Romanul Delirul Vol II

Gabriela Păunescu
NOŢIUNI TEORETICE DE
FIZICĂ PENTRU GIMNAZIU
2016
Gabriela Păunescu
Lucrarea: NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ PENTRU

GIMNAZIU
Autor: Gabriela Păunescu
Anul apariției: 2016
ISBN 978-973-0-21176-4
2
Noţiuni teoretice de fizică pentru gimnaziu
Gabriela Păunescu
NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ

PENTRU GIMNAZIU
3
Gabriela Păunescu
4
“ În mijlocul teoremelor şi ecuaţiilor, nu uitaţi omul! ”

Albert Einstein
CLASA a VI – a
I. Mărimi fizice
Fizica este o ştiinţă a naturii care studiază structura

materiei, proprietăţile generale, legile de mişcare, formele de
existenţă a materiei, precum şi transformările reciproce ale acestor
forme.
1.Clasificare. Ordonare. Proprietăţi
Repartizarea elementelor unei mulţimi în submulţimi pe baza unei

proprietăţi comune se numeşte clasificare.
O clasă conţine corpuri care au aceeaşi proprietate.
Proprietatea comună pe baza căreia se realizează clasificarea poartă
denumirea de criteriu de clasificare.
Proprietatea ce permite ordonarea exactă a corpurilor dintr-o
mulţime poartă denumirea de criteriu de ordonare.
Exemple de criterii de ordonare: lungimea, înălţimea, masa, viteza
etc. Acestea sunt exemple de criterii de ordonare obiective
(permit ordonarea exactă a corpurilor). Alte criterii de ordonare, ce
nu permit ordonarea exactă a corpurilor, se numesc criterii de
ordonare subiective (spre exemplu valoarea).
O proprietate fizică masurabilă se numeşte mărime fizică.
Ex: lungimea, temperatura, durata, aria, volumul, masa etc.
Proprietăţi fizice ce nu pot fi măsurate (nu sunt mărimi fizice):
culoarea, mirosul, gustul, etc.
A măsura o mărime fizică înseamnă a o compara cu altă mărime
fizică de acelaşi fel, luată ca unitate de măsură.
Numărul care arată de câte ori mărimea măsurată este mai mare
decât unitatea de măsură se numeşte valoare numerică.
5
Gabriela Păunescu
Mărimea fizică se exprimă sub forma:

mărime fizică = valoare numerică x unitate de măsură
Ex: lungimea = 10 m
Sistemul Internaţional de Unităţi ( SI )
Pentru a avea un limbaj comun în fizică a fost creat un sistem de
unităţi de măsură, folosit în majoritatea ţărilor de pe glob.
În SI sunt doar şapte mărimi fizice fundamentale, celelalte fiind
mărimi derivate şi având unităţi de măsură definite pe baza
unităţilor de măsură fundamentale.
Mărimile fizice fundamentale studiate în clasa a VI-a sunt:
1.Lungimea ( l ) unitate de măsură metrul (m)
2.Masa ( m ) unitate de măsură kilogramul (kg)
3.Timpul ( t), unitate de măsură secunda, (s)
4.Temperatura absolută (T) unitate de măsură Kelvin (K)
5.Intensitatea curentului electric (I) unitate de măsură Amper (A)
Celelalte doua mărimi fizice fundamentale:
6.Intensitatea luminoasă (I), unitate de măsură candela (cd)
7.Cantitatea de substanţă (n), unitate de măsură molul (mol).
6
2. Determinarea valorii unei mărimi fizice

2.1. Determinarea lungimii
Unitatea de măsură pentru lungime, în SI, este metrul (m).
Instrumente de măsură: rigla gradată, ruleta, şublerul, metrul.
Un proces mai complex decât măsurarea directă este determinarea
unei mărimi (combinaţie de măsurări, estimări şi calcule).
Valoarea medie a unei mărimi fizice se determină facând media
aritmetică a valorilor numerice obţinute prin mai multe măsurări
(directe-cu ajutorul instrumentelor de măsură, sau indirecte).
 x1  x2  ....  xn
x
n
Diferenţa dintre rezultatul obţinut la una dintre măsurători
(determinări) şi valoarea medie este eroarea de măsură:
x1  x1  x
x2  x2  x
.....................
x n  xn  x
Rezultatul determinării va fi valoarea medie  eroarea medie.
2.2. Determinarea ariilor
Aria este mărimea fizică ce exprimă măsura unei suprafeţe.
Unitatea de măsură pentru arie, în SI, este metrul pătrat (m 2 ).
Formule pentru calculul unor arii:
A patrat = l 2 , l = latura pătratului
A dreptunghi = Ll , L = lungimea, l = lăţimea
d2
A cerc = R 2 =  ,
4
 =3,14, R=raza cercului, d=diametrul, d=2R.

Alte unităţi de măsură pentru arie sunt hectarul, arul, pogonul:
1 ha=10000 m 2 ;1 ar = 1 dam 2 = 100 m 2 ; 1 pogon = 5000 m 2
7
Gabriela Păunescu
2.3. Determinarea volumelor

Mărimea fizică ce măsoară întinderea în spaţiu a corpurilor se
numeşte volum.
Unitatea de masură pentru volum, în SI, este metrul cub (m 3 )
Litrul este altă unitate de măsură pentru volum.
1 litru = 1 dm 3
Formule pentru calculul unor volume:
V cub = l 3 , l = latura cubului
V paralelipiped = L l h , L = lungime, l = lăţime, h = înălţime
V cilindru = A b h , A b = aria bazei , A b = R 2 , R = raza,

h = înălţimea cilindrului
Volumul lichidelor poate fi determinat cu ajutorul cilindrului
gradat.
Volumul corpurilor solide ce nu au o formă definită şi nu se dizolvă
în apă, poate fi determinat cu ajutorul unui cilindru gradat în care
există un anumit volum de apă.
Dacă : V 1 = volumul iniţial de apă din cilindru
V 2 = volumul după scufundarea în apă a corpului
V corp = V 2 - V 1
2.4. Determinarea duratelor
Între momentul în care începe o întâmplare sau un fenomen şi
momentul în care se sfârşeşte, există un anumit interval de timp
sau o durată.
 t = t 2 - t 1 sau  t = t - t 0
unde t 0 sau t 1 = timp iniţial şi t sau t 2 = timp final
8
II. Fenomene mecanice
1.Mişcare şi repaus
1.1.Corp. Mobil
Corpurile sunt porţiuni limitate din materie.
Numim mobil orice corp aflat în stare de mişcare.
Punctul material este un punct geometric fără dimensiuni, la care
se reduce mărimea unui corp, dar care păstrează toate proprietăţile
corpului respectiv. Punctul material este unul din modelele fizice
ce uşurează studiul mişcării corpurilor.
1.2. Corp de referinţă. Mişcare şi repaus
Locul din spaţiu în care se găseşte un corp reprezintă poziţia
corpului.
Stabilirea poziţiei unui corp se poate face numai în raport cu un alt
corp, numit corp de referinţă sau reper.
În funcţie de modificarea poziţiei faţă de corpul de referinţă
apreciem când corpul este în mişcare sau în repaus:
- Dacă poziţia corpului faţă de reperul ales se modifică, atunci
corpul se mişcă.
- Dacă poziţia corpului faţă de reperul ales nu se modifică, atunci
corpul este în repaus.
1.3. Traiectorie
Curba descrisă de un corp aflat în stare de mişcare se numeşte
traiectoria mişcării.
Clasificarea mişcării în funcţie de forma traiectoriei:
rectilinie = traiectoria este o linie dreaptă
Mişcare
curbilinie = traiectoria este o linie curbă

Caz particular: mişcarea circulară = traiectoria
este un cerc sau o porţiune de cerc .
9
Gabriela Păunescu
Mişcarea dus-întors a unui pendulul, care se repetă periodic se

numeşte mişcare oscilatorie.
Acelaşi corp, în acelaşi moment, se poate afla în stare de repaus faţă
de un anumit reper şi în stare de mişcare faţă de alt reper. Spunem
că mişcarea şi repausul sunt relative (depind de corpul de
referinţă ales).
1.4. Distanţa parcursă. Durata mişcării.Viteza medie
Lungimea drumului parcurs de mobil reprezintă distanţa parcursă
(d).
Timpul necesar parcurgerii unei anumite distanţe se numeşte
durata mişcării.
De-a lungul traiectoriei mişcarea este caracterizată de durata
mişcării şi de distanţa parcursă de mobil până la un anumit punct.
Viteza medie este mărimea fizică egală cu raportul dintre distanţa
parcursă de mobil şi intervalul de timp necesar parcurgerii acestei
distanţe.
viteza medie = distanţa parcursă / intervalul de timp
d
v =
t
x
v = ,  x = x 2 - x1 ,  t = t 2 - t1
t
m
Unitatea de măsură în SI pentru viteză este metru pe secundă ( ).
s
m
1 = viteza unui mobil care se deplaseză un metru într-o secundă.
s
km 1000 m m
1 = = 0,2(7)
h 3600 s s
1
m 1000 km 3600 km km
1 = = = 3,6
s 1 h 1000 h h
3600
10
1.5. Mişcarea rectilinie uniformă

Mişcarea rectilinie uniformă este mişcarea în linie dreaptă cu
viteză constantă.
v = const.
Corpul parcurge distanţe egale în fiecare secundă.
În mişcarea rectilinie uniformă (M.R.U.), în fiecare moment, viteza
este egală cu viteza medie.
v= v
Ecuaţiile mişcării rectilinii şi uniforme:
1) d = v t
x
2) din v =   x = v  t  x 2 - x1= v  t 
t
 x 2 = x1+ v  t
M.R.U. este reprezentată grafic printr-o linie dreaptă.

Când mobilul este în repaus, graficul mişcării este o linie orizontală,
paralelă cu axa timpului.
Dacă se reprezintă grafic viteza în funcţie de timp, în cazul M.R.U.
se obţin drepte paralele cu axa timpului.
Atunci când viteza mobilului nu este constantă, avem mişcare
rectilinie uniform variată (când acceleraţia este constantă).
Când viteza mobilului creşte tot timpul mişcării, avem mişcare
accelerată, sau avem mişcare încetinită când viteza mobilului
scade tot timpul mişcării.
Exemple de viteze:
km m
- viteza luminii în vid : c = 300.000 = 3*10 8
s s
m
- viteza sunetului : v = 340
s
11
Gabriela Păunescu
2. Inerţia. Interacţiunea
2.1. Inerţia, proprietate generală a corpurilor

Atâta timp cât nimic nu intervine în mişcarea unui corp, acesta
se mişcă rectiliniu şi uniform.
În particular, dacă viteza corpului este zero, atunci îşi menţine
permanent starea de repaus.
Proprietatea unui corp de a se opune schimbării stării sale de
mişcare se numeşte inerţie.
Cu cât inerţia unui corp este mai mare, cu atât mai mult el se opune
schimbării stării sale de mişcare.
2.2. Masa, măsură a inerţiei
Mărimea fizică prin care se măsoară inerţia unui corp se numeşte
masă.
2.3. Determinarea masei corpurilor
Unitatea de măsură, în SI, pentru masă este kilogramul (kg).
Instrumentul de măsură este balanţa sau cântarul.
Masele marcate sunt corpurile ce au valoarea masei notată pe ele.
Ele se păstrează cu grijă în cutii speciale, ferite de praf şi de
umezeală.
2.4. Densitatea substanţelor
Densitatea unei substanţe este egală cu raportul dintre masa unui
corp făcut din substanţa respectivă şi volumul corpului.
m
=
V
kg
Unitatea de măsură în SI, pentru densitate este .
m3
Densitatea apei este:
 apa = 1 g / cm 3 = 1 kg / dm 3 = 1 kg / l = =1000 kg / m 3
Densitatea substanţelor este o constantă fizică caracteristică
fiecărei substanţe, iar valoarea ei o putem găsi în tabelele cu
constante fizice.
Pentru amestecuri de substanţe densitatea se calculează:
12
m amestec
 amestec =
Vamestec
3. Interacţiunea
Acţiunile dintre corpuri sunt întotdeauna reciproce şi au loc în
acelaşi timp.
Interacţiunea este acţiunea reciprocă dintre două corpuri.
Despre corpurile care acţionează unele asupra altora spunem că
interacţionează.
Interacţiunile pot avea loc:
- prin contact direct;
- de la distanţă.
3.1. Efectele interacţiunii
Efectele interacţiunii sunt:
- efectul static – constă în deformarea corpurilor :
- deformare plastică – după ce interacţiunile încetează,
corpul nu mai revine la forma iniţială(spargerea, ruperea etc.);
- deformare elastică - după ce interacţiunile încetează,
corpul revine la forma iniţială (comprimarea, alungirea etc.);
- efectul dinamic – consta în schimbarea stării de mişcare (pornire,
oprire, accelerare, frânare, schimbarea direcţiei etc.).
3.2. Forţa, măsură a interacţiunii
Mărimea fizică ce măsoară intensitatea interacţiunilor dintre corpuri
se numeşte forţă.
Unitatea de măsură pentru forţă, în SI, se numeşte newton ( N ).
Instrumentul de măsură pentru forţe se numeşte dinamometru.
Direcţia şi sensul în care acţionează o forţă ne dau orientarea ei.
Efectele unei forţe nu depind numai de mărimea ei, ci şi de
orientarea acesteia. Din acest motiv forţa se reprezintă printr-o
săgeată.
Principiul acţiunilor reciproce
Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numită
acţiune, atunci şi cel de-al doilea corp va acţiona asupra primului
cu o forţă egală în modul, având aceeaşi direcţie dar de sens opus,
13
Gabriela Păunescu
numită reacţiune. Cele două forţe acţionează asupra a două corpuri

diferite.
3.3. Exemple de forţe
Forţa deformatoare ( forţa elastică)
Deformarea unui resort este direct proporţională cu forţa
deformatoare.
F = kx ,
Unde: k = constanta elastică a resortului , F = forţa deformatoare,
 x = deformarea (alungirea sau comprimarea resortului) ,
x = x - x0
F
k= , unitatea de măsură în SI este N / m
x
Forţa elastică este forţa ce ia naştere într-un corp, în urma
deformării corpului, şi se opune deformării acestuia.
Greutatea
Orice corp lăsat liber cade spre Pământ. Newton a înţeles primul că
această cădere se datorează unei forţe orientate vertical în jos,
numită greutate sau forţă gravitaţională.
Greutatea (G) unui corp este forţa cu care acesta este atras de către
Pământ.
Greutatea este un exemplu de forţă ce se exercită la distanţă.
Unitatea de măsură în SI pentru greutate este newtonul (N).
Greutatea fiind o forţă se măsoară în newtoni, iar masa se măsoară
în kilograme.
În fiecare loc de pe Pământ raportul dintre greutatea şi masa unui
corp este o constantă. Masa şi greutatea sunt mărimi fizice direct
proporţionale.
G
g= = const. , g = acceleraţie gravitaţională,
m
Unitatea de măsură în SI pentru acceleraţia gravitaţională este
N/ kg. Acceleraţia gravitaţională mai are ca unitate de măsură (fiind
o acceleraţie) m/s 2 .
În România valoarea aceleraţiei gravitaţionale : g = 9,81 N/ kg.
G = mg
14
În general, toate corpurile se atrag prin forţe de atracţie de tip

gravitaţional. Mărimea forţei gravitaţionale depinde de masele celor
două corpuri şi de distanţa dintre ele. Existenţa forţelor
gravitaţionale determină mişcarea Lunii în jurul Pământului, a
planetelor în jurul Soarelui etc. Existenţa forţei de atracţie de tip
gravitaţional pe care o exercită Luna asupra Pământului se poate
dovedi prin existenţa mareelor, iar a celei pe care o exercită
Pământul asupra Lunii este dovedită prin faptul că aceasta
gravitează în jurul Pământului.
Forţa de frecare şi forţa de tracţiune
Dificultatea de a deplasa un corp pe o suprafaţă se datorează
fenomenului numit frecare.
Forţa de frecare se opune întotdeauna deplasării unui corp pe un
alt corp.
Forţa de frecare se manifestă între două corpuri ce sunt în contact şi
se apasă reciproc.
Pentru a pune în mişcare un corp sau pentru a-l deplasa, este
necesară o forţă de tracţiune.
Forţa de frecare are întotdeauna sens opus mişcării (forţei de
tracţiune).
Atunci când corpul alunecă uniform (MRU) pe o suprafaţă
orizontală forţa de tracţiune este egală cu forţa de frecare. Când
corpul îşi măreşte viteza, forţa de tracţiune este mai mare decât forţa
de frecare, iar când îşi micşorează viteza, forţa de tracţiune este mai
mică decât forţa de frecare.
III. Fenomene termice
1.Încălzire. Răcire
1.1.Stare de încălzire. Contact termic. Echilibru termic

La contactul direct dintre un corp şi piele, simţul tactil ne dă
senzaţia de cald şi rece. El ne ajută să apreciem starea de încălzire
a corpului. Senzaţia pe care o avem despre starea de încălzire a unui
corp poate fi înşelătoare şi diferă de la om la om.
15
Gabriela Păunescu
Atunci când punem un corp deasupra flăcării, spunem că flacăra şi

corpul sunt în contact termic. Flacăra, mai caldă, cedeză căldură,
iar corpul, fiind mai rece, primeşte căldură, şi se încălzeşte. Are
loc astfel un transfer de căldură, de la corpul cald la cel rece.
Corpul care cedeză căldură este o sursă de căldură.
Când corpurile ajung, în cele din urmă, la aceeaşi stare de încălzire,
spunem că sunt în echilibru termic.
1.2.Temperatura. Unitate de măsură. Termometre
În loc să spunem că un corp are o anumită stare de încălzire, putem
spune că el are o anumită temperatură.
Temperatura este mărimea fizică prin care se măsoară starea de
încălzire a corpurilor.
Corpurile aflate în echilibru termic au aceeaşi temperatură.
Instrumentul cu care se măsoară temperatura se numeşte
termometru.
Funcţionarea termometrului se bazează pe fenomenele de dilatare şi
de contracţie. Pentru a determina corect temperatura unui corp, cu
ajutorul unui termometru, acesta trebuie să fie în contact termic cu
corpul şi să ajungă la echilibru termic cu acesta.
Un grad este intervalul de temperatură egal cu a suta parte din
intervalul cuprins între temperatura de topire a gheţii pure şi
temperatura de fierbere a apei pure. Temperatura gheţii care se
topeşte se notează cu 0, iar temperatura apei care fierbe cu 100.
Scări termometrice:
- scara Celsius (măsoară temperatura în 0 C);
- scara Kelvin (măsoară temperatura în kelvin -K),
- scara Fahrenheit (măsoară temperatura în 0 F).
Unitatea de măsură în SI pentru temperatura absolută (T) este
kelvinul.
Temperatura de : 0 K = - 273,15 0 C
1 K = 10C
T(K) = t( 0 C) + 273,15
Temperatura de : 0 0 C = 32 0 F
16
9 0
t( 0 F) = t( C) + 32
5
2.Dilatarea
Mărirea volumului unui corp cu creşterea temperaturii se numeşte
dilatare. Prin răcire, corpul îşi micşorează volumul adică se
contractă.
2.1. Dilatarea solidelor
Solidele se dilată foarte puţin, chiar şi la variaţii mari de
temperatură.
O vergea metalică se lungeşte când se încălzeşte şi se scurtează
când se răceşte.
Nu toate solidele se dilată la fel. Când o lamă bimetalică (formată
din două metale diferite ce se dilată diferit) este încălzită, aceasta se
curbează (termometrele metalice sunt confecţionate din lame
bimetalice).
Când este neaparat necesar ca dilatarea să fie mică, se folosesc
aliaje speciale ca, spre exemplu, invarul care se dilată (o bară de 1
m) cu 1 mm atunci când temperatura creşte cu 100 0 C.
Fonta şi bismutul îşi măresc volumul prin răcire (la solidificare), şi
îşi micşorează volumul prin încălzire (la topire).
2.2. Dilatarea lichidelor
Lichidele se dilată mai mult decât solidele.
Pentru a preveni spargerea sticlelor prin dilatarea lichidului, sticlele
cu produse lichide nu sunt umplute până la capac.
Anomalia apei între 0 0 C şi 4 0 C
În timp ce majoritatea lichidelor se dilată o dată cu creşterea
temperaturii şi se contractă când temperatura scade, apa face o
excepţie. În intervalul de la 0 0 C la 4 0 C, volumul apei scade cu
creşterea temperaturii.
17
Gabriela Păunescu
Acest lucru are o mare importanţă pentru viaţa peştilor şi a altor

vietăţi din lacuri. Când afară temperatura scade sub 4 0 C, straturile
de apă mai caldă devin mai dense şi coboară spre fundul lacului.
Astfel, în timp de ger, apa de la adâncime nu îngheaţă.
Apa are cel mai mic volum şi cea mai mare densitate la temperatura
de 4 0 C.
2.3. Dilatarea gazelor
În acelaşi interval de temperatură, un gaz se dilată mai mult decât
un lichid. Mărimea dilataţiei gazelor un depinde de natura lor.
Deşi dilatarea unui corp este, de multe ori, aproape inobservabilă,
impactul fenomenului în practică este uriaş. Toate construcţiile şi
instalaţiile sunt supuse dilatării.
IV. Fenomene magnetice şi electrice
1.Magneţi. Interacţiuni magnetice

Magneţii sunt acele corpuri care au proprietatea de a atrage obiecte
din fier sau care conţin fier ( feromagnetice).
Părţile unui magnet care interacţionează cel mai puternic se numesc
poli magnetici.
Denumirea acestora vine de la numele unei provincii din Asia Mică
numită în Antichitate, Magnesia. Primii care au utilizat magneţii
naturali au fost, probabil, navigatorii chinezi.
Acul magnetic, liber să se rotească, se opreşte întotdeauna în
aceeaşi poziţie, indicând nordul geografic al Pământului, deoarece
18
polii magnetici ai acestuia interacţionează cu polii unui mare

magnet care este chiar Pământul.
Polul unui magnet care se îndreaptă spre nordul geografic ( în
apropierea lui se găseşte polul sud magnetic al Pământului) se
numeşte pol nord ( N ),iar cel care se orientează spre sudul
geografic( în apropierea lui se găseşte polul nord magnetic al
Pământului) se numeşte pol sud(S).
Polii magnetici opuşi se atrag iar cei de acelaşi fel se resping.
Polii unui magnet nu pot fi separaţi prin divizare.
Interacţiunile dintre magneţi, sau dintre un magnet şi un corp din
fier, sunt interacţiuni ce au loc la distanţă prin intermediul unui
câmp numit câmp magnetic.
Dacă aşezăm un magnet-bară pe o foaie pe care se găseşte pilitură
de fier, aceasta se va aşeza formând nişte linii curbe, punând în
evidenţă liniile câmpului magnetic pe care-l creează magnetul, linii
ce se închid în interiorul acestuia.
Un ac magnetic, sprijinit într-un punct pe un ax, sub care se găseşte
un cadran având desenată roza vânturilor se numeşte busolă.
Magneţii pot fi permanenţi sau temporari. Un corp care devine
magnet cât timp este aproape de un alt magnet se numeşte magnet
temporar. Magnetul care îşi păstrează tot timpul proprietăţile
magnetice este un magnet permanent.
2. Electrizarea corpurilor
2.1. Procedee de electrizare, interacţiunea electrostatică

Dacă frecăm o riglă din plastic de o stofă, aceasta atrage mici
bucăţele de hârtie, adică se electrizează.
Electrizarea este fenomenul prin care un corp trece din stare neutră
în stare de electrizare.
Despre un corp care nu este electrizat spunem că este neutru.
Un corp electrizat poate interacţiona cu un alt corp, de la distanţă,
prin intermediul câmpului electric (interacţiuni de tip electrostatic).
Electrizare:
-prin frecare;
19
Gabriela Păunescu
-prin contact;
-prin influenţă.
2.2. Sarcina electrică
Proprietăţii unui corp de a se afla într-o anumită stare de electrizare
i se asociază mărimea fizică scalară numită sarcină electrică(Q).
Unitatea de măsură pentru sarcina electrică în SI se numeşte
coulomb(C).
Corpurile electrizate se clasifică în: corpuri electrizate pozitiv (au
sarcina electrică pozitivă) şi în corpuri electrizate negativ (au
sarcina electrică negativă).
Două corpuri electrizate care au sarcini de semne diferite se atrag,
iar două corpuri electrizate care au sarcini de acelaşi semn se
resping.
Prin frecarea unui corp cu alt corp, cele două corpuri se electrizează
unul pozitiv şi celălalt negativ.
Fenomene electrice în natură: fulgerul şi trăsnetul (descărcări
electrice între doi nori electrizaţi cu sarcini de semne contrare sau
între un nor electrizat şi sol). Paratrăsnetul este folosit pentru a
proteja clădirile înalte (Benjamin Franklin).
3. Curentul electric. Circuitul electric
3.1. Curentul electric

Curentul electric este o mişcare dirijată a unor purtători de sarcină
electrică.
3.2. Circuit electric simplu. Elemente de circuit. Simboluri
Ansamblul format din generator electric (sursă de curent), fire
conductoare de legătură, întrerupător şi consumator (de exemplu un
bec) poartă numele de circuit electric simplu.
Elementul de circuit care determină trecerea curentului prin circuit
se numeşte sursă (sau generator de curent electric).
Un circuit prin care trece curent electric este un circuit închis, iar
un circuit prin care nu trece curent electric (este întrerupt) este un
circuit deschis.
20
Într-un circuit electric închis, anumite părţi ale elementelor

electrice, numite contacte sau borne, sunt unite asemenea mâinilor
unor oameni care sunt prinşi într-o horă.
Sensul curentului prin circuit, de la borna + la borna – a sursei, se
numeşte sensul convenţional al curentului.
Pentru a reprezenta un circuit electric sunt necesare simbolurile
elementelor de circuit.
Elemente de circuit şi simbolurile lor :
- bec
- generator
- baterie simplă
- rezistor
- întrerupător deschis
- întrerupător închis
3.3.Conductori.Izolatori
Corpurile care permit trecerea curentului electric prin ele se numesc
conductoare electrice, iar cele care nu permit trecerea curentului se
numesc izolatoare electrice.
21
Gabriela Păunescu
3.4. Efecte ale curentului electric

Efectele curentului electric sunt:
- efectul termic care constă în încălzirea conductoarelor parcurse
de curentul electric;
Un curent electric încălzeşte corpul prin care trece. Căldura degajată
prin efect termic depinde de natura materialului din care este
confecţionat conductorul, lungimea conductorului şi secţiunea
conductorului.
Aplicaţii în practică ale efectului termic sunt: becul electric cu
incandescenţă, centralele electrice, radiatoarele electrice, uscătorul
de păr, fierul de călcat, fierbătoarele electrice etc.
- efectul magnetic care constă în apariţia unui câmp magnetic în
jurul conductoarelor parcurse de curent electric;
Un conductor prin care trece curent electric se comportă ca un
magnet. Un ac magnetic se orientează paralel cu conductorul
parcurs de curent electric.
Câmpul magnetic este o formă de existenţă a materiei care se
manifestă prin interacţiuni de tip magnetic (între doi magneţi sau
între un magnet şi un corp ce conţine fier).
Când un curent trece printr-un fir rectiliniu, efectul magnetic este
mai slab decât atunci când firul este înfăşurat pe un suport ca şi
când ar fi mai mulţi conductori apropiaţi unul de altul. Efectul
magnetic creşte când curentul electric creşte.
Un miez de fier cu un conductor izolat înfăşurat în jurul lui se
numeşte electromagnet. Există diferite tipuri şi combinaţii de
electromagneţi folosiţi la construirea unor dispozitive care
furnizează o forţă de tracţiune: macaraua electromagnetică, soneria
electrică, receptorul telefonic etc..
- efectul chimic este fenomenul prin care, la trecerea curentului
electric printr-o soluţie sau topitură se modifică compoziţia chimică
a acesteia. Aplicaţii: galvanizarea (acoperirea unor obiecte metalice
cu un strat subţire dintr-un alt metal ce nu rugineşte, în scopul
protecţiei obiectelor), obţinerea unor substanţe (oxigen, hidrogen,
clor, aluminiu) prin electroliză.
22
3.5. Gruparea becurilor în serie şi în paralel

Când becurile sunt conectate unul după altul, spunem că sunt legate
în serie.
Prin circuitele serie curentul electric parcurge pe rând becurile.

Becurile luminează cu atât mai slab cu cât numărul lor este mai
mare. Dacă se arde unul dintre becuri nu mai luminează nici unul
(acesta fiind dezavantajul legării în serie).
Când becurile au bornele prin care intră curentul legate împreună, şi
cele prin care iese curentul, legate de asemenea împreună, spunem
că ele sunt legate în paralel.
În circuitele paralel, becurile sunt parcurse de curent în acelaşi timp.

Toate becurile luminează la fel de puternic, indiferent de numărul
23
Gabriela Păunescu
lor. Dacă se arde unul dintre becuri celelalte continuă să funcţioneze

normal.
3.6. Utilizarea instrumentelor de măsură în circuite electrice
Intensitatea curentului electric ( I ) este o mărime fizică ce
caracterizează curentul electric din punctul de vedere al tăriei
efectelor sale.
Unitatea de măsură in SI pentru intensitatea curentului electric este
amperul ( A ).
Instrumentul folosit la măsurarea intensităţii curentului electric se
numeşte ampermetru.
Intensitatea curentului electric este aceeaşi în toate punctele unui
circuit serie.
Ampermetrul se conectează în serie cu porţiunea de circuit pe
care se doreşte măsurarea intensităţii curentului electric (pentru a
trece prin el acelaşi curent ca şi prin porţiunea respectivă de circuit).
Suma intensităţilor curenţilor care intră într-un nod (punct de
bifurcaţie) al circuitului este egală cu suma intensităţilor curenţilor
care ies din acest nod.
Tensiunea unei surse arată capacitatea acelei surse de a stabili un
anumit curent într-un circuit.
Unitatea de măsură in SI pentru tensiunea electrică este voltul ( V ).
Instrumentul cu care se măsoară tensiunea electrică se numeşte
voltmetru.
Tensiunile la bornele elementelor legate în paralel sunt egale.
Voltmetrul se conectează în paralel cu porţiunea de circuit la
capetele căreia se măsoară tensiunea.Voltmetrul se montează cu
borna + spre borna + a sursei.
Suma tensiunilor măsurate la bornele elementelor unui circuit serie
este egală cu tensiunea la bornele sursei.
Intensitatea curentului şi tensiunea pentru care a fost construit un
consumator şi la care acesta funcţionează normal, se numesc
intensitate nominală şi, respectiv, tensiune nominală.
24
3.7. Norme de protecţie la utilizarea curentului electric

Trecerea unui curent prin organismul uman poartă numele de
electrocutare şi aceasta se poate produce la o tensiune mai mare de
24 V.
Curentul maxim admis să treacă prin organismul uman fără a-l pune
în pericol este de 10 mA în curent alternativ (c.a) şi 50 mA în curent
continuu (c.c).
Pericolul de electrocutare este mai mare pentru persoanele obosite,
bolnave sau care au consumat băuturi alcoolice (rezistenţa lor
electrică este mai mică) sau pentru persoanele aflate în medii
umede.
Pentru a vă proteja împotriva electrocutării trebuie să respectaţi o
serie de norme de protecţie:
- Menţineţi instalaţiile electrice în perfectă stare de funcţionare.
- Carcasele de protecţie să nu fie deteriorate;
- Izolaţiile conductoarelor să nu fie distruse.
- Lucrările de verificare a instalaţiilor şi de remediere a defectelor
se realizează numai după ce s-a întrerupt alimentarea cu energie
electrică a acestora. La lucrările de remediere se vor folosi unelte
adecvate şi nu improvizaţii.
- Pentru aparatele electrocasnice cu carcasă metalică (frigider,
maşină de spălat, etc) se utilizează numai prize cu contact de
protecţie.
- Prizele cu contact de protecţie asigură racordarea maşinilor şi
instalaţiilor la priza de legare la pământ. În cazul unei defecţiuni,
curentul va trece prin circuitul de împământare, evitându-se
producerea unei electrocutări.
În medii umede sau cu pericol de explozie se utilizează numai
aparate de construcţie specială pentru astfel de medii, iar
alimentarea lor se va face la tensiuni nepericuloase.
- Se întrerupe imediat circuitul sau instalaţia electrică în care s-a
produs accidentul.
- Se scoate victima într-un spaţiu aerisit.
- Faceţi respiraţie gură la gură.
- Anunţaţi imediat medicul.
25
Gabriela Păunescu
V. Fenomene optice
1. Surse de lumină
Corpurile care emit lumină sunt corpuri luminoase sau surse de
lumină.
Corpurile care împrăştie lumina primită de la surse se numesc
corpuri luminate.
Cea mai importantă sursă de lumină pentru noi este Soarele. Soarele
este o stea, cea mai apropiată de Pământ, aflată la 150.000.000 km.
Sursele de lumină se clasifică în :
- surse naturale : stelele, Soarele (steaua Sistemului Solar,din care
face parte şi planeta Pământ), fulgerele, flăcările, unele vietăţi (spre
exemplu licuriciul), corpurile incandescente;
- surse artificiale (inventate de om) : sursele de iluminat (becul,
lanterna, farurile, lanterna, lampa fluirescentă), laserul etc..
2. Propagarea luminii
De la sursă, lumina se răspândeşte în diferite direcţii. Astfel, din
aproape în aproape, lumina „parcurge” un drum. Spunem că lumina
se propagă.
2.1. Corpuri transparente, opace, translucide
Din punct de vedere al permiterii trecerii luminii prin ele corpurile
se clasifică în:
- transparente – permit trecerea luminii prin ele şi se poate vedea
clar ceea ce este dincolo de ele;
- translucide - permit trecerea luminii prin ele, dar nu se pot vedea
obiectele din spatele lor;
- opace – nu permit trecerea luminii prin ele şi nici nu se pot vedea
obiectele din spatele lor.
2.2. Propagarea rectilinie. Viteza luminii. Umbra. Eclipse
Lumina se propagă în linie dreaptă.
Lumina este emisă de surse sub formă de fascicule mai largi sau
mai înguste.
Reprezentăm un fascicul de lumină foarte îngust printr-o dreaptă pe
care o numim rază.
26
Când desenăm o rază, adăugăm şi o săgeată, pentru a indica în ce

sens se propagă lumina.
Viteza luminii în vid este de 300.000 km/s ( de la Soare la Pământ
lumina vine în 8 min 20 s şi parcurge distanţa de 150.000.000 km).
Cu cât densitatea unui mediu este mai mare, cu atât viteza luminii
este mai mică.
Lumina care vine de la Soare este oprită de corpurile opace şi, pe
sol sau pe un perete, apare umbra acestora. Dinspre umbră spre
porţiunea luminată se observă o zonă intermediară din ce în ce mai
luminoasă. Aceasta este penumbra.
Formarea umbrei şi a penumbrei explică producerea eclipselor.
Eclipsa de Soare se produce când Luna se află între Soare şi
Pământ.
Eclipsele pot fi:
- totale - discul Soarelui este complet acoperit şi se întunecă – se
observă din punctele de pe Pământ aflate în zona de umbră;
- parţiale – discul Soarelui este parţial acoperit – se observă din
zonele de pe Pământ aflate în zona de penumbră.
Eclipsa de Lună se produce când Pământul se află între Soare şi
Lună.
2.3. Reflexia luminii. Oglinda plană
Reflexia luminii este fenomenul de întoarcere a luminii în mediul
din care a venit, când întâlneşte suprafaţa de separare dintre două
medii.
27
Gabriela Păunescu
- raza incidentă – raza ce cade pe oglindă;

- raza reflectată – raza care rezultă după reflexie;
- punctul de incidenţă – punctul unde raza incidentă întâlneşte
suprafaţa de separare dintre medii (oglinda);
- normala – perpendiculara pe oglindă în punctul de incidenţă;
- unghi de incidenţă – unghiul dintre raza incidentă şi normală;
- unghi de reflexie – unghiul dintre normală şi raza reflectată.
Legile reflexiei
Raza incidentă, normala şi raza reflectată se află în acelaşi plan.
Unghiul de reflexie este egal cu unghiul de incidenţă.
Folosind legile reflexiei se poate construi formarea imaginii unui

bec în oglinda plană. Se aleg 2 raze incidente, ce se reflectă pe
oglindă conform legii reflexiei. Razele reflectate nu se întâlnesc în
28
faţa oglinzii, ci se întâlnesc prelungirile razelor reflectate.

Imaginea formată nu se poate prinde pe un ecran şi de aceea este o
imagine virtuală.
Într-o oglindă plană, imaginea se formează în spatele oglinzii, la
aceeaşi distanţă faţă de oglindă ca şi obiectul. Imaginea este virtuală
şi este la fel de mare ca obiectul.
Imagine reală = imaginea ce poate fi prinsă pe un ecran. Ea se
formează la intersecţia razelor.
Imagine virtuală = imaginea ce nu poate fi prinsă pe un ecran. Ea
se formează la intersecţia prelungirilor razelor.
Pe suprafeţele ce nu sunt netede lumina incidentă este
reflectată în toate direcţiile. În acest caz lumina este împrăştiată
sau difuzată. Modul în care este împrăştiată lumina de suprafaţa
corpului dă informaţii despre felul suprafeţei şi despre culoarea
corpului.
29
Gabriela Păunescu
CLASA a VII - a
I. Forţa
1. Efectul static şi efectul dinamic al forţei
1.1. Interacţiunea. Efectele interacţiunii mecanice a corpurilor

Interacţiunea este acţiunea reciprocă dintre două corpuri.
Interacţiunea se realizează fie prin contactul direct dintre corpuri,
fie de la distanţă prin intermediul câmpului.
Fenomenele ce apar în urma interacţiunii corpurilor poartă numele
de efecte:
- efectul static – constă în deformarea corpurilor (elastică sau
plastică);
- efectul dinamic – constă în schimbarea stării de mişcare a
corpurilor.
1.2. Forţa. Unitate de măsură. Măsurarea forţei
Forţa (F) este măsură a interacţiunii corpurilor.
Unitatea de măsură pentru forţă, în SI, se numeşte newton ( N ).
Instrumentul de măsură pentru forţe se numeşte dinamometru.
1.3. Forţa - mărime vectorială; mărimi scalare, mărimi
vectoriale
O mărime fizică este scalară dacă în raport cu o unitate de măsură
este deplin caracterizată prin valoarea numerică.
Mărimea fizică deplin caracterizată de valoare numerică (modul),
direcţie şi sens se numeşte mărime vectorială.
Forţa este o mărime vectorială. O forţă este caracterizată de :
- punct de aplicaţie (punctul în care acţionează forţa);
- valoare numerică (modul) exprimată în newtoni (N);
- orientare - direcţie (dreapta pe care acţionează forţa, sau orice
dreaptă paralelă cu ea);
- sens în care acţionează forţa.
Două mărimi fizice scalare sunt egale dacă au aceeaşi valoare
numerică şi aceeaşi unitate de măsură. Două mărimi fizice
vectoriale sunt egale dacă au aceeaşi valoare numerică, aceeaşi
unitate de măsură şi aceeaşi orientare (direcţie şi sens).
30
Un segment pe care s-a fixat un sens se numeşte vector. Sensul se

indică printr-o săgeată. O mărime vectorială se reprezintă printr-un
vector. Un vector este complet determinat de : origine, direcţie,
sens şi modul.
F
Vectorial, forţa se notează F şi se reprezintă :
F = F modulul vectorului forţă (valoarea numerică)
Alte exemple de mărimi vectoriale sunt deplasarea şi viteza
 
( v , d ). Pentru a caracteriza deplasarea şi viteza unui mobil
trebuie să precizăm pentru fiecare, originea, modulul şi orientarea.
1.4. Exemple de forţe
1.4.1. Greutatea corpurilor. Deosebirea dintre masă şi greutate
Greutatea este forţa cu care un corp este atras de către Pământ.
G = mg
G
g= = const. , g = acceleraţie gravitaţională, g = 9,81 N/ kg
m
Unitatea de măsură în SI pentru greutate este newtonul (N).
Unitatea de măsură pentru forţă, în SI, este newtonul ( N ).
Greutatea corpurilor nu trebuie confundată cu masa acestora. Ele se
deosebesc prin:
- definiţie;
- unitate de măsură;
- instrument de măsură;
- masa este o mărime fizică scalară pe când greutatea este o mărime
fizică vectorială.
Greutatea este direct proporţională cu masa, constantă de
proporţionalitate fiind acceleraţia gravitaţională.
Masa este constantă pe când greutatea variază în funcţie de
latitudine şi de altitudine(de distanţa faţă de centrul Pământului)
deoarece acceleraţia gravitaţională depinde de acestea.

Elementele vectorului greutate ( G ):
- modulul – se calculează cu formula de mai sus;
- punctul de aplicaţie – în centrul de greutate al corpului;
31
Gabriela Păunescu
- direcţia verticală – trece prin centru Pământului;

- sensul – spre centrul Pământului.
Mişcarea planetelor în jurul Soarelui este datorată forţelor de
atracţie gravitaţională, exercitată de Soare asupra Planetelor.
Mişcarea Lunii În jurul Pământului este datorată aceluiaşi tip de
forţe.
1.4.2. Dependenţa dintre deformare şi forţa deformatoare
Forţa elastică

Atunci când un resort este alungit sub acţiunea unei forţe F (forţă
deformatoare), exercitată de mână asupra resortului, apare o
deformare (alungire), l , direct proporţională cu forţa
deformatoare, aplicată resortului. Constantă de proporţionalitate
este constanta elestică a resortului (k).
F = kl
Un corp deformat, ce suferă o deformare elastică sub acţiunea unei
forţe deformatoare, se opune deformării lui cu o forţă numită forţă

elastică ( Fe ).
 
Fe = - F , în modul: Fe = F
Dacă forţa deformatoare depăşeşte o anumită limită, corpul nu se

mai deformează elastic, ci plastic.
1.5. Compunerea forţelor
Rezultanta a două sau mai multe forţe, este o forţă, care acţionând
asupra aceluiaşi corp, în aceleaşi condiţii, produce acelaşi efect ca
toate celelalte forţe la un loc.
32
Forţe concurente = forţe ce au aceeaşi origine (acelaşi punct de

aplicaţie), sau nu au acelaşi punct de aplicaţie, dar dreptele lor
suport se intersectează într-un punct.
În cazul forţelor concurente, rezultanta se poate determina grafic cu
regula triunghiului sau a paralelogramului (când avem de compus
două forţe), sau cu regula poligonului când avem de compus mai
multe forţe. Atunci când avem de compus trei sau mai multe forţe
ce au acelaşi punct de aplicaţie se poate folosi, succesiv, regula
paralelogramului.
Pentru doi vectori, relaţia de compunere vectorială se scrie:
  
r = a +b
    
Pentru n vectori : r = a1  a 2  a3  ....  a n
Relaţii matematice folosite pentru a afla modulul rezultantei a

două forţe:
r = a 2  b 2  2ab cos , unde  este unghiul dintre a şi b.

Relaţia este valabilă pentru orice valoare a unghiului  .
- Dacă  = 0 0 : cos  = 1  r = a 2  b 2  2ab = a + b 
r = a+b atunci când cei doi vectori au aceeaşi direcţie şi acelaşi
sens.
33
Gabriela Păunescu
- Dacă  = 180 0 : cos  = -1  r = a 2  b 2  2ab = a – b 

r = a – b atunci când cei doi vectori au aceeaşi direcţie dar sens
opus.
- Dacă  = 90 0 : cos  = 0  r = a 2  b 2 (teorema lui Pitagora)
atunci când cei doi vectori sunt perpendiculari.
În triunghiurile dreptunghice:
cateta opusă unghiului
sin  =
ipotenuză
cateta alăturată unghiului

cos  =
ipotenuză
tg  =

ctg  =
În cazul în care se dau valori numerice pentru modulele celor doi
vectori, se reprezintă la scară cei doi vectori, respectându-se
valoarea unghiului dintre suporturile lor.
Regula triunghiului:
34
  
Rezultanta r a vectorilor a şi b este vectorul cu originea în
originea primului vector şi vârful în vârful celui de-al doilea
vector.
Regula triunghiului este un caz particular al regulii poligonului ce
se aplică pentru trei sau mai mulţi vectori:

a2

a1

a3

r

a4
    
Relaţia de compunere vectorială: r = a1 + a 2 + a 3 + a 4

Rezultanta r a vectorilor, este vectorul cu originea în originea
primului vector şi vârful în vârful ultimului vector. Rezultanta
a trei sau mai mulţi vectori ce formează un poligon închis este
zero.
Regula paralelogramului
  
Relaţia de compunere vectorială se scrie: r = a + b
  
Rezultanta r a vectorilor a şi b , cu acelaşi punct de aplicaţie,
este un vector cu acelaşi punct de aplicaţie ca şi cei doi vectori şi
cu vârful în vârful opus al paralelogramului construit cu cei doi
vectori ca laturi.
35
Gabriela Păunescu
1.6. Principiul acţiunii şi reacţiunii

Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numită
acţiune, atunci şi cel de-al doilea corp va acţiona asupra primului
cu o forţă egală în modul, având aceeaşi direcţie dar de sens opus,
numită reacţiune. Cele două forţe acţionează asupra a două corpuri
diferite.
Aplicaţii: interacţiuni de contact – forţa de apăsare normală,
forţa de frecare, tensiunea în fir, presiunea

Forţa de apăsare normală (normala), N

O carte aşezată pe un suport apasă asupra lui cu o forţă F . Suportul
 
acţionează şi el asupra cărţii cu o forţă N , numită normală. N este
 
perpendiculară pe suprafaţa de contact. N şi F au modulele egale,
au aceeaşi direcţie dar sensuri opuse.
Forţa de frecare
Ori de câte ori suprafaţa unui corp alunecă pe suprafaţa altui corp,
fiecare dintre corpuri exercită asupra celuilalt o forţă, numită forţă

de frecare ( F f ), paralelă cu suprafaţa de contact.
Forţa de frecare, care se exercită asupra fiecărui corp, are sens opus
sensului său de mişcare faţă de celălalt corp.
36
Asupra corpului acţionează, pe direcţia mişcării, două forţe: forţa

 
F , a cărei valoare o indică dinamometrul şi forţa de frecare F f .
Atunci când corpul se mişcă rectiliniu şi uniform, rezultanta acestor
două forţe este zero.
   
F + F f = 0  F = - F f şi F = F f

Vectorul, F f este caracterizat de:
- punctul de aplicaţie în centrul suprafeţelor ce vin în contact;
- direcţia este tangentă la traiectorie. Pentru traiectoria rectilinie
direcţia forţei de frecare se găseşte în planul ce separă suprafeţele
aflate în contact.
- sensul este întotdeauna opus sensului de mişcare;
- modulul : F f =  N , unde  = coeficient de frecare şi N=
normala.
- Când corpul îşi măreşte viteza, forţa de tracţiune este mai mare
decât forţa de frecare, iar când îşi micşorează viteza, forţa de
tracţiune este mai mică decât forţa de frecare.
Forţa de frecare statică apare la suprafaţa de contact dintre două
corpuri aflate în repaus relativ şi se datorează întrepătrunderii
neregularităţilor celor două suprafeţe.
Forţa de frecare la alunecare apare la suprafaţa de contact dintre
două corpuri care alunecă unul peste celalalt.
Legile frecării
- Forţa de frecare la alunecare nu depinde de aria suprafeţei de
contact dintre corp şi plan.
37
Gabriela Păunescu
- Forţa de frecare la alunecare este direct proporţională cu forţa

normală de apăsare.
Ff ~ N
Caracteristicile coeficientului de frecare la alunecare:
- Coeficientul de frecare la alunecare are valori cuprinse între 0 şi 1.
- Coeficientul de frecare la alunecare depinde de natura materialului
din care este confecţionat corpul.
- Coeficientul de frecare la alunecare depinde de gradul de
prelucrare al suprafeţelor aflate în contact.
Când corpul se mişcă pe o suprafaţă orizontală, cum:
N = G  Ff =  G
În practică sunt situaţii când existenţa forţelor de frecare este utilă
(putem merge, putem ţine în mână obiecte, putem scrie etc.), şi
situaţii în care nu este utilă (uzarea pieselor, a anvelopelor,
încălzirea pieselor mobile ale mecanismelor etc.). Frecarea dintre
diferitele piese mobile ale mecanismelor poate fi diminuată:
lustruind piesele care vin în contact, lăsând un spaţiu între
suprafeţele pieselor în contact, prin ungerea acestora, prin
introducerea rulmenţilor între suprafeţele care se află în contact etc..
Forţa de frecare, la rostogolirea unui corp pe o suprafaţă, este mai
mică decât în cazul alunecării lui pe acea suprafaţă.
Tensiunea în fir
Forţele de tensiune pot fi modelate folosind fire ideale, fără masă,
fără frecări, care nu se rup şi nu se întind.
 
Reacţiunea forţei F1 este forţa T1 egală ca modul şi opusă ca sens,
exercitată de fir asupra mâinii. Firul întins acţionează asupra
 
corpului cu forţa T2 . Reacţiunea ei este forţa F2 ,exercitată de corp
asupra firului.
   
F1 = - T1 şi F2 = - T2
38
F1 = T1 şi F2 = T2
În orice punct al unui fir (cu masa neglijabilă) tensiunea are aceeaşi
valoare: T1 = T2
Presiunea
Presiunea (p) este mărimea fizică scalară care exprimă forţa de
apăsare exercitată, uniform şi perpendicular, pe unitatea de
suprafaţă.
Presiunea creşte când forţa de apăsare creşte, şi scade când aria
suprafeţei de contact, pe care se exercită forţa de apăsare, creşte.
F
p= unde F =modulul forţei exercitate perpendicular şi uniform,
S
iar S = aria suprafeţei
N
Unitatea de măsură în SI pentru presiune este = Pa (pascal).
m2
N
O altă unitate de măsură este atmosfera: 1atm = 1,013* 10 5 2 (Pa)
m
II.Echilibrul mecanic al corpurilor
1. Echilibrul de translaţie
Un corp solid are o mişcare de translaţie dacă, oricare ar fi două
puncte ale sale, segmentul care le uneşte îşi păstrează direcţia în
timpul mişcării.
Un corp este în echilibru de translaţie atunci când rezultanta

forţelor care acţionează asupra lui este zero ( R = 0 ).
Corpul aflat în echilibru de translaţie este în repaus sau se mişcă cu
viteză constantă.
2. Echilibrul de rotaţie
Un corp solid are o mişcare de rotaţie, în jurul unei axe fixe (axa
de rotaţie), atunci când orice punct al său descrie un arc de cerc cu
centrul pe axa de rotaţie.
39
Gabriela Păunescu
- Axa de rotaţie este perpendiculară pe planele cercurilor descrise de

punctele corpului, în timpul mişcării de rotaţie.
- Puncte diferite ale corpului, în timpul rotaţiei sale, au viteze
diferite. Dacă în timpul rotaţiei, valoarea vitezei fiecărui punct al
solidului un se modifică, corpul are o mişcare de rotaţie uniformă.
Mişcările corpurilor un sunt totdeauna mişcări de simplă translaţie
sau de simplă rotaţie. În multe cazuri, în timpul mişcării, un corp
are şi mişcare de translaţie şi mişcare de rotaţie.
Un corp este în echilibru atunci când sunt îndeplinite simultan
condiţiile:
- Corpul sau este în repaus sau se mişcă rectiliniu uniform;
- Corpul sau un se roteşte deloc sau are o mişcare de rotaţie
uniformă.
3. Momentul forţei
Distanţa de la punctul de rotaţie (O), la suportul unei forţe ce
acţionează asupra unui corp se numeşte braţul forţei (b).
Efectul de rotaţie al unei forţe este descris de o mărime
o mărime fizică vectorială numită momentul forţei O b
 
M  F
Momentul unei forţe ( M ) faţă de un punct
este mărimea fizică vectorială al cărei modul este egal cu
produsul dintre modulul forţei (F) şi braţul său (b).
M=Fb
Unitatea de măsură pentru momentul forţei în SI este newton
înmulţit cu metrul: N m.
Condiţia de echilibru de rotaţie
Un corp este în echilibru de rotaţie atunci când suma modulelor
momentelor forţelor ce rotesc corpul într-un sens este egală cu suma
modulelor momentelor forţelor ce rotesc corpul în sens invers.
4. Cuplu de forţe
Ansamblul de două forţe paralele, egale ca modul şi de sensuri
opuse, care acţionează asupra aceluiaşi corp, reprezintă un cuplu de
forţe.
40
Sub acţiunea unui cuplu de forţe, un corp are numai mişcare de

rotaţie deoarece cele două forţe au rezultanta zero.
Sensul de rotaţie imprimat de cuplu va fi cel în sens invers
acelor de ceasornic.
 
F1 bc F2
Efectul de rotaţie al unui cuplu de forţe este descris de o mărime

fizică ce se numeşte momentul cuplului.
M c = F bc ,
unde F = F1 = F2 şi bc = braţul cuplului (distanţa dintre dreptele
suport ale forţelor)
5. Mecanisme simple
5.1. Pârghia
O pârghie este o bară rigidă care se poate roti în jurul unui punct
fix, numit punct de sprijin.
Asupra unei pârghii acţionează două forţe :

- forţa activă ( F ) – forţa care pune în mişcare pârghia ;

- forţa rezistentă ( R ) – forţa ce trebuie învinsă.
Distanţa de la punctul de sprijin ( O ), la dreapta suport a uneia din
forţe reprezintă braţul forţei respective ( bF şi b R ).
Momentul forţei active este egal cu momentul forţei rezistente,

atunci când pârghia este în echilibru.
M F = F bF , M R = R b R
F bR
M F = M R  F bF = R b R  =
R bF
41
Gabriela Păunescu
Raportul forţelor este egal cu raportul invers al braţelor dacă

pârghia este în echilibru.
Pârghiile pot fi :
- pârghie de genul I (ranga, cleştele de scos cuie, pârghia balanţei,
foarfeca, etc);
- pârghie de genul II (roaba, pedala de frână, etc.);
- pârghie de genul III (penseta, grebla, etc.);
5.2. Scripeţii
Scripeţii sunt mecanisme simple alcătuite dintr-o roată cu şanţ pe
muchie, ce se poate roti în jurul unui ax central. De axul roţii este
fixată o furcă, prevăzută cu un cârlig de prindere. Prin şanţul
scripetelui este trecut un fir inextensibil.
Scripeţii pot fi :
- scripete fix;
- scripete mobil.
Scripetele fix
Un scripete fix este folosit pentru a schimba în mod convenabil
direcţia şi sensul de acţiune al forţei active. La echilibru, modulul
forţei active este egal cu modulul forţei rezistente.
F=R
Distanţa pe care se deplasează punctul de aplicaţie al forţei active
este egală cu distanţa pe care se deplasează punctul de aplicaţie al
forţei rezistente.
42
Scripetele mobil
La un scripete mobil, în echilibru, forţa activă are valoarea de două
ori mai mică decât forţa rezistentă.
R
F=
2
În timpul ridicării unui corp cu un scripete mobil, distanţa pe care se
deplasează punctul de aplicaţie al forţei active este de două ori mai
mare decât distanţa pe care se deplasează punctul de aplicaţie al
forţei rezistente.
În practică se utilizează şi sisteme de scripeţi ficşi şi mobili.
5.3. Planul înclinat

Un plan înclinat este un plan care face un unghi ascuţit cu planul
orizontal.
Elementele planului înclinat sunt :

- lungimea planului înclinat ( l ) ;
- înălţimea planului înclinat ( h ) ;
- unghiul planului înclinat (  ).
Forţa necesară urcării uniforme a unui corp pe un plan înclinat fără
frecare se poate calcula :
43
Gabriela Păunescu
    
Se descompune greutatea: G = Gt + Gn , unde Gt şi Gn sunt
componenta tangenţială şi, respectiv, componenta normală a
greutăţii.
 
Unghiul dintre vectorii G şi Gn este egal cu unghiul planului

înclinat,  (unghiuri cu laturile perpendiculare). Pentru acesta Gn

este catetă alăturată, iar Gt este catetă opusă în triunghiul în care

G este ipotenuză.
 Gn = Gcos  şi Gt = Gsin 
h h G
În planul înclinat: sin  =  = t
l l G
Din condiţia de echilibru pe direcţia paralelă cu planul: G t =F
h F Gh
 =  F=
l G l
Condiţiile de echilibru la urcarea pe planul înclinat, fără frecare :
- pe direcţie perpendiculară pe plan : N = Gn = Gcos 
- pe direcţie paralelă cu planul : F = G t = Gsin 
G= Gt2  G n2
44
III. Lucrul mecanic şi energia mecanică
1. Lucrul mecanic (L)

O forţă ce acţionează asupra unui corp efectuează lucru mecanic
dacă punctul ei de aplicaţie se deplasează pe o direcţie care nu este
perpendiculară pe direcţia forţei ( direcţia forţei nu este
perpendiculară pe direcţia de mişcare a corpului).
Unitatea de măsură pentru lucrul mecanic în SI este joule ( J ).
Lucrul mecanic poate să fie motor sau rezistent.
L=F d cos  ,
unde  este unghiul dintre direcţia deplasării şi direcţia forţei.
Dacă lucrul mecanic are valoare pozitivă el este motor, iar dacă are
valoare negativă este rezistent. Valoarea pozitivă sau negativă a
lucrului mecanic este dată de valoarea cosinusului unghiului dintre
direcţia deplasării şi direcţia forţei (  ).
- Când unghiul dintre direcţia deplasării şi direcţia forţei este 0 0 :
cos 0 0 = 1  L = F d , F efectuează lucru mecanic motor;
- Când unghiul  are valoarea de 90 0 (direcţia forţei este
perpendiculară pe direcţia de deplasare):
cos 90 0 = 0  L = 0 J
- Când unghiul  are valoarea între 90 0 şi 1800 , cos  are valoare
negativă  lucru mecanic rezistent.
- Când unghiul  are valoarea de 1800 :
cos 1800 = -1  L = - F d  F efectuează lucru mecanic rezistent
Lucrul mecanic (L) al unei forţe constante ce acţionează asupra unui
corp pe direcţia şi în sensul deplasării corpului este mărimea fizică
scalară egală cu produsul dintre modulul forţei (F) şi modulul
deplasării(d):
L=Fd
Dacă o forţă de tracţiune efectuează întotdeauna un lucru mecanic
motor, forţa de frecare efectuează întotdeauna lucru mecanic
rezistent.
45
Gabriela Păunescu
LF f = - F f d
Lucrul mecanic efectuat de greutate la coborârea sau urcarea pe
verticală, nu depinde de drumul parcurs de corp sau de legea de
mişcare, ci depinde numai de poziţia iniţială şi de cea finală a
corpului.
LG = G h , la coborâre (lucru mecanic motor, deoarece G are acelaşi
sens cu mişcarea)
LG = - G h , la urcare (lucru mecanic rezistent, deoarece are sens
opus mişcării)
Lucrul mecanic efectuat de forţa deformatoare şi de forţa elastică se
calculează:
0  kx kx
F = k x  Fm = = , unde Fm este forţa deformatoare
2 2
medie (această relaţie se aplică atunci când forţa variază liniar)
kx kx 2
LF = Fm x = x= 
2 2
kx 2
LF =
2
kx
Fe = - kx  Fem = - 
2
kx kx 2
LFe = F em x = - x = - 
2 2
kx 2
LFe = -
2
2. Puterea
Puterea mecanică medie (P) este mărimea fizică scalară egală cu
raportul dintre lucrul mecanic, efectuat de o forţă şi timpul în care
se efectuează acest lucru mecanic.
L
P=
t
46
Fd
P= = F v m , unde v m este viteza medie a corpului
t
Unitatea de măsură pentru puterea mecanică în SI: watt (W).
Altă unitate de măsură pentru puterea mecanică este numită cal
putere (CP).
1CP = 736 W
3. Randamentul mecanic
Lucrul mecanic al forţei necesare pentru a învinge forţa rezistentă se
numeşte lucru mecanic util ( Lu ).
Lucrul mecanic efectuat de forţa activă se numeşte lucru mecanic
consumat( L c )
Raportul dintre lucrul mecanic util şi lucrul mecanic consumat se
numeşte randament mecanic ( ). Lu < L c , deoarece forţa activă
trebuie să învingă nu numai forţa rezistentă ci şi frecările.
Lu
 =
Lc
Randamentul mecanic este o mărime adimensională (nu are unitate
de măsură) şi subunitară. Poate fi exprimat în procente sau sub
formă de fracţie zecimală.
Randamentul planului înclinat
Lu Gh Gh
Lu = Gh şi L c = Fl   = =   plan =
Lc Fl Fl
Randamentul pârghiei
R bR
 p arg hie =
F bF
Randamentul scripetelui fix
Rl R
 scripete =   scripete = , unde R este forţa rezistentă şi F
Fl F
este forţa activă
47
Gabriela Păunescu
Randamentul scripetelui mobil

Rl R R
 scripete = =   scripete =
F 2l 2F 2F
Atunci când avem un ansamblu format spre exemplu de un plan

înclinat şi de un scripete fix, randamentul ansamblului se
calculează:
 =  plan  scripete
4. Energia cinetică
Proprietăţii unui sistem fizic de a fi capabil să exercite forţe care
efectuează lucru mecanic îi asociem mărimea fizică scalară numită
energie mecanică (E).
Unitatea de măsură pentru energia mecanică în SI : joule ( J ).
Energia mecanică poate fi energie cinetică ( E c ) sau energie
potenţială ( E p ).
Energia mecanică totală a unui sistem este suma celor două forme
de energie mecanică.
E = Ec + E p
Energia mecanică a unui corp aflat în mişcare, cu o viteză v, faţă de
sistemul de referinţă ales, o numim energie cinetică ( E c ).
mv 2
Ec =
2
Un sistem de referinţă este un sistem de coordonate ataşat unui corp
de referinţă (reper)
Fiecărei stări mecanice a unui corp, caracterizată printr-o anumită
viteză, îi corespunde o anumită energie cinetică. Energia cinetică
este o mărime fizică de stare.
Legea de variaţie a energiei cinetice
Variaţia energiei cinetice este egală cu lucrul mecanic al forţelor
ce acţionează asupra corpului.
E c = L  E c f - Eci = L , unde L este lucrul mecanic efectuat
48
de rezultanta forţelor ce acţionează asupra corpului
5. Energia potenţială
Energia mecanică a unui sistem fizic ale cărui părţi componente
interacţionează se numeşte energie potenţială ( E p ).
Fiecărei stări mecanice a unui sistem fizic, caracterizată printr-o
anumită poziţie relativă a părţilor lui componente (ce
interacţionează), îi corespunde o anumită energie potenţială (energie
de poziţie).
Energia potenţială, este energia pe care o posedă un corp datorită
poziţiei lui faţă de Pământ (luat ca nivel de energie potenţială zero),
ce se numeşte energie potenţială gravitaţională, sau datorită poziţiei
dintre părţile componente ale acelui corp, unele faţă de celelalte.
În timpul deplasării unui corp, pe verticală, între două poziţii:
- E p = LG  E pi - E p f = LG
La coborârea de la înălţimea h până la nivelul Pământului (nivel de

energie potenţială zero):
E pf = 0 J  E pi = LG  E pi = Gh = mgh
Dacă un corp se află la o anumită înălţime h, faţă de nivelul de
energie potenţială zero, energia potenţială a sistemului
corp – Pământ este :
E p = mgh
Energia potenţială gravitaţională depinde de nivelul de energie
potenţială zero ales, pe când variaţia acesteia depinde de diferenţa
de înălţime între poziţiile iniţială şi finală ale corpului.
Energia potenţială elastică este energia ce ia naştere într-un resort
deformat (întins sau comprimat).
kx 2
E pe = , unde x este deformarea
2
iar k constanta elastică a resortului
49
Gabriela Păunescu
Fiecărei stări mecanice a unui sistem îi corespunde o energie

mecanică; deci energia mecanică este mărime fizică de stare.
Trecerea sistemului dintr-o stare mecanică în altă stare mecanică
este caracterizată de lucrul mecanic, deci lucrul mecanic este
mărime fizică de proces.
Lucrul mecanic este o măsură a variaţiei energiei mecanice a
sistemului.
Legea variaţiei energiei mecanice
Variaţia energiei mecanice a unui sistem fizic neizolat este egală
cu lucrul mecanic efectuat de forţele exterioare.
E = L  E f - E i = L , unde
E i = E ci + E pi , E f = E cf + E pf
6. Conservarea energiei mecanice

Legea conservării energiei mecanice
Energia mecanică a unui sistem fizic izolat (ce nu
interacţionează cu alte corpuri şi în care frecările sunt
neglijabile) rămâne constantă, adică se conservă.
E= E c + E p = const.
7. Echilibrul mecanic şi energia potenţială

Echilibrul stabil
Un corp se află în echilibru stabil dacă, la mici deviaţii faţă de
poziţia de echilibru, el revine în această poziţie.
În poziţia de echilibru stabil, comparativ cu poziţiile alăturate,
energia potenţială a sistemului corp – Pământ este minimă (are cea
mai mică valoare).
Un corp suspendat este în echilibru stabil dacă punctul de susţinere
se află deasupra centrului de greutate al corpului, pe aceeaşi
verticală.
Un corp sprijinit este în echilibru stabil dacă verticala dusă din
centrul de greutate cade în baza de sprijin. Baza de sprijin este
suprafaţa din interiorul conturului obţinut prin unirea punctelor
marginale de sprijin.
50
Echilibrul instabil
Un corp se află în echilibru instabil dacă, la mici deviaţii faţă de
poziţia de echilibru, el nu revine singur în această poziţie.
În poziţia de echilibru instabil, comparativ cu poziţiile alăturate,
energia potenţială a sistemului corp – Pământ este maximă (are
valoarea cea mai mare).
Echilibrul indiferent
Un corp se află în echilibrul indiferent dacă, la mici deviaţii faţă
de poziţia de echilibru, se află tot în echilibru.
În poziţia de echilibru indiferent, centrul de greutate rămâne la
acelaşi nivel, iar energia potenţială a sistemului corp – Pământ
rămâne neschimbată.
Un corp sprijinit sau suspendat în centru său de greutate este în
echilibru indiferent.
IV. Lumină şi sunet
1. Reflexia luminii. Legile reflexiei

Într-un mediu transparent şi omogen lumina se propagă în linie
dreaptă.
Reflexia luminii este fenomenul de întoarcere a luminii în mediul
din care a venit, când întâlneşte suprafaţa de separare dintre două
medii.
51
Gabriela Păunescu
Legile reflexiei
1.Raza incidentă, normala şi raza reflectată se află în acelaşi plan.
2.Măsura unghiului de reflexie este egală cu măsura unghiului de
incidenţă.
Dacă unghiul de incidenţă este zero raza de lumină se întoarce pe
acelaşi drum.
Lumina se reflectă într-o singură direcţie când întâlneşte o suprafaţă
netedă, iar când întâlneşte o suprafaţă neregulată, se reflectă în mai
multe direcţii, fenomen numit difuzia luminii.
2. Oglinda plană. Construirea imaginii

Folosind legile reflexiei se poate construi formarea imaginii unui
bec în oglinda plană. Se aleg două raze incidente, ce se reflectă pe
oglindă conform legii reflexiei. Razele reflectate nu se întâlnesc în
faţa oglinzii, ci se întâlnesc prelungirile razelor reflectate.
Imaginea formată nu se poate prinde pe un ecran şi de aceea este o
imagine virtuală.
Într-o oglindă plană, imaginea se formează în spatele oglinzii, la
aceeaşi distanţă faţă de oglindă ca şi obiectul. Imaginea este virtuală
şi este la fel de mare ca obiectul.
Imagine reală = imaginea ce poate fi prinsă pe un ecran. Ea se
formează la intersecţia razelor.
Imagine virtuală = imaginea ce nu poate fi prinsă pe un ecran. Ea
se formează la intersecţia prelungirilor razelor.
52
3. Refracţia luminii. Reflexia totală

Schimbarea direcţiei de propagare a luminii la trecerea dintr-un
mediu transparent în alt mediu transparent este fenomenul de
refracţia luminii.
I – punct de incidenţă
NN’– normala în punctul de incidenţă
SI – raza incidentă
IR – raza reflectată
IR’- raza refractată
i – unghi de incidenţă
r – unghi de reflexie
r’- unghi de refracţie
n1 şi n 2 sunt indicii de refracţie ai celor două medii.
Indicele de refracţie absolut al unui mediu transparent:
viteza luminii în vid

n= 
viteza luminii în mediul respectiv
53
Gabriela Păunescu
c
 n=
v
Lumina refractată trece în cel de-al doilea mediu.
Legile refracţiei
1. Raza incidentă, normala şi raza refractată se găsesc în acelaşi
plan.
2. Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul
unghiului de refracţie este constant pentru aceleaşi două medii
transparente prin care trece lumina şi se numeşte indice de refracţie
relativ al mediului 2 faţă de mediul 1 ( n 21 ).
sin i n 2
= = n 21 
sin r n1
n1 sin i = n 2 sin r sau
sin i = n 21 sin r
Dacă mărim unghiul de incidenţă se măreşte şi unghiul de refracţie.
Unghiul de refracţie este mai mic decât unghiul de incidenţă când
lumina trece dintr-un mediu cu indice de refracţie mai mic (mediu
mai puţin refringent) într-un mediu cu indice de refracţie mai mare
(mediu mai refringent) şi este mai mare în caz contrar.
Dacă unghiul de incidenţă este zero, raza de lumină trece nedeviată.
La suprafaţa de separare dintre două medii transparente, o parte din
lumină se refractă, altă parte se reflectă.
Reflexia totală
Atunci când lumina trece dintr-un mediu mai refringent(cu indice
de refracţie mai mare) in alt mediu mai puţin refringent (cu indice
de refracţie mai mic), unghiul de refracţie este mai mare decât
unghiul de incidenţă. Pentru un anumit unghi de incidenţă, numit
unghi limită, unghiul de refracţie are valoarea de 90 0 . Când
unghiul de incidenţă este mai mare decât unghiul limită, lumina se
întoarce în mediul din care a venit, fenomen numit reflexie totală.
Utilizări:
54
- în prisme de sticlă este utilizată pentru a devia sau a întoarce un

fascicul de lumină (catadioptrii roşii-ochi de pisică, plasaţi în
spatele vehiculelor sau pe panouri de semnalizare rutieră);
- o succesiune de reflexii totale este folosită pentru a direcţiona raza
de lumină prin tuburi subţiri de sticlă (fibre optice) sau prin jeturi de
apă.
sin l n
0
= 2 = n 21
sin 90 n1
n2
sin 90 0 = 1  sin l = = n 21
n1
4. Lentile
Lentila este un mediu transparent şi omogen, mărginit de două
suprafeţe, din care cel puţin una nu este plană.
Lentilele pot fi:
- convergente – mai groase la mijloc şi mai subţiri la extremităţi;
- divergente – mai subţiri la mijloc şi mai groase la extremităţi.
Elementele lentilelor subţiri

- axa optică principală- axa de simetrie a lentilei;
- centrul optic al lentilei (O) – punctul din interiorul lentilei, aflat
pe axa optică principală, prin care lumina trece nedeviată.
55
Gabriela Păunescu
- focarele lentilei – punctele situate pe axa optică principală a

lentilei, de-o parte şi de alta a ei, la distanţă egală de centrul
optic.Focarul situat în faţa lentilei se numeşte focar obiect ( F1 ), iar
cel situat în spatele lentilei se numeşte focar imagine ( F2 ).
Distanţa de la centrul optic al lentilei la focar se numeşte distanţă
focală (f).
Spaţiul din faţa lentilei (în care se găseşte obiectul) se numeşte
spaţiu obiect, iar cel situat în spatele lentilei (unde se formează
imaginea), se numeşte spaţiu imagine.
La trecerea printr-o lentilă convergentă, un fascicul
incident, paralel cu axa optică principală, devine convergent
(este strâns într-un punctul numit focar imagine).
La trecerea printr-o lentila divergentă, un fascicul
incident, paralel cu axa optică principală, este împrăştiat după
o direcţie a cărei prelungire trece prin punctul numit focar
obiect (fasciculul devine divergent).
56
Lentilă convergentă Lentilă divergentă
Se convine că distanţa focala a unei lentile convergente este

pozitivă iar cea a unei lentile divergente este negativă.
Lentilă convergentă Lentilă divergentă
57
Gabriela Păunescu
5. Construcţii grafice de imagini prin lentile

Lentile convergente
În funcţie de poziţia obiectului faţă de lentilă imaginea poate fi :
- imagine reală(se formează la intersecţia razelor refractate şi poate
fi prinsă pe un ecran);
- imagine virtuală(se formează la intersecţia prelungirilor razelor
refractate şi nu poate fi prinsă pe un ecran - poate fi văzută doar cu
ochiul liber).
a. Când obiectul se găseşte, faţă de lentilă, la o distanţă mai mare
decât de două ori distanţa focală ( x1 > 2f , unde cu x1 se notează
distanţa de la obiect la centrul optic al lentilei) : imaginea este
reală, mai mică decât obiectul şi răsturnată ;
b. Când obiectul se găseşte la de două ori distanţa focală ( x1 = 2f) :
imaginea este reală, egală cu obiectul şi răsturnată.
c. Când obiectul se găseşte între de două ori distanţa focală şi focar
( 2f < x1 < f ) : imaginea este reală, mai mare decât obiectul şi
răsturnată.
d. Când obiectul se găseşte între focar şi lentilă ( x1 < f ) : imaginea
este virtuală, mai mare decât obiectul şi dreaptă.
Pentru a obţine grafic imaginea unui punct luminos este suficient să
se reprezinte două din următoarele raze:
- o rază care trece nedeviată, prin centrul optic al lentilei;
- o rază paralelă cu axa optică principală care, după refracţie, trece
prin focarul imagine;
- o rază care trece prin focarul obiect şi, după refracţie, devine
paralelă cu axa optică principală.
58
La intersecţia celor două raze reprezentate se obţine grafic imaginea

punctului luminos.
Fiecărui punct obiect îi corespunde un singur punct imagine.
Un obiect are o infinitate de puncte. Imaginea obiectului este dată
de mulţimea punctelor imagine obţinute.
Dacă reprezentăm obiectul ca un segment perpendicular pe axa
optică principală, cu unul din capete situat pe axă, imaginea va fi tot
un segment, perpendicular pe axa optică principală, cu un capăt pe
axă.
Construcţii grafice de imagini prin lentile convergente
Lentile divergente
Formează un singur tip de imagini, indiferent de poziţia obiectului
faţă de lentilă. Prin lentilele divergente se formează imagini
virtuale, mai mici decât obiectul şi drepte.
59
Gabriela Păunescu
Construcţii grafice de imagini prin lentile divergente
Formula lentilelor
1 1 1
 
x2 x1 f
În aplicarea acestei relaţii se foloseşte următoarea convenţie de

semne:
- x1 - negativ
- x 2 - pozitiv, dacă imaginea este reală
- negativ, dacă imaginea este virtuală
- f - pozitiv, dacă lentila este convergentă
- negativ, dacă lentila este divergentă
Convergenţa unei lentile( C) este mărimea fizică egală cu inversul
distanţei focale a lentilei.
1
C=
f
Unitatea de măsură în SI pentru convergenţă este dioptria (  ) (
1  = 1 m 1 ).
Convergenţa unei lentile convergente este pozitivă iar a unei lentile
divergente este negativă.
O altă mărime fizică este mărirea transversală (  )
y2
 = ,
y1
60
unde y1 şi y 2 sunt mărimea obiectului şi, respectiv, a imaginii

y2 x
şi = 2
y1 x1
6. Instrumente optice
6.1. Ochiul
Pupila – deschiderea din centrul irisului care reglează cât din
fasciculul de lumină intră în ochi;
Cristalinul – mediu transparent ce se comportă ca o lentilă
convergentă. Distanţa ei focală se poate modifica proces numit
acomodare ( n= 1,46).
Retina – se comportă ca un ecran. Pe ea se prind imaginile, formate
prin cristalin, ale obiectelor. Imaginile formate pe retină sunt reale,
răsturnate şi mai mici decât obiectul. Când lumina ajunge pe
celulele ei nervoase (din pata galbenă), acestea trimit creierului
semnale prin intermediul nervului optic. În centru optic, de pe
scoarţa cerebrală, se analizează imaginea, este îndreptată şi se
ceează senzaţia de văz.
Corneea – membrană tare transparentă cu n = 1,33.
Umoarea sticloasă – mediu transparent cu n = 1,33.
Umoarea apoasă – mediu transparent cu n = 1,33.
Lumina trece prin cornee şi prin umoarea apoasă, pătrunde prin
pupilă, se refractă prin cristalin, pătrunde prin umoarea sticloasă şi
ajunge pe retină unde se formează imaginea.
Ochiul vede obiecte aflate le distanţe diferite faţă de el datorită
capacităţii de acomodare a cristalinului.
Distanţa vederii optime este, pentru un ochi normal, de 25 cm.
Punctul cel mai apropiat de ochi, în care un obiect este văzut clar,
cu maximum de acomodare, se numeşte punctum proximum.
Pentru un ochi normal acesta se află la 10 – 15 cm faţă de ochi.
Punctul cel mai îndepărtat de ochi, în care un obiect este văzut clar,
fără acomodare, se numeşte punctum remotum. Pentru un ochi
normal acesta se află la infinit.
61
Gabriela Păunescu
Defecte de vedere
Miopia
În cazul ochiului miop, imaginea se formează în faţa retinei.
Ochiul miop nu vede clar obiectele îndepărtate. Se folosesc, pentru
corectare, lentile divergente care ajută ca imaginea să se formeze pe
retină.
Hipermetropia
În cazul hipermetropiei imaginea se formază în spatele retinei.
Ochiul hipermetrop nu vede clar obiectele apropiate. Pentru
corectare se folosesc lentile convergente. El are punctum proximum
la o distanţă mai mare decât cea normală.
Prezbitismul
Constă în pierderea capacităţii de acomodare a cristalinului, în cazul
persoanelor în vârstă. Se manifestă la fel ca şi hipermetropia.
6.2. Ochelarii. Lupa
Instrumentele optice au în alcătuirea lor oglinzi, lentile, prisme
optice. Ele sunt folosite pentru obţinerea imaginilor unor obiecte.
În funcţie de tipul imaginii pe care o formează, instrumentele optice
se pot clasifica în:
- instrumente optice ce dau imagini reale(ce pot fi proiectate pe un
ecran): aparatul de fotografiat, aparatul de proiecţie, ochiul;
- instrumente optice ce dau imagini virtuale( ce nu pot fi prinse pe
un ecran): lupa, microscopul, telescopul. Aceste instrumente sunt
folosite pentru observarea obiectelor în mod direct.
Ochelarii
Lentilele ochelarilor sunt utilizate pentru corectarea defectelor de
vedere(lentile oftalmologice) sau protejarea ochilor de lovituri, de
substanţe chimice sau de lumină prea intensă(ochelari de protecţie).
Lupa este un instrument optic cu distanţa focală mică, format din
una sau mai multe lentile convergente şi destinat observării
obiectelor de dimensiuni mici.
În scopul distingerii detaliilor obiectelor observatorul trebuie să
deplaseze lupa între obiect şi ochi până când obţine o imagine clară.
Lupa este un instrument ce dă imagini virtuale.
62
7. Dispersia luminii
Lumina provenită de la Soare sau de la un bec este lumină albă.
Isaac Newton a descoperit, cu ajutorul unei prisme, că lumina albă
este formată din mai multe fascicule colorate diferit.
Prisma optică este un mediu transparent şi omogen, mărginit de
două suprafeţe plane şi neparalele(ce fac un unghi între ele).
Unghiul dintre cele două suprafeţe se numeşte unghiul prismei.
La trecerea prin prismă, lumina se descompune în fascicule colorate
în culorile: roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo şi violet(
ROGVAIV).
Fenomenul de descompunere, prin refracţie, a luminii albe în
fascicule de lumină colorate diferit se numeşte dispersia luminii.
Cauza o constituie faptul că fasciculele colorate trec prin prismă cu
viteze diferite şi de aceea ies din prismă sub unghiuri diferite.
Curcubeul poate fi observat vara, după ploaie. El apare datorită
fenomenelor de refracţie, reflexie şi dispersie a luminii provenite de
la Soare prin picăturile de apă din atmosferă
8. Surse sonore
Vibraţia este mişcarea de o parte şi de cealaltă a unei poziţii date.
Fenomenul ce stă la baza producerii sunetelor este vibraţia unei
surse sonore.
Sursele sonore sunt corpuri care emit sunete, datorită vibraţiei lor.
Surse sonore: coardele vocale, instrumentele muzicale, membranele
difuzoarelor, diapazonul etc..
Vibraţia este periodică, adică se repetă la intervale egale de timp.
Durata celui mai mic interval de timp după care vibraţia se repetă se
numeşte perioadă ( T).
Unitatea de măsură pentru perioadă în SI este secunda (s).
Frecvenţa ( ) unei vibraţii este inversul perioadei. Ea reprezintă
numărul de vibraţii (oscilaţii) complete efectuate în timp de o
secundă.
1
 =
T
63
Gabriela Păunescu
Unitatea de măsură pentru frecvenţă în SI se numeşte hertz ( Hz).

1 Hz = s 1
Frecvenţa vibraţiei coardelor vocale umane este aproximativ 80 Hz

pentru sunetele joase şi de 150 Hz pentru sunetele înalte.
9. Propagarea sunetului
Fenomenul prin care sunetul ajunge de la sursă, din aproape în

aproape, într-un alt punct al spaţiului, se numeşte propagarea
sunetului.Sunetul se propagă în aer, la temperatura de 15 0 C cu
m
viteza de aproximativ 340 .
s
Sunetul nu se propagă în vid.Toate mediile (solide, lichide şi

gazoase) permit propagarea sunetelor. Cu cât ne aflăm mai departe
de sursa sonoră, cu atât sunetul se aude mai slab, el fiind atenuat în
timpul propagării. Mediile ce atenuează mai mult sunetele se
numesc izolatoare sonore(fonice).Vibraţia sursei sonore produce
comprimarea aerului din imediata sa vecinătate. Această
comprimare se transmite aerului din stratul alăturat, iar aerul din
stratul iniţial se destinde. Astfel, sunetul se propagă, din aproape în
aproape, sub formă de unde sonore. Propagarea sunetului se face
cu viteză constantă, fără ca aerul să se deplaseze. Fiecare strat de
aer vibreză( se comprimă şi se destinde) cu frecvenţa egală cu a
sursei sonore.
10. Percepţia sunetului
Sunetele se percep datorită unor nervi din ureche care transformă

vibraţiile produse de undele sonore în semnale ce ajung la creier.
Undele sonore emise de o sursă fac să vibreze timpanul cu aceeaşi
frecvenţă ca şi a sursei sonore. Timpanul transmite vibraţiile unui
ansamblu de oase mici prin intermediul ciocănelului, care ste
solidar cu timpanul. Scăriţa are rolul unui piston împingând înainte
64
şi înapoi lichidul din melc, transmiţându-i astfel vibraţiile. Celulele

nervoase din melc transformă vibraţiile din lichid în semnale
nervoase, care ajung la creier prin nervul auditiv şi creează senzaţia
de auz.Urechea umană poate percepe sunete cu frecvenţa cuprinsă
între aproximativ 20 Hz şi 20.000 Hz.
Tăria sau intensitatea sunetului se măsoară în beli(B) (se folosesc
decibeli- dB). Sunetele cu frecvenţa mai mică de 20 Hz
(infrasunetele) şi cele cu frecvenţa mai mare de 20.000 Hz
(ultrasunetele) nu le auzim.
V. Fenomene termice
1.Difuzia
Fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substanţe printre
moleculele altei substanţe, fără intervenţia unei forţe exterioare, se
numeşte difuzie.
2. Calorimetrie
Temperatura
Proprietăţii unui corp de a avea o anumită stare de încălzire i se
asociază mărimea fizică scalară numită temperatură. Temperatura
este deci o mărime fizică de stare.
Instrumentul de măsură este termometrul.
Unităţile de măsură se găsesc în materia de clasa a şasea.
Căldura
Trecerea unui corp dintr-o stare de încălzire în altă stare de
încălzire, în urma contactului termic cu un alt corp este caracterizată
de mărimea fizică numită căldură. Căldura este deci o mărime
fizică de proces.
Unitatea de măsură pentru căldură în SI : joule (J). O altă unitate
de măsură este caloria(cal) : 1 cal = 4,18 J
Un corp care interacţionează termic foarte încet cu mediul exterior
se numeşte izolator termic. Un conductor termic interacţionează
termic foarte repede cu mediul exterior.
65
Gabriela Păunescu
O foarte bună izolare termică se poate realiza cu ajutorul unui

calorimetru.
Ecuaţia calorimetrică
Qced = Qabs
Coeficienţi calorici
Coeficienţii calorici sunt mărimi fizice scalare care stabilesc
legătura între căldura primită (cedată) de un corp şi variaţia
temperaturii lui.
Căldura specifică ( c ) este mărimea fizică numeric egală cu
căldura necesară pentru a varia temperatura unităţii de masă dintr-
un corp cu un grad.
Q
c=  Q = mc  t
mt
J
Unitatea de măsură pentru căldura specifică în SI : .
kgK
Capacitatea calorică este mărimea fizică numeric egală cu căldura
necesară pentru a varia temperatura unui corp cu un grad.
Q
C=  Q =C  t
t
J
Unitatea de măsură pentru capacitatea calorică în SI este : .
K
C = mc
Combustibili
Combustibilii sunt substanţe prin arderea cărora se degajă căldură.
După starea de agregare combustibilii pot fi: solizi, lichizi şi gazoşi.
După modul de obţinere combustibilii pot fi: naturali sau artificiali
Puterea calorică (q) este mărimea fizică scalară numeric egală cu
căldura degajată prin arderea unităţii de masă dintr-un combustibil.
Q
q=  Q = mq
m
J
Unitatea de măsură pentru puterea calorică în SI:
kg
66
3. Motoare termice
Un sistem fizic care exercită forţe ce efectuează lucru mecanic
atunci când primeşte căldură se numeşte motor termic.
Căldura necesară funcţionării unui motor termic se obţine prin
arderea combustibilului.
După locul unde se produce arderea motoarele se clasifică în:
- motoare cu ardere externă : locomotiva cu abur,turbina cu abur
etc..
- motoare cu ardere internă : motorul cu aprindere prin scânteie
(motorul Otto), motorul Diesel, motorul cu reacţie etc.
Motorul cu aprindere prin scânteie foloseşte drept combustibil un
amestec de vapori de benzină şi aer a cărui arder are loc în interiorul
unui cilindru cu piston. El funcţionează în patru timpi:
1 - admisia
2 - compresia
3 - aprinderea şi detenta
4 - evacuarea
Randamentul unui motor termic (  ) este mărimea fizică numeric
egală cu raportul dintre lucrul mecanic efectuat (L) şi căldura (Q)
rezultată prin arderea combustibilului.
L
 = , Q1 = L + Q2 , unde Q2 = căldura cedată sistemului de
Q1
răcire
67
Gabriela Păunescu
CLASA a VIII – a
I. Fenomene termice
1. Căldura
1.1. Agitaţia termică

Fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substanţe printre
moleculele altei substanţe, fără intervenţia unei forţe exterioare, se
numeşte difuzie.
Mişcarea dezordonată şi continuă a moleculelor unei substanţe se
numeşte agitaţie termică.
Agitaţia termică (mişcarea browniană), nu este produsă de o cauză
exterioară (este spontană), nu încetează niciodată şi creşte odată cu
creşterea temperaturii.
Fiecare moleculă a unui corp se află în mişcare, deci, are energie
cinetică. Între moleculele unui corp se exercită interacţiuni (forţe
intermoleculare), moleculele schimbându-şi permanent poziţia una
faţă de cealaltă, şi interacţionează şi cu Pământul (prin intermediul
câmpului gravitaţional, deci, moleculele au şi energie potenţială.
Suma energiilor cinetice şi potenţiale ale tuturor moleculelor unui
corp reprezintă energia internă (U) a acelui corp.
Unitatea de măsură pentru energia internă în SI este: joule (J).
Un corp ce are o anumită temperatură, are o anumită energie
internă. O dată cu creşterea temperaturii creşte agitaţia termică, deci
creşte energia internă.
Energia internă şi temperatura sunt mărimi fizice de stare.
1.2.Căldura
Trecerea unui corp dintr-o stare de încălzire în altă stare de
încălzire, în urma contactului termic cu un alt corp este caracterizată
de mărimea fizică numită căldură. Căldura este mărime fizică de
proces.
Unitatea de măsură pentru căldură în SI : joule (J).
O altă unitate de măsură este caloria (cal) : 1 cal = 4,18 J
68
Un corp aflat într-o anumită stare de încălzire, este caracterizat de o

temperatură T1 şi o energie internă U 1 . Atunci când intră în contact
termic cu un alt corp (cu temperatură diferită), trece într-o altă stare
de încălzire caracterizată de temperatura T2 şi energia internă U 2 .
Deci în urma contactului termic are loc o variaţie a energiei interne:
U = U 2 - U 1
Căldura primită sau cedată de un corp prin contact termic este egală
cu variaţia energiei sale interne dacă nu se efectuează lucru
mecanic.
Q = U
Energia internă a unui corp se modifică atunci când:
- corpul primeşte sau cedează căldură  U ~ Q
- asupra corpului se exercită forţe care efectueză lucru mecanic
 U ~ L
Propagarea căldurii
Căldura se poate transmite de la un corp la altul prin:
- în solide - propagare prin conducţie (căldura se transmite din
aproape în aproape fără transport de substanţă);
- în lichide – propagare prin convecţie (căldura se transmite din
aproape în aproape cu transport de substanţă);
- în gaze – propagare prin convecţie.
Căldura se mai propagă şi prin radiaţie. Orice corp încălzit emite
radiaţii.
Din punctul de vedere al transmiterii căldurii corpurile pot fi:
- conductoare termice;
- izolatoare termice. Un bun izolator termic este calorimetrul.
Lichidele şi gazele sunt, în general, izolatoare termice.
2. Schimbarea stării de agregare
2.1. Topirea şi solidificarea

Trecerea unei substanţe din stare solidă în stare lichidă se numeşte
topire.
69
Gabriela Păunescu
Trecerea unei substanţe din stare lichidă în stare solidă se numeşte

solidificare.
Legile topirii / solidificării
a. La presiune constantă, pe toată durata topirii (solidificării),
temperatura rămâne constantă. Această temperatură este o constantă
caracteristică fiecărei substanţe şi se numeşte temperatură de
topire (solidificare).
b. Temperatura de topire coincide cu temperatura de solidificare.
tt = ts
c. În timpul topirii (solidificării) volumul substanţei se modifică.
Presiunea exterioară influenţează temperatura de topire.
Temperatura de topire a unui aliaj este mai mică decât temperatura
de topire a fiecărui component al său.
d. Masa corpului nu se modifică în timpul topirii (solidificării).
Pentru a se topi, corpurile absorb căldură, iar pentru a se solidifica
cedează căldură.
2.2. Vaporizarea şi condensarea
Trecerea unui lichid în stare gazoasă se numeşte vaporizare.
Vaporizarea în toată masa lichidului se numeşte fierbere.
Temperatura de fierbere este o constantă caracteristică fiecărei
substanţe.
În timpul fierberii temperatura rămâne constantă, dacă presiunea nu
se modifică.
Evaporarea este o vaporizare lentă a unui lichid aflat în atmosferă.
Ea se produce la orice temperatură şi are loc la suprafaţa lichidului.
Evaporarea depinde de natura lichidului.
Ea se produce cu atât mai repede cu cât:
- suprafaţa liberă a lichidului este mai mare;
- există deplasări ale aerului (vânt) care înlătură vaporii formaţi;
- temperatura mediului înconjurător este mai ridicată.
Prin evaporare, lichidele absorb căldură, răcind suprafaţa corpului
de pe care se evaporă. Unele lichide se evaporă repede şi se numesc
lichide volatile(acetona, benzina,eterul).
Trecerea unei substanţe din stare de vapori în stare lichidă se
numeşte condensare.
Condensarea este fenomenul invers vaporizării.
70
În timpul condensării se cedează căldură.

Temperatura de fierbere este egală cu temperatura de condensare.
t f = tc
2.3. Călduri latente
La trecerea unui corp dintr-o stare de agregare în altăstare de
agregare, acesta primeşte sau cedează căldură. Căldura cedată sau
primită de un corp pentru a-şi schimba starea de agregare este direct
proporţională cu masa corpului, factor de proporţionalitate fiind o
constantă ce depinde de natura substanţei din care este alcătuit
corpul şi se numeşte căldură latentă (  ).
Q
Q = m   =
m
J
În SI, căldura latentă, se măsoară în .
kg
Căldura latentă de topire este căldura necesară unităţii de masă
dintr-un corp solid pentru a se topi, la temperature de topire.
Q
t =
m
Căldura latentă de topire este egală cu căldura latentă de
solidificare, numai că, în cazul acesteia din urmă, este vorba de
căldura cedată de unitatea de masă, dintr-o substanţă, ce se
solidifică (la temperatura de solidificare).
t =  s
Căldura latentă de vaporizare reprezintă căldura absorbită
pentru vaporizarea unităţii de masă dintr-un lichid, la temperatura
de fierbere.
Q
v =
m
Căldura latentă de condensare este egală cu căldura latentă de
vaporizare, şi reprezintă căldura cedată la condensarea unităţii de
masă dintr-o substanţă în stare de vapori, la temperatura de fierbere.
71
Gabriela Păunescu
II. Mecanica fluidelor
1. Presiunea. Presiunea în fluide

Presiunea (p) este mărimea fizică scalară care exprimă forţa de
apăsare exercitată, uniform şi perpendicular, pe unitatea de
suprafaţă.
Presiunea creşte când forţa de apăsare creşte, şi scade când aria
suprafeţei de contact, pe care se exercită forţa de apăsare, creşte.
F
p= unde F =modulul forţei exercitate perpendicular şi uniform,
S
iar S = aria suprafeţei
N
Unitatea de măsură în SI pentru presiune este = Pa (pascal)
m2
Alte unităţi de măsură sunt: atmosfera fizică (atm), mm coloană de
mercur,torr, bar etc.
N
1 atm = 1,013* 10 5 (Pa)
m2
1 atm = 760 mm col. Hg = 760 torri
N
1 torr = 133,28 (Pa) = 1 mm col. Hg
m2
N
1 bar = 10 5 (Pa)
m2
Instrumentele de măsură pentru presiune se numesc manometre.
Presiunea hidrostatică
Datorită greutăţii sale, un lichid în repaus exercită forţe de apăsare
pe suprafaţa oricărui corp cu care este în contact. Aceste forţe sunt
perpendiculare pe suprafeţele pe care se exercită. Deci, în lichidele
în repaus există o presiune numită presiune statică.
Presiunea statică dintr-un lichid:
- creşte cu adâncimea;
- are aceeaşi valoare în toate direcţiile într-un punct al lichidului (nu
depinde de orientarea suprafeţei pe care se exercită);
- este aceeaşi în toate punctele unui plan orizontal;
72
- depinde de natura lichidului, fiind proporţională cu densitatea

lichidului.
Presiunea statică exercitată la un anumit nivel în interiorul unui
lichid, determinată de greutatea coloanei de lichid aflată deasupra
acestui nivel se numeşte presiune hidrostatică.
Presiunea hidrostatică exercitată într-un punct în interiorul unui
lichid:
G
p= , unde G este greutatea coloanei de lichid de deasupra
S
G = m g =  Vg =  S h g 
Shg
 p= = gh
S
 p= gh
Presiunea atmosferică
Un gaz exercită o presiune asupra suprafeţelor corpurilor cu care
este în contact.
Aerul atmospheric, datorită greutăţii sale, exercită asupra tuturor
suprafeţelor corpurilor cu care este în contact, o presiune numită
presiune atmosferică.
Presiunea atmosferică variază cu:
- altitudinea;
- stare vremii;
- de la un loc la altul.
Presiunea atmosferica normală:
N
p 0 = 101325 (Pa) = 1 atm = 760 mmHg = 760 torri
m2
Presiunea atmosferică normală (1 atm) este egală cu presiunea
exercitată de o coloană de mercur cu înălţimea de 760 mm.
Instrumentele folosite pentru măsurarea presiunii atmosferice se
numesc barometre.
73
Gabriela Păunescu
2. Principiul fundamental al hidrostaticii

Diferenţa de presiune între două puncte ale unui lichid în
echilibru este numeric egală cu greutatea unei coloane din acel
lichid, care are ca bază unitatea de suprafaţă şi ca înălţime
distanţa dintre planele care conţin punctele respective.
p = gh
Principiul vaselor comunicante
În vasele comunicante, nivelul unui lichid omogen este acelaşi.
3. Legea lui Pascal. Aplicaţii

Presiunea exercitată asupra unui lichid se transmite integral în toată
masa lichidului şi în toate direcţiile.
p1 = p 2
F1 F F S
 = 2  1 = 1
S1 S2 F2 S2
Aplicaţii:
- presa hidraulică;
- frâna hidraulică.
4. Legea lui Arhimede. Aplicaţii

Rezultanta tuturor forţelor (de apăsare) cu care un fluid acţionează
asupra unui corp scufundat în fluid se numeşte forţă
arhimedică( FA ).
Forţa arhimedică are direcţie verticală şi sensul de jos în sus.
Modulul forţei arhimedice este egal cu modulul greutăţii fluidului
dezlocuit de corp.
Fluidele au proprietatea de a curge. Fluide sunt lichidele şi gazele.
În cazul unui corp scufundat într-un lichid:
FA = Gl = ml g =  l Vl g
Când corpul este complet scufundat în lichid :
Vl = Vc (volumul lichidului este egal cu volumul corpului)
74
Punctul de aplicaţie al forţei arhimedice se numeşte centru de

presiune. Acesta coincide cu centrul de greutate al corpului dacă
acesta este omogen şi complet scufundat în lichid.
Valoare forţei arhimedice:
- nu depinde de adâncimea la care este scufundat corpul;
- depinde de natura lichidului fiind cu atât mai mare cu cât
densitatea lichidului este mai mare;
- creşte cu creşterea volumului corpului scufundat;
- nu depinde de masa corpului scufundat dacă volumul corpului
scufundat nu se modifică.
Legea lui Arhimede
Un corp scufundat într-un fluid în repaus este împins de jos în
sus cu o forţă verticală numeric egală cu greutatea volumului de
fluid dezlocuit de acel corp.
Cazuri:
a.Corpul se scufundă:
G > FA   c >  l (în cazul în care corpul este omogen)
   
G  FA  Ga , unde Ga = greutate aparentă, este rezultanta celor
două forţe
Greutatea aparentă are direcţie verticală şi sensul în jos. Modulul:
Ga = G - FA
b. Corpul este în echilibru în lichid:
G = FA   c =  l ( în cazul în care corpul este omogen)
 
G  FA  0
c. Corpul se ridică la suprafaţă:
G < FA   c <  l ( în cazul în care corpul este omogen)
   
G  FA  Fa , unde Fa = forţă ascensională, este rezultanta celor
două forţe
Forţa ascensională are direcţie verticală şi sensul în sus. Modulul:
Fa = FA - G
75
Gabriela Păunescu
Aplicaţii:
- plutire navelor, submarinele, densimetrul;
- aerostatele, baloanele, dirijabilele.
III. Curentul electric
1. Circuite electrice
1.1. Tensiunea electrică. Intensitatea curentului electric

Intensitatea curentului electric
Mărimea fizică scalară numeric egală cu sarcina electrică a
purtătorilor de sarcină ce trec prin secţiunea transversală a unui
conductor în unitatea de timp se numeşte intensitatea curentului
electric ( I ).
Q
I=
t
Intensitatea curentului electric are semnificaţie de debit de sarcină
electrică.
Unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric în SI este
amperul(A).
Instrumentul de măsură : ampermetrul.
Ampermetrul se conectează în serie cu porţiunea de circuit pe care
se doreşte măsurarea intensităţii curentului electric.
Sarcina electrică este multiplu întreg de sarcină electrică
elementară.
e = 1,6 * 10 19 C este sarcina electrică elementară  Q = n e ,
unde n  Z
Tensiunea electrică
Două corpuri încărcate cu sarcini electrice diferite (unul cu sarcină
electrică pozitivă şi celălalt cu sarcină electrică negativă) acţionează
diferit asupra electronilor liberi dintr-un conductor metalic (corpul
încărcat cu sarcină negativă îi respinge iar cel cu sarcină pozitivă îi
atrage). Spunem că cele două corpuri au potenţiale electrice diferite.
Electronii liberi vor circula prin conductor până când cele două
76
corpuri ajung la acelaşi potenţial electric şi ele nu mai acţionează

lor.
Purtătorii de sarcină circulă printr-un conductor atâta timp cât la
capetele lui există o diferenţă de potenţial electric numită şi tensiune
electrică.
Pentru a produce curent electric permanent, conductorul se leagă la
bornele unui generator electric. Forţele sub acţiunea cărora se
deplasează purtătorii de sarcină prin conductor se datorează
câmpului electric creat de generator.
Lucrul mecanic efectuat pentru a deplasa unitatea de sarcină
electrică între două puncte ale unui circuit reprezintă tensiunea
electrică ( U ) între cele două puncte.
L
U= , unde L = lucrul mecanic iar q = sarcina electrică
q
J
Unitatea de măsură pentru tensiunea electrică în SI : = V (volt)
C
Instrumentul de măsură pentru tensiunea electrică este voltmetrul.
Acesta se leagă în paralel cu porţiunea de circuit pe care se doreşte
măsurarea tensiunii electrice.
1.2. Tensiunea electromotoare
Într-un circuit electri purtătorii de sarcină se deplasează şi în
circuitul exterior şi în circuitul interior al generatorului. Lucrul
mecanic total efectuat:
1 L L L
Ltot = Lext + Lint / *  tot = ext + int
q q q q
 E = U b + u , unde
L L L
E = tot , U b = ext şi u = int
q q q
E = tensiunea electromotoare
U b = tensiunea la borne
u = tensiunea interioară
77
Gabriela Păunescu
Lucrul mecanic efectuat pentru a deplasa unitatea de sarcină

electrică de-a lungul întregului circuit reprezintă tensiunea
electromotoare (t.e.m.) a generatorului ( E ).
Tensiunea electromotoare este o caracteristică a generatorului şi nu
depinde de elementele circuitului exterior
1.3. Rezistenţă electrică
Rezistenţa electrică ( R ) unui conductor reprezintă proprietatea
acestuia de a se opune, mai mult sau mai puţin trecerii curentului
electric prin el.
Rezistenţa electrică a unui conductor cilindric şi omogen este direct
proporţională cu lungimea conductorului, invers proporţională cu
secţiunea acestuia şi depinde de natura materialului din care ste
confecţionat conductorul.
l
R=  , unde  = rezistivitatea electrică a materialului
S
l = lungimea conductorului şi S = secţiunea conductorului
Între tensiunea la bornele unui conductor şi intensitatea curentului
care-l străbate există o relaţie de directă proporţionalitate, factorul
de proporţionalitate fiind rezistenţa electrică:
U=RI 
Rezistenţa electrică (R) a unui conductor este mărimea fizică
scalară egală cu raportul dintre tensiunea aplicată la capetele lui şi
intensitatea curentului electric care-l străbate.
U
R=
I
Unitatea de măsură pentru rezistenţa electrică în SI : ohm (  )
Rezistenţa electrică a unui conductor depinde de temperatura sa.
În practică se folosesc şi rezistori cu rezistenţă variabilă ce se
numesc reostate.
1.4 Legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit
78
Intensitatea curentului electric ce străbate o porţiune de circuit

este direct proporţională cu tensiunea aplicată la capetele ei
când rezistenţa electrică a porţiunii de circuit este constantă.
U
I=
R
1.5 Legea lui Ohm pentru întregul circuit
Generatorul electric se opune şi el trecerii curentului electric prin el,
deci, are o rezistenţă interioară (r). Rezistenţa interioară este o
caracteristică constructivă a generatorului la fel ca şi tensiunea
electromotoare.
Aplicând legea lui Ohm pentru circuitul exterior şi pentru circuitul
interior :
U u
I= şi I = 
R r
U = IR şi u = Ir şi cum: E = U + u  E = IR + Ir
 E = I (R+r)
E
 I= (expresia legii lui Ohm pentru întregul circuit.)
Rr
Intensitatea curentului electric într-un circuit este direct
proporţională cu tensiunea electromotoare a generatorului şi
invers proporţională cu rezistenţa totală a circuitului.
În cazul scurtcircuitării bornelor generatorului, rezistenţa circuitului
exterior devine R = 0  şi intensitatea curentului electric este :
E
I sc =
r
1.6. Legile lui Kirchhoff
Reţele electrice = circuite electrice mai complicate.
Nodul de reţea = punctul în care se întâlnesc cel puţin trei
conductoare.
Ramura (latura) reţelei = porţiunea de reţea cuprinsă între două
noduri succesive.
Ochiul de reţea = conturul poligonal închis format din ramuri ale
reţelei.
79
Gabriela Păunescu
Legea I a lui Kirchhoff:

Suma intensităţilor curenţilor electrici care intră într-un nod de
reţea este egală cu suma intensităţilor curenţilor care ies din
nod.
Această lege se demonstreză cu legea conservării sarcinii electrice.
De exemplu, pentru un nod în care intră un curent de intensitate I 1 ,
şi ies curenţii de intensitate I 2 şi I 3 :
1
Q1 = Q2 + Q3 / 
t
Q1 Q 2 Q3
= + şi, cum
t t t
Q Q Q
I 1 = 1 , I 2 = 2 şi I 3 = 3 
t t t
I1 = I 2 + I 3
A doua lege a lui Kirchhoff se referă la ochiurile unei reţele şi
reprezintă o generalizare a legii lui Ohm pentru întregul circuit.
Legea II a lui Kirchhoff:
Suma algebrică a tensiunilor electromotoare ce alimentează un
ochi de reţea este egală cu suma algebrică a produselor dintre
intensitatea curentului şi rezistenţa electrică(căderilor de
tensiune), pentru fiecare ramură a ochiului respectiv.
n
En = k
I k Rk
Pentru aplicarea acestei legi:
- se alege arbitrar un sens al curentului din fiecare ramură;
- se alage arbitrar un sens de parcurgere a ochiului de reţea;
- produsul IR (căderea de tensiune) este pozitiv dacă sensul de
parcurgere a ochiului coincide cu sensul curentului şi negativ în caz
contrar;
-t.e.m. este pozitivă dacă sensul de parcurgere a ochiului străbate
sursa de la borna negativă la cea pozitivă (sens direct) şi negativă în
caz contrar.
1.7. Gruparea rezistoarelor
80
Gruparea serie
Tensiunea la bornele grupării serie este suma tensiunilor la bornele
fiecărui rezistor. Intensitatea curentului electric este aceeaşi în orice
punct al unui circuit serie.
U = U 1 + U 2 +…+ U n , dar U = IR 
IR = I R1 + I R2 +…+ I R n 
1
IR = I( R1 + R2 +…+ R n ) / 
I
R s = R1 + R2 +…+ R n
Rezistenţa echivalentă a grupării serie a n rezistoare este egală cu
suma rezistenţelor rezistoarelor respective.
Prin rezistor echivalent a două sau mai multe rezistoare, înţelegem
un singur rezistor, care legat în locul celorlalte rezistoare să lase
nemodificată intensitatea curentului prin acea porţiune de circuit şi
tensiunea electrică de la bornele acelei porţiuni de circuit.
Gruparea paralel
La gruparea paralel tensiunea este aceeaşi şi intensitatea curentului
este diferită.
Aplicând legea I a lui Kirchhoff se poate demonstra ce valoare are
rezistenţa echivalentă a grupării paralel.
U
I = I 1 + I 2 +…+ I n , dar I = 
R
U U U U
= + +...+ 
R R1 R 2 Rn
1 1 1 1
= + +…+
R p R1 R 2 Rn
Inversul rezistenţei echivalente a grupării paralel este egal cu
suma inverselor rezistenţelor rezistoarelor grupării.
81
Gabriela Păunescu
2. Energia şi puterea electrică

L
Stiind că: U =  L = UQ iar Q = I  t  W = L =UQ
Q
 W = UI  t,
unde: W este energia electrică consumată în timpul  t, de un
receptor străbătut de un curent cu intensitatea I, atunci când la
bornele lui se aplică o tensiune U.
Unitatea de măsură pentru energia electrică este: joule (J).
Puterea electrica:
W
P=  P = UI
t
Unitatea de măsură pentru puterea electrică este watt-ul (W).
3. Efectele curentului electric

Legea lui Joule
W = UI  t , dar U = IR 
W = I 2Rt
Aceasta este expresia matematică a legii lui Joule.
La trecerea curentului electric printr-un conductor, căldura degajată
este egală cu produsul între pătratul intensităţii curentului electric,
rezistenţa electrică a conductorului şi durata trecerii curentului
electric prin conductor.
4. Inducţia electromagnetică. Aplicaţii

Un ac magnetic aflat în apropierea unui magnet, ca şi pilitura de
fier, interacţionează prin intermediul câmpului magnetic.
Câmpul magnetic este o formă de existenţă a materiei care se
manifestă prin interacţiuni între doi magneţi sau între un magnet şi
un corp ce conţine fier. El poate fi reprezentat cu ajutorul unor linii
numite linii de câmp magnetic. Aceste linii pot fi vizualizate cu
ajutorul piliturii de fier.
Linia de câmp magnetic este tangentă în fiecare punct al ei la
direcţia acului magnetic.
82
Liniile de câmp magnetic sunt curbe închise ce ies din polul nord
magnetic şi intră în polul sud magnetic al unui magnet bară.
Forma liniilor de câmp diferă de la un magnet la altul.
Dacă liniile unui câmp magnetic sunt paralele şi echidistante
câmpul magnetic este uniform.
O bobină parcursă de curent electric se comportă ca un magnet bară.
Câmpul magnetic într-un punct poate fi descris cu ajutorul mărimii

fizice vectoriale numită inducţie magnetică ( B ). Aceasta este
caracterizată de :
- modulul – exprimat în tesla (T);
- punct de aplicaţie – punctul respectiv al câmpului magnetic;
- direcţia – tangentă la linia de câmp ce trece prin punctul respectiv;
- sensul – acelaşi cu al liniei de câmp.
Forţa electromagnetică este forţa pe care o exercită un câmp
magnetic asupra unui conductor parcurs de curent, aflat în acel
câmp.
Sensul forţei electromagnetice depinde sensul curentului prin acel
conductor şi de sensul liniilor de câmp magnetic. Practic, sensul
forţei electromagnetice se poate determina cu regula mâinii stângi
(regula lui Flemming): se aşează palma stângă cu faţa spre polul
nord al câmpului magnetic (inducţia magnetică să intre în palmă),
cu cele patru degete să indice sensul curentului prin conductor, iar
degetul mare întins lateral ne va indica sensul forţei
electromagnetice.
Direcţia forţei electromagnetice este perpendiculară atât pe direcţia
conductorului străbătut de curent electric cât şi pe direcţia inducţiei
magnetice a câmpului în care se află conductorul.
Mărimea forţei electromagnetice depinde de intensitatea curentului,
care străbate conductorul, de lungimea porţiunii de conductor aflată
în câmp magnetic şi de inducţia magnetică (B).
F=BIl ,
unde: F - forţa electromagnetică; B - inducţia magnetică; l -
lungimea conductorului aflat în câmp magnetic şi I – intensitatea
curentului electric prin conductor..
83
Gabriela Păunescu
Formula este valabilă numai dacă conductorul este aşezat

perpendicular pe liniile de câmp magnetic.
Unele dispozitive, cum ar fi: motorul electric, ampermetrul,
voltmetrul şi altele, funcţionează datorităinteracţiunii
electromagnetice.
Motorul electric de curent continuu este o aplicaţie practică a forţei
electromagnetice.
Motorul electric este dispozitivul care exercită forţe ce efectuează
lucru mecanic atunci când consumă energie electrică.
Părţi constructive:
- stator - partea fixă a motorului, care are de regulă, rolul de a
produce câmp magnetic. Poate fi un magnet permanent sau un
electromagnet;
- rotor - este partea mobilă (care se roteşte) a motorului. Este
format din una sau mai multe bobine, înfăşurate pe un tambur
metalic.
Asupra acestor bobine parcurse de curent se vor exercita cupluri de
forţe electromagnetice, din partea câmpului magnetic al statorului,
obţinându-se o mişcare de rotaţie continuă a rotorului;
- colectoarele - sunt jumătăţi, sferturi etc. de cilindru, izolate între
ele, având rolul de a schimba în mod periodic sensul curentului prin
bobinele rotorului, pentru ca acesta să aibă o mişcare de rotaţie
continuă.
Fiecare colector se leagă la un capăt al bobinei, numărul
colectoarelor depinzând de numărul bobinelor rotorului (pentru o
bobină - două colectoare, pentru două bobine -patru colectoare etc);
- două periuţe metalice - care realizează un contact permanent,
alunecător, cu colectoarele, asigurând trecerea curentului electric de
la generator la bobinele rotorului;
- blocul bornelor - conţine, de regulă, două perechi de borne : bornele
perii, prin care se asigură alimentarea cu curent electric a periuţelor
metalice şi bornele prin care se asigură alimentarea cu curent
electric a bobinei electromagnetului statorului.
84
În timpul funcţionării, un motor electric transformă o parte din

energia electrică consumată în energie mecanică, cealaltă parte fiind
pierdută sub formă de căldură.
W = UI  t
W = Wm + WP , unde W = energia electrică, Wm = energie
mecanică, WP = energie pierdută
WP = Q = I 2 R  t
Wm =W - WP
W
 = m , unde  este randamentul motorului electric
W
Fluxul magnetic,  , printr-o suprafaţă străbătută de un câmp
magnetic uniform este mărimea fizică scalară egală cu produsul
între modulul inducţiei magnetice (B) a câmpului magnetic şi aria
secţiunii normale ( S n ) a suprafeţei date.
 = BSn
SI = T m 2 =Wb (weber)
Fluxul magnetic prin suprafaţa unei bobine se modifică atunci când
mişcăm un magnet în interiorul acesteia.
Într-un circuit închis apare un curent electric atunci când fluxul
magnetic prin suprafaţa circuitului variază. Aşadar, o porţiune de
circuit (de exemplu o bobină), prin a cărui suprafaţă fluxul
magnetic este variabil se comportă ca un generator electric, în ea
fiind indusă o tensiune electromotoare.
Fenomenul de producere a unei tensiuni electromotoare într-un
circuit, prin suprafaţa căruia fluxul magnetic variază se
numeşte inducţie electromagnetică.
Tensiunea electromotoare produsă într-un circuit, prin inducţie
electromagnetică, se numeşte tensiune electromotoare indusă.
Curentul electric produs de t.e.m. indusă într-un circuit închis se
numeşte curent indus.
Fluxul magnetic variabil care produce fenomenul de inducţie
electromagnetică se numeşte flux magnetic inductor.
85
Gabriela Păunescu
Regula lui Lenz

Curentul electric indus într-un circuit închis străbătut de un
flux magnetic variabil are un astfel de sens încât, prin câmpul
magnetic propriu, se opune variaţiei fluxului magnetic inductor.
Aplicaţii ale fenomenului de inducţie electromagnetică:
generatoarele electrice (alternatoarele, dinamurile),
transformatoarele, contoarele electrice, frânele electromagnetice etc.
Alternatorul este un generator electric de curent alternativ.
O spiră care se roteşte într-un câmp magnetic este o sursă de t.e.m.
indusă deci un generator de curent alternativ (generator de inducţie).
Acest lucru se întâmplă datorită variaţiei ariei secţiunii normale a
suprafeţei spirei şi implicit a fluxului magnetic.
Pentru a produce o tensiune electromotoare indusă mare, în locul
unei spire se foloseşte o bobină cu mai multe spire, care poate
reprezenta bobina indusă a unui alternator.
Alternatorul sau generatorul de curent alternativ, funcţionează pe
baza fenomenului de inducţie electromagnetică, având aceleaşi părţi
constructive ca şi motorul de curent continuu. Diferă de acesta doar
prin forma colectoarelor, la alternator, acestea având forma a două
inele întregi, izolate între ele. Alternatorul consumă energie
mecanică şi produce energie electrică, iar motorul de curent
continuu consumă energie electrică şi produce energie mecanică.
Alternatoarele cu bobină indusă rotativă nu trebuie să producă
tensiuni prea mari deoarece curentul electric prin zona de contact
între periile colectoare şi inele ar fi foarte intens şi s-ar produce
scântei.
Alternatoarele de puteri mari se construiesc cu bobina indusă fixă.
Rotorul acestor generatoare este electromagnetul care creează
câmpul magnetic inductor, iar în stator se induce tensiune
electromotoare.
Aceeaşi maşină electrică poate funcţiona şi ca generator de energie
electrică şi ca motor electric, în funcţie de tipul energiei cu care o
alimentăm. Spunem că maşinile electrice sunt reversibile.
86
IV. Instrumentele optice
1. Aparatul fotografic
Un mediu transparent şi omogen, mărginit de două suprafeţe, din
care cel puţin una nu este plană reprezintă o lentilă.
Lentila este elementul principal al instrumentelor optice.
Instrumentele optice sunt dispozitive folosite pentru obţinerea
imaginilor unor obiecte. Cu ajutorul instrumentelor optice se pot
obţine:
- imagini reale - pot fi prinse pe un ecran sau pe placa sau filmul
fotografic ( aparatul de fotografiat, ochiul, aparatul de proiecţie
etc.);
- imagini virtuale – nu pot fi prinse pe un ecran. Instrumentele ce
dau imagini virtuale sunt folosite pentru studiul direct al obiectelor (
de exemplu: lupa, microscopul, luneta,telescopul etc.).
O cameră obscură, echipată cu o diafragmă reglabilă,formează o
imagine răsturnată a unui obiect,maimult sau mai puţin clară şi
luminoasă. Adaptându-I o lentilă convergentă, camera dă o imagine
clară, luminoasă şi răsturnată. Acesta este principiul aparatului de
fotografiat.
Părţile componente ale aparatului de fotografiat:
1. Cutia care este închisă astfel încât să nu pătrundă lumina în interior şi
este neagră pentru a evita difuzia luminii. Ea are rol de cameră obscură.
2. Obiectivul este alcătuit dintr-o lentilă convergentă sau un ansamblu de
lentile convergente a căror distanţă focală este de 5 cm pentru aparatele
obişnuite.
3. Diafragma reglabilă aflată în spatele obiectivului a cărei deschidere
variază prin glisarea unor lamele montate una peste cealaltă.
4. Obturatorul se află în apropierea peliculei fotografice care împiedică
pătrunderea luminii atunci când nu se fotografiază.
Apăsând declanşatorul se deschide obturatorul un timp scurt şi
pelicula primeşte lumină.
5 .Sistemul de vizualizare permite fotografului să vadă ce va fotografia,
să încadreze corect şi să realizeze diferite reglaje.
87
Gabriela Păunescu
6. Pelicula fotografică este un film din plastic acoperit cu un strat de

granule microscopice, pe care lumina provoacă o reacţie chimică
cunoscută ca descompunerea clorurii de argint.
Imaginea va fi astfel înregistrată pe peliculă chiar daca este invizibilă.
Pentru a apărea imaginea, pelicula trebuie sa sufere un alt tratament
chimic numit developare.
În funcţie de filmul utilizat, se obţine un diapozitiv sau un negativ, după
care se pot face fotografii pe hârtie fotografică.
Pentru obţinerea unei fotografii cât mai bune trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
- imaginea trebuie să se formeze exact pe pelicula fotografică şi să
fie cât mai clară;
- pelicula trebuie să primească o cantitate de lumină bine
determinată;În acest caz înaintea fotografierii unui obiect sunt
necesare câteva reglaje. Pe obiectivele unor aparate de fotografiat
există inele de reglaj:
-inelul pentru reglarea diametrului diafragmei;
- inelul de punere la punct pentru reglarea dintre obiectiv şi
peliculă;
- inelul pentru reglarea profunzimii câmpului.
Profunzimea câmpului este distanţa dintre punctul cel mai apropiat
şi punctul cel mai îndepărtat de aparat a căror imagine este clară.
Unele aparate de fotografiat sunt prevăzute cu un dispozitiv pentru
reglarea vitezei de obturare.
Reglarea distanţei obiectiv – peliculă reprezintă faptul că obiectul
de fotografiat nu este întotdeauna la aceeaşi distanţă faţă de aparatul
de fotografiat . Reglarea se realizează prin învârtirea inelului 2.
Reglarea cantităţii de lumină reprezintă cantitatea de lumină
necesară impresionării peliculei fotografice şi depinde de
sensibilitatea peliculei.
Cantitatea de lumină se reglează prin alegerea corespunzătoare a
timpului de expunere şi a diametrului deschiderii diafragmei.
Reglarea timpului de expunere reprezintă timpul de expunere adică
este timpul cât obturatorul rămâne deschis. Cu cât timpul de
expunere este mai mare cu atât pelicula primeşte mai multă lumină.
88
Dacă obiectul ce se fotografiază este în mişcare, timpul de expunere

trebuie să fie scurt.
Reglarea deschiderii diafragmei este dată de numărul “n” aflat pe
inelul diafragmelor. Reglarea deschiderii diafragmei şi a timpului
de expunere sunt corelate între ele. Aceeaşi cantitate de lumină
ajunge pe peliculă dacă deschiderea diafragmei este mai mică dar
timpul de expunere este mare şi invers.
2. Microscopul
Microscopul este un instrument optic care măreşte imaginea unui
obiect observat printr-un sistem de lentile. Părţile principale ale
microscopului sunt obiectivul şi ocularul.
Obiectivul, partea îndreptată spre obiect, este o lentilă sau un
ansamblu de lentile convergente cu distanţa focală foarte mică (de
ordinul milimetrilor).
Ocularul, partea îndreptată spre ochi este o lentilă sau un ansamblu
de lentile convergente ce are rolul unei lupe.
Obiectivul şi ocularul au axa optică principală comună. Imaginea
obţinută în obiectiv devine obiect pentru ocular.
Puterea separatoare a unui microscop este cea mai mică distanţă
dintre două puncte ale unui obiect care apar distincte în imaginea
finală.
89
Gabriela Păunescu
V. Radiaţiile şi radioprotecţia
1. Radiaţii X şi 
Radiaţiile X se pot obţine în tuburi vidate, numite tuburi Rontgen,
unde electronii emişi de un catod incandescent, acceleraţi de câmpul
electric dintre catod şi anod (anticatodul), ciocnesc anodul, care
emite radiaţiile.
Proprietăţile razelor X:
- sunt invizibile;
- se propagă în vid cu viteza luminii;
- produc fluorescenţa unor substanţe;
- pătrund cu uşurinţă prin unele corpuri opace;
- sunt absorbite de metale cu densitate mare (de exemplu plumbul);
- nu sunt deviate de câmpuri electrice şi magnetice;
- impresionează placa fotografică;
- ionizează gazele prin care trec;
- au acţiune fiziologică, distrugând celulele organice.
Puterea lor de pătrundere depinde de masa atomica a atomilor din
care-i compusă substanţa şi de grosimea stratului de substanţă.
Aplicaţii:
- radiografie - corpul cercetat se aşează între sursa de radiaţii X şi o
placă fotografică;
- radioscopie - corpul cercetat se aşează între sursa de radiaţii X şi
un ecran.
În ambele cazuri, radiaţiile X străbat corpul cercetat, fiind absorbite
de acesta în mod diferit şi deci, impresionând mai mult sau mai
puţin placa fotografică sau ecranul fluorescent, putându-se vizualiza
astfel, diferite defecte de structură, fisuri etc., ale corpului cercetat.
Radiaţiile 
Se ştie că protonii din nucleele atomilor se resping între ei, având
aceeaşi sarcină electrică, pozitivă. Cu toate acestea se constată
stabilitatea nucleelor majorităţii atomilor. Rezultă că, pe lângă
forţele de respingere de natură electrostatică, între protoni se
exercită şi forţe de atracţie, numite forţe nucleare. Ele se exercită
90
între toţi nucleonii şi valoarea lor scade foarte repede cu creşterea

distanţei dintre ei.
Forţele nucleare, împreună cu forţele de respingere coulombiene,
conferă stabilitate nucleelor.
Pentru a desface un nucleu în nucleonii componenţi, forţele
nucleare efectuează un lucru mecanic. Lucrul mecanic efectuat
pentru desfacerea unui nucleu izolat, aflat în repaus, în nucleonii
componenţi, se numeşte Wenergie de legătură (Wleg ).
leg W
Nucleu unui atom este stabil dacă leg > 0. Cu cât energia de
legătură pe nucleon ( A ) este mai mare cu atât nucleul este mai
stabil.
Există şi nuclee instabile, care tind să ajungă la o stare de stabilitate

maximă, caracterizată prin energie minimă, emiţând, în mod
continuu şi spontan, fluxuri de particule nucleare (protoni, electroni,
neutroni, radiaţii etc), numite radiaţii nucleare. Această proprietate
se numeşte radioactivitate, iar nucleele respective se numesc
nuclee radioactive.
Procesul prin care se modifică starea nucleului sau structura internă
a acestuia, se numeşte reacţie nucleară.
Spre deosebire de reacţiile chimice, în care se produc modificări
doar la nivelul învelişului electronic, reacţiile nucleare implică
modificări la nivelul nucleului atomic. Nucleele radioactive, în
timp, se transformă în alte nuclee, adică se dezintegrează. Timpul
după care se dezintegrează în medie jumătate din numărul iniţial de
nuclee se numeşte timp de înjumătăţire (T).
Radiaţiile  sunt emise în timpul dezintegrării radioactive ale unor
nuclee radioactive.
Proprietăţile radiaţiilor  :
- sunt invizibile;
- se propagă în vid cu viteza luminii;
- nu sunt deviate de câmpuri electrice şi magnetice;
- impresionează placa fotografică;
- sunt mult mai penetrante decât radiaţiile X (pot străbate un strat de
fier cu grosimea de 30 cm);
91
Gabriela Păunescu
- sunt periculoase pentru om;

- ionizează gazele prin care trec mai puţin decât radiaţiile X.
În timpul dezintegrărilor radioactive se emit şi alte radiaţii şi anume radiaţii
 şi radiaţii  etc.
2. Radiaţii α şi β
Radiaţiile  sunt compuse din nuclee de heliu 24 He , numite
particule  . Ele sunt emise de nuclee în timpul dezintegrării
radioactive.
Atunci când un nucleu emite o particulă  el se transformă în alt
nucleu. În timpul acestor tranformări se conservă numărul de nucleoni şi
sarcina electrică. Deci, când un nucleu emite o particulă  , el se
transformă în nucleul altui element, care are numărul de masă mai
mic cu patru unităţi, iar numărul atomic Z, mai mic cu două unităţi.
Procesul prin care un nucleu emite o particulă  , se numeşte
dezintegrare  .
Proprietăţi:
- sunt invizibile;
- au mare putere de ionizare;
- au putere mică de penetrare;
- sunt periculoase pentru om;
- sunt emise de nucleele ,,grele"(A>200).
A 4
Z X  2 He + Z  2Y ,
A 4
unde ZA X este nucleul iniţial, 24 He este particula  şi A 4

Y este
Z 2
nucleul rezultat
Radiaţiile  sunt alcătuite din electroni rapizi, fiind emise de

nucleele radioactive în timpul dezintegrării radioactive.
Procesul prin care un nucleu emite o particulă  , se numeşte dezintegrare
.
Proprietăţi:
- sunt invizibile;
- viteza electronilor emişi este foarte mare ( aprox. 270.000 km/s)
- sunt mult mai penetrante decât radiaţiile ;
92
- sunt periculoase pentru om.

Z X  1 e + Z 1Y
A 0 A
3. Efecte biologice şi radioprotecţie

Radiaţiile utilizate în condiţii controlate pot avea efecte benefice
pentru om. Astfel, sunt cunoscute utilizările radiaţiilor în unele
tratamente medicale, diagnosticări prin radiografii, distrugerea
celulelor canceroase, sterilizarea instrumentelor chirurgicale,
conservarea alimentelor etc.
Iradierea cu doze care depăşesc limita admisibilă, poate provoca
îmbolnăviri grave (boală actinică), ce pot duce la deces. Principalele
surse de radiaţii sunt cele naturale (radiaţia cosmică, radiaţia gamma
terestră, radiaţiile existente în materialele de construcţie etc.) şi cele
artificiale (iradierea medicală pentru diagnosticare şi tratament,
undele radio şi tv., cuptoare cu microunde, radare etc.).
Modificările funcţionale care se produc datorită schimbării
structurii celulelor unui organism, sub acţiunea radiaţiilor, se
numesc efecte biologice ale radiaţiilor.
Efectele biologice ale radiaţiilor sunt de două categorii:
- efecte ce apar la nivelul celulelor (distrugerea acestora)
determinând reducerea
speranţei de viaţă sau chiar moartea;
- efecte genetice, care conduc la mutaţii genetice la descendenţi.
Totalitatea metodelor şi mijloacelor de reducere a efectelor nocive
ale radiaţiilor formează radioprotecţia.
Dacă în anumite locuri apar doze de radiaţii mai mari decât cele
admise, trebuie luate următoarele măsuri de protecţie:
- mărirea distanţei faţă de sursa de radiaţii, ştiindu-se faptul că doza
de radiaţii absorbită scade direct proporţional cu pătratul distanţei
faţă de sursă;
- reducerea timpului de expunere;
- folosirea unor ecrane de protecţie, confecţionate din materiale ce
absorb puternic radiaţiile (ex. plumb);
- purtarea unui echipament de protecţie adecvat;
93
Gabriela Păunescu
- administrarea unor substanţe chimice (cistamină) înainte sau după

posibila iradiere.
94
CUPRINS
CLASA a VI – a..................................................................... 5
I. Mărimi fizice............................................................ 5
1.Clasificare. Ordonare. Proprietăţi..........................................5
2. Determinarea valorii unei mărimi fizice..............................7
2.1. Determinarea lungimii..................................................7
2.2. Determinarea ariilor.....................................................7
2.3. Determinarea volumelor...............................................8
2.4. Determinarea duratelor….........................................…8
II. Fenomene mecanice….............................................9

1.Mişcare şi repaus…...............................................................9
1.1.Corp. Mobil…..........................................................…9
1.2. Corp de referinţă. Mişcare şi repaus............................9
1.3. Traiectorie…………....................................................9
1.4. Distanţa parcursă. Durata mişcării.Viteza medie......10
1.5. Mişcarea rectilinie uniformă……..............................11
2. Inerţia. Interacţiunea...........................................................12
2.1. Inerţia, proprietate generală a corpurilor...................12
2.2. Masa, măsură a inerţiei..........................................…12
2.3. Determinarea masei corpurilor..................................12
2.4. Densitatea substanţelor……......................................12
3.Interacţiunea……................................................................13
3.1. Efectele interacţiunii…........................................…..13
3.2. Forţa, măsură a interacţiunii…..................................13
3.3. Exemple de forţe........................................................14
95
Gabriela Păunescu
III. Fenomene termice……........................................15

1.Încălzire. Răcire….................................................…..........15
1.1.Stare de încălzire. Contact termic. Echilibru termic...15
1.2.Temperatura. Unitate de măsură. Termometre…...…16
2.Dilatarea…............................................................…..........17
2.1. Dilatarea solidelor......................................................17
2.2. Dilatarea lichidelor…................................................17
2.3. Dilatarea gazelor…................................................…18
IV. Fenomene magnetice şi electrice….....................18

1.Magneţi. Interacţiuni magnetice…......................................18
2. Electrizarea corpurilor……................................................19
2.1. Procedee de electrizare, interacţiunea electrostatică.19
2.2. Sarcina electrică.........................................................20
3. Curentul electric. Circuitul electric…...........................….20
3.1. Curentul electric…….................................................20
3.2. Circuit electric simplu. Elemente de circuit..............20
3.3.Conductori.Izolatori…................................................21
3.4. Efecte ale curentului electric….................................22
3.5. Gruparea becurilor în serie şi în paralel.....................23
3.6. Utilizarea instr. de măsură în circ. electrice..............24
3.7. Norme de protecţie la utilizarea curentului electric...25
V. Fenomene optice……...........................................26
1. Surse de lumină..................................................................26
2. Propagarea luminii ............................................................27
2.1. Corpuri transparente, opace, translucide…...............27
2.2. Propagarea rectilinie.Umbra.Eclipse….....................27
2.3. Reflexia luminii. Oglinda plană…........................…28
CLASA a VII – a…........................................................…..30
96
I. Forţa……............................................................…30
1. Efectul static şi efectul dinamic al forţei…........................30
1.1. Interacţiunea. Efectele interacţ. mec. a corpurilor.....30
1.2. Forţa. Unitate de măsură. Măsurarea forţei...............30
1.3. Forţa – măr. vectorială; mărimi scalare, măr. vect....30
1.4. Exemple de forţe........................................................31
1.4.1. Greutatea corpurilor.Deosebirea dintre masă şi G..31
1.4.2. Dep. dintre deformare şi forţa deformatoare..........32
1.5. Compunerea forţelor…..............................................32
1.6. Principiul acţiunii şi reacţiunii…...............................35
II.Echilibrul mecanic al corpurilor….........................39

1. Echilibrul de translaţie..................................................…..39
2. Echilibrul de rotaţie…........................................................39
3. Momentul forţei..................................................................40
4. Cuplu de forţe.....................................................................40
5. Mecanisme simple…..........................................................41
5.1.Pârghia........................................................................41
5.2.Scripeţii.......................................................................42
5.3. Planul înclinat............................................................43
III. Lucrul mecanic şi energia mecanică....................44

1. Lucrul mecanic (L)…….....................................................44
2. Puterea……........................................................................46
3. Randamentul mecanic…....................................................46
4. Energia cinetică……..........................................................47
5. Energia potenţială…...........................................................48
6. Conservarea energiei mecanice….................................….49
7. Echilibrul mecanic şi energia potenţială............................50
IV. Lumină şi sunet…...........................................….51

1. Reflexia luminii. Legile reflexiei……...............................51
97
Gabriela Păunescu
2. Oglinda plană. Construirea imaginii............................…..51

3. Refracţia luminii. Reflexia totală…..............................….53
4. Lentile……........................................................................54
5. Construcţii grafice de imagini prin lentile.........................57
6. Instrumente optice……......................................................61
6.1.Ochiul…................................................................….61
6.2. Ochelarii. Lupa……..................................................62
7. Dispersia luminii................................................................63
8. Surse sonore…...................................................................63
9. Propagarea sunetului…......................................................64
10. Percepţia sunetului….......................................................64
V. Fenomene termice….............................................65
1.Difuzia….............................................................................65
2. Calorimetrie…....................................................................65
3. Motoare termice….............................................................67
CLASA a VIII – a…….........................................................68
I. Fenomene termice…...............................................68
1. Căldura…...........................................................................68
1.1. Agitaţia termică….....................................................68
2. Schimbarea stării de agregare…........................................69
2.1. Topirea şi solidificarea…..........................................69
2.2. Vaporizarea şi condensarea.......................................70
2.3. Călduri latente….......................................................71
II. Mecanica fluidelor….............................................72

1. Presiunea. Presiunea în fluide…........................................72
2. Principiul fundamental al hidrostaticii…...........................74
3. Legea lui Pascal. Aplicaţii…..............................................74
4. Legea lui Arhimede. Aplicaţii…....................................…74
98
III. Curentul electric............................................…...76

1. Circuite electrice…............................................................76
1.1. Tensiunea electrică. Intensitatea curentului el..........76
1.2. Tensiunea electromotoare……..................................77
1.3. Rezistenţă electrică……............................................78
1.4 Legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit…............79
1.5 Legea lui Ohm pentru întregul circuit…....................79
1.6. Legile lui Kirchhoff…...............................................79
1.7. Gruparea rezistoarelor…...........................................81
2. Energia şi puterea electrică….............................................82
3. Efectele curentului electric............................................….82
4. Inducţia electromagnetică. Aplicaţii…...............................82
IV. Instrumentele optice…….....................................87
1. Aparatul fotografic…….................................................…87
2. Microscopul........................................................................89
V. Radiaţiile şi radioprotecţia…................................90
1. Radiaţii X şi  ……...........................................................90
2. Radiaţii α şi β……………………………………...…......92
3. Efecte biologice şi radioprotecţie……………….…….….93
99
Gabriela Păunescu
BIBLIOGRAFIE
 Manualele Şcolare de fizică

 Programa de fizică în vigoare
100

Romanul Delirul Vol II

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Romanul Delirul Vol II

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Gabriela Păunescu

Lucrarea: NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ PENTRU

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ

“ În mijlocul teoremelor şi ecuaţiilor, nu uitaţi omul! ”

Fizica este o ştiinţă a naturii care studiază structura

1.Clasificare. Ordonare. Proprietăţi

Repartizarea elementelor unei mulţimi în submulţimi pe baza unei

Mărimea fizică se exprimă sub forma:

3.Timpul ( t), unitate de măsură secunda, (s)

4.Temperatura absolută (T) unitate de măsură Kelvin (K)

5.Intensitatea curentului electric (I) unitate de măsură Amper (A)

Celelalte doua mărimi fizice fundamentale:

6.Intensitatea luminoasă (I), unitate de măsură candela (cd)

7.Cantitatea de substanţă (n), unitate de măsură molul (mol).

2. Determinarea valorii unei mărimi fizice

 =3,14, R=raza cercului, d=diametrul, d=2R.

2.3. Determinarea volumelor

V cilindru = A b h , A b = aria bazei , A b = R 2 , R = raza,

II. Fenomene mecanice

rectilinie = traiectoria este o linie dreaptă

curbilinie = traiectoria este o linie curbă

Mişcarea dus-întors a unui pendulul, care se repetă periodic se

1.5. Mişcarea rectilinie uniformă

M.R.U. este reprezentată grafic printr-o linie dreaptă.

2.1. Inerţia, proprietate generală a corpurilor

numită reacţiune. Cele două forţe acţionează asupra a două corpuri

În general, toate corpurile se atrag prin forţe de atracţie de tip

III. Fenomene termice

1.1.Stare de încălzire. Contact termic. Echilibru termic

Atunci când punem un corp deasupra flăcării, spunem că flacăra şi

Acest lucru are o mare importanţă pentru viaţa peştilor şi a altor

IV. Fenomene magnetice şi electrice

1.Magneţi. Interacţiuni magnetice

polii magnetici ai acestuia interacţionează cu polii unui mare

2.1. Procedee de electrizare, interacţiunea electrostatică

3. Curentul electric. Circuitul electric

3.1. Curentul electric

Într-un circuit electric închis, anumite părţi ale elementelor

3.4. Efecte ale curentului electric

3.5. Gruparea becurilor în serie şi în paralel

Prin circuitele serie curentul electric parcurge pe rând becurile.

În circuitele paralel, becurile sunt parcurse de curent în acelaşi timp.

lor. Dacă se arde unul dintre becuri celelalte continuă să funcţioneze

3.7. Norme de protecţie la utilizarea curentului electric

Când desenăm o rază, adăugăm şi o săgeată, pentru a indica în ce

- raza incidentă – raza ce cade pe oglindă;

Folosind legile reflexiei se poate construi formarea imaginii unui

faţa oglinzii, ci se întâlnesc prelungirile razelor reflectate.

1. Efectul static şi efectul dinamic al forţei

1.1. Interacţiunea. Efectele interacţiunii mecanice a corpurilor

Un segment pe care s-a fixat un sens se numeşte vector. Sensul se

- direcţia verticală – trece prin centru Pământului;

Dacă forţa deformatoare depăşeşte o anumită limită, corpul nu se

Forţe concurente = forţe ce au aceeaşi origine (acelaşi punct de

Relaţii matematice folosite pentru a afla modulul rezultantei a

r = a 2  b 2  2ab cos , unde  este unghiul dintre a şi b.

- Dacă  = 180 0 : cos  = -1  r = a 2  b 2  2ab = a – b 

cateta alăturată unghiului

cateta alăturată unghiului

1.6. Principiul acţiunii şi reacţiunii

Asupra corpului acţionează, pe direcţia mişcării, două forţe: forţa

- Forţa de frecare la alunecare este direct proporţională cu forţa

II.Echilibrul mecanic al corpurilor

- Axa de rotaţie este perpendiculară pe planele cercurilor descrise de