asociate

1.5. Noţiuni generale privind formarea temenilor medicali

Termenii medicali se formează pornind de la rădăcina cuvântului şi prin adăugare de
sufixe, respectiv de prefixe. În tabelele de mai jos sunt prezentate o serie de rădăcini, sufixe şi
prefixe ale acestor termeni.

Rădăcina termenului Semnificaţia

Abdomeno Privind abdomenul
Angi/o Cu privire la vasele sanguine
artros Cu privire la articulaţii
cianos Albastru
Cit/o Cu privire la celulă
Derm/o Cu privire la piele
eritros Roşu
Gastr/o Cu privire la stomac
Glicos Glucide, zaharuri
Hepat/o Cu privire la ficat
Hist/o Cu privire la ţesuturi
Leuc/o Alb
Mamo Cu privire la sâni, glande mamare
Nefro Cu privire la rinichi
Neuro Cu privire la sistemul nervos

14
 Osteo Cu privire la oase
fago Cu privire la hrănire
Pato Cu privire la boală
Rino Cu privire la nas

Prefixul Semnificația termenului

a/an fără, absent
acro extremitate
bradi încet
dia prin
dis dificil
endo interior
epi deasupra, peste
hiper peste normal
hipo sub normal
macro mare
micro mic
peri în jurul
tahi rapid

Sufixul Semnificația termenului

-algie Durere
-cite Celule
-ectomie (tomos – a tăia) Îndepărtarea chirurgicală a ...
-gramă Înregistrarea unor parametri
-grafie Procesul înregistrării
-logie (logos – cuvânt, ştiinţă) Studiul ...
-otomie Tăiere în ...
-ostomie Formarea unei deschizături, în mod
chirurgical
-megalie mărire
-patie Boală
-fobie Teamă
-plastie Repararea chirurgicală a ...
-penie Scăderea sau reducerea ...
-scop Instrument de examinare
-ită Inflamaţia ...

15