Introducere

Motivaţia activităţii unei întreprinderi este asigurată de piaţă, de cererea de produse şi

servicii – ca volum şi structură – care se manifestă pe piaţa internă şi pe cea externă. Cele
menţionate, determină nu numai profitabilul de activitate a fiecărei unităţi economice, dar şi
eficienţa acestei activităţi.
De la întemeierea oricărei unităţi economice, producătorul îşi pune scopul obiectiv: de a
obţine profit în urma încheierii afaceri sale. De asemenea aici se alătură şi: producerea bunurilor şi
prestarea serviciilor, satisfacerea preferinţelor şi necesităţilor concurenţilor, executarea în condiţii
de profitabilitate şi eficienţă.
Totodată se mai cunoaşte şi faptul că producătorul îşi poate recupera cheltuielile numai dacă,
bunurile oferite pe piaţă corespund cerinţelor şi preferinţelor consumatorilor.
De aceea, orice întreprindere, pentru dezvoltarea sa are nevoie de o cercetare şi planificare,
care să-i aducă acel obiectiv principal, pe care el şi la propus de la bun în-ceput: maxim profit,
minimum cheltuieli.
Funcţionalitatea întreprinderii necesită şi asigurarea bazei materiale şi de echipamente
tehnice în concordanţă cu dimensiunile volumului de activitate pe care aceasta şi-l planifică de la
bun început.
Este cert faptul de a cunoaşte că în procesul de producţie sunt combinaţi cei trei factori de
producţie : munca, capitalul şi natura (resursele naturale), care sunt cei mai importanţi factori pentru
obţinerea unui bun economic, care să corespundă, preferinţelor consumatorilor.
Fluxurile de intrări şi ieşiri în întreprindere sunt sub diverse forme:
1. intrările sunt sub formă de materii prime, materiale, semifabricate ş.a.
2. ieşirile sub formă de marfă, semifabricate, producţie în curs de execuţie etc.
Faptul că toate întreprinderile cunosc unele probleme referitor la luarea deciziei optime, este
deja cunoscut. De asemenea, această decizie necesită elaborarea unui plan strategic cît mai corect şi
eficient, care să corespundă normelor şi standartelor, atît naţionale, cît şi internaţionale.
Funcţionalitatea întreprinderii necesită asigurarea bazei financiare, umane, materiale şi de
echipamente tehnice în conformitate cu volumul de activitate pe care şi-l planifică ea din timp, este
necesar respectarea lui.
Întreprinderea care se vede cîştigătoare, oricare ar fi mijloacele şi obiectivele sale, trebuie să
ştie să se poziţioneze atît pe pieţele de desfacere, cît şi pe cele de achiziţii într-o manieră globală,
adică să fie în stare să definească şi să aplice o strategie concurenţială ce include:
 factorii istorici, geografici şi fireşte economici, specifici mediului său, care poate fi regional
sau mondial;
  evaluare a riscurilor şi a capacităţii sale de a le stăpîni (controla) în ra-port cu exigenţile
(cerinţele) clientelei sale, precum şi performanţele con-curenţilor ale căror aptitudine- la
achiziţii şi vînzări - nu trebuie niciodată subestimate.
Concurenţa dură pe toate pieţele (de achiziţii şi de desfacere) nu permite mai mult a miza pe
elasticitatea fără limită a marjelor de beneficiu lăsate doar la dipoziţia întreprinderii.
O singură carte rămîne disponibilă: cea a micşorării costurilor la exercitarea tuturor
funcţiilor întreprinderii şi, bineînţeles, a funcţiei de aprovizionare. Trebuie concepută şi aplicată o
strategie de achiziţie bazată pe o serie de decizii şi acţiuni coordonate, reflectînd obiectivele
întreprinderii, chiar şi speranţele ei.
Aşa cum am menţionat puţin mai sus, despre ce este nevoie pentru ca o întreprindere să
funcţioneze mai eficient, activitatea oricărei întreprinderi şi desfăşurarea procesului de producţie
într-o unitate economică, este nevoie de a fi prevăzută organizarea activităţii de aprovizionare cu tot
felul de materii prime şi materiale.
Aprovizionarea reprezintă ansamblul de operaţiuni care permit unităţii economice să dispună
de bunuri economice şi serviciile necesare desfăşurării în cindăţii optime a activitrăţii ei.
Referitor la concepţia aprovizionării, aici se poate de mai adăugat şi părerea altor autori, cum ar fi
V. Grosu, Preşedintele Asociaţii Moldoveneşti de Aprovizionare care spune că ”luînd în
consideraţie concepţia şi, mai ales, conduita pe termen scurt şi mediu a strategiei întreprinderii,
aprovizionarea – prin consecinţele sale directe şi imediate – poate participa, într-o măsură esenţială,
la succesul sau insuccesul (chiar la falimentul) întreprinderii.
De aici rezultă că punerea în aplicare a unei strategii de aprovizionare nu poate fi reuşită
decît cu condiţia înscrierii ei în strategia globală a întreprinderii. De fapt, obiectivul strategic al
achiziţionării există nu numai la nivelul cumpărărilor, ci, într-un mod mai larg, şi în ansamblul
funcţiei de aprovizionare.
În prezent, aprovizionarea îşi regăseşte un loc prioritar în managementul întreprinderilor,
care stă la baza dezvoltării lanţului de întreprinderi mici şi mijlocii care, îndeplinind comenzile
întreprinderilor mari, contribuie în mare măsură la dezvoltarea şi progresul acestora.
Activitatea de aprovizionare a unităţilor economice este una din principalele activităţi cu
care se începe procesul de producţie şi asupra căreia se concentrează atenţia întreprinderii şi care
necesită alocarea unor resurse financiare considerabile.
Capitolul 1. Descrierea generală a Întreprinderii Municipale „Gospodăria
Comunal-Locativă”

1.1 Date despre fondarea întreprinderii și istoricul acesteia

Întreprinderea Municipală Gospodăria Comunal-Locativă Cahul, abreviat Î.M.G.C.L. Cahul,
cu sediul în or.Cahul, str. 31 August, este fondată în baza deciziei Consiliului orășenesc Cahul nr.
4/6 (8/6) din 25 septembrie 2000, înregistrată de Camera de Înregistrare de Stat de pe lîngă
Ministerul Justiției al Republicii Moldova cu nr.1003603003307 la 21 ianuarie 2001 în scopul
administrării fondului locativ public și privat ( activitate de gospodărire a locuințelor, avînd drept
obiectiv administrarea, închirierea, arendarea, locațiunea, repararea și reabilitarea fondului locativ
public și privat, inclusiv alocarea și valorificarea investițiilor în acest domeniu).
Întreprinderea este fondată pe o durată nelimitată.

1.2 Descrierea domeniilor principale de activitate a firmei

Întreprinderea oferă un sortiment larg de servicii, printre care:
 servicii de evacuare a deșeurilor;
 servicii de evacuare a gunoiului;
 servicii comunale;
 deservirea ascesoarelor;
 servicii de arendă;
 servicii de parcare;
 eliberarea diferitor tipuri de certificare;

1.3 Descrierea serviciilor prestate

Sectorul serviciilor este format dintr-o varietate de activități, cuprinzînd totodată o
diversitate de domenii de referință.
Întreprinderea furnizează/prestează următoarele servicii:
1) deservirea sistemelor de alimentare cu apă, sistemelor de canalizare și evacuarea apelor
uzate și pluviale din fondul locativ de stat și privat;
2) salubrizarea, înverzirea terenurilor;
3) comercializarea producției sale, lucrărilor și serviciilor, precum și deșeurilor de producție la
prețurile și tarifele stabilite pe baza cererii și ofertei, iar în cazurile prevazute de actele
normative – la prețurile și tarifele reglementate de stat;
4) exploatarea, reparația, reconstrucția obiectelor locativ-comunale, social-culturale, indiferent
de forma de proprietate în baza contractelor bilaterale;
 5) asigurarea păstrării și folosirii după destinație a fondului locativ, obiectelor de amenajare și
altor obiecte de menire comunală, deservirea la nivel înalt a cetățenilor;
6) prestarea serviciilor de intermediere, schimburi de apartamente;
7) eliberarea diverselor certificate și altele.

Capitolul 2. Analiza pieței de desfacere

2.1 Consumatori
Un consummator poate fi definit ca o persoană care achiziţionează un produs sau un
serviciu.Există două tipuri de consumatori :interni si externi.
Un consumator extern există in afara organizaţiei si achiziţionează bunuri si servicii ale
acesteia.Fiecare angajat al organizaţiei trebuie să ştie că slujba sa duce la creşterea satisfacţiei totale
a consumatorului extern.Performanţa trebuie imbunatăţită permanent pentru a păstra vechii clienţi si
a câştiga alţii noi.
Un consumator intern este la fel de important .Orice funcţie, fie că este cea de inginer ,de
muncitor sau de coordonator are un consumator intern –fiecare primeşte un produs sau un serviciu
,si dă in schimb un produs sau un serviciu.
Principalii clienți care beneficiază de serviciile întreprinderii sunt Întreprinderile
Individuale, SRL-urile, Apă Canal, MoldTelecom, persoane fizice care locuiesc la bloc sau
locuitorii caselor particulare, etc.
2.2 Concurența
Concurenta este o forma specifica a relatiilor dintre agentii economici care actioneaza pe
aceeasi piata pentru realizarea propriilor interese, in conditii de libertate economica.
Confruntarea, intrecerea, competitia, rivalitatea dintre agentii economici sunt termeni
sinonimi cu cel al concurentei. Rolul concurentei in procesul decizional al actorilor economici
reiese din principalele ei caracteristici in economia de piata:concurenta este o rivalitate economica,
o confruntare deschisa care se manifesta pe piata unui bun intre agentii economici. Acestia, in
calitate de producatori (vanzatori) si consumatori (cumparatori), doresc obtinerea unor conditii mai
bune de producere, desfacere etc, pe de o parte, de achizitionare a bunurilor dorite in conditii de
satisfactie maxima, pe de alta parte; libertatea de actiune este baza manifestarii concurentei loiale.
Î.M.G.C nu are concurenți deoarece este singura întreprindere din oraș care prestează
serviciile de acest gen neavînd alți concurenți.

2.3 Forme de desfacere utilizate

Planificarea și organizarea procesului de prestare a serviciilor
Secțiile Întreprinderii Municipale „Gospodăria Comunal-Locativă” sunt:
 1. Secția de întreținere și servire a spațiului locativ, care are scopul de a curăți spațiile din
preajma blocurilor locative și de a repara ușile și acoperișurile blocurilor. Pe lîngă meșter, în
această secție sunt implicați măturătorii și constructorul tehnic.
2. Secția gospodăria autospecială de curățire sanitară a orașului se ocupă cu transportarea
gunoiului din containere cu ajutorul transporturilor specializate.
3. Secția de deservire tehnică și reparația sistemelor de apeduct și canalizare.
4. Secția de deservire a ascensoarelor
Procesul de lucru începe cu deplasarea mașinilor autospeciale la platformele de demarare,
pentru a evacua deșeurile din tomberoane și a le transporta la gunoiște. Mașinile au proprietăți
speciale de a ridica și descărca complet tomberonul.
Procesul de lucru al lăcătușilor se explică prin faptul că ei execută lucrări de reparație la
sistemurile de apeduct și canalizare a blocurilor.
Întreprinderea mai are în exploatare 41 de ascensoare al blocurilor locative, care sunt
deservite de 4 electromecanici, efectuînd lucrările necesare 24/24 h, în dependență de necesitate.
Activitatea electromecanicilor presupune un regulament special, deoarece sectorul pe care îl
deservesc este extrem de periculos.

2.4 Forme de promovare

Un rol deosebit de important în marketing îl are promovarea pe piață a unei ideei, a unui
produs sau a unui serviciu. Ea se face de către personalul care reprezinta direct produsul/serviciul
potențialilor clienți, de asemenea prin reclamă, prin tehnica răspunsului direct, prin stimulente de
vînzare si prin relațiile publice ale firmei.
Î.M.G.C nu se promovează deoarece este singura întreprindere din oraș care prestează
serviciile de acest gen.

Capitolul 3. Analiza pieței de aprovizionare

3.1 Furnizorii – analiza și selecția

Selectarea furnizorilor potriviți pentru inputuri este cheia obținerii nivelului dorit al calității
și a cantității necesare, la timpul potrivit, la un preț rezonabil este garanția obținerii nivelului
solicitat al sprijinului etnic și al serviciilor asociate adecvate. De aceea, selectarea unui furnizor este
întotdeauna un pas esențial în procesul de cumpărare. O selectare corectă a furnizorilor stimulează
competiția care, la rîndul ei, conduce la dezvoltarea unor produse și a unor servicii mai bune pentru
economie.
Deoarece selecția reprezintă esența procesului de cumpărare, este imperativ necesar ca
autoritatea finală, în această decizie, să fie acordată șefului compartimentului de aprovizionare.
Dacă selectarea este improprie, bunurile și serviciile cumpărate vor fi inferioare și, în consecință,
secțiile care le vor folosi ca inputuri pentru activitatea lor pot fi nemulțumite, în timp ce calitatea
rezultatului muncii lor poate fi afectată. În aceste circumstanțe, se pierde, in bună măsură, controlul
inputurilor, competiția se reduce, se dezvoltă neînțelegeri, morala scade și costurile cresc. De aceea,
selectarea corectă a furnizorilor capabili și dispuși să ofere – în mod consistent – calitate, servicii și
preț competitiv este o activitate de o imporțantă crucială și este probabil cea mai importantă decizie
luată de personalul din compartimentul de aprovizionare.
Adesea, pentru a obține cele mai bune surse de aprovizionare, pentru resursele necesare,
cumpărătorii au oportunitatea de a alege dintr-un număr mai mare de surse potențiale cu șanse egale
de a deveni furnizori. În alte cazuri, este posibil să fie necesară o cercetare extensivă pentru
identificarea unui furnizor satisfacător sau chiar inițierea unor acțiuni menite să ducă la dezvoltarea
unei surse adecvate – acolo unde nu este disponibilă nici una.
În fiecare caz, compartimentul de aprovizionare trebuie să continue monitorizarea și
evaluarea performanțelor furnizorilor care intră in cîmpul de interes.
Într-un proces obișnuit de selectare a sursei, pot fi distinse patru etape:
1. Etapa de prospectare, în care sunt exploatate toate sursele posibile pentru o anumită sursă.
2. Etapa de cercetare, în care sunt analizate calificarea relativă și avantajele surselor potențiale.
3. Etapa negocierii și a selecției.
4. Etapa experienței, în care furnizorii sunt evaluați după performanțele reale și în care poate fi
stabilită o relație de continuitate între compărător și vînzător, dacă este cazul.
Întreprinderea menține și dezvoltă relațiile de colaborare cu furnizorii, urmărind fidelizarea
acestora, respectarea contractelor comerciale, negociind prețurile de achiziție și contractele de
vînzare cumpărare. Principalii furnizori ai Î.M.G.C.L. sunt: TIREX-PETROL (furnizare de
combustibili), Agro Piese TGR SRL și Auto Prezent furnizează piese de schimb, MoldTelecom și
Moldcell furnizează servicii de telefonie și internet, GNF Furnizare Energie SRL, etc.

3.2 Analiza contractelor pe tipuri și categorii

3.3 Metode de aprovizionare tehnico-materială utilizate

Aprovizionarea cu resursele de materiale si de energie necesare reprezinta in conceptia
noastra un proces economic complex prin care se realizeaza stabilirea nevoilor materiala ale
productiei, organizarea circulatiei si utilizarea judicioasa si completa a resurselor materiale,
reducerea continua a consumurilor de materii prime, materiale, combustibili si energie, folosirea
intensiva a capacitatilor de productie, atragerea in circuitul economic si in consumul productiei a
noi resurse materiale, crestearea vitezei de rotatie a mijloacelor circulante si pe aceste cai, sporirea
eficientei activitatii fiecarei unitati economice, prin crestearea tot mai sustinuta a profitului acesteia.
Caracterul dinamic al acestei activitati se manifesta atat in etapa de programare, de
planificare a aprovizionarii, cat mai ales in cea de realizare efectiva. In etapa de programare,
caracterul dinamic al aprovizionarii se manifesta printr-o permanenta corelare cu indicatorii
celorlalte activitati (productie, investitie, vanzare etc), astfel incat in diferitele momente de
elaborare, sa se obtina variante diferite ale planului de aprovizionare, intr-un cadru permanent si
complex de optimizare. In etapa de realizare efectiva a aprovizionarii, caracterul dinamic al acestei
activitati se manigesta prin legaturile permanente, operative si intretesute dintre beneficiari si
furnizori pentru respectarea obligatiilor asumate prin contractele economice, pentru livrarea si
primirtea cantitatilor de materiale prevazute, organizarea transporturilor acestora si decontarea
costurilor, precum si pentru reglarea operativa a aprovizionarii, solutionarea anomaliilor ce pot
aparea pe parcurs, dar cu deosebire pentru prevenirea intreruperilor in ritmicitatea si continuitatea
aprovizionarilor.
Intr-o formulare sintetica, aprovizionarea resurselor de material reprezinta activitatea prin
care se asigura elementele necesare consumului productiei, in volumul, structura si la termenele
care sa sprijine o activitate continua si la capacitate maxima, cu un profit cat mai ridicat, a unitatilor
economice.
In raport cu achizitionarea, aprovizionarea are un continut mai larg; achizitionarea este doar
un moment al procesului complex de aprovizionare cu materiala si echipamente tehnice.
Achizitionarea, ca o componenta a activitatii de aprovizionare, este precedata, de exemplu de
actiunile de determinare a nevoilor, de stabilirea dimensiunii acestora si a momentelor cand sunt
necesare si este urmata de negocierea conditiilor de furnizare, de aducerea efectiva a resurselor
materiale etc. In sfarsit, alimentarea reprezinta o actiune de finalziare a procesului de aprovizionare,
prin trecerea in consum a resurselor materiale aduse-sosite de la furnizori. Alimentarea se
desfasoarea, deci, numai in itneriorul unitatii economice print trecerea materiilor prime din depozite
la punctele de prelucrare-consum in concordanta cu programele elaborate in prealabil. Alimentarea
se incadreaza, deci in sistemul logistic al aprovizionarii care cuprinde printre altele, fluxul si
sistemul de transport intern.
Particularitatile si specificitatile economiei de piata, cu deosebire cele ale perioadei de
tranzitie catre economia de piata, creeaza conditii noi de desfasurare pentru toate procesele
economice. In mod deosebit, procesul de aprovizionare este influentat in cele mai intime relatii si
determinari de catre urmatorii factori prezenti in mediul economic si geografic al tari noastre:
 realizarea resurselor prin relatii directe cerere-oferta intre agentii economici, ceea ce
presupune cresterea gradului de incertitudine, de risc in vanzarea-cumpararea produselor in
conditii de concurenta
 accentuarea gradului de instabilitate a preturilor in perioada de tranzitie si cu deosebire la
materiile prime clasice, de vaza, determinata atat de caracterul limitat al acestor resurse, cat
si de anumite evenimente conjuncturale
 activizarea, in tot mai mare masura, a politicilor nationale de protejare a resurselor materiale
si energetice limitate sau regenerabile, a celor strategice
 realizarea unui nou cadru general de actiuni bazat pe autonomia agentilor economici in
asigurarea si gestionarea resurselor, in vaznarea rezultatelor productiei.
 accentuarea cercetarii stiitifice, a mutatiilor de ordin tehnologice pentru crearea de noi
materii prime si produse inlocuitoare, extinderea utilizarii de noi surse si purtatori de
energie, valorificarea superioara a tuturor resurselor materiale si energetice.
Managementul aprovizionarii este un concept unitar complex, caruia ii este proprie o
structura extinsa de activitati componente care au in vedere, ca elemente de ansamblu,
problemele de conducere-coordonare, de derulare efectiva, de control-analiza-evaluare.
Managementul aprovizionarii – componenta a functiunii comerciale si a intreprinderii – asigura
echilibrul intre necesitatile de productie si disponibilul de resurse materiale si echipamente
tehnice ce poate fi asigurat de o unitate economica. Principalul obiectiv al activitatilor de
aprovizionare se concretizeaza in asigurarea completa si complexa a unitatii ecnomice cu
resursele materiale si echipamentele tehnice corespunzatoare calitativ, la locul si la termenele
solicitate, cu un cost minim. Pentru realizarea acestui obiectiv se initiaza si se desfasoara, in
principiu, mai multe activitati specifice cu grad de complexitate si dificultate diferit. Intre
acestea amintim:
 Identificarea si stabilirea volumului si structurii materiale si energetice necesare
desfasurarii, la parametrii proiectati, a activitatilor de ansamblu a unitatii economice, in
primul rand a celei productie
 Fundamentarea tehnico-economica a planului strategic si a programelor de aprovizionare
materiala si energetica a unitatii
 Dimensionarea consumurilor materiale si energetice
 Elaborarea de bilanturi materiale si energetice
 Dimensionarea pe criterii economice a stocurilor si a loturilor de resurse materiale
 Prospectarea pietei interne si externe de resurse materiale si energetice
 Alegerea furnizorilor a caror oferta prezinta cele mai avantajoase conditii economice si
asigura garantie-certitudine in livrariloe viitoare pe termen scurt, mediu sau lung
 Concretizarea relatiilor cu furnizorii alesi
 Urmarirea operativa a derularii contractelor de asigurare materiala, intocmirea fiselor pe
furnizori
 Asigurarea conditiilor normale de primire-receptie a partizilor de materiale sosite de la
furnizori
 Stabilirea anticipata a spatiilor de depozitare, dotarea lor cu mobilier adecvat,
organizarea interna a fluxurilor de circulatie, alegerea sistemelor eficiente de depozitare,
efectuarea operatiilor de dezambalare si de depozitare-aranjare a resurselor materiale in
magazii si depozite.
 Organizarea rationala a sistemului de alimetare ritmica cu resurse materiale
  Controlul sistematic al evolutiei stocurilor efective in raport cu limitele stabilite
 Urmarirea si controlul utilizarii resurselor materiale si energetice pe destinatiile de
consum
Aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderii se efectuează pe baza investițiilor
europene.
Aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderii se efectuează prin elaborarea unor facturi
fiscale, la necesitatea procurării unor piese de schimb, a lemnului, utilajelor, echipamentelor
speciale, etc.
Î.M. poate să-și sursele proprii în scopul aprovizionării, deoarece ea activează în baza
tarifelor stabilite de Consiliul Orășenesc.

Capitolul 4. Analiza aprovizionării tehnico-materiale a întreprinderii

4.1 Determinarea programelor de aprovizionare
În activitatea de elaborare a planului de aprovizionare se evidenţiază două etape:
1) etapa de pregătire a întocmirii programului de aprovizionare;
2) etapa de elaborare propriu-zisă a planului;
În cadrul primei etape se culeg şi se prelucrează toate datele necesare pentru întocmirea
planului, se precizează nomenclatura de materiale şi se definitivează normele de consum de materii
prime şi materiale pentru toate produsele prevăzute în plan. Pentru fiecare categorie de resursă
materială urmează a se determina norma de consum.
Norma de consum reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit material prevăzută pentru
consum în scopul obţinerii unei unităţi de produs sau executării unei unităţi de lucrări, în anumite
condiţii tehnico-organizatorice specifice unităţii economice.
Norma de consum de aprovizionare se formează din 3 elemente:
 consumul net sau util (Cu), care reprezintă cantitatea de materiale ce poate fi regăsită în produsul
finit sau a participat efectiv la realizarea lui;
 pierderile tehnologice (Pt) sunt partea de materială ce se pierde în mod firesc ca urmare a
desfăşurării procesului tehnologic;
 pierderile netehnologice (Pnt) sunt cele provocate de cauze tehnico-organizatorice
Deci, Nc= Cu+Pt+Pnt;
În normarea consumurilor de materiale se determină următorii indicatori:
a) coeficientul de utilizare a materialelor (Ku) caracterizează proporţia în care materialul
consumat se regăseşte în produsul finit.
b) coeficientul de consum de materiale (Kc) indică cu cât se consumă mai mult material faţă
de consumul util al produsului.
 c) coeficientul de croire a materialului (Kcr) arată măsura în care cantitatea din materialul
croit se regăseşte în produs şi se determină luând în consideraţie suprafaţa utilizată efectiv (Sn) şi
suprafaţa materialului de croit (Sm), în cazul materialului cu grosime uniformă sau volumele
respective, în cazul unor grosimi diferite ale materialului:
în care;

Vu - volumul materialului util.

Vm - volumul materialului de croit.
Pentru determinarea mărimii normelor de consum de materiale se pot folosi o serie de
metode, dintre care cele mai utilizate sunt:
1. Metoda analitică - permite elaborarea unor norme fundamentate ştiinţific, bazându-se pe
caicule privind fiecare element component al consumului, cu luarea în consideraţie a condiţiilor în
care au loc aceste consumuri. La baza elaborăriinormelor prin această metodă se află o serie de
metodologii aprobate şi o serie de indicatori normativi.
2. Metoda experimentală se utilizează atunci când lipsesc normativele necesitate de folosirea
metodei analitice de calcul. În acest caz se recurge la cuantificarea consumului util şi a pierderilor
luând în consideraţie experienţa acumulată.
3. Metoda statistică se bazează pe datele statistice existente referitoare la consumuri
asemănătoare efectiv realizate în perioadele precedente.
Programul de aprovizionare cuprinde două părţi:
1) necesarul de resurse materiale.
2) sursele de acoperire a necesarului de resurse materiale Conţinutul şi structura planului de
aprovizionare materială aunităţii economice se prezintă în tabelul 1.

Tabelul 1. Conţinutul şi structura planului de aprovizionare

Sursele pentru acoperirea necesităţilor de consum

Necesităţile de resurse materiale pentru consum
(pe surse de provenienţă) - resurse

1. Necesar pentru realizarea planului şi programelor 1. Surse interne (proprii) ale unităţii economice:
de producţie, desfăşurarea activităţii de ansamblu a
a) Stocul preliminar de resurse materiale pentru
unităţii economice – Np
începutul perioadei de gestiune – Si,

b) Alte resurse – Ri.

2. Necesar pentru formarea stocului de resurse 2. Surse din afara unităţii economice
materiale la sfârşitul perioadei de gestiune – Sf
a) Necesar de aprovizionat cu resurse materiale de
pe piaţa internă şi internaţională de materii prime
 şi produse – Na

TOTAL NECESITĂŢI de resurse materiale şi TOTAL RESURSE materiale şi energetice de

energetice pentru desfăşurarea activităţii de acoperire a necesităţilor de consum ale unităţii
ansamblu a unităţii economice economice

Ntp = Si + Ri + Na ↔ Np + Sf = Si + Ri + Na→ Na = Np +Sf – Si - Ri.

(relaţia fundamentală a aprovizionării)

Pentru ca activitatea generală a firmei să se desfăşoare în bune condiţii este necesară

asigurarea unui echilibru perfect şi stabil între necesităţi şi resurse pe întreaga perioadă de gestiune.
Orice abatere de la această egalitate determină, fie imobilizări de resurse materiale sub
forma stocurilor peste limitele normale prestabilite, fie apariţia la un moment dat a lipsei de
materiale.
4.2 Determinarea activității de aprovizionare operativă
Prin activitatea operativa de livrare se asigura transferul ca atare al produselor finite de la
producator la destinatarii acestora (clienti finali, intermediari comerciali, parteneri in obtinerea unor
produse complexe etc.). aceasta activitate presupune: organizarea minutioasa a operatiunilor de
pregatire a produselor pentru livrare; formarea loturilor complete si complexe, unitare pentru
livrare; intocmirea documentelor de expeditie; derularea propriu-zisa a actiunii etc.
Desfasurarea in bune conditii a acestui proces necesita cunoasterea in detaliu a cerintelor
clientilor, stipulate in comenzi si contracte (referitoare la: tipul de produs, sortiment sau varianta
constructiva a acestuia, termenele de livrare, cantitate, calitate etc.). in acest scop se elaboreaza un
"fisier" al tuturor clientilor reali, in cadrul caruia sunt mentionate toate elementele caracteristice
pentru fiecare. Totodata, se intocmeste si un "fisier al produselor" cu toate caracteristicile care le
sunt specifice. Pe baza "fisierelor" pe clienti si produse se elaboreaza programele de livrare detaliate
si, implicit cele de lansare in fabricatie a produselor solicitate. Programele de livrare-vanzari vor
cuprinde cantitatile comandate, contractate si cu vanzare probabila, indicand si cadentele lunare,
decadale sau saptamanale de distributie. Acestea se elaboreaza pe tipuri, sortimente sau variante
constructive de produse, pe canale de distributie si destinatari. Asemenea programe stau la baza
elaborarii celor de fabricatie, in functie de care, in amonte, se intocmesc programele de
aprovizionare-alimentare a productiei cu resursele materiale necesare.
Programele operative de desfacere pe destinatari stau la baza urmaririi modului de
indeplinire a obligatiilor de livrare-desfacere (vanzari) asumate. Asemenea programe se elaboreaza
pe baza contractelor comerciale anterior incheiate, a comenzilor emise de clienti si acceptate de
producator-furnizor, ca si pe baza estimarilor privind vanzarile suplimentare catre clientii potentiali.
In raport cu acestea, lucratorii compartimentului de desfacere trebuie sa urmareasca sistematic
stadiul executiei produselor, chiar pe faze de fabricatie, intervenindu-se operativ cand se constata
abateri de la ritmul productiei sau de la calitate a executiei. Sub acelasi control se desfasoara toate
operatiile pe care trebuie sa le suporte produsele finite pana la livrare sau vanzare.
O atentie speciala, in derularea activitatii de desfacere, se acorda operatiei de receptie finala
cantitativa si calitativa, care se realizeaza inaintea livrarii produselor catre clienti. Importanta
acestei operatiuni deriva din faptul ca orice scapare privind calitatea produselor, superficialitatea in
receptia calitativa, va determina: respingerea produselor de catre clienti, imobilizari nerationale de
produse finite, cheltuieli suplimentare si neeconomice pentru reconditionarea si depozitarea pe o
perioada de timp mai lunga a acestora, blocarea fondurilor financiare si a spatiilor de depozitare etc.
O alta actiune de o semnificatie economica importanta se refera la organizarea livrarilor de
produse. Produsele finite se pot livra atat din depozitele centrale de desfacere, cat si direct din sectii
si ateliere de fabricatie. Livrarea directa din sectie se practica atunci cand se pot forma loturi
unitare, complete, care nu mai necesita montaj, asamblare sau completare cu sortimente sau piese
din profilul celorlalte sectoare de fabricatie. Acest sistem se poate folosi in conditiile organizarii
fabricatiei pen produs, in cazul utilajelor si instalatiilor cu gabarit mare pentru care deplasarea de la
sectii la depozitul central este dificila, determinand cheltuieli inutile pentru transportul intern etc. In
cele mai frecvente cazuri, produsele complexe trebuie completate cu altele; totodata, este necesar ca
livrarile sa se faca in loturi complete si complexe pentru fiecare client, in raport cu solicitarile
acestuia. In aceasta situatie livrarea este organizata prin depozite centrale de desfacere care asigura
formarea unor asemenea loturi. In general, aceste depozite dispun si de conditii mai bune, din punct
de vedere al dotarii tehnice, al spatiilor de depozitare aferente, al accesibilitatii la caile si mijloacele
de transport etc., pentru executarea operatiilor specifice. Aceasta forma de organizare a livrarilor
este uneori limitata intrucat necesita amplificarea activitatii de transport intern, amenajarea unor
largi retele de circulatie de la sectii la depozitul central etc.
Oricare ar fi forma de organizare a livrarilor acestea se pot realiza prin doua modalitati:
expediere și eliberare.
Expedierea produselor finite se organizeaza de catre producatori care asigura: inchirierea
mijloacelor de transport, incarcarea produselor finite, intocmirea formalitatilor de expeditie-
transport, predarea catre unitatea de transport a produselor, depunerea documentatiei
corespunzatoare la banca. Aceasta forma de livrare se utilizeaza, in special, cand destinatarii
produselor se afla in alta localitate decat cea a furnizorului si este prevazuta in contractul comercial
sau in comenzile acceptate.
Eliberarea produselorfinite se practica, in general, in toate cazurile in care destinatarii
acestora se afla in aceeasi localitate cu furnizorul sau se prezinta din proprie initiativa la sediul
acestuia; preluarea si transportul produselor finite se asigura de catre clienti. Sarcina furnizorului se
limiteaza doar la eliberarea din depozit a produselor finite in momentul solicitarii acestora de catre
clienti.
Activitatea de desfacere nu se limiteaza la urmarirea realizarii contractelor comerciale, la
respectarea graficelor de livrare si la expedierea produselor; aceasta are in vedere si un proces
continuu de indrumare si control al activitatii din cadrul depozitelor de produse finite, de asigurare
permanenta a necesarului de mijloace de transport si de ambalaje, de legatura permanenta intre
compartimentul de desfacere si clienti. Prin relatiile continue cu clientii se asigura rezolvarea
operativa a tuturor necorelarilor care apar in livrari, fata de prevederile din contractele comerciale,
cu privire la cantitate, calitate, termen, conditii de transport, ambalare etc.; totodata, se urmareste in
exploatare comportamentul produselor, modul in care acestea raspund conditiilor concrete de
utilizare prevazute. Deci, obligatiile, raspunderile si interesul furnizorului nu se incheie o data cu
livrarea produselor; ele trec si dincolo de acest moment, uneori pe intregul ciclu de viata al
produselor.
De modul cum este organizata activitatea operativa de desfacere depinde in mare masura
fidelitatea clientilor, extinderea paletei acestora, conlucrarea mai eficienta cu ei, dezvoltarea
activitatii viitoare a intreprinderii producatoare, implicit sporirea eficientei economice a acesteia.

4.3 Determinarea activității de depozitare, stocare și manipulare

Stocurile se definesc ca cantităţi de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi
magaziile unităţilor economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp,
cu un anumit scop.
Pentru gestionarea ştiinţifică a stocurilor apare necesitatea unei grupări a stocurilor. Fiecare
grupare are de jucat un anumit rol în organizarea şi analiza activităţii de producere.
1. În funcţie de gradul lor de prelucrare:
a) Materiile prime – reprezintă bunurile din primul stadiu de prelucrare a procesului de
producţie. Acestea, la rândul său, pot fi şi ele de diferite tipuri în dependenţă de domeniul de
activitate a firmei.
b) Semifabricatele – reprezintă materii prime sau materiale care au parcurs unele stadii ale
procesului de producţie, însă nu şi-au terminat în întregime procesul de prelucrare.
c) Produsele finite – reprezintă bunurile, produse de către unitatea economică, disponibile
pentru vânzare consumatorului sau utilizatorului final.
2. În funcţie de abordarea lor temporală stocurile se clasifică:
a) stocuri iniţiale
b) stocuri finale
Aceste două categorii menţionate indică nivelul pe care-l are stocul la începutul şi sfârşitul
unui interval de timp (zi, săptămână, lună, trimestru, semestru, an).
 Compararea dimensiunii cantitative şi / sau valorice (în preţuri comparabile) a celor două
categorii de stocuri permite să apreciem că în intervalul analizat:
 producerea şi aprovizionarea au fost egale, adică stocul iniţial este egal cu cel final
 a avut loc o mobilizare a stocurilor, o acoperire a procesului de producţie prin apelarea la stocuri,
dacă stocul final este mai mic decât cel iniţial.
 cantitatea aprovizionării a depăşit nivelul producerii, dacă stocul final are o dimensiune superioară
celei a stocului iniţial. Cauzele sunt diferite.
3. Din punct de vedere al motivaţiei constituirii stocurile se grupează în:
a) stocuri sezoniere - se formează datorită caracterului sezonier şi poate fi definit drept
cantitatea de materiale care se acumulează în depozitele unităţilor în scopul alimentării continue a
consumului pe perioada de întrerupere a exploatării şi (sau transportului unor resurse, ca urmare a
condiţiilor naturale şi de climă). Stocul sezonier se calculează după următoarea relaţie:
, în care:
Ssez - reprezintă mărimea stocului sezonier la un anumit material.
Cmz - consumul mediu zilnic din respectivul material.
ti - timpul de întreruperi, în zile calendaristice, în aprovizionarea cu materialul respectiv.
b) stocurile curente reprezintă cantitatea de material necesară pentru asigurarea continuităţii
procesului de producţie între două aprovizionări succesive cu materialul respectiv de la furnizori, în
condiţii normale de funcţionare. Constituie stocul care se formează în mod obişnuit în întreprinderi
pentru alimentarea consumului. Este o mărime dinamică, care pe parcursul formării şi utilizării lui,
înregistrează diferite nivele, diferite mărimi.
Mărimea stocului curent se calculează cu ajutorul următoarei relaţii:
I - intervalul mediu de timp, în zile, între două livrări succesive, care este prevăzut în
contractele de aprovizionare încheiate cu furnizorii.
Consumul de stoc poate fi ritmic sau neritmic, continuu sau periodic, constant, uniform în
timp sau variabil. Formarea lui se poate produce, de asemenea, periodic sau continuu, în cantităţi
fixe sau variabile.
La rândul său, stocul curent, întâlneşte mai multe dimensiuni, cum sunt:
 stoc minim reprezintă cantitatea cea mai mică, exclusiv zero, întâlnită de-a lungul evoluţiei
dimensiunii stocului;
 stocul maxim, are mai multe accepţiuni:
 cantitatea de mărfuri existente după efectuarea aprovizionării
 nivelul cel mai ridicat al stocurilor;
 cantitatea de mărfuri rezultată din însemnarea mărimii stocului minim cu mărimea lotului optim de
aprovizionat;
Fiecare accepţiune cuprinde anumite situaţii şi se confruntă cu diverse limite.
 stocul de alertă (alarmă). Rolul acestui stoc constă în avertizarea firmei asupra declanşării
operaţiunilor specifice procesului de aprovizionare.
 stocul mediu este, în esenţă, un indicator, rezultat din diverse calcule statistico-matematice.
Dimensiunea lui totdeauna se referă la un interval, la o perioadă de timp: Mărimea stocului mediu
se poate face în unităţi cantitative, valorice şi temporale.
c) stocul de siguranţă reprezintă acea cantitate de materiale ce trebuie să existe în unitate
pentru a se folosi în producţie atunci când se epuizează stocul curent, iar materialele comandate nu
sosesc la termenele prevăzute de la furnizori.
Stocul de siguranţă se determină:
t1 - timpul necesar stabilirii legăturii cu furnizorii şi pregătirii de către ei a unui lot de. livrare;
t2 - timpul necesar transportului materialelor de la furnizor la beneficiar;
t3 - timpul pentru descărcarea, recepţionarea şi înmagazinarea materialului.
Formarea stocului de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară de resurse materiale în
stoc şi o imobilizare mai mare de fonduri financiare antrenate în cumpărarea acestora. De aceea un
asemenea stoc se. prevede la materiile prime de bază, a căror lipsă condiţionează direct
continuitatea activităţii de producere a întreprinderii, iar furnizorul se află la o distanţă relativ mare.
d) stocul de recepţie - depinde de durata recepţiei şi are o mărime determinată de cantitatea
materiilor ce urmează a fi recepţionate şi a celor care sunt în procesul de recepţie.
e) stocul de condiţionare (pregătire) este necesar la acele unităţi economice unde materiile
prime să fie supuse unei pregătiri prealabile întăririi procesului de producţie.
Mărimea stocului de condiţionare (pregătire) se determină cu ajutorul următoarei relaţii:
, în care
Spr - reprezintă stocul de pregătire la un anumit material,
tpr - timpul de pregătire (condiţionare) pentru acel material.
Acest stoc (de pregătire) este caracteristic, de exemplu, pentru uscarea lemnului pentru mobilă
sau pentru alte prelucrări industriale, pentru care sunt prevăzute condiţii anumite de umiditate
maximă (şi care trebuie să stea la uscat), lâna pieptănată pentru asigurarea condiţiilor de umiditate şi
descărcare electrică), bumbacul balotat (pentru odihnă şi condiţionare), varul (pentru stins) etc.
De obicei, operaţiile de condiţionare se execută la producători-furnizofi, aceştia fiind obligaţi
să livreze marfa la parametrii calitativi prevăzuţi în standarde. Există însă situaţii când
condiţionarea trebuie făcută de beneficiar sau când, deşi efectuată la furnizor, pe procesul
transportului, parametrii fizico-chimici nu pot fi menţinuţi. După condiţionare materialele se trec în
stoc curent şi inclusiv de siguranţă.
4. În funcţie de participarea la procesul de producţie se evidenţiază:
a) stoc activ, exprimat prin cantitatea de materiale "consumată" în procesul de producţie.
b) stoc pasiv - este reprezentat de cantitatea rămasă după producere.
 Natura este formală. Stocul se reînnoieşte în permanenţă. Materialele pasive devin active în
următorul proces.

Capitolul 5. Analiza eficienței procesului de aprovizionare tehnico-materială

5.1 Analiza riscurilor și metode de diminuare a lor
Este bine cunoscut că desfăşurarea oricărei activităţi, impune folosirea resurselor umane,
financiare, tehnologice, informaţionale şi materiale care servesc drept intrări necesare pentru
asigurarea realizării scopurilor ţi obiectivelor organizaţiei.
Condiţiile economice, politice şi sociale existente,actuale, supun activitatea întreprinderilor
unor riscuri enorme cu efecte negative ce, adesea, contribuie chiar şi la falimentul rapid al acestora.
Procesul de obţinere a acestor resurse necesită eforturi enorme din partea conducerii firme
şi, respectiv, implică suportarea anumitor riscuri, care pot fi diminuate în cazul în care antreprenorul
utilizează un sistem eficient de gestiune cu aceste riscuri. Statistica ne indică faptul că activităţile
economice de producere poartă un grad de risc mai mare, din punct de vedere al resurselor
implicate şi rezultatelor aşteptate.
Unii antreprenori, nedorindu-şi, riscuri prea mari preferă să să activeze în domenii mai puţin
riscante, precum este comerţul, prestarea serviciilor.
Însă, pentru cei care au ales calea cea mai grea (activitatea de producere), foarte acută este problema
aprovizionării cu toate resursele necesare, reducînd la minimum riscurile potenţiale.
Vreau să menţionez faptul că noţiunea de aprovizionare nu se limitează doar la ceea ce este
legat de materie ci şi include în sine obţinere a resurselor financiare, selectarea şi instruirea
cadrelor, obţinerea informaţiei necesare pentru adoptarea deciziilor eficiente etc.
Deci, aprovizionarea este privită drept un sistem de asigurare cantitativă şi calitativă a firmei
cu tot necesarul de resurse pentru asigurarea desfăşurării eficiente a unui proces economic. Însă,
acest sistem este diferit şi poartă un grad diferit de complexitate pentru întreprinderi în dependenţă
de mărime şi domeniul de activitate.
Punând accent pe dezvoltarea activităţilor de producţie, procesul de aprovizionare a firmei
poate fi supus următoarelor riscuri:
1. Riscul de negăsire a furnizorilor de resurse necesare pe piaţa internă. Aceste riscuri creează
dificultăţi nu numai de ordin tehnic, dar şi financiar. Aspectele tehnice se reduc la ieşirea
firmei pe alte pieţe, adesea necunoscute, pentru găsirea resurelor de calitate şi în cantitatea
necesară-pentru resurse materiale, tehnologice şi informaţionale, şi de calificarea
corespunzătoare – pentru resurse umane.De asemenea, persistă şi riscurile legate de
încheierea corectă a contractelor de afaceri, care, de cele mai multe ori pot genera pierderi
pentru micii antreprenori, din motive de necunoaştere a legislaţiei ţării partenere în afaceri
 sau din cauza necunoaşterii modalităţilor de evitare sau reducere a riscurilor prin stipulările
contractuale.
2. Ricul de negăsire a furnizorului de resurse la preţurile stabilite în planul de afaceri. Apariţia
acestui risc este condiţionată atît de factorii interni, cît şi de cei externi ce influienţează
activitatea organizaţiei, ce duce la pierderi financiare. Drept factori interni ce generează
apariţia acestui risc pot evidenţia un management ineficient utilizat şi lucrul slab al
comparti-mentului de marketing. Ca factori externi includem monopolul statului asupra unor
resurse, bariere legislative legate de importul acestora etc.
3. Riscul refuzului potenţialului furnizor de a-şi onora obligaţiile de aprovizionare asumate pe
contract. Cauzele apariţiei acestui risc pot fi:
I. înăspirea concurenţei între producătorii de aceleaşi bunuri, unde un concurent îşi poate
atrage furnizorul prin oferirea unui preţ mai convenabil sau a unor condiţii da provozionare
mai bune;
II. activitatea furnizorului în condiţiile unei inflaţii ridicate, comparativ cu media existentă în
lumea economică, fapt ce-i generează furnozorului pierderi financiare directe, deoarece el
este nevoit să-şi realizeze marfa la sinecostul ei.
Pentru evitarea acestor riscuri, întreprinzătorul trebuie să-şi creeze un sistem de risc-
management propriu. Scopul acestui sistem constă în asigurarea unei activităţi eficiente a firmei în
condiţii de risc ale mediului organizaţional extern.
Drept obiective în realizarea scopului pot evidenţia următoarele:

 Asigurarea eficienţei afacerilor realizate de firmă- presupune obţinerea de economii din

contul cheltuielilor cu evidenţa pierderilor posibile, adică mărirea cheltuielilor necesare
pentru realizarea măsurilor gestiune a riscurilor în scopul protejării contra pierderilor
maxime.
 Stabilirea unui nivel „favorabil”de incertiutdine faţă de realizarea posi-bilă a pierderilor-
presupune reducerea riscului pînă la un nivel admisibil în cazul cînd evitarea acestuia este
imposibilă. Aici este oportun de evi-denţiat un principiu de bază care trebuie să fie respectat
în orice gen de ac-tivitate: riscul admisibil este acela care îi generează antreprenorului
pierderi în limita profitului net obţinut, adică nu limitează posibilităţile lu financiare.
 Legimitatea acţiunilor – presupune activităţi ce es încadrează şi sunt re-glementate de
legislaţia în vogoare. Încălcînd legislaţia şi evitînd astfel unele riscuri, antreprenorii
provoacă apariţia altor riscuri, care în fine, vin contradicţiei cu scopul risc-management.
Realizarea acestor obiective necesită stabilirea unor sarcini operative ce contribuie la
ridicarea eficienţei sistemului de risc-management utilizat de întreprindere.
 Punctul de plecare, într-un astfel de sistem, îl formează evidenţierea potenţialelor riscuri
economice deoarece anume la această etapă antreprenorul determină complexitatea riscului, nivelul
pericolului, posibile acţiuni şi eficienţa lor. Toate acestea asigură o bază informaţională pentru
procesul decizonal, în scopul determinării principiilor şi a procedurilor de evaluare şi gestiune a
riscurilor.

5.2 Optimizarea funcției de aprovizionare

Dacă reţinem că funcţia de aprovozionare acoperă ansamblul de activităţi şi de achiziţii
(naţionale şi de import), necesare pentru exploatarea întreprinderii; de gestiune a stocurilor şi a
operaţiilor de logistică, devine uşor de calculat şi de apreciat impactul contribuţiei sale ( a funcţiei
de aprovizionare) asupra performanţelor întreprinderii, cînd e vorba de :
a) analiza obiectivă a necesităţilor de comercializare, deci de producţie şi aprovizionare;
b) prospectarea pieţelor furnizorilor potenţiali; urmărirea calităţii totale;
c) stăpînirea tehnicilor de logistică şi de gestiune a stocurilor.
Reuşita unei operaţii de cumpărare se bazează pe calitatea pregătirii ei. Întreprinderile care
astăzi cîştigă ştiu să joace cartea marketingului achiziţiilor, adică ştiu să facă faţă concurenţei dure,
dar salutabile, existente pe piaţa furnizorilor potenţiali.
Contribuţia funcţiei de aprovizionare la obiectivele performante ale întreprinderii se va
reduce la etapele:
a) analiza obiectivă a nevoilor de comercializare
b) prospectarea pieţelor de furnizori potenţiali, ceea ce conduce la conceperea şi exploatarea
mai bună a unui sistem adecvat de informaţie comercială la import
c) urmărirea calităţii conform obiectivelor comerciale ale întreprinderii şi în raport cu propriile
mijloace financiare şi tehnologice
d) stăpînirea tehnicilor de gestiune a stocurilor, a materiei prime, precum şi a produselor finite,
pentru ca dificultăţile fizice şi financiare să fie diminuate în cele mai bune condiţii de
securuitate şi de rentabilitate.
În ceea ce priveşte stăpînirea gestiunii stocurilor şi a operaţiilor corespondente de logistică, o
politică de aprovizionare optimizată trebuie să se bazeze pe cercetare, în funcţie de necesităţi şi de
intensitatea consumului din punct de vedere al echilibrului optim dintre frecvenţa achiziţiilor ( de
încetinit sau de intensificat) şi imobilizările fizice şi financiare ale stocurilor, a căror menţinere la
nivel de securitate trebuie să le protejeze contra riscului de ruptură.
Alegerea deciziei se bazează pe cunoaşterea prealabilă a costului de ruptură şi a costului de
securitate. Problema constă deci în justificarea constituirii şi menţinerii unui stoc – instrument de
gestiune reglator – în ciclul de producţie sau de comercializare. Va trebui inclus şi factorul timp la
luarea deciziei şi folosit pentru stăpînirea termenelor de aprovizionare, de producere şi de
comercializare.
 În cazul achiziţiilor de materiale importate, îndepărtarea geografică a surselor de
aprovizionare constituie un handicap suplimentar, uneori principal, la organizarea unei gestiuni
economice şi raţionale a aprovizionării. Termenele, riscurile şi întîmplările de transport lungesc
duarta totală a ciclului de aprovizionare. Negocierile întreprinse de achizitori-importatori rămîn,
evident, supuse riscurilor aleatorii în cazurile în care acestea includ factori necontrolabili.