nici aşa, nici altminteri

Contribuţia PSD la istoria PCR

Andrei PLEŞU

Distribuie cu:




Aparut in Dilema veche, nr. 734, 15-21 martie 2018
În general, mai ales pentru cei din generația mea, înclinația
de a identifica inerțiile „comuniste“ ale partidului de
guvernămînt e spontană și explicabilă. Pare evident că PSD
e o prelungire post-ceaușistă, neo-populistă,
totalitar-triumfalistă a PCR. O formă de continuitate, un „pas
înainte“ spre un „viitor luminos“, o etapă nouă a unei
ideologii vechi, ceva mai precaută decît pe vremuri, în
contextul „casei comune europene“ și al retoricii de ultimă
oră privind „statul de drept“, „domnia legii“, perspectiva
„globalizării“ etc. Nu se poate contesta că există suficiente
argumente pentru ilustrarea paralelismului cu pricina: marile
congrese „extraordinare“ găzduite de Sala Palatului,
aplauzele unanime din timpul și de după discursul
„conducătorului“, apelul la „unitate de monolit“, zeama
ipocrit naționalistă, înfierarea „agenturilor“ și a
„trădătorilor“, orizontul infinit al „progresului“ garantat
de partid (ținta cea mai apropiată avută în vedere fiind anul
2040…). Se mai pot invoca și alte tragi-comice similitudini:
taiorul ca uniformă politică a doamnelor sus-puse, siluetele
lor voluptuoase, discursul plat, presărat cu domestice
agramatisme, fălcile hotărîte ale masculilor, entuziasmul
bine organizat, solidaritatea de partid, frontul de luptă
„strîns unit“ în jurul președintelui mereu reconfirmat.

Există, totuși, și unele noutăți care, laolaltă, ar putea

constitui dimensiunea „contributivă“ a comunității PSD față
de recentul său „strămoș“. „Modelul“ e preluat „în mod
crea-tor“, apar nuanțe și readaptări cosmetice (unele voite,
altele accidentale). Iată, pentru exemplificare, cîteva
asemenea „originalități“:

1) Politicienii „de vîrf“ tatonează farmecul modernității

anglofone. Nu că ar ști englezește, nu că ar avea ureche pentru
o pronunție decentă. Dar sînt fericiți să spună „growth“, în
loc de „creștere“ și „rule of law“ în loc de „domnia legii“.
Să nu mai zică cineva că stau prost cu limbile. Și Olguța
Vasilescu, și dna prim-ministru (și dl Dragnea) abordează
curajos duioase (in)competențe lingvistice. Rusa a fost
înlocuită cu engleza. Ne-am integrat! Nu sîntem nătărăii și
provincialii planetei! Păzea!

2) Pe vremuri, marii membri de partid își începeau cariera

ca „ilegaliști“ și o încununau cu importante poziții în
nomenclatură. Acum lucrurile au, mai curînd, o succesiune
inversă. Mai întîi te străduiești – fără argumente de
competență și performanță – să ocupi un loc la rampă în partid,
guvern și Parlament, după care devii, ca să spunem așa,
„#ilegalist“: adică acumulezi bunuri la marginea legii, în
disprețul și încălcarea ei. Și, pentru că ești inteligent și
vrei eficacitate maximă, sfîrșești prin a te război cu legea,
prin a-i demoniza pe slujitorii ei, prin a propune mari
proiecte de reformă a „sistemului“.

3) O mare reușită de camuflaj este discursul vehement

anticomunist. Aici, am mai spus-o, specialistul suprem este
dl Tăriceanu. Dar și alții. Neo-comuniștii înfierează
comunismul, trec în inventarul lui toate
„abaterile“ dușmanilor dinăuntrul sau din afara partidului.

4) „Disidența“ dinăuntrul partidului, deși rarisimă, era, în

regimul trecut, radicală și existențial riscantă. Să ne
amintim de vehemența uluitoare a intervenției lui Constantin
Pârvulescu (unul din fondatorii PCR), la Congresul al XII-lea
al partidului din noiembrie 1979. S-a opus realegerii lui
Ceaușescu și a acuzat întregul congres că neglijează
problemele reale ale țării, fiind preocupat strict de
glorificarea marelui conducător. Urmarea: a fost dat afară
din sală și pus în arest la domiciliu. Cum arată, prin contrast,
„disidenții“ de astăzi? Tristuți (cu mici scăpări lăcrămoase),
dar loiali! S ar zice că practică „pirueta“ strategică a
Cetățeanului Turmentat: „Da! Vom lupta contra guvernului!“ –
spunea el, luat de val. După care „(sughiţînd şi schimbînd
tonul)“, opta pentru o acomodantă răzgîndire: „…adică nu… Eu
nu lupt contra guvernului…“

5) Minoră, dar îndrăzneață modificare de „decor“: alături de

cuconetul tradițional (plinuț, cu taior, după schema Suzana
Gâdea, Lina Ciobanu, Aneta Spornic, Alexandrina Găinușă,
Olivia Clătici ș.a.), au fost aduse în față – dovadă a unui
lăudabil simț pentru progres – și cîteva duduițe de tip nou
(pe care Elena Ceaușescu nu le-ar fi promovat…): mai fîșnețe,
mai „flexibile“, mai sexy: Natalia-Elena, Lia Olguța,
Gabriela, Carmen, Mirela, Roxana, care mai de care mai fragede
și mai pline de ambîț.

6) De negîndit ar fi fost, în anii democrației populare, și

golirea sălii Congresului în a doua parte a ședinței. Ne-am
luat adio, carevasăzică, de la disciplina totalitară. Sîntem
liberi! Venim „în plen“ aduși cu autobuzul, dar plecăm cînd
vrem, mai ales dacă „programul“ partidului a fost dus la bun
sfîrșit.

Bonus: cîțiva dintre „susținătorii“ rămași pe-afară au

încăput pe mîna jurnaliștilor. „Cu cine ați vota?“ „De ce ați
venit?“ Răspunsuri memorabile: „Cu toți trei!“, „Noi nu sîntem
cu votul! Să voteze cei dinăuntru. Noi am venit ca să ajutăm
partidul!“ și, mai ales, „Sîntem pesediști din tată-n
fiu!“ Aferim! Vorba lui Nenea Iancu: „Progresul guvernează
lumea (noastră, n.m., A.P.) după legi fatale. Odată pornit,
nimeni și nimic nu-l mai poate opri!“