Andrei Pleşu-Un destin bine croit: Neagu Djuvara 27 ianuarie

2018, 11:40

Povestea vieţii lui Neagu Djuvara are verva sălbatică a

unui peisaj luxuriant. Nu e suficient să spui că a trecut prin
multe. A trecut prin tot.
Război şi Universitate, aventură şi savantlîc, exil şi
repatriere, Europa şi Africa, diplomaţie, filosofia istoriei,
spionaj, jurnalistică, Sorbona, Niamey şi Bucureşti, boierie
şi sărăcie, profesorat, politică, explozie creatoare după
vîrsta de 80 de ani, anonimat şi glorie, acţiune,
contemplativitate, radicalitate, cordialitate, hazard.
Recunoaşte singur că a fost mereu însoţit, în momentele
decisive, de un „noroc” salutar. A prins ultimul tren spre
Helsinki după marea revoluţie rusească din octombrie şi a fost
trimis la Stockholm pe 23 august 1944, anume, parcă, pentru
a supravieţui tăvălugului bolşevic. Avea încă, la vîrsta
tîrzie, mari proiecte, spera să-şi afle sfîrşitul pe un vapor,
era ubicuu, tonic, şarmant, distins, fără fasoane, bucuros
de glumă şi de tacla. De cîte ori îl vădeam, mă contaminam
de buna lui dispoziţie, savuram bunele lui maniere şi admiram
curajul opiniilor sale, adeseori în afara convenţiilor
curente.
Recunosc: văd în Neagu Djuvara modelul unei lumi
ireversibil dispărute, lumea României interbelice cu bunele
şi relele ei, dar cu vigurosul ei potenţial de evoluţie,
retezat scurt de ocupaţia sovietică. Ştiu că e naiv să
idealizăm lumea aceea. Dar, pe de altă parte, ce altă lume
avem de idealizat? Unde altundeva să căutăm reperele unei ţări
care vrea să se alcătuiască firesc, după infinite şi epuizante
„tranziţii”? Ce altă „continuitate” ne putem dori dincolo de
aceea, încropită frugal, în mica nişă dintre 1866 şi 1944?
Şi cum să trec cu vederea faptul că toţi cei care mi-au marcat
hotărîtor anii de formaţie, de la Constantin Noica la Nicu
Steinhardt şi Alexandru Paleologu veneau din acel „altădată”
pe care îl întruchipează şi Neagu Djuvara?
Nu vreau să glosez pe marginea ascendenţei aristocratice
a omului. Am cunoscut şi boieri destrămaţi, din care nu
rămăsese decît ambalajul. Dar pot invoca o sumedenie de motive
pentru care „boieria” lui Neagu Djuvara îmi impunea. Mai întîi,
eleganţa sa. Modul îngrijit de a se îmbrăca, de a se purta
şi de a vorbi. Toate, cu firescul nobleţii înăscute, fără
afectare, fără ornamentică de paradă. Şalul de la gît, batista
din buzunarul de la piept, curtoazia faţă de semeni, arta
conversaţiei, gestul discret, respectul pentru o anumită
coerenţă ”formală”, pentru reguli conviviale, pentru
afabilitatea polemicii – sînt semnele unei „rînduieli” care
nu mai are trecere în ambianţa contemporană. În ce mă priveşte,
prefer, oricînd, un domn „nicely old fashioned”,
interlocutorului frust, dezinhibat, adept al unui zgomotos
şi factice ”relativism” stilistic. Aş fi încîntat ca silueta
publică, ”desenul” social pe care îl propune, prin simpla sa
prezenţă, Neagu Djuvara, să capete prestigiu nu de uniformă,
dar de etalon.
O altă încîntătoare însuşire a dlui Djuvara era şi
sportivitatea: modul său de a-şi asuma natura şi biografia
proprie. Fără lamentaţii, fără recriminări amare, fără utopii
contra-factuale. Există, în desfăşurarea traseului său
existenţial, un soi de voioşie virilă, care îl determina să
primească destins imprevizibilul împrejurărilor, corvoada
fiecărei zile, şansa şi neşansa, provocările fiecărui viraj
al sorţii.
„Boierească” era şi capacitatea lui Neagu Djuvara de a se
mişca plin de graţie pe graniţa subţire dintre cuviinţă şi
inavuabil. Pasajele „deşucheate” ale memorialisticii sale,
la egală distanţă de pudibonderie şi trivialitate, sînt
expresia calmului superior al unui om autentic, al unui
istoric care nu e dispus să măsluiască în vreun fel realitatea,
al unei înţelepciuni care ştie să absoarbă, surîzînd cu
ecvanimitate, nu doar sublimităţile vieţii, ci şi
promiscuităţile ei. Neagu Djuvara ştia să fie politicos şi
cu derizoriul şi cu ridicolul şi cu bufoneria.
Trebuie spus şi că scrierile pe care Neagu Djuvara le-a
publicat, în ultimii ani, la editura Humanitas, au jucat şi
joacă, dincolo de valoarea lor intrinsecă, un rol esenţial
în reconstrucţia normalităţii intelectuale româneşti. După
decenii întregi în care istoria a trebuit să se strecoare,
ca disciplină, printre nenumărate clişee ideologice, să
navigheze printre adevăruri camuflate, desfigurate sau
ocolite, să accepte o îndelungată „asceză”, care risca să
producă standardizarea ireparabilă a discursului istoric,
Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca
istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare,
liberă de „ştaif” catedratic, şi de „exigenţe” conjuncturale.
Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator:
ele curăţă, fără dureri, plămînii neoxigenaţi ai cititorului
autohton şi convertesc „normativitatea” solemnă a istoriei
de cabinet în poftă vitală de cunoaştere, în obiect al
curiozităţii tinereşti şi al bucuriei.
L-am întîlnit, ultima oară, în secţia de terapie intensivă
a spitalului „Victor Babeş”. Era somnolent, dar cu un profil
suveran, ca al unui prinţ medieval aşezat pe piatra funerară
a propriului mormînt. L-am mîngîiat uşor, a deschis ochii,
mi-a spus un cuvînt cald şi generos pe care mi-l spunea adesea
cînd ne vedeam, iar la urmă, m-a privit intens şi mi-a spus: ”La
revedere!” Ştia, fireşte, că nu se pleacă dintr-o încăpere,
fie şi din încăperea vieţii pămînteşti, fără să saluţi
politicos. ”La revedere, domnule Djuvara! Să-ţi fie drumul
luminat şi darnic, pe măsura minunatului dumitale surîs…”

Citeste mai mult: adev.ro/p37k80