nici aşa, nici altminteri

Vintilă Mihăilescu. O
reamintire
Andrei PLEŞU
Aparut in Dilema veche, nr. 840, 26 martie - 1 aprilie 2020

În vara trecută, Vintilă Mihăilescu îmi scria din

spital: „Să cogitezi despre descompunere, ce lux! Să o
trăiești, ce mizerie! Mama lor de intelectuali... Asta e
tot ce am putut «gîndi» în această perioadă... (...). Îti
dau vești cînd ies din Tunel“ …și semna: Vintilă
intunelitul. Am sperat luni întregi în „luminița de la
capătul tunelului“, am citit cu pasiune ultima carte a
lui Vintilă, am scris despre ea și o repovestesc acum,
după ce am aflat că tunelul s-a închis! Lui Vintilă, așa
cum l-am cunoscut, nu i se potrivește un „necrolog“. Ci
evocarea reiterată a energiei lui vitale, a
autenticității și a inteligenței lui iradiante.

Acum mai mult timp, vechiul nostru colaborator Vintilă

Mihăilescu a trebuit să se interneze, cu un diagnostic
amenințător, într-o mare clinică, pentru un tratament de
lungă durată (aflat încă în curs). Nu mi-a venit să cred
cînd am auzit una dintre primele reacții ale
„pacientului“: „Ca antropolog, mi-am dat seama că mi se
oferă o ocazie unică să fac «muncă de teren» în spațiul
unui spital“. Drama personală devenea, astfel, prilej de
cercetare științifică, impuls investigator. Zis și făcut!
Rezultatul este o carte de curînd apărută, cu titlul În
căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului. Și
mă grăbesc să spun că lectura acestei cărți m-a trezit
dintr-o demobilizare cronică, dintr-o melancolică
suspensie a apetitului intelectual. Am citit-o pe
nerăsuflate și, la sfîrșit, am simțit cum recapătă
consistență întrebări esențiale, pe care le credeam
evacuate definitiv într-un spațiu înghețat, un spațiu al
resemnării cognitive, al ratării sensului, al demisiei
interioare. Și asta nu pentru că mi s-ar fi oferit,
dintr-odată, răspunsuri edificatoare, ci pentru că era
vorba de o carte vie, o carte trăită pagină cu pagină și
nu, cum se întîmplă adesea, o colecție de „ingeniozități“
mai mult sau mai puțin acrobatice, o pagodă
terminologică, de natură să-și monumentalizeze autorul.
Pe scurt, înainte de lectură mă simțeam bolnav, pentru
ca, în final, să trăiesc un început de vindecare!

Lucrarea lui Vintilă Mihăilescu se desfășoară, în mare,

pe trei paliere: 1) confesiune, adică „ego-analiză“
(confruntarea cu suferința, cu teama, cu incertitudinea,
cu dislocarea radicală provocată de spitalizare); 2)
„anecdotică“ („tablouri vivante“ din spațiul clinic,
scene și vorbe cu medici, bolnavi, asistente,
„aparținători“); 3) analiză (antropologică, sociologică,
psihologică, metafizică, istorică, statistică, toate
riguroase, fără fasoane pedante, fără o castratoare morgă
academică). Evident, nu pot rezuma, în cîteva rînduri,
bogăția de trasee oferită de textul cărții. Ceea ce
contează e ansamblul, cu toate detaliile lui. Voi
inventaria doar cîteva dintre temele care m-au marcat în
mod special.

Mai întîi, demontarea abuzului simplificator al

dihotomiei (stră)vechi europene: „suflet-corp“.
Îndeobște, credem că știm ce e sufletul și ce e corpul.
Spitalul e, între altele, dinamitarea acestei separații,
„demascarea“ unui exces sistematic care produce nefaste
efecte colaterale: neglijarea componentei psihice a
bolii, depersonalizarea bolnavului, „paternalismul“
medicului curant (în locul unui „parteneriat“ empatic),
reducerea suferinței la problema durerii, adică a
conglomeratului uman, la expresia locală a unei nereguli
biologice, decelabile și tratabile strict clinic. Spre
ilustrare, Vintilă Mihăilescu evocă imaginea corpului,
așa cum apare ea în tradiția unei populații „primitive“
din Volta Superioară: o alcătuire de carne, sînge, umbră
(!), căldură, sudoare, suflu, viață individuală
(nemoștenită), gîndire (înțelegere + memorie), un dublu
nemuritor, numele individual, omonimul transcendent,
ereditatea (strămoșii), spiritele vagante (bune sau rele)
care aleg trupul individual drept sediu. Pe scurt, corpul
e o lume, o conviețuire de elemente care rezumă
universul, o „urzeală“ care nu poate fi redusă la
„natura“ fizică. Să recunoaștem că, față de această
descriere, definiția „europeană“ a corpului e ușor
„puerilă“: o alcătuire cvasi-mecanică de minerale,
manipulată de „procese“ cerebral-afective („suflet“), cu
sediul – spune știința modernă – în creier, adică tot în
corp… Insuficient adîncită (după opinia, îndreptățită, a
lui Vintilă Mihăilescu) este și noutatea privind codul
genetic, adusă în discuție de Gerald Edelman, laureat al
premiului Nobel pentru medicină. Simplu spus, codul
genetic nu dă socoteală de „soarta“ fiecărei celule
neuronale din corp. Intră în joc o sumedenie de
„contingențe“, care fac ca unele celule nervoase să
moară, altele să migreze imprevizibil, să se cupleze,
netransparent, între ele, în funcție de contextul în care
ființa umană evoluează: epocă, spațiu, experiență
privată. Cu alte cuvinte, nu sîntem strict ceea ce natura
face din noi, nu sîntem expresia pură și simplă a unei
legități consacrate. Individul uman dispune de o
unicitate inanalizabilă, determinată de conjuncturi
irepetabile, de accidente biografice specifice. Boala are
beneficiul – dacă e contemplată fără prejudecăți
reductive – de a revela dimensiunea de mister a corpului,
subtonul de destin al funcționării sale, din care
„exaptarea“ face parte în egală măsură cu „adaptarea“.

Astfel înțeles, corpul bolnav nu e doar o colecție de

simptome contabilizabile. E „discurs“. Simptomul e
limbaj, spune Vintilă Mihăilescu, amintind un minunat
pasaj din Paul Valéry: „Nu există cuvinte pentru anumite
stări; atunci, niște organe care nu au deloc această
funcție trebuie să preia aceste eforturi neputincioase de
exprimare, de expulzare“. Ceea ce, într-un fel,
echivalează cu a spune că ne „alegem“ bolile, ca să
formulăm calupuri de indicibil din ființa noastră. Prilej
pentru amicul Vintilă să se întrebe: „Ce caut eu în
leucemia mea, de ce am «ales» tocmai acest «simptom»?“.
Vintilă Mihăilescu are calitatea – rară, după experiența
mea – de a nu absolutiza nici o opțiune. Tot astfel cum
amendează neatenția unor practicieni față de dimensiunea
psihică a bolii și preferința lor pentru dialogul cu
aparatele de laborator, în locul comunicării directe,
amplu înțelegătoare, cu pacientul, la fel amendează și
tipologia „bolnavului-tiran“, „competent“, care „știe el
mai bine“, care denunță, alege „soluții alternative“ la
modă etc. În același registru se situează accentul pus,
pe de o parte, pe influența pe care starea psihică a
bolnavului o poate avea asupra evoluției bolii și, pe de
altă parte, dezavuarea fermă (și pasionant argumentată) a
„hedonismului ideologic“ de tip „smile or die“, potrivit
căruia nefericirea e „incorectă politic“, suferința nu
are ce căuta în viața omului, totul se rezolvă prin
„gîndire pozitivă“. Supraviețuiești prin „fun“. Don’t
worry, be happy!

Încet-încet, o analogie semnificativă se conturează între

condiția bolii și aceea a existenței în genere. Existența
implică experiența suferinței, a absurdului, a speranței,
a așteptării. Și într-un caz, și într-altul e nevoie de
soluții reparatorii. Religiile (inclusiv cele seculare,
cum ar fi cultul progresului…) amînă „deplinătatea“,
fericirea, pentru un dincolo temporal sau escatologic, la
care însă nu ai acces decît după criterii de aici.
Mîntuirea pare o recompensă pe bază de „meritocrație“.
Realul contingent este „salvat“ prin construcții narative
compensatoare, prin Poveste. Pînă la împlinirea ei, ai la
îndemînă, ca „bolnav“, o sumedenie de „mecanisme de
acomodare și de apărare“, cărora Vintilă Mihăilescu le
dedică numeroase și consistente pagini. Unul dintre ele
este umorul, capacitatea de a dedramatiza, de a
minimaliza neantul prin înțelepciunea cordială,
comunitară, a rîsului. Un mecanism de apărare întruchipat
– chiar fără să fie numit ca atare – de întreaga
întreprindere a autorului este interogativitatea. A te
situa mereu în postura întrebătorului, a celui care
caută, care crede în sens. A nu accepta nici placiditatea
indiferenței epistemologice, perplexitatea mută, dar nici
instalarea festivă într-o certitudine fudulă, care se
dispensează, „principial“, de cercetare, de neliniști, de
îndoială. Ca și cum ar fi suficient să te instalezi în
Adevăr, lăsînd la o parte Calea și Viața. În orice efort
autentic de interogativitate, cartea lui Vintilă
Mihăilescu e un ajutor, un stimulent, un model mai mult
decît profitabil. O recomand și bolnavilor, și medicilor,
și miniștrilor Sănătății, și filosofilor, și teologilor.
Nu în ultimul rînd, o recomand doamnelor, pentru a se
întîlni cu un personaj totodată discret și impozant: Ana,
soția autorului, însoțitoarea lui de fiecare clipă în
labirintul tatonărilor sale…

La sfîrșitul lecturii, ai sentimentul unui parcurs

delectabil: ai dat ocol dramei ontice (și cotidiene), cu
o nobilă bună-dispoziție. În termenii lui Vintilă
Mihăilescu, „ai sorbit un grăunte de neant dintr-o cupă
de șampanie. Veuve Clicquot, de pildă…“

la răscruce de gînduri
Gînduri de pe cînd Omul
era persecutat
Andrei CORNEA
Aparut in Dilema veche, nr. 840, 26 martie - 1 aprilie 2020

Cum s-a schimbat viața noastră, a tuturor, în numai trei-

patru săptămîni! Încă la sfîrșitul lui februarie mai
participam la colocvii, mai pregăteam lansări de cărți și
întîlniri; stăteam de vorbă în cafenele, ne plimbam și,
deloc în ultimul rînd, țineam cursuri înaintea unor
studenți în carne și oase și nu, ca acum, unor fantome
online. Aveam planuri de viitor, făceam proiecte pe care
ne propuneam să le aducem la îndeplinire. Ne gîndeam să
călătorim în țară sau în străinătate. Participam la
colocvii și la conferințe. Făceam planuri de vacanță. Și
alte nimicuri sub specie aeterni, firește, dar teribil de
grave în viața fiecăruia.

Și deodată, în numai cîteva zile, totul s-a destrămat

individual și colectiv, de zici că nici n-ar fi fost.
Lovitură nimicitoare, fulgerătoare. Un continent întreg,
o planetă s-au deșteptat într-un film stupid. Trecutul a
devenit fantomatic. Oare oamenii au mai umblat vreodată
fără frică pe stradă? Oare cunoscuții au avut vreodată
voie să-și dea mîna, iar prietenii să se sărute, cînd se
întîlneau? A mai fost vreodată un timp cînd puteam umbla
liber pe stradă, dincolo de colțul blocului, cînd era
voie a ședea pe o bancă în parc ori a merge la un
spectacol ori la un restaurant? Și, în definitiv, a
existat vreun timp cînd coronavirus să fie un termen
necunoscut pentru toți, cu excepția unui pumn de
specialiști? Aproape că mă întreb, oare a existat viață
și înainte de coronavirus? Fiindcă îmi pare că timpul de
dinainte e aproape ca și cînd n-ar fi existat niciodată.

Iar ce va fi „după“, nu se știe. Dacă trecutul e

fantomatic, viitorul e nebulos. Nimeni nu știe cînd
epidemia va ceda. O va reduce soarele verii, vor reuși
măsurile dure de „distanțiere socială“ să o oblitereze?
Poate. Vor apărea pe piață medicamente specifice care vor
vindeca rapid cazurile dificile? Poate. Va ieși vaccinul-
minune?  Poate. Prea mulți de poate. Și mai ales cînd
toate astea? Nu acum, ci mai tîrziu, auzim de
pretutindeni. Peste o săptămînă, o lună, un an.  E clar
că revenirea va întîrzia destul de mult. Trebuie să ne
înarmăm cu răbdare, ba chiar cu tărie de caracter. Omul
e, însă, un animal social și Internetul – oricît de
salvator e în momentul de față – nu-i ajunge. Fericiți
cei asociali, că la ei e sănătatea și viața!

Așadar, după cum ceea ce a fost mi se pare deja

neînchipuit de îndepărtat, tot așa și ce-i în față îmi
pare nesfîrșit și inform din cauza lipsei reperelor
precise. Va dura luni, poate, poate ani, cu cedări și
reveniri ale molimei. Chiar predicțiile favorabile arată,
grafic, mai multe „cocoașe“ ale curbei cazurilor noi
zilnice. Or, fiecare zi de recluziune voluntară, dar
impusă de fapt de împrejurări (asta dacă nu va fi în
curînd declarată obligatorie și la noi, cu mici
excepții), pare de nenumărate ori mai lungă decît cele 24
de ore. Regula vieții noi: stăm acasă cît e cu putință de
mult, nu stocăm alimente, nu răspîndim fake-news și ne
spălăm des pe mîini cu apă și săpun. Și visăm la
libertate.

Ar fi plăcut totuși, cred, să trecem mai repede astfel,

cu vise și spălat pe mîini energic, peste timpul acesta
nu doar primejdios, ci și degradant. Știm deja – ne-o
spun toți și o simțim foarte bine – că lumea „de după“ va
fi diferită, că civilizația însăși o va cîrmi în altă
direcție. Poate că globalizarea va da un pas înapoi.
Poate că statele își vor controla mai îndeaproape
cetățenii, sub pretextul că vor să evite revenirea
epidemiei. Da, vom avea dreptul să ne plimbăm, dar undeva
se va ști în orice moment unde ne ducem și cu cine ne
întîlnim, ori dacă tușim mai insistent sau ne curge
nasul. Cîtor oameni le curge nasul în fiecare moment al
zilei va deveni, poate, un fapt de importanță strategică
pentru lumea „de după“, cu atenție monitorizat de roboți
ultraperfecționați. Unii înțelepți ar spune: poate că-i
preferabil să nu știm ce va fi.

Mi-aș dori totuși să pățesc precum legenda zice că au

pățit zece tineri creștini din Antiohia, refugiați într-o
peșteră ca să scape de persecuțiile lui Dioclețian. Acolo
au adormit un somn magic și s-au trezit peste cincizeci
de ani, cînd, ieșind afară, au constatat că imperiul era
acum creștin, persecutorii anihilați și foștii
persecutați la putere. Așa și eu: am să dorm un timp,
trezindu-mă cînd Omul și nu Virusul va fi din nou la
putere.

Ratare

Politicianul român? Un
ratat: nici măcar ratarea
n-a nimerit-o
Cătălin PRISACARIU
Aparut in Dilema veche, nr. 840, 26 martie - 1 aprilie 2020

Motto-ul acestui text, dacă textul ar avea un motto, ar

fi o parafrază după „amorul“ lui Eminescu: „Ce e poporul?
E un lung prilej pentru avere“. Sigur, și aici e vorba de
amor, ba chiar amoruri: amorul (clamat) de popor, amorul
(intens, pasional, fără bariere) de avere, amorul (uneori
țîșnind prin fiecare por, alteori moderat și uneori nici
măcar conștientizat, dar așteptînd o ocazie să iasă la
lumină) de sine. A, uitam ceva: subiectul care exercită
aceste amoruri – politicianul român.

De ce, vasăzică, este politicianul român astfel și nu

altfel? Și ce legătură are asta cu ratarea? Vă veți
gîndi, probabil, că teza pe care o expun mai la vale este
că amorul de avere îl ratează pe politicianul român, îi
diminuează pînă la dispariție dragostea de popor.

Dar nu, teza mea e alta: politicianul român nu este doar

(poli)amoros, ci și amoral. Și, tocmai de aceea,
politicianul român nu se ratează în nici o situație: fie
își îndeplinește obiectivele politice, fie face avere (de
cele mai multe ori, fără a se întîlni cu vreun principiu
etic în oricare dintre cele două activități). Pînă la
urmă, ce e ratarea? Incapacitatea de a atinge un
obiectiv, trecerea pe lîngă țintă. Ce ținte și-au fixat
politicienii români în ultimii 30 de ani? Și cîtă
moralitate au investit în atingerea lor?

Orice dezbatere pe subiect trebuie să plece de la

patriarhul absolut al politicii românești post-’89, Ion
Iliescu. Ce și-a propus „disidentul“ tolerat de Ceaușescu
să facă din România anilor ’90? Să păstreze puterea
absolută și să înăbușe mișcările de protest (ca efect al
primului deziderat). Ambele i-au reușit timp de vreo șase
ani consecutivi, perioadă în care averile personale ale
unor foști nomenclaturiști au crescut spectaculos și au
deschis drumul pentru un capitalism de pradă post-
sovietic de manual. Membru al UTC încă de la 14 ani
(adică din 1944), Iliescu a avut (și mai are, desigur)
toată viața vederi comuniste pe care doar le-a camuflat
într-o limbă de lemn „democratică“ după 1989. Cu atît mai
paradoxal pare că, în al treilea său mandat la Cotroceni,
fostul tovarăș de la PCR a parafat intrarea României în
NATO. Iar asta ne spune ceva despre tipul de amoralitate
a politicianului român: este una adaptativă. Practic,
atunci cînd n-a mai putut înota în apele mîloase ale
comunismului sovietic, amfibianul a ieșit pe mal, unde i-
au crescut piciorușe firave, dar suficient de puternice
ca să-l poarte pe uscat. Sigur că branhiile i-au rămas la
vedere, la fel și înotătoarele dorsale și coada palmată
pe care o tîrîia pe sol, dar animalul a supraviețuit.

Urmașul lui Iliescu la Cotroceni, personajul cu alură

donquijotescă ce răspunde la numele Emil Constantinescu,
părea tot ce poate fi mai opus predecesorului său.
Totuși, întocmai ocupantului anterior al scaunului
prezidențial, nici el nu dădea semne că ar fi un prădător
economic, un strîngător de averi. Dar, exact așa cum
alții prosperau la umbra celui alintat „nea Nelu“, și în
culisele mandatului celui informal cunoscut ca „Miluț“ se
făceau afaceri care ajungeau pînă la fiul președintelui
și care au șubrezit armătura integrității pe care o purta
strîmb Constantinescu.

Dar și-a îndeplinit președintele propulsat în funcție de

Convenția Democratică obiectivele politice ale
mandatului? Cu siguranță nu, deși România a avut șansa
unui final de mileniu al doilea mai favorabil decît al
bulgarilor, o țară falimentară în a doua jumătate a
anilor ’90.

S-a ratat omul politic Emil Constantinescu? Judecînd după

succesul public (și, mai ales, pe bani publici) pe care-l
cunoaște în ultimii ani, cînd se bucură de o a doua
tinerețe ca boss al stupefiantei invenții birocratice mai
cunoscută drept Institutul (de Studii Avansate pentru
Cultura și Civilizația) Levantului, am spune că nu. Pînă
la urmă, nu e puțin lucru să accepți o astfel de sinecură
de la un cuplu precum cel compus pînă de curînd din Liviu
Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu în schimbul unor
servicii la vedere de PR politic destul de vomitiv.

Ce se poate observa și aici, însă, este fabuloasa

capacitate de adaptare la condițiile de mediu a
exemplarului: nu e ușor să stai în conservare mai mult de
15 ani, să-ți reduci metabolismul la o respirație rară
îngropat într-o vilă de protocol și să te activezi într-
un USL post-USL, împotriva tuturor principiilor pentru
care ai luptat cu douăzeci de ani înainte.

Alte exemple ne arată eficiența extraordinară a acestei

strategii: Victor Ciorbea și Renate Weber. Cel dintîi i-a
fost premier lui Constantinescu, dar a devenit unul
dintre cei mai detestați Avocați ai Poporului, instalat
în funcție de PSD imediat după ruperea Uniunii Social-
Liberale la începutul lui 2014. Practic, Ciorbea, care
era atunci (aprilie 2014) senator PNL, și-a trădat
inclusiv propriul partid pentru a fi numit de PSD în
funcția publică. Trădarea idealurilor PNȚCD și ale CDR
din anii ’90 nici nu merită pomenită, este tot o armă din
arsenalul adaptării politice.

Renate Weber a legat mult mai bine job-urile publice

decît Ciorbea, dar s-a sincronizat perfect cu acesta după
2014: în timp ce fostul premier tolera pasiv atacul PSD
împotriva legislației penale (care ar fi trebuit să
împiedice ajungerea primului fiu al Teleormanului la
închisoare), Weber ducea o cruciadă antieuropeană și
antiamericană în Parlamentul European, ambele lupte
servind acelorași interese politice interne anti-
Justiție. Ceea ce reprezenta o fascinantă întoarcere cu
spatele la idei pe care Weber le-a promovat vreme de
peste un deceniu ca lider al APADOR-CH sau al fundației
finanțate de George Soros în România. Într-un final
măreț, Weber a ajuns să-i ia locul lui Ciorbea la șefia
Avocatului Poporului, cu voturile PSD. O rețetă care pare
să nu aibă rival.

Ce faci cînd ai epuizat deja două treimi din spațiul

tipografic și o galerie întreagă de adaptați așteaptă? Pe
cine să alegi? Despre cine să mai vorbești?

Viorica Vasilica Dăncilă? Singura ratare a doamnei este

la categoria „cel mai elegant coc cu burețel“, dar a fost
una mică (ratarea, practic, nici nu s-a calificat ca
ratare, poate ca o banală scăpare), într-o dimineață
grăbită și nici un ziarist răutăcios n-a fost pe fază să
pună o poză pe Facebook. Altfel, ca să se încadreze la
„ratări politice“, doamna Vasi Vio ar fi trebuit să aibă
oareșce legătură cu chestiunea. În orice caz, adaptarea
(mecanică) la un mediu complet străin dumneaei și mimarea
unor comportamente care de la depărtare păreau aproape
adecvate merită un sincer „Uau!“ (ca să nu mai pomenim
milionul de euro încasat de VVD în cei nouă ani de
Parlament European numai din salariu, lăsînd la o parte
sume forfetare, diurne și staff-ului).

Mai bine ne oprim, altfel vom fi obligați să nu-i

ratăm (pun intended) pe Călin Popescu Tăriceanu, Liviu
Dragnea, Victor Ponta, Crin Antonescu, Traian Băsescu (un
caz, totuși, special, care ar merita o tratare separată:
este printre puținii din politica de la noi care a avut
nu doar o meserie, ci și o carieră înainte de a-și
propune să reprezinte minimum zeci de mii de cetățeni;
mai mult, după ce a avut și experiența legislativă, dar
și pe cea executivă – atît ca ministru, cît și ca primar
–, chiar a avut un plan cînd a devenit președinte; în ce
măsură acest plan a mai fost funcțional în al doilea
mandat rămîne de despicat cu o altă ocazie), Adrian
Năstase (firește, firește, am putea să-i numărăm ouăle
sparte, firește, ca metaforă pentru neîmplinire politică
– apropo de împliniri, știați că blazonul lui Adrian
Năstase nu doar că există, dar este exhibat la intrarea
unei instituții publice și pe cîteva dintre vitraliile
aceleiași instituții?) etc. etc. etc.

Ce se poate spune, deci, despre ratarea omului politic

român? Că nu poți pierde din vedere ținta dacă nu ai una.
Că nu trebuie să fii nici cel mai bun și nici cel mai
puternic, ci doar cel mai adaptabil, asta îți garantează
succesul. Că primul și cel mai important obiectiv e să
faci bani, ca să-ți recuperezi investiția făcută cînd ai
intrat în politică. Așadar, dacă vrei să faci o carieră
în ratări politice în România, e simplu: propune-ți un
scop (altul decît îmbogățirea) și încearcă să-l atingi
respectînd niște principii valabile în toate situațiile.
Astfel, vei reuși. Succes!

Cătălin Prisacariu este jurnalist, redactor șef-adjunct

la Newsweek România.

Ratare

Superputerea de a greși
Ioana AVĂDANI
Aparut in Dilema veche, nr. 840, 26 martie - 1 aprilie 2020

Trebuia să fim o națiune de perfecți. Noi nu am fost

învățați să greșim. Trebuia să fim buni, eficienți și
fericiți, la înălțimea vremurilor istorice pe care le
trăiam. La școală trebuia să fim „de zece“, la șapte eram
„mediocri“, numai buni de scos în fața clasei și arătați
cu degetul. Comunismul ne-a modelat astfel. Am trăit sub
tirania perfecțiunii. Dar realitatea e capricioasă. Acolo
unde perfecțiunea nu putea fi atinsă, o „luam la pilă“, o
croiam după realitate, îi dădeam un luciu și o
blagosloveam cu un definitoriu „merge și-așa“.

Găsim reflexe ale acestei perfecțiuni normative în – din

toate locurile posibile – acele vox-pop-uri, interviuri
luate pe stradă, la întîmplare, „oamenilor simpli“ (urăsc
această expresie, oamenii nu sînt niciodată simpli).
Oricare ar fi întrebarea, oamenii simt nevoia să dea un
răspuns, orice răspuns e mai bun decît tăcerea. Tăcerea e
ucigătoare, e un fel de „Ești prost, stai jos. Patru!“ de
la Univers.

Găsim reflexe ale acestei perfecțiuni normative pe

ecranele televizoarelor, seară de seară, cînd oameni care
altfel ar putea fi decenți încearcă să ne convingă că,
deși sînt critici de artă sau medici sau oameni de
afaceri, știu soluțiile corecte, acelea, singurele,
pentru crizele politice, pentru acoperirea deficitului
bugetar, pentru zborul pe Marte și (și, nu sau!)
recuperarea fugarilor de prin paradisurile unde s-au
ascuns. Și leacul împotriva cancerului.

Și le mai găsim în atitudinea unor jurnaliști, cei care

ni se prezintă, cu aplomb, ca niște semizei atotștiutori,
care ne servesc adevărul – ba nu, Adevărul – procesat,
deja mestecat, administrat cu lingurița, să nu ne înecăm
pe canapelele noastre din care (pare că) ne tragem.

Doar că jurnalismul nu este despre Adevăr. Oricît de tare

ne-ar displăcea sau ne-ar contraria acest lucru.
Jurnalismul este despre „fapte, așa cum ne sînt
cunoscute“. Este o întreagă filosofie în această
exprimare a Curții Europene  a Drepturilor Omului (CEDO).

Adevărul (cu majusculă) este o noțiune filosofică și

există diverse teorii despre ce este „adevărat“. Poate că
există un adevăr exterior nouă, imuabil, la care avem
acces dacă facem ceea ce este drept. Sau poate că noi
sîntem cei care considerăm adevărat – „credem“ – un enunț
doar dacă există o entitate adecvată – un fapt – căruia
îi corespunde. În esență, credem că ceva este adevărat
dacă acesta corespunde stării de lucruri pe care o putem
percepe. Sau poate că „adevărul“ este o proprietate a
unui sistem de enunțuri și că, luată în parte, fiecare
componentă este adevărată dacă este coerentă cu sistemul.
După alții, adevărul ar fi „sfîrșitul căutării“, acea
concluzie supremă la care ar ajunge toți cei care ar
investiga subiectul respectiv – limita ideală către care
ar conduce o chestionare infinită.

Pragmatiștii spun că adevărul  trebuie să ofere

„satisfacție“, adică să fie atît corespondentul
realității, dar și coerent cu sistemul de credințe și
valori ale subiectului, să nu contrazică experiențele
sale de viață.

Dacă privim aceste teorii cu ochii consumatorului de

presă, este imposibil să nu ne regăsim într-una sau alta
dintre aceste teorii. Probabil cea din urmă ne este cea
mai familiară. De aceea ne uităm la anumite programe,
citim doar anumite publicații sau autori – pentru că vrem
să găsim un adevăr „satisfăcător“, care să nu ne
contrazică sistemul de credințe. Nimeni nu consumă
produse media ca să se simtă ignorant, neadecvat,
minoritar, „prost“. CEDO însă îmbrățișează teoria
„adevărului care corespunde faptelor“ și îi recunoaște
jurnalistului capacitatea de a investiga faptele, de a le
reda cu onestitate și cu un grad cît mai mare de
fidelitate.

Dar CEDO îi mai recunoaște jurnalistului ceva mai de

preț, o superputere: dreptul de a greși. Prin acel „așa
cum îi sînt cunoscute“, Curtea admite că lucrurile ar
putea sta, „în realitate“, „de fapt“ (vedeți ce putere
semantică au aceste mici automatisme verbale?), altfel,
dar că jurnalistul a avut doar un acces parțial la fapte.
În chiar aceste vorbe, informația este considerată
perisabilă și se recunoaște că jurnalistul lucrează sub
presiunea timpului, el fiind obligat de cerințele
profesiei sale (inclusiv ale pieței) să fie prompt, să
fie „primul“. CEDO recunoaște și că instrumentele de
investigație ale jurnalistului sînt limitate, inferioare
celor ale procurorului, de exemplu. Ca atare, el poate
lua decizia de a publica o informație atunci cînd, după
utilizarea instrumentelor sale profesionale, are
convingerea rezonabilă că e „adevărată“. Ulterior acestei
decizii pot apărea fapte care să dovedească contrariul,
dar în acest caz jurnalistul nu este considerat vinovat
pentru greșeala de a fi spus neadevăruri (folosesc acest
termen a-l deosebi de informațiile false circulate cu
bună știință). Ceea ce i se cere jurnalistului este să
acționeze cu bună-credință, adică să facă toate
demersurile rezonabile de a verifica, de a stabili acea
concordanță a enunțurilor sale cu faptele. De aceea,
codurile profesionale – cele etice, deontologice, de bună
practică – nu sînt doar frumoase fantezii de seminar (cum
li s-a reproșat uneori). Ele sînt seturi de reguli
profesionale care, respectate, devin pavăza
jurnalistului, instrumentul superputerii lui de a greși.

Și mai are jurnalistul o superputere: își poate corecta

greșeala, prin venerabila instituție a eratei. El poate
veni către cititorii/ascultătorii/telespectatorii săi și
să le spună cinstit că a greșit și că lucrurile stau așa
și nu altminteri. Ceea ce nu au înțeles jurnaliștii
români, în ultimii treizeci de ani, este că a corecta
eroarea nu e un semn de slăbiciune. Încăpățînarea presei
române de a nu corecta erorile factuale își trage seva
din țîfna elevului care, deși știe că i se cere să fie
mereu perfect în clasă, să fie de zece, crede că „merge
și-așa“.

La case (editoriale) mai mari, corectarea erorii, oricît

de neînsemnată, este gestul de respect față de cel care
te citește, care plătește pentru munca ta. Am văzut
corecții pentru a se preciza că prenumele unui personaj
nu era X, ci Y, că era saxofonist și nu clarinetist, că
era cel din dreapta pozei și nu cel din stînga. Da, și
favorita mea dintotdeauna: „În știrea noastră despre
Congo, în loc de guerrilla se va citi gorilla“. Cînd New
York Times a deschis publicului arhivele sale digitale,
cererile de corecții au început să curgă, chiar și pentru
ediții vechi de 10-15 ani. Mi-a rămas în minte
solicitarea unei doamne despre care se spunea, într-un
articol din străvechime, că purta o rochie măsura 10.
Doamna a protestat, afirmînd că n-a purtat vreodată
măsură mai mare de 8 și a solicitat o rectificare în
ediția digitală. Iar cererile de genul acesta, oricît de
bizare, au fost tratate cu respect, cu inovație tehnică
și investiții. Versiunile online au fost modificate și
adnotate (de genul „Atențiune, aici am operat pe text“),
iar edițiile printate din arhivele fizice au primit
bilețele pe care se menționau schimbările efectuate în
edițiile digitale.

Paradoxul erorii jurnalistice este că, deși e înțeleasă

și acceptată ca întîmplare, ea nu poate fi ștearsă cu
totul. Odată comisă, eroarea se transferă publicului și
creează, la rîndul său, o anume realitate. Nici în
versiunile digitale erorile nu pot – sau nu trebuie –
corectate și șterse, să li se piardă urma. Pentru că, la
un moment dat, acea versiune  a faptelor redată de
jurnalist a constituit „adevărul“ și a modifica acea
versiune înseamnă a altera trecutul.

Și mai are corectarea greșelii o virtute. Există ceva ce

psihologii numesc „efectul de gafă“.  În mod paradoxal,
ne sînt mai simpatici oamenii care greșesc. Ne plac mai
mult. Dacă jurnalistul acceptă că nu este infailibil,
recunoașterea îi aduce publicul mai aproape, îl face mai
uman. Există însă o condiție fundamentală: ca, în rest,
cel care greșește să fie – sau măcar să pară – competent.

Ioana Avădani este președintele Centrului pentru

Jurnalism Independent.

Ilustrație de Ion BARBU

Ratare

Despre ratare și fericire

Ioana BOT
Aparut in Dilema veche, nr. 840, 26 martie - 1 aprilie 2020

Încep cu o mărturisire care, probabil, nu dă bine, azi:

eu nu am crescut cu gîndul plecării „afară“, deși
adolescența și prima mea tinerețe s-au întîmplat în
ultimele decenii ale comunismului, cele mai negre și mai
urîte. Probabil, fusesem crescută astfel încît să mă pot
refugia destul de ușor într-un „înăuntru“ al intimității,
al casei-cu-bibliotecă, al familiei protectoare.
Probabil, fiindcă știam că nu am dreptul la pașaport –
așa cum știam că nu pot să zbor, ca o trăsătură imuabilă
a ființei și a familiei mele. Auzeam legendele urbane ale
marilor evaziuni (oameni care treceau Dunărea înot și
erau prinși sau nu, oameni care treceau granița spre
Ungaria și apoi făceau, întorși, pușcărie…), vedeam
emigrările „pe cumpăratelea“ cu Puterea – dar nu îmi
închipuiam niciodată că aș fi în stare să fac așa ceva
sau că așa ceva mi se poate întîmpla și mie. Mă imaginam
murind din lipsa unui medicament, eventual (aveam destui
medici, în jur, ca să știu că asta se putea întîmpla),
dar nu plecînd de aici, ca să nu mor. La fel, nu mi-am
imaginat niciodată, în tinerețe, că voi ajunge să studiez
în universități occidentale, sau să predau acolo, sau să
îmi trimit studenții la studii. Printr-o răsucire legală
a absurdului ceaușist, făceam parte dintre acei
absolvenți de universitate românească, de după 1982, care
nu aveau dreptul niciodată să dea un concurs pentru a se
angaja într-o universitate sau într-un institut de
cercetare. Era ca povestea cu pașaportul și zborul. Știam
că nu se poate.

Dar faptul că mă pregăteam să devin profesoară în

învățămîntul secundar nu mă făcea mai puțin curioasă
despre „cum arată universitățile de dincolo“, ce se
învață acolo, ce se citește, ce poți să faci acolo, după
ce termini universitatea. Era un fel de poveste
secundară, pe mi-o construiam din cioburile auzite,
prinse, citite prin cărțile bibliografiei străine de
specialitate pe care unii profesori ni le dădeau
împrumut. Mă amintesc descifrînd (era o fotocopie
proastă, desigur…) o listă de titluri de pe coperta unei
cărți americane, ca să știu ce înseamnă o editură
universitară adevărată, ce teme se cercetează „acolo“,
cine cu cine face echipă (erau nume de autori cărora le
urmăream reaparițiile – pe alte coperte, sau în vreun
număr de revistă științifică rătăcită), cine cu ce se
ocupă… Ca un joc cu mărgelele de sticlă. Asta nu mă
împiedica să citesc pe rupte. Să țin minte nu oameni (pe
care i-aș fi întîlnit, într-o lume universitară liberă),
ci stilurile cărților lor. Am văzut prima fotografie a
lui Stanley Fish (un autor esențial pentru formarea mea
teoretică, pe care cititorii Dilemei îl știu, poate, din
presa americană de după 1990…) după căderea comunismului,
dar aș recunoaște un fragment din Fish oricînd, chiar și
acum, cînd nu mai scrie teorie literară, ci drept și
politicale. Mă ratam, astfel? Trăind, adică, într-un cerc
strîmt și învățînd despre lucruri inaccesibile mie? În
orice caz, nu aveam, atunci, sentimentul ratării – aveam
sentimentul vieții ce mi se dăduse. Și în care îmi era
mai mereu foarte frig și foarte frică. Lumea
universităților libere era, pentru mine, lumea
„cealaltă“, unde, adică, nu aveam să ajung niciodată.
Și apoi a venit peste mine viața cealaltă. Am putut să mă
angajez într-o universitate românească (prin concurs), am
putut să dau examen și să fiu admisă la un doctorat. În
jurul meu, cei mai mulți voiau să plece, să plece, să
plece. Tot ce se întîmpla (și cîte lucruri absurde și
tragice continuau să se întîmple!) în primii ani de după
comunism, la noi, le oferea multor colegi de de-ai mei
numai argumente să plece spre Occident. Acolo unde nu
sînt minerii care bat studenți, acolo unde nu cîștigă
Iliescu alegerile, acolo unde românii nu bat unguri (și
invers), acolo unde era bine și frumos. Nu mai auzeam
legendele urbane ale exilului, ci asistam la plecări pe
bune, cu copii mici și fără părinți bătrîni – și la
construcția diverselor strategii în care o bursă de
studii în Vest sau un doctorat erau doar o treaptă
convențională pentru reușita acelei plecări. Nu voiam să
plec cu orice preț nici atunci, voiam să fac. Să mă fac,
mai exact, ceea ce nu avusesem voie înainte: un
universitar adevărat, cultivat și educat, care să poată
preda cele mai interesante chestii din lume și care să
scrie despre subiecte înainte vreme inimaginabile sau
inaccesibile mie.

Așadar, decizia mea de a nu pleca afară cu orice preț

după 1990 mă reprezintă, cred, ea face parte din mine, ca
și toată povestea mea anterioară. Am plecat, în cele din
urmă (adică în 1994), cu o bursă de un an pentru studii
doctorale, într-o lume complet necunoscută mie, despre
care ceea ce știam esențial se referea la calitatea
universităților, la prestigiul unora dintre profesorii cu
care aș fi putut lucra și pe care îi știam, tot așa ca pe
Stanley Fish, din citit, de pe xeroxuri proaste și
fragmentare. Dar îi știam bine, îi citisem și îmi mai și
plăcuseră. A fost un an de descoperiri nebunești,
fericite, de lecturi pe rupte și de scris la teză. Voiam
să învăț de toate: nu numai cum să fiu un bun profesor de
literatură, dar și cum funcționează o universitate
liberă, ce e un concurs pe post de profesor, cum se
susține un doctorat, cum se construiește relația
profesorului (mare) cu discipolii săi (care nu sînt
argații săi, nici purtătorii săi de servietă). După ce am
trecut cu bine toate probele inițiatice – sau ale
adaptării mele la lumea liberă, universitară și…
elvețiană (las nuanța pentru rafinați) – m-am dus la
profesorul care îmi era cel mai drag, ca să îmi (cam) iau
rămas bun și să îi propun, sfielnic, să îi traduc
cartea (Cartea, pentru mine, atunci) în română.

A fost o întîlnire cît o inițiere. Nu era nimic

extraordinar – și i-au mai urmat, de altfel, sute de alte
întîlniri, de-a lungul unei vieți în care am devenit
chiar prieteni. Dar atunci, în lumina amiezii de iunie,
el se aștepta să îi cer ceea ce, probabil, îi cereau
bursierii ca mine. Să mă ajute să rămîn acolo mai mult
decît anul de bursă: încă un an, încă o teză de doctorat
(cu el), încă o viață… Generos ca întotdeauna, a început
el, crezînd că o să mă bucure și o să îmi fie mai ușor să
cer. Mi-a spus, invitîndu-mă să iau loc, că da, e foarte
dispus să mă ia la doctorat la el; desigur, va trebui să
îmi refac studiile de la bacalaureat încoace, mai durează
vreo șapte ani, dar cineva atît de bun ca mine sigur își
va depăși handicapurile formării românești și va deveni,
în cele din urmă, unul dintre cei mai buni doctoranzi ai
lui. După care, lumea universitară liberă îmi va fi cu
adevărat deschisă. Era chiar bucuros, sublinia, să mă ia
la doctorat. Puteam să rămîn. N-am perceput, atunci, pe
loc, generozitatea ofertei, ci… condescendența ei.
Intuiam că ea înveninează deja oferta marelui profesor.
I-am cerut permisiunea traducerii, mi-a acordat-o
(stupefiat că nu ghicise ce voiam de la el), am plecat.
Cum zic, am devenit, în timp, prieteni. Subliminal, de
multe ori, revăzîndu-ne ca doi universitari, știam că îi
demonstrez că am reușit, deși revenisem în România.
Uimirea lui, în anii din urmă, văzînd pe la ce
universități faimoase am ajuns să fiu profesor invitat, e
sinceră, nu se ascunde, asumînd și o nuanță de
imperceptibil regret. Că nu am fost studenta lui? Că nu
mi-a hotărît soarta universitară (da, lumea noastră e
plină de sentimente ciudate și de relații de putere
nereușite…)?

Și așa ajung la întrebarea dintîi: am ratat, oare,

nerămînînd în Occident, în tinerețe? Sînt convinsă că aș
fi putut reface, cu succes, un parcurs academic, acolo,
chiar pornind de la zero. Uneori, în fața dezastrelor
cotidiene de la noi, se găsește și cineva să îmi
reproșeze că n-am „rămas“. Așa-mi trebuie, să rabd, acu’.
Nu rabd, nu tac. Și nu mi se pare că am ratat ceva
existențial. Dimpotrivă. Dar știu prea bine că povestea
ratării e povestea, diferită, pe care și-o spune fiecare,
în momente esențiale. Eu îmi spun o poveste în care nu am
ratat Occidentul, ci l-am cucerit, o poveste în care îmi
place meseria mea așa cum este (ar fi mai ușor de
practicat în altă parte, dar nicăieri universitățile nu
asigură condiții de paradis – asta am învățat prea bine
umblînd prin lumea liberă).

Dar e povestea cuiva care își trăise tinerețea în

comunism și acum se apropie de pensie (cu pași
insuficient de repezi, vor zice unii). Nu știu ce aș
alege azi, abia ieșită de la Bac, putînd merge la studii
oriunde. De aceea, cred că dimensiunea fundamentală a
alegerii este libertatea: să poți alege (dacă pleci sau
nu, unde să pleci etc.). Și, după libertate, vine,
aproape, fericirea: să alegi ceea ce te face fericit. Eu
sînt fericită cu alegerile mele, cu viața mea. În cea mai
mare parte a fiecărei zile.

Ioana Bot este profesor universitar la Universitatea

„Babeș-Bolyai“, unde predă cursuri de literatură română
și mediere culturală.

Ratare

Farmecul apăsător al
necunoscutei de mîine (de
ce Istoria, de la Decebal
la COVID-19, nu cunoaște
„ratări“)
Adrian CIOROIANU
Aparut in Dilema veche, nr. 840, 26 martie - 1 aprilie 2020

Unul dintre cele mai fascinante lucruri despre știință pe

care le-am citit vreodată pleacă de la matematicianul
francez Émile Borel (1871-1956; de altfel, e cam tot ce
știu eu despre matematică). El se întreba care sînt
șansele ca un milion de maimuțe, lăsate să se joace pe un
milion de mașini de scris, să poată reproduce exact
textul tuturor cărților din biblioteca de la British
Museum.

Vi se pare o glumă – dar nu e, pentru că acele șanse pot

fi, teoretic, calculate, iar Borel pleda pentru puterea
științei de a ne oferi o imagine rațională despre lumea
în care trăim.

Istoria face cam același lucru: ne arată cum am ajuns

aici. Dar, spre deosebire de alte discipline ale
cunoașterii, ea nu poate să ne arate decît singura
cale în care am ajuns aici. Oricare dintre profesorii
noștri, din școala generală, din anii 1980, ar fi putut
demonstra logic de ce 1 plus 1 sau 4 împărțit la 2 vor
face 2, inclusiv în anul 2020. Dar nimeni, nici un
laureat Nobel și nici vreun academician al planetei, n-ar
fi putut paria, în 1980, că în 2020 Albania va fi membru
al NATO, iar Iugoslavia nu va mai exista.

De ce? Pentru că Istoria nu e decît numele unei lungi și

unice tranziții, între un punct relativ cunoscut (ieri)
și altul plin de necunoscute (mîine). Unii aplică logica
trecutului, încercînd să prevadă viitorul. E tentant, dar
ei au aceeași șansă de a intui ziua de mîine precum cea
a  maimuțelor lui Borel de a rescrie biblioteca londoneză
– sau poate chiar una mai mică. Surprize/lebede negre vor
exista mereu.

Ortodoxie vs catolicism?

Mulți dintre români își imaginează că am „ratat“ unele

chestii în Istoria noastră – dar discuția se complică
dacă luăm în discuție ce înțelegem prin „ratare“. De
exemplu: nouă din zece prieteni ai mei vor fi de acord că
am ratat cîte ceva, în trecut; dar, dacă începem
dezbaterea (mi se întîmplă, frecvent), aceste nouă
suflete vor avea nouă perspective diferite asupra
trecutului – și asupra ratărilor.

Să ne imaginăm că, pe la mijlocul secolului al XIV-lea,

doamna Clara (soție, atunci, a domnitorului Țării
Românești Alexandru Nicolae, fiul primului Basarab) ar fi
reușit să-și convingă soțul, și mai apoi boierii, de
necesitatea trecerii la catolicism. Este un clasic regret
în cultura noastră – vezi marea carte a lui Eugen
Lovinescu, Istoria civilizației române moderne (1924),
unde autorul sugerează că ortodoxia e o „ratare“ istorică
și e semnul ancorării noastre eterne în preajma Rusiei.
Am mulți prieteni de idei care cred acest lucru și eu
însumi am cochetat, intelectual, cu ipoteza. Nu e greu să
ne imaginăm că o Românie latină și catolică ar fi fost ca
un fel de Spanie a Estului etc.

Pe de altă parte, să ne imaginăm că Țara Românească,

cîndva în jur de 1360, chiar devenea catolică, prin voia
domnului și a boierilor (și a regatului maghiar). Nu toți
românii din sudul Carpaților ar fi
acceptat reforma (Bizanțul ortodox era încă în picioare
și influent, drept pentru care sigur apăreau la noi
schisme – și inchizitori). Apoi, Moldova, care era o
entitate separată, nu văd de ce ar fi renunțat la
ortodoxie – deci, e de discutat cînd/dacă am mai fi avut
unirea din 1859! Pe firul logicii, la fel de probabil e
ca o Țară Românească catolică să fi fost destinată unui
parteneriat cu Ungaria, cu Habsburgii apoi – și la o
adversitate tenace cu Moldova, Serbia, Bulgaria, mai apoi
Imperiul Otoman, mai apoi Rusia etc. Lucrurile se
complică deja.

Gluma lui Eminescu - și „ratarea“ de la Nicopole

Pentru mine, simbolul puterii absolute

a Artei asupra Istoriei este o celebră poezie a lui
Eminescu, pe care o știți. În epica lor întîlnire
din Scrisoarea III, înaintea bătăliei de la Rovine ce
avea să urmeze, Baiazid îi vorbește lui Mircea cel
Bătrîn („un moșneag atît de simplu, după vorbă, după
port“… Mircea, apropo, atunci avea în jur de 40 de ani!)
despre planul lui de cucerire a Europei: „La Nicopole
văzut-ai cîte tabere s-au strîns // Ca să steie înainte-
mi ca și zidul neînvins“ – spunea Baiazid.

Eminescu a alterat, aici, realitatea – arătînd că, în

mintea artistului, constrîngerile factuale nu există,
ceea ce mi se pare un admirabil exercițiu de libertate.
În fapt, bătălia de la Rovine (toamna 1394), cea
cîștigată de Mircea cel Bătrîn, a fost înaintea celei de
la Nicopole (toamna lui 1396) – deci Baiazid nu se putea
lăuda cu Nicopole în fața… moșneagului de +/- 40 de ani!
Să insistăm totuși asupra momentului: a fost, oare, o
„ratare“ înfrîngerea creștinilor de la Nicopole? După
toate aparențele, da. Dacă armata creștină ar fi învins,
probabil că otomanii ar fi fost scoși din Balcani (pentru
cît timp?), Bulgaria ar fi redevenit un stat puternic (cu
secole înainte fusese imperiu, cu noi împreună, ajungea
pînă pe la Craiova!), Serbia (care căzuse în fața
turcilor, în 1389) și-ar fi recîștigat autonomia, iar
toate statele participante la acea cruciadă (inclusiv
Țara Românească) ar fi avut ce sărbători – dar, atenție,
imediat ar fi început și inevitabilul game of
thrones, pentru că aceasta e logica Istoriei!

Fără amenințarea turcă la sud de Dunăre, foarte posibil,

Țara Românească, Bulgaria și Serbia s-ar mai fi și
războit între ele, cu implicarea vecinilor – adică ceva
similar cu ce avea să se întîmple… în 1912-1913, în
războaiele balcanice! Ca detaliu geografic, priviți la
Banatul românesc de azi (Timișoara, viitoarea Capitală
Culturală Europeană etc.). În cazul unei victorii a
creștinilor la Nicopole (repet, 1396), e posibil ca, în
secolele următoare, Banatul să fi fost disputat între
regatele Serbiei și Ungariei – în timp ce, probabil, Țara
Românească și-ar fi întărit ieșirea spre Gurile Dunării
și spre Mare. Iar dacă Mircea cel Bătrîn ar fi fost un
domnitor catolic (ca urmare a reformei doamnei Clara, de
mai sus!), Țara Românească catolică și Moldova ortodoxă
s-ar fi putut lupta ani și secole pentru controlul asupra
Gurilor Dunării și accesului la Mare; și, foarte
probabil, cîndva prin secolul al XVIII-lea, sprijinul
Rusiei pentru Moldova i-ar fi îndepărtat pe munteni de la
Marea Neagră. Iar azi, posibil, Constanța ar fi un port
al Rusiei – vezi mai jos.

„Ratarea“ lui Cantemir?

În aprilie 1711, domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir

se alia cu steaua ascendentă a creștinismului est-
european, țarul Petru cel Mare al Rusiei. Cantemir era un
viitor luminat savant european, iar Petru I era
exponentul unei rapide occidentalizări a Rusiei (care, ca
și atunci, păstrează aceleași sincope).

În ciuda alianței ruso-moldave, în iulie 1711 turcii i-au

încercuit pe creștinii româno-ruși la Stănilești, pe Prut
le-au impus un dur tratat de pace. Dimitrie Cantemir și-a
părăsit tronul de la Iași și s-a refugiat la curtea rusă,
unde a devenit consilier al țarului (iar fiul lui,
Antioh Dimitrievici Cantemir, avea să devină un pilon al
literaturii clasice ruse – ajutat de faptul că știa
franceză!).

Dincolo de aceste accidente biografice, oare ce s-ar fi

întîmplat fără „ratarea“ creștină din  iulie 1711? Dacă
rusul Petru cel Mare și românul Cantemir ar fi cîștigat
acel război? Hmm… Logica duce spre mai multe scenarii…
Chiar și victorioasă, Moldova lui Cantemir nu avea nici
forța militară și nici anticorpii culturali pentru a
rezista unui Petru cel Mare impetuos, care ar fi dorit
recucerirea Constantinopolului (via Dobrogea, desigur).
Rezultatul posibil? Estul României de azi (de la Iași la
Mangalia) ar vorbi rusește, iar Țara Românească (ortodoxă
ori catolică) ar fi dus lupte serioase și s-ar fi aliat
cu cine nu ne imaginăm, după 1715, ca să se apere de
această putere expansionistă din Est – adică ceva de
genul a ceea ce face Ucraina azi.

Adevărul despre aceste „ratări“ alternative

Toate scenariile de mai sus sînt contrafactuale. A vorbi

despre „ratări“ în Istorie e riscant, pentru că se
presupune că alte alternative posibile ar fi fost mai
bune – ceea ce nu avem de unde să știm. Adevărul, banal,
e că nu există ratări, în trecut. Totul e curgere. Un
stat are uneori șansă, alteori neșansă; uneori se iau
decizii bune, alteori proaste. Faptul că am pierdut
tezaurul în 1918 a fost o neșansă istorică, dar nu
o ratare. La fel, intrarea sub pulpana URSS în 1945 – dar
tot o neșansă ar fi fost și victoria lui Hitler. Ar fi
fost mai bine ca Decebal să înfrîngă atacatorul roman, în
anii 105-106? Cît și în ce condiții unirea lui Mihai
Viteazul din 1600 ar fi putut rezista? Ar fi fost mai
bine ca, în anul 1848, pașoptiștii maghiari să-i fi
propus lui Avram Iancu autonomia românilor? Ar fi fost
mai bine ca, în 1870, Franța să fi învins Prusia și nu
invers (iar noul nostru domnitor, Carol I, să fi
părăsit incognito Bucureștiul)? Ne salvează COVID-19 de
un război – sau ne va duce spre unul?

Iată cîte necunoscute, în istorie și în prezent – pentru

că timpul, din păcate, curge doar unidirecțional! Toate
celelalte supoziții despre „ratări“ sau „variante optime“
sînt contrafactuale. Maimuțele lui Borel, după milioane
și miliarde de încercări, teoretic, ar putea, culmea,
rescrie orice bibliotecă. Cu mult mai modești, noi avem
în spate doar un singur șir de pași: Istoria noastră s-a
derulat doar o dată.

Adrian Cioroianu este istoric, ambasador delegat

permanent la UNESCO.

Ratare

Ratangiii
Radu NAUM
Aparut in Dilema veche, nr. 840, 26 martie - 1 aprilie 2020

Ar trebui să încep cu cele patru penaltiuri ale

apocalipsei. Dar nu pot, e ceva care atîrnă mai greu în
traista cu tristeţi. S-a întîmplat în anul în care
vecinii vedeau capătul tunelului, iar noi ne afundam tot
mai tare în el.

În vara acelui an 1989, la buza Parisului au ajuns doi

ciclişti umăr la umăr. Ultima etapă a Turului Franţei
avea alura unui drum regal, de la Versailles pînă pe
Champs-Élysées. Un contratimp individual, adică fiecare
pe „calul“ lui. Laurent Fignon cîştigase deja două Bucle.
Era exponentul tinerilor care aveau să schimbe lumea,
parizian, modern, hippie 80’s style, o altă rasă decît
cea a zeului pe care îl răsturnase, Hinault, iţit dintr-o
familie de cultivatori de ceapă din Bretania. Fignon
purta tricoul galben sub un păr blond. Americanul Greg
LeMond purta şi el ceva. O şmecherie. O bicicletă cu
ghidon de triatlon, asupra căreia stătea aplecat ca într-
un act erotic, aerodinamic ca o săgeată. Echipa lui
Fignon s-a gîndit să-l pîrască organizatorilor. Aşa ceva
nu trebuia să fie regulamentar. Dar n-a făcut-o. Nu era
nobil. În Franţa, modernitatea are şi ea o limită. În
ultima zi, Fignon avea 50 de secunde avans. De la fosta
reşedinţă a Ludovicilor pînă în buricul tîrgului erau
vreo 24 de kilometri. Pe o asemenea distanţă, 50 de
secunde puteau fi 50 de minute, tot aia. Diferenţa era
decisivă între oameni de acelaşi calibru. Era ca şi cum
ai spune că într-o semifinală mondială Germania-Brazilia
nemţii pot da șapte goluri. Aberant. Deci nu se mai putea
întîmpla nimic. Nimic în afară de totul.

Imaginea bîntuie. Fignon se prăbuşeşte imediat după linia

de sosire. Viaţa, pentru el, era un transatlantic de pe
care căzuse şi care se îndepărta tăcut, pe marea neagră
ca uleiul. Tocmai pierduse Turul Franţei pe care nu îl
putea pierde. Pentru opt secunde, cea mai mică diferenţă
de pînă atunci şi de atunci pînă acum. 3.000 de
kilometri, trei săptămîni, opt secunde. Mai puţin decît
ar alerga Bolt suta. Mai cît să curgă un espresso. Şi să
rosteşti cu simţire cuvintele lui Verlaine despre o inimă
rănită de viori şi Debarcare. Fignon a învăţat mai
degrabă continuarea lor. „Tout suffocant et blême, quand
sonne l’heure, je me souviens des jours anciens et je
pleure.“ Două Tururi cîştigate. Şi ce dacă? Toată lumea
îşi va aminti veşnic de aceste opt secunde blestemate,
ratarea secolului. Cariera lui a arătat mereu a vază Ming
ciobită.

Sînt fotbalişti care dau peste sau pe lîngă poartă de la

un metru, de unde „a rata“ necesită un talent aparte.
Tipi care sărbătoresc victoria şi ea le fuge de sub nas,
în toate sporturile. Am fost martorul unei finale de
campionat mondial de handbal fete în care, Ungaria avînd
cinci goluri avans la cinci minute de final, antrenorul
Lajos Mocsai a început să dirijeze cîntecele galeriei
miilor de fani maghiari, întors cu spatele la joc. Timp
în care adversarele din Franţa înscriau gol după gol şi
întorceau destinul ca şi scris. Această ratare fabuloasă
depăşeşte înţelegerea, dacă iei în calcul că aceeaşi
echipă, cu acelaşi antrenor, pierduse trei ani mai
devreme finala olimpică în condiţii similare, doar că în
faţa Danemarcei. Ajungi să dai în bobi, să mergi la
vrăjitoare.

Ratarea devine o vocaţie, un ideal, o iubită. E la limita

patologicului.

Sportul este despre clasamente, despre ierarhii, despre

titluri. Învingătorii nu iau totul. Ratările lui îşi au
şi ele campionii lor.
Milan care pierde, în faţa lui Liverpool, o finală de
Liga Campionilor pe care o conducea la pauză cu 3-0
merită un podium. Dar medalia de aur aparţine bărcii de
patru condamnaţi la a pluti etern pe Styx-ul fotbalului,
mereu refuzaţi de un Caron cu mustaţă şi plete care e
acolo doar pentru ei, doar pentru nemurirea neliniştii
lor. Vedeţi, cînd ne referim la finala Cupei Campionilor
Europeni din 1986, singurul drum cu victorie finală al
fotbalului românesc, ne stă mintea numai la Duckadam şi
la calmul lui nepămîntean, la Balint şi Lăcătuş care, în
faţa refuzului unora dintre colegi de a suporta presiunea
loviturilor de departajare, s-au dus la Emeric Ienei şi
i-au zis: „Lasă, nea Imi, batem noi şi te facem mare!“.
Ce tupeu! Ne gîndim chiar la căpitanul echipei, Tudorel
Stoica, marele ratangiu al finalei, în sensul în care a
ratat-o, n-a fost, fiind suspendat. Eroii însă, în sensul
tragediilor antice, au fost ceilalţi. Pentru ei ţesătura
realităţii s-a rupt şi au căzut în ceva care nu se mai
termină. Adică ei erau Barcelona, Dumnezeule! Şi Majaru
tocmai ratase, apoi a ratat şi Bölöni. Şi ei erau
Barcelona, şi ceilalţi cine erau? Nişte unii, veniţi din
peşterile Estului. Alexanko a tras în stînga. Chix. Nu s-
a manifestat dramatic. În fond, nimic nu era pierdut.
Pedraza a tras tot în stînga. El, măcar, şi-a pus mîinile
în cap. Pichi Alonso a tras şi el în stînga. Ca şi cum
era un magnet acolo. Dar a tras atît de prost, încît
Duckadam a prins-o nu doar cu mîinile, ci şi cu corpul
cumva, aproape că l-a enervat mingea aceea atît de
penibil trimisă spre el încît părea o insultă. După care
pînă şi un copil ar fi putut ghici unde trage Marcos.
Sigur, acum e uşor… Marcos a tras în dreapta. Şi gata.
Triumful unei echipe de sub Ceauşescu, istorie, bla-bla.
Şi ceilalţi, cei care au fost ca o antiruletă rusească,
patru gloanţe la tîmplă, toate ratate? Nu putem decît
bănui nopţile lor. Cum, în vis, schimbă realitatea, gol,
bucurie, o viaţă normală. Şi cum dimineaţa vine ca un
criminal.

Ratare
„Azi cosmetizăm foarte
bine eșecul“ - interviu cu
Zenobia NICULIȚĂ
Zenobia NICULIŢĂ Stela GIURGEANU
Aparut in Dilema veche, nr. 840, 26 martie - 1 aprilie 2020

Ce provoacă, la nivel psihic, sentimentul de ratare?

Ceea ce numim în limbaj comun „sentiment de ratare“

reprezintă, de fapt, rezultatul impactului pe care îl are
asupra noastră o situație în care așteptările nu ne-au
fost îndeplinite sau obiectivele n-au fost atinse.
Această situație nu e nici bună, nici rea – e doar
prezentă în viața noastră și nu o putem ocoli, oricît de
mult am încerca. Însă felul cum reacționăm, după acest
impact, devine specific, ne definește și transformă felul
în care experiența respectivă se înregistrează în
creierul nostru și devine parte din noi. Același eșec
pentru o persoană poate fi un mic subiect de iritare, în
timp ce pentru altcineva devine copleșitor și duce la
ceea ce am putea numi „sentimentul ratării“. Acest
sentiment conține o dezamăgire absolut naturală, o emoție
inconfortabilă care conține tristețe, dar și frustrare
sau furie și un pic din teama că s-ar putea să eșuez și
altă dată. Cu cît evenimentul care nu s-a împlinit are o
miză personală mai mare, cu atît emoția este mai
puternică. Cu cît emoția este mai puternică, cu atît
anticiparea următorului eșec devine mai persistentă și
contribuie la formarea „ochelarilor“ prin care citesc și
interpretez ceea ce mi se întîmplă. Treptat, acești
„ochelari“ devin augmentativi, acel eveniment ajunge
definitoriu pentru cine sînt ca om, pentru valoarea mea,
iar impactul emoțional poate fi devastator.

Cu toate acestea, se poate și învăța din eșec.

Cu siguranță, orice eșec ne învață cîte ceva despre lume

și despre locul nostru în ea. Însă aceste lecții spontane
nu sînt întotdeauna cele de care am avea nevoie. Cel mai
important aspect nu este legat de ceea ce s-a întîmplat
ca să eșuăm, ci de tot ce a urmat după aceea. Cine a fost
cu mine după eșec? Ce mesaje am auzit cu privire la ce mi
s-a întîmplat? Cine m-a ajutat să asimilez experiența? Ce
am fost îndrumat să fac pentru a remedia sau a încerca
din nou? Care au fost emoțiile pe care le-am întîlnit în
acest context? Frică, rușine, vinovăție, dezamăgire? Cum
au reacționat persoanele mele apropiate? Toate acestea
formează plămada pentru lecțiile pe care le port cu mine
după un eșec. De exemplu, dacă după o notă mică sau un
trac la un concurs părinții blamează copilul sperînd că
așa îl vor motiva, acesta va învăța că merită să fie
iubit și acceptat numai atunci cînd performează. În timp,
va evita orice situație în care riscă să se confrunte cu
propria imperfecțiune și va depune eforturi supraomenești
pentru că o nereușită devine echivalentă cu anularea
propriei persoane.

Vorbind despre „învățare“, educația parentală de azi cum

abordează problema eșecului?

Cred că în România nu putem vorbi de o omogenitate a

stilurilor de educație parentală. Ele variază de la
rigiditatea părintelui autoritar pînă la permisivitatea
nou găsită a unor generații care încă se revoltă în fața
constrîngerilor trecute. După cum se vorbește despre mai
multe Românii, social și economic, așa se poate vorbi și
de mai multe Românii din punctul de vedere parental. Pe
de o parte există această atitudine tradiționalistă a
motivării prin reproș și blam și, ca un efect al
pendulului, se conturează și o categorie a celor care mai
degrabă au mers în direcția opusă, încercînd fie să
ocrotească excesiv copilul și să evite pentru el
situațiile în care ar putea eșua, fie să-i blameze pe
ceilalți pentru eșecul suferit. Aceasta se întîmplă de
multe ori pentru că părinții înșiși nu știu cum să se
confrunte cu propriul eșec.

Cum gestionăm eșecul?

Bineînțeles, nu toate eșecurile au același grad de

intensitate. Una e să faci o greșeală de tehnoredactare
într-o cerere pe care o depui ca document oficial și alta
e să investești o sumă mare de bani într-o idee de
afaceri și să dai faliment. Reacția adecvată la eșec are
nevoie să fie pe măsura evenimentului. Iar eforturile de
redresare vor urma logic. Însă există și o dimensiune
subiectivă, legată de istoria personală cu eșecul,
resursele emoționale pe care le am la îndemînă acum și
convingerile pe care le întrețin cu privire la ceea ce
reprezintă această nereușită pentru persoana mea. O
reacție sănătoasă la eșec ține cont de toate aceste
elemente și poartă marca moderației, într-o manieră care
face loc și pentru dezamăgire, dar și pentru speranță.
Pot avea o astfel de reacție atunci cînd mă văd și mă
experimentez pe mine ca fiind o ființă complexă și pot
delimita aria în care se întîmplă eșecul ca să nu
sîngereze în toate celelalte părți ale vieții mele. Cu
cît există mai multe domenii în care mă simt stabil,
valoros și apreciat, cu atît pot face față mai bine unui
domeniu în care momentan am eșuat.

Dar nu poate avea efect de domino? O ratare într-un

domeniu nu-ți poate zdruncina încrederea în tine, chiar
și în alte domenii?

Acest efect de domino poate apărea în condițiile în care

mă folosesc de reușitele dintr-un domeniu al vieții
pentru a acoperi golul pe care îl resimt în alte domenii.
Sînt un bun profesionist și mă refugiez în ceea ce fac și
știu că fac bine, pentru a nu mă întîlni cu teama
cumplită că sînt de neiubit într-o relație de cuplu sau
că am ratat lamentabil ca părinte. În momentul în care
apare un eșec în domeniul meu forte, de refugiu, acesta
devine picătura care umple paharul.

Societatea de azi ne impune să fim oameni de succes? Mai

acceptăm că, uneori, dăm și greș?

Cred că azi cosmetizăm foarte bine eșecul, știm să-l

prezentăm într-un mod extrem de elegant. Nu mai spunem
„ratare“, ci „oportunități de învățare“ sau „puncte de
creștere“. Bineînțeles, nu e greșit să fii atent la ce
spui pentru a ajuta pe cineva care ratează să iasă din
situație. Cuvintele bine alese sînt vindecătoare. Pe de
altă parte, dacă ne ascundem după cuvinte, nu putem fi
onești cu noi înșine și ratăm o experiență esențială:
aceea în care ne privim în oglindă, recunoaștem că nu ne-
a ieșit ceea ce am dorit și, în același timp, rămînem
convinși de valoarea noastră umană, care nu se hrănește
cu succes, ci cu atașament și compasiune. Astfel pot să
accept eșecul, dar să nu cad în prăpastie. Să simt
vinovăție, dar nu și rușine. Atunci cînd în urma unui
eșec mă copleșește convingerea că eu sînt lipsit de
valoare, se activează rușinea. Dacă pot crede concomitent
că sînt o persoană demnă de iubire și apreciere și că am
ratat sau am rănit pe cineva, atunci mă confrunt cu
vinovăția. Cînd mă simt vinovat, pot sta față în față cu
eșecul meu în efortul de a îndrepta lucrurile, pe cînd
atunci cînd mă simt rușinat, am tendința să vîr totul sub
covor și să-mi direcționez eforturile nu spre reparație,
ci spre a-i convinge pe ceilalți că nu a fost un eșec
sau, dacă a fost, nu eu sînt cel care a făcut greșeala
fatală. Sau dacă eu am făcut-o, nu s-a putut altfel.

Ce se întîmplă cînd nu acceptăm ratarea și insistăm în

greșeală?

Ce face diferența dintre titanii care nu s-au lăsat chiar

și atunci cînd au eșuat de mii de ori înaintea marelui
succes și cei care au trecut limita perseverenței și s-au
instalat confortabil pe tărîmul ridicolului? S-au scris
sute de cărți pe această temă și, deși cunoaștem mulți
factori favorizanți ai succesului, secretul acelei
trăsături similare cu reziliența, pe care americanii o
numesc „grit“, ne scapă. Persistența în greșeală
demonstrează o lipsă sau o confuzie de repere. Uneori
poate fi vorba despre incapacitatea de a înțelege care
este nivelul la care apare succesul într-un domeniu.
Această capacitate se numește efectul Dunning-Kruger și
se referă la incapacitatea de a ne evalua corect și de a
înțelege competențele celorlalți din domeniu.

Alteori, un efort s-ar putea să îndeplinească multiple

obiective și noi să avem senzația că cineva a eșuat,
cînd, de fapt, persoana continuă să își îndeplinească o
nevoie, chiar fără să fie conștientă de aceasta. De
exemplu, cineva poate să insiste să apară în fața
publicului, ca un inadecvat, majoritatea să vadă că e un
eșec covîrșitor, dar persoana în cauză să nu considere
asta. Aici intervine „beneficiul simptomului“: situația
în care un comportament care apare ca dezadaptat pentru
scopul lui principal este menținut pentru că aduce un
beneficiu mai puțin evident, dar foarte important pentru
persoană. În cazul de mai sus, persoana primește atenția
socială care hrănește o nevoie din spectrul demonstrativ,
chiar dacă într-o manieră ridicolă.
La polul opus, ratarea finală înseamnă, de fapt, să
abandonezi orice luptă. Zona de echilibru se găsește
între cele două reacții. Avem nevoie de ceilalți care să
ne confirme succesul și să ne formeze repere. Pe de altă
parte, feedback-ul care vine din exterior trebuie filtrat
și pus în balanță cu propria intuiție, cu experiența
acumulată și cu visul de perspectivă.

În cele din urmă, eșecul este o piedică într-o călătorie

a cărei destinație nu e succesul, ci o viață trăită cu
sens și responsabilitate.

a consemnat Stela GIURGEANU

Ratare

Epidemia unui eșec

Stela GIURGEANU
Aparut in Dilema veche, nr. 840, 26 martie - 1 aprilie 2020

Dacă ar exista un personaj literar care să întruchipeze

toată avalanșa de eșecuri care a precedat pandemia de
COVID-19, dar și consecințele pe care aceasta le va avea
după ce va fi trecut, cred că cel mai potrivit ar fi
Willy Loman, personajul lui Arthur Miller. Un comis-
voiajor care călătorește prin viață purtînd masca
negării. Ignorînd realitatea, minimalizînd consecințele
unor acțiuni, mințind intenționat pentru a-și ascunde
lacunele caracterului slab, temător că ar putea fi
părăsit sau desconsiderat dacă spune adevărul, Willy
Loman țese în permanență în jurul său plase efemere de
păianjen, în care reușește să-i prindă pe cei din jur,
dînd impresia că e, în permanență, stăpîn pe situație –
mascînd, în fapt, inevitabila prăbușire înlăuntrul său. O
prăbușire în care i-a atras și pe ceilalți.

Nu este oare această pandemie un lanț de cauze ale

mascării, negării obstinate a realității și minimalizării
consecințelor unei probleme?

Cînd primele cazuri au izbucnit în China, autoritățile au

încercat să treacă totul sub tăcere. De altfel, primul
care a atras atenția asupra noilor cazuri de boală,
avertizorul Li Wenliang, a fost arestat, acuzat că a
răspîndit minciuni și că a „tulburat liniștea publică“.
Oftalmologul nu făcuse decît să atragă atenția unor
colegi asupra unui posibil focar de infecție cu o boală
care părea un sindrom respirator acut sever.

După o săptămînă, doctorul s-a îmbolnăvit, contractînd

virusul – în ultimul interviu pe care l-a acordat unei
reviste chineze a declarat că el nu a răspîndit un
neadevăr. „Voiam să-i atenționez pe colegii mei medici,
nu să provoc panică.“ Li Wenliang a murit la 34 de ani.
În China, pînă pe 17 martie, s-au înregistrat peste
80.000 de cazuri de îmbolnăviri și peste 3.000 de morți.

Un alt caz de mascare a realității prin minciună este

Iranul. Fiind acuzat că ascunde adevărata dimensiune a
epidemiei, pînă pe 17 martie, în Iran, oficial, erau
anunțate peste 16.000 de cazuri de îmbolnăvire și aproape
o mie de morți. În acest context, potrivit BBC, 24 de
iranieni au fost arestați, pe motiv că răspîndesc
zvonuri, iar 118 oameni au fost amenințați. (La rîndul
său, Teheranul a acuzat BBC-ul că răspîndește minciuni.)

În societățile democratice, nu minciuna, ci ignoranța a

fost cea care a provocat scenarii cutremurătoare – cum
este cazul Italiei. Fiind avertizați în repetate rînduri
să respecte avertismentele autorităților, italienii și-au
continuat stilul de viață în virtutea faptului că „nu e
atît de grav“. În prezent, Italia este cea mai afectată
țară, după China.

Un articol din Newsweek România, semnat de Octavia

Constantinescu, îl citează pe Roberto Burioni,
cercetătorul italian care a fost printre primii care au
tras semnalele de alarmă în ceea ce privește epidemia de
COVID-19 din Italia. „La începutul acestei luni,
cercetătorul a publicat pe Twitter un mesaj în care şi-a
exprimat revolta faţă de compatrioţii săi care încă se
îmbrăţişau în pieţe, pe plaje şi chiar pe pîrtiile de
schi, ignoranţi la riscul de contagiune cu COVID-19: «Am
senzaţia acum că italienii s-au trezit în sfîrşit în
mizeria în care sîntem»“. Cercetătorul a avertizat: „Nu
subestimaţi pericolul. Italia a făcut-o timp de o
săptămînă, unii oameni au zis că este doar o gripă, iar
un medic a spus chiar, într-un mod total necorespunzător,
că o să treacă peste cîteva săptămîni“, adăugînd că,
fiind vorba despre un virus nou, pentru care nu există
imunitate, „a vorbi despre imunitatea de grup, cînd nu
există vaccin şi nu ştim dacă cei infectaţi şi care se
vindecă obţin astfel imunitate, este ceva de neînţeles“.

Rînd pe rînd, ca într-un joc de domino, au urmat țările

europene. Spania, Franța, Germania – recent, cancelarul
Angela Merkel a declarat, într-o conferință de presă, că
se așteaptă o contaminare a populației germane în procent
de 70%.

Deși, inițial, premierul Marii Britanii, Boris Johnson, a

invocat o strategie a imunității de grup, crezînd că,
relaxînd restricțiile de socializare, lucrurile nu o vor
lua razna, recent a schimbat și el tactica, îndemnînd
oamenii să evite contactele și deplasările care nu sînt
urgente.

Președintele SUA, Donald Trump, unul dintre cei mai mari

sceptici ai acestei pandemii, a abordat, și el, în primă
instanță, tactica minimalizării. Pe 22 ianuarie, cînd
deja epidemia intrase în Europa, Trump declara: „Nu am
nici un fel de grijă, totul este sub control“.

„În săptămînile care au urmat, Trump a avut o grămadă de

posibilități la îndemînă. Ar fi putut lua măsuri agresive
pentru a încetini epidemia. Ar fi putut urgenta
eforturile de a produce kit-uri de teste. Ar fi putut
insista asupra riscurilor acestui virus și ar fi putut să
îndemne americanii să fie precauți și să ia măsuri dacă
ar fi avut vreo suspiciune că sînt infectați. Ar fi putut
să-și folosească puterile prezidențiale pentru a reduce
numărul de cazuri care aveau să apară. Nu a făcut nimic
din toate acestea“ – comentează David Leonhardt,
pentru The New York Times, adăugînd că, timp de două
luni, sănătatea publică nu a fost o prioritate pentru
președintele american. „Prioritățile lui Trump erau
altele: să diminueze pericolul virusului, făcîndu-l să
pară o bagatelă, să blameze străinii și, anacronic,
administrația Obama. Să susțină, în mod eronat, că
situația se îmbunătățește. Să încerce să încurajeze
investitorii de pe bursă.“

Pe 13 martie, Donald Trump a declarat totuși stare de

urgență pe teritoriul SUA. Pe 17 martie, aveau depistate
peste 5.000 de cazuri de îmbolnăviri.
În România, cu toate măsurile prompte luate de
autorități, în timp util, cu toate că oamenii, în mare,
au înțeles avertismentele și au respectat restricțiile,
inconștiența inevitabilă a unora a dus la propagarea
epidemiei. Pînă pe 17 martie erau înregistrate 246 de
cazuri de îmbolnăvire.

În lume, la aceeași dată, erau raportate peste 200.000 de

cazuri, și peste 8.000 de decese.

Bineînțeles, punînd aceste cifre în balanță cu cifrele

cazurilor de gripă sezonieră, rata îmbolnăvirilor și a
deceselor provocate de COVID-19 este, pînă acum, scăzută.
Dar oare nu tocmai invocarea obsedantă a acestei balanțe
a fost prima greșeală? Minimalizînd riscul expunerii la
acest nou tip de virus, s-a ignorat principalul său
pericol: faptul că este un „nou“ tip de virus. Adică
necunoscut.

Fiind considerată a fi, de fapt, o „răceală“ din care nu

se moare decît dacă faci complicații (iar complicațiile
le fac, în mare parte, cei vîrstnici, cu condiții
medicale preexistente, cei care au deja un sistem
imunitar scăzut), infecția cu noul coronavirus nu a fost
luată în serios din primele momente. Și tocmai ceea ce s-
a ignorat, din dorința de a nu crea panică, a creat
panica din prezent: diferența majoră dintre gripa
sezonieră și COVID-19 fiind inexistența unui tratament.
Nu sînt cunoscuți îndeajuns de mult parametrii noului
virus. Nu există vaccin, nu există nici o altă
posibilitate de a lupta contra răspîndirii. În prezent,
nu există nici o soluție științifică de a opri pandemia.

Iar cînd o problemă de acest gen nu are o soluție, apare

panica. Unde va duce panica este un scenariu la care va
trebui să facem față, atît în prezent, cît și în viitorul
de după pandemie. Un viitor amenințat încă de pe acum de
perspectiva unui crash economic de amploare – și se știe,
din istorie, ce provoacă sărăcia și șomajul într-o
societate.

Bineînțeles, tratamentul va fi descoperit. Virusul va fi

neutralizat. Dar consecințele grave pe care le-ar putea
lăsa în urmă această pandemie vor fi greu de atenuat. La
nivel economic, social și politic ar putea avea loc
schimbări majore de paradigmă. 
Urmează să vedem dacă omenirea va învăța totuși ceva în
urma acestei majore ratări de a nu fi evaluat la justa
dimensiune pericolul real al virusului. Urmează să vedem
dacă vom avea puterea și resursele necesare ca în viitor
să nu mai ignorăm impactul pe care problemele fără
soluții îl pot avea. Chiar dacă aceste probleme par a fi,
în primă instanță, niște bagatele.