Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Integrare Europeana
Integrare Europeana
Există mai multe nivele de integrare, diferite posibilităţi de clasificare şi chiar diferite
definiţii ale integrării. În sensul cel mai general, integrarea se referă la unificarea unui număr
de unităţi independente într-o unitate mai largă.
Şi din punct de vedere etimologic, prin integrare înţelegem acţiunea de formare a unui
întreg, prin unirea părţilor componente. Integrarea, în aşa fel, este un proces, care ne prezintă
nivelul de unitate într-un sistem.
În limba română verbul „a integra” înseamnă a se introduce într-un tot întreg, devenind
parte componentă, a se îngloba, a se armoniza într-un tot. El provine din latinescul integro-
are, care înseamnă: a readuce la starea iniţială, a restabili, a relua, a înnoi, a întregi, a
completa, a îndrepta, a repara, a împrospăta. Substantivul integrare provine din verbul a
integra şi desemnează acţiunea de a integra şi rezultatul ei.
În limba franceză „integrer” şi în engleză „to integrate”, provin tot din latinescul
integro-are, şi au cam acelaşi sens ca în limba română.
Conform accepţiunii oferite de Concise Oxford Engish Dictionary, „integrarea este
combinarea părţilor într-un întreg iar uniunea este un întreg, rezultat din combinarea unor
părţi ori a unor membri. Altfel zis: integrarea este procesul formării uniunii”.
În sens sociologic, termenul este folosit deseori pentru a desemna, fie stabilirea unei
interdependenţe strânse între părţile unei fiinţe vii, sau între membrii unei societăţi, fie
uniunea formată din entităţi multiple, sau, în planul socialului, din mai multe grupări de
indivizi.
Din analiza părerilor privind sensul etimologic al termenul, ca şi sensul convenţional
căpătat din multiplele teoretizări, reiese necesitatea distincţiei între integrarea din interiorul
unui stat şi integrarea internaţională. Astfel, dacă în cazul integrării naţionale ne aflăm de
fapt în faţa formării unei naţiuni şi a unui stat naţional, în cazul integrării internaţionale, care
are deja la bază noţiuni bine şi îndelung formate şi consolidate, atunci procesul integrării va
implica cu totul alte aspecte.
În opinia lui Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel în ştiinţele economice, integrarea
poate fi definită ca fiind cea mai potrivită structură a economiei internaţionale prin
îndepărtarea obstacolelor artificiale, în scopul unor operări optime a acesteia; şi prin
introducerea elementelor de coordonare şi unificare.
Karl Deutsch, în lucrarea sa „Political Community at the International Level” defineşte
integrarea ca obţinere, în cadrul unui anumit teritoriu, a unui „sens de comunitate” şi a
unor instituţii suficient de puternice, precum şi a unor practici răsfrânte, care să asigure
1
pentru un timp îndelungat speranţa sigură a unor „schimbări paşnice” între statele
respective.
Ernst B. Haas, unul dintre cei mai autorizaţi autori occidentali în materie, defineşte
integrarea ca fiind: „un proces în cursul căruia actorii politici din diferite structuri
naţionale, sunt convinşi să-şi transfere loialitatea, speranţele(aşteptările) şi activităţile
politice spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă sau pretind jurisdicţie asupra statelor
naţionale preexistente”.
Autorul american Willian A. Welsh concepe integrarea ca implicând trei direcţii de
dezvoltare:
- o anumită delegare de autoritate de la unităţile naţionale către unităţile
internaţionale de decizie;
- creşterea nivelului de interacţiune între unităţile naţionale, nu numai în termeni
absoluţi, dar şi relativ la nivelurile de interacţiune între unităţile constitutive şi unităţile
naţionale, acre nu fac parte din mecanismul integrării;
- înlăturarea unor atitudini negative din partea liderilor politici în activitatea
organismelor internaţionale implicate, faţă de instituţiile internaţionale de decizie şi faţă de
integrare în general.
Conform definiţiei lui Leon Lindberg, integrarea este procesul prin care naţiuni până
atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent politica externă şi cea internă,
încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor organe
centrale; procesul prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi
orienteze speranţele şi activităţile politice spre un nou centru.
După un raport al Consiliului Europei, termenul de integrare nu desemnează numai un
ideal static, ci şi un proces dinamic, sumă a tuturor eforturilor vizând realizarea unei uniuni,
ca aceea a Europei de exemplu, fiind în acelaşi timp şi obiectivul ultim, - crearea unităţii
locale – şi procesul tensionat al unui mare număr de activităţi diverse, depuse pentru
atingerea acestui scop final.
Aşadar, în dependenţă de autor şi de concepţie, folosit deopotrivă şi în lucrări de
specialitate şi în articole de ziar, în soluţii ale unor organisme internaţionale, ca şi în
cuvântări politice, termenul „integrare” îşi dezvăluie proprietate de a dobândi, în fiecare caz
aparte, un înţeles diferit, sau cel puţin o semnificaţie cu nuanţă particulară.
O sinteză asupra acestor înţelesuri diferite permite precizarea unui punct de vedere unitar,
după care integrarea ar putea fi definită, ca un proces instituţionalizat sau nu, care implică
un transfer treptat de competenţe decizionale naţionale spre un centru politic supranaţional,
cu intenţia, de a se forma, în final, o nouă entitate politică.
2
Aşa cum societatea este compusă din diferite sectoare, putem distinge diferite forme de
integrare: Economică, politică, de securitate, etc.
- Integrarea politică poate fi privită ca crearea unei ordini într-un sistem politic. Diferiţi
cercetători consideră integrarea politică ca fiind strâns legată de diferite niveluri normative,
cognitive şi regulatorii ale instituţionalizării. În aşa mod, într-un sens, integrarea politică ţine
de crearea sau consolidarea instituţiilor politice şi a structurilor regulatorii.
În al doilea sens, ea ţine de crearea normelor comune.
În cel de-al treilea sens ea ţine de formarea comunităţilor politice şi identităţilor politice
comune.
Altă distincţie poate fi făcută după nivelul integrării – în ce punct este situat proiectul
integraţional, pe continuul dintre integrarea superficială (formală) şi una adâncă
(aprofundată). De exemplu, integrarea politică regională în forma sa cea mai slabă reprezintă
cooperarea dintre state şi formarea regimurilor interstatale, pe când formele mai aprofundate
ale integrării ţin de constituirea noilor entităţi politice, care au un grad de independenţă mai
mare în raport cu statele individuale.
3
3. Scurt istoric al fenomenului integrării regionale
4
include Argentina, Brazilia, Paraguai şi Uruguai. În America de Nord, în 1989, a fost semnat
un Acord de Liber Schimb dintre Canada şi SUA. Acest Acord s-a transformat în Acordul de
Liber Schimb în America de Nord (NAFTA), în momentul când Mexic a aderat şi el în 1994.
În Asia, cea mai influentă grupare regională este Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud
(ASEAN), creată în 1967. În 1992 membrii săi au ajuns la înţelegerea de a stabili în mod
treptat o Zonă de Liber Schimb a ASEAN. O grupare regională care dezvoltă şi răspîndeşte
foarte rapid este forumul de Cooperare Economică în Asia şi Pacific (APEC). El a fost lansat
în 1989 de Australia, Noua Zelandă, Japonia, Coreea de Sud, Canada, Statele Unite şi
statele-membre ale ASEAN. Astăzi ea cuprinde optsprezece membri. Recent Malaezia a
propus ideea creării unui bloc asiatic cu centrul în Japonia – Gruparea Asiatică Economică.
5
evenimentului dacă orice tip de informaţie despre un caz unic, complex poate fi utilizat în
definirea (construcţia) expiaţiei.
Printre cele mai cunoscute teorii integraţioniste putem distinge mai multe „şcoli”. Cele
mai importante din ele sunt următoarele:
1. Funcţionalismul
2. Federalismul
3. Neofuncţionalismul
4. Transacţionalizmul (the communication approach)
5. Interguvernamentalismul (traditionalism or pluralism)
6. Instituţionalismul
1. Funcţionalismul
Funcţionalismul s-a dezvoltat pe parcursul celui de-al doilea război mondial şi a fost
stimulat de evenimentele ce au avut loc în anii 30 şi în timpul războiului. Scopul de bază a
funcţionalismului timpuriu a fost de a găsi o cale de organizare a sistemului internaţional,
care ar garanta pacea şi bunăstarea într-o perioadă de schimbări dinamice.
David Mitrany, proponentul de bază a funcţionalismului, a scris în 1943, în unul din
eseurile sale: „o problemă a timpurilor noastre este cum să ţinem naţiunile în afara
conflictelor şi în acelaşi timp să le facem să colaboreze”. El a propus o soluţie pe care a
numit-o abordarea pragmatică funcţională. Această abordare rupe legătura tradiţională dintre
autoritate şi teritoriu prin atribuirea autorităţii a unor funcţii, activităţi, care urmează a fi
exercitate în cadrul unor zone sau regiuni comune. Funcţiile sunt acelea care trebuie urmate
de formă (integrării). Ca urmare ar fi apariţia unei multitudini de organizaţii internaţionale în
domenii diferite, funcţional specifice. Agenţiile specializate ale ONU ar putea servi drept
exemple de aşa fel de organizaţii funcţional diferenţiate, totuşi cu o autoritate limitată. Ideea
constă în faptul că mai multe organizaţii internaţionale, care activează în mod eficient,
fiecare în contextul său funcţional, ar putea fi mai eficace, ar atrage suport, ar fi în stare să
reacţioneze la schimbări într-o manieră mai flexibilă, şi ar contribui la menţinerea păcii.
Mitrany spunea: „menţinerea păcii are mai multe şanse prin colaborare şi conlucrare la
nivel economic şi politica, decât prin coexistenţă şi semnarea pactelor în cancelarii”.
Cooperarea regională, nu are un început politic, ci se lansează prin elaborarea unor noi
strategii sociale şi economice ca de exemplu: administrarea comună a resurselor limitate, a
şomajului, a fluctuaţiei preţurilor la mărfuri, a standardelor de muncă şi a securităţii publice.
„Orice schemă politică ar începe cu o dispută, pentru că orice angajament viabil cere
încredere şi răbdare”.
Prin dezvoltare funcţională treptată şi prin asigurarea cu servicii a populaţiei, sistemul
poate cu timpul crea o bază solidă pentru o asociere politică.
6
Viziunea funcţionalismului se rezumă la următoarele: diviziunea politică este o sursă
de conflict dintre state. Această diviziune poate fi depăşită treptat prin descoperirea
domeniilor de interes şi activitate comună şi prin lansarea unei reţele de instituţii funcţionale
internaţionale, în care şi prin care interesele tuturor naţiunilor sunt integrate treptat şi
administrate de elitele specializate. Prosperitatea, prin integrarea economică globală este
garantul unui sistem internaţional stabil şi paşnic. Unificarea economică, pînă la urmă duce
la unificarea politică.
2. Federalismul
3. Neofuncţionalismul
7
Neofuncţionalismul, este cea mai sofisticată şi complexă teorie integraţionistă. Ea
conţine idei importante şi complexe despre procesele integrării graduale, mecanismele şi
dimensiunile de spill-over în dezvoltarea sistemelor şi are mai multe abordări teoretice decât
orice altă teorie integraţionistă.
Neofuncţionalismul este, ca şi federalismul, funcţionalismul şi într-o oarecare măsură
interguvernamentalismul, în acelaşi timp şi teorie şi strategie politică. De fapt, strategia
neofuncţionalistă a fost aproape dominantă în formarea Comunităţii Economice Europene şi
a EUROATOMULUI.
Neofuncţionalismul, şi în teorie şi în practică prezintă o combinaţie a federalismului şi
a funcţionalismului. Dezvoltarea abordării sectorial-funcţionaliste în integrarea regională
care este folosită de neofuncţionalism, este într-o măsură rezultatul falimentului strategiei
federaliste, de a efectua o Integrare Europeană supranaţională, la începutul anilor 50 şi un
„compromis” care a menţinut drept scop final crearea federaţiei, dar a ales o strategie
funcţionalistă.
Această strategie este materializată printr-o politică graduală şi efectuată pas cu pas
pentru a transfera autoritatea din anumite sectoare funcţional specifice spre un nou centru.
Apoi transferul de autoritate în unele sectoare duce la transfer de autoritate în alte sectoare
prin intermediul diferitor mecanisme spill-over.
Exemple:
1. Libera circulaţie a capitalului a sporit presiunea exercitată asupra integrării
sectorului monetar;
2. Libera circulaţie a persoanelor a sporit presiunea asupra domeniilor precum politica
azilului sau a combaterii criminalităţii.
8
promovând integrarea. Aceste grupuri pot să nu fie neapărat „integraţioniste”. Însuşi
existenţa Comunităţii modifică situaţia lor şi le face să se ajusteze la noile realităţi.
Rolul guvernelor este de „a răspunde creativ”. Ca deţinătoare a puterii politice în
ultima instanţă guvernele pot amâna, accepta, ignora sau sabota deciziile autorităţilor
federale. Totuşi, luând în consideraţie eterogenitatea intereselor, în anumite domenii,
evaziunea unilaterală sau nesupunerea se poate dovedi neprofitabilă dacă creează un
precedent pentru alte guverne.
4.Tranzacţionalismul
Şcoala analizei tranzacţiilor este diferită de alte teorii integraţioniste, prin faptul că ea
nu se focusează preponderent pe integrarea politică instituţională, ci pune accentul de bază
pe integrarea la nivele de economie, socio-cultură şi identitate politică.
Tranzacţionalismul este o teorie bazată pe abordarea behavioristă şi foloseşte metoda
colectării masive de date, în baza cărora îşi formulează concepţiile.
Prin analiza tranzacţiilor în diferite domenii economice şi culturale – comerţ, călătorii,
comunicaţii, etc. – tranzacţionaliştii încearcă să contureze modele de integrare şi prin asta să
investigheze în ce condiţii apare „sensul, percepţia unei comunităţi politice” şi aşa-numitele
„comunităţi de securitate”.
Interesul de bază a tranzacţionaliştilor nu este să studieze structurile şi instituţiile
integrării politice. Karl Deutsch menţionează că formarea comunităţii politice este
primordială. Interesul său în integrarea instituţională are un rol secundar.
Aşadar accentul de bază a şcolii tranzacţionaliste este pus pe procesele interne în
interacţiunea economică şi socio-culturală dintre membrii Comunităţii Europene. Iar crearea
comunităţii politice pentru tot sistemul depinde şi este determinată de această interacţiune.
Integrarea instituţională a Comunităţii Europene este văzută de şcoala tranzacţionistă ca
secundară faţă de identitate sau aspectul normativ al integrării politice.
5. Interguvernamentalismul
9
6. Instituţionalismul
Instituţionalismul, prin variatele sale versiuni, dar mai mult prin instituţionalim
neoliberal, a devenit forma contemporană a funcţionalizmului şi neofuncţionalismului.
Instituţionaliştii neoliberali îşi bazează abordarea lor pe o serie de argumente.
Primul – creşterea interdependenţei generează necesitatea cooperării internaţionale
(regionale) şi respectiv necesitatea instituţiilor internaţionale şi a regimurilor.
Cel de-al doilea – rolul instituţiilor este important pentru beneficiul pe care-l aduc şi
pentru faptul că influenţează direct sau indirect asupra politicii statelor şi asupra faptului
cum acestea îşi definesc interesele. Instituţiile influenţează prin asigurarea cu informaţie,
promovarea transparenţei şi monitoring-ului, reducerea costurilor tranzacţionale, evaluarea
aşteptărilor convergente şi folosirea eficientă a strategiilor.
Trei – instituţionalismul neoliberal este preocupat de găsirea căilor de a face statul
raţional egoist să coopereze la nivel regional. Plus la aceasta, statul va activa ca negociator
la nivel interguvernamental, limitat de considerente politice naţionale. Actorii procesului de
regionalizare sunt motivaţi pentru procurarea bunului public, evitarea influenţelor negative
în urma creşterii nivelului interdependenţei. De aceea regionalismul poate fi accelerat prin
crearea instituţiilor şi regimurilor care sprijină coordonarea politică.
10
Tema 3. Abordări teoretice ale integrării. Teorii economice ale integrării
Autorul român Victor Bădulescu propune următoarele forme ale uniunii vamale:
- „Uniunea vamală perfectă” – o unitate teritorială între ale cărei părţi (ţări) vama este
suprimată, iar schimburile cu terţe ţări se fac pe baza unui tarif şi a unei legislaţii
vamale comune;
- „Uniunea vamală imperfectă” – ţările componente îşi păstrează independenţa lor
tarifară sau vamală, dar îşi acordă totuşi pentru schimburile importante avantaje
diverse. Există însă bariere vamale exterioare la graniţele faţă de terţi;
- „Uniunea vamală cu tarife preferenţiale” – instituirea unui regim reciproc de
preferinţe pentru anumite produse în cadrul uniunii vamale.
11
- lărgirea pieţelor;
- intensificarea concurenţei;
Următorul pas, care trebuie efectuat, după realizarea uniunii vamale, este etapa uniunii
economice şi monetare. În cadrul acestei etape cele mai multe din principiile integrării
economice sunt: politica comună în domeniul industrial, agricol, transporturi, financiar,
monetar, etc.; libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; crearea unor fonduri
speciale pentru finanţarea diferitor programe; concurenţa loială; armonizarea legislaţiilor
naţionale.
Uniunea economică şi monetară este un pas intermediar în realizarea integrării
economice. B. Balassa distinge următoarele cinci etape ale integrării economice
internaţionale:
- „Zona economică de liber schimb” – ţările care o constituie decid să abolească
progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele: În acelaşi timp, faţă de
ţările din afara zonei de liber schimb fiecare ţară adoptă o politică comercială
proprie. Asemenea organizaţii sunt cele mai des întălnite în economia contemporană
pe toate continentele: Asociaţia Europeană a liberului Schimb (AELS); Acordul
Central European de Comerţ Liber (CEFTA); Acordul Nord-American de Comerţ
Liber (NAFTA); în Asia – ASEAN; Asociaţia Latino-Americană de Integrare
(ALADI);
12
- „Uniunea Vamală” – ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele
vamale şi restricţiile cantitative dintre ele şi să substituie, de asemenea progresiv,
politicile lor individuale faţă de terţi, printr-un tarif exterior comun.
Dintre grupările regionale, care pot fi considerate în prezent uniuni vamale, fac
parte: Pactul Andin, Piaţa Comună a Americii Centrale, Piaţa comună a ţărilor din
zona Caraibelor, Sistemul Economic Latino-American;
- „Piaţa comună” – este o uniune vamală în care ţările membre decid să asigure libera
circulaţie a factorilor de producţie.
Cel mai elocvent exemplu este Comunitatea Economică Europeană, creată pe baza
Tratatelor de la Roma, în 1957, sau MERCOSUR în America Latină;
- „Uniunea economică” – adaogă caracteristicilor pieţii comune încă una –
armonizarea politicilor economice în domeniul economic. Evoluarea acestei „uniuni
economice” cu timpul trebuie să includă şi dimensiunea monetară. Uniunea
Europeană este în prezent singura organizaţie integraţionistă de acest tip;
- „Integrarea economică totală” implică unificarea politicilor monetare, fiscale,
sociale. Aceasta nu se poate efectua însă fără instituirea unei autorităţi
supranaţionale veritabile. Spre astfel tip de integrare tinde Uniunea Europeană,
procesul de integrare economică a cărei a determinat crearea unor instituţii
purtătoare ale supranaţionalităţii: Comisia Europeană, Parlamentul European, Banca
Centrală Europeană, etc.
13
Tema 4. Integrarea europeană în perioada postbelică
şi Crearea Comunităţilor Europene
14
unei părţi din suveranitate, din partea statelor membre. Funcţia sa de bază
declarată a fost restabilirea sistemelor democratice şi drepturile omului în statele
membre.
15
Modelată după Parlamentul Consiliului Europei, care, cu votul a două treimi, putea obliga
Înalta Autoritate să-şi dea demisia, Un Consiliu de Miniştri, reprezentînd Statele membre şi
o Curte de Justiţie.
16
3. Tratatele de la Roma (1957)
17
4. „Problema britanică” şi extinderea CEE în 1973
Lipsa Marii Britanii a constituit o problemă politică serioasă pentru perioada timpurie
a Comunităţii Economice Europene. De la bun început guvernul britanic a refuzat să
participe din diferite motive.
Primul din ele este importanţa acordată de Marea Britanie relaţiilor sale comerciale,
politice şi chiar simbolice cu coloniile şi majoritatea fostelor sale colonii, relaţiile pe care
avea să le piardă odată cu integrarea în CEE.
Al doilea este refuzul de a se alătura uniunii vamale. Guvernul britanic a acceptat
stabilirea unei zone libere comune, în care toate taxele vamale interne ar fi abolite, dar s-au
pronunţat pentru păstrarea dreptului statelor membre de a stabili tarifele sale pentru statele
terţe.
Şi al treilea motiv serios este atitudinea categorica negativă a Marii Britanii faţă de
cedarea suveranităţii statelor naţionale în favoarea instituţiilor europene supranaţionale. Cu
alte cuvinte, britanicii au fost, şi mulţi din ei încă rămân, departe de obiectivul unei uniuni
politice europene.
După ce eforturile de a integra Marea Britanie în Comunitatea Economică Europeană
a suferit eşec, guvernul britanic a lansat ideea creării unei Asociaţii Europene de Liber
Schimb (EFTA) în care au intrat Suedia, Elveţia, Norvegia, Danemarca, Austria şi
Portugalia. Însă, în scurt timp această organizaţie a suferit eşec şi ca proiect politic şi ca unul
economic. Curând Britania, şi-a dat seama de greşeala sa. În timp ce Comunitatea
Economică Europeană în anii 60, înregistra o creştere economică spectaculoasă în
comparaţie cu Statele Unite, Marea Britanie avea rezultate mult mai joase decât pe
continent.
De aceea, în luna August 1961, Premierul britanic a solicitat începerea negocierilor de
aderare la Comunitatea Economică Europeană. După începutul negocierilor, Preşedintele
francez, Charles de Gaulle, în 1963, a pus veto pe accesul Britaniei în CEE. El era
determinat să construiască o Europă, care ar fi o a treia supraputere situată între SUA şi
URSS, şi era suspicios în privinţa relaţiilor prea apropiate dintre Marea Britanie şi SUA. În
1967, când Prim-ministrul laburist Harold Wilson a solicitat din nou aderarea la Comunitatea
Economică Europeană, Preşedintele francez s-a pronunţat din nou negativ.
Numai plecarea lui De Gaulle de la guvernare în 1969 a deschis calea aderării
britanice. În 1972 negocierile s-au încheiat, iar în 1973 Marea Britanie devine membru al
CEE. Ea a fost acompaniată de Irlanda şi Danemarca.
Populaţia Norvegiei, necătând la cererea de aderare depusă de Guvern, s-a pronunţat
împotriva aderării.
18
5. Progres în integrarea europeană şi extinderea spre „Europa celor 12” (1973-1986)
Criza economică din 1973 a pus capăt unei perioade de creştere economică
impresionantă, de care au beneficiat statele europene un timp îndelungat. Şomajul, inflaţia şi
criza sectoarelor industriale tradiţionale au devenit caracteristice pentru economia
Comunităţii Economice Europene, în a doua jumătate a anilor 70 – începutul anilor 80.
Necătând la faptul că procesul integrării în acea perioadă, era caracterizat de jurnalişti prin
prisma termenilor de euroscepticizm şi euroscleroză, au avut loc totuşi, importante schimbări
pozitive.
Aşadar, începând cu 1973, a fost constituit Consiliul European, în care urma să se
organizeze întâlniri regulate a şefilor de state sau de guverne. În această instituţie urmează să
se stabilească deciziile majore de lungă durată.
În 1979 a intrat în vigoare Sistemul Monetar European. În acelaşi timp, a luat naştere
Unitatea Valutară Europeană (ECU), predecesoare monedei unice actuale – Euro.
Tot în 1979 a avut loc primele alegeri directe universale în Parlamentul European.
Sfârşitul dictaturilor militare din Grecia (1974), Portugalia (1974) şi Spania (1975) au
făcut posibil accesul acestor state în Uniunea Economică Europeană. Grecia a devenit
membră în 1981, iar Spania şi Portugalia în 1986.
În 1984, un grup de parlamentari europeni, conduşi de italianul Alitiero Spinneli, au
propus în Parlament, proiectul Tratatului Uniunii Europene. Ei intenţionau să obţină
aprobarea noului Tratat care l-ar substitui pe cel vechi semnat la Roma şi care era mult mai
avansat şi cu un grad de integrare mai mare. Cu toate că proiectul nu a fost acceptat de
guverne, meritul său constă în faptul că a iniţiat dezbateri care au dus la schimbării cardinale
în anii 90.
În 1985 ţările Beneluxului, Franţei şi Germaniei au semnat Acordul Schengen.
Majoritatea membrilor CEE vor adera în anii următori la acest acord. Acesta a fost începutul
unei iniţiative de garantare a liberei circulaţii a persoanelor şi înlăturarea treptată a
frontierelor dintre statele Comunităţii.
În a doua parte a anilor 80, procesul integraţionist a căpătat un impuls politic
important, în mare parte datorită lui Jacques Delors. Socialist francez, el a fost ales
Preşedinte al Comisiei Europene în 1985. Unul din primii paşi a fost înaintarea Actului Unic
European în 1986.
19
Tema 4(II). Evoluţia procesului de integrare europeană
Odată cu aderarea noilor membri, dar mai ales a unor state extrem de critice la adresa
Comunităţii Europene, precum Danemarca şi mai ales Marea Britanie, s-a făcut resimţită o
incapacitate decizională crescută. La începutul anilor 80, s-a impus aşa-numitul proces de
reformare. Motivul a fost, nu în ultimul rînd, recunoaşterea faptului că Europa se află din
punct de vedere economic şi tehnologic în urma SUA şi Japoniei.
Actul Unic European semnat în 1986 şî intrat în vigoare la 1 uilie 1987, a fost prima
revizuire a tratatelor de fondare a Comunităţii Europene (Tratatul de la Paris din 1951 şi
Tratatele de la Roma din 1957).
Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene,a rezumat obiectivele Actului Unic
European în felul următor: “Actul Unic European, înseamnă, în cîteva cuvinte, angajamentul
de a implimenta, în mod simultan, pe tot teritoriul Comunităţii a unei pieţe unice fără
frontiere, o coeziune economică şi socială mai adîncă, a unei politici de cercetare şi
tehnologie, întărirea Sitemului Monetar European, lansarea unei ere europene sociale şi a
unei acţiuni aprofundate în domeniul ocrotirii mediului”.
Principalele schimbări introduse de Actul Unic European sunt următoarele:
- În domeniul instituţional a fost ratificată crearea Consiliul European – formarea căruia
presupunea întîlniri periodice a şefilor de state sau guverne, ca organ în cadrul căruia au loc
negocieri politice majore dintre statele membre şi unde sunt luate marile decizii strategice.
Au fost modificate şi completate modalităţile de luare a deciziei deja existente. Aici este
vorba, printre altele, de introducerea unei noi proceduri de decizie, care prevedea majoritatea
calificată, în cadrul Consiliului de Miniştri, precum şi modalităţi de influenţare mult mai
puternice pentru Parlamentul European, care pînă la acel moment nu avusese decît o funcţie
consultativă.
- Marele compromis atins a fost adoptarea măsurilor pentru stabilirea treptată a unei pieţi
comune pînă la data de 31 decembrie 1992. Aceasta presupunea crearea unui spaţiu fără
obstacole pentru libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalului.
Acest obiectiv ambiţios, care conţinea 282 de masări detaliate, a fost atins înainte de termen.
Piaţa comună a devenit o realitate.
20
- Au fost adoptate o serie de diferite proceduri pentru cordonarea politicii monetare ale
statelor-membre, pregăting calea pentru realizarea în perspectivă a uniunii economice şi
monetare.
- Actul Unic European a inclus de asemenea diverse iniţiative de promovare a integrării
în aşa domenii ca drepturile sociale (ocrotirea sănătăţii şi asigurarea lucrătorilor), cercetare şi
tehnologie, şi mediul înconjurător.
Acquis-ul Comunitar – este fundamentul comun alcătuit din drepturi şi obligaţii ce revin tuturor
statelor membre din cadrul Uniunii Europene. Acest Acquis se află într-o permanentă schimbare,
cuprinzând următoarele:
- conţinutul, principiile şi obiectivele politice stipulate în Tratate;
- prevederile legale prevăzute în tratate şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie ;
- declaraţiile şi rezoluţiile luate în cadrul Uniunii ;
- actele privitoare la Politica Externă şi de Securitate Comună ;
- actele emise în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne;
- acordurile internaţionale încheiate de Comunitate precum şi acordurile încheiate între
statele-membre în domenii conexe activităţii Uniunii.
Acquis-ul Comunitar nu cuprinde, aşadar, doar dreptul comunitar în sens restrâns, ci şi toate actele
emise în cadrul Uniunii Europene, precum şi obiectivele comune stabilite prin Tratate.
Ţările candidate trebuie să accepte acest acquis comunitar înainte de a adera la Uniune. Acquis-ul
Comunitar se întinde pe aproximativ 80000 de pagini.
21
Printre factorii externi menţionăm următoarele momente:
- nesiguranţa crescută la nivelul relaţiilor internaţionale şi europene, cauzată de
evenimentele importante petrecute în fostele ţări socialiste – colapsul lagărului socialist
în Europa Centrală şi de Est şi implozia Uniunii Sovietice;
- reunificarea Germaniei şi creşterea rolului ei pe arena europeană şi în cadrul
Comunităţii;
- perspectiva aderării la Comunitatea Europeană a unora din fostele state socialiste,
aderare imposibilă fără o revizuire temeinică mai ales a procedurilor de decizie interne a
Comunităţii, fără a influenţa capacitatea de acţiune a Comunităţii Europene;
- globalizarea economică, care a făcut ca măsurile economice şi socio-politice luate în
cadrul statelor naţionale să devină din ce în ce mai neeficiente.
22
- “Primul Pilon” – Pilonul Comunităţii Europene, adică cooperarea bazată pe Tratatul
de la Paris (CECO) şi pe Tratatele de la Roma, precum şi pe Actul Unic European,
completate şi modificate acum prin Tratatul de la Maastricht.
- “Pilonul doi” – Politica Externă şi de Securitate Comună, care reprezintă
dezvoltarea, iniţiată încă la începutul anilor 70, a conceptului cooperării interstatale
în domeniul politicii externe.
- “Al Treilea Pilon” – cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.
23
În ceea ce priveşte Pilonul doi – Politica Externă şi de Securitate Comună permite de a
întreprinde acţiuni comune în politica externă a Comunităţii. Consiliul European, unde
deciziile trebuie luate unanim, este acel organ care decide principiile şi vectorii de bază ai
PESC.
Tratatul Uniunii Europene a ridicat Uniunea Europei Occidentale la rangul de parte
integră a procesului de dezvoltare a Uniunii Europene şi i-a atribuit rolul de elaborare şi
implementare a deciziilor şi acţiunilor cu caracter de apărare.
Conflictul din Iugoslavia, a arătat însă că construcţia unei eficiente Politici Externe şi
de Securitate Comună a Uniunii Europene, este deocamdată un obiectiv de lungă durată.
SUA şi NATO au fost actorii de bază ce au contribuit la finisarea acestui conflict, şi care încă
mai joacă rolul de bază în politica de securitate în Europa, iar statele europene încă se
confruntă cu o slabă voinţă politică şi capacitate de a se realiza pe cont propriu în acest
domeniu.
Cel de-al treilea pilon se bazează pe colaborare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor
Interne (ca de exemplu combaterea terorismului, a imigrării ilegale, a traficului de droguri, a
crimelor internaţionale, politica azilului, etc.).
Crearea Europol-ului (Oficiul Poliţiei Europene), embrion al viitoare Poliţii Europene,
a fost una din cele mai marcante schimbări în acest domeniu.
24
4. Ratificarea Tratatului de la Maastricht (1993)
25
Negocierile cu Austria, Suedia, Finlanda şi Norvegia au început în 1993 şi au fost
destul de lejere datorită înaltului nivel economic al acestor state. Ratificarea Tratatelor de
Aderare a fost finisată în 1994. Însă populaţia Norvegiei a respins iarăşi aderarea la Uniunea
Europeană. 52,2% din populaţie s-a pronunţat împotrivă. A fost pentru a doua oară cînd
Norvegia a refuzat aderarea la Comunitate.
Pe 1 ianuarie 1995 s-a efectuat cea de-a 4-a extindere prin aderarea Austriei, Finlandei
şi Suediei. Numărul statelor membre s-a extins pînă la 15.
La începutul anului 1996, în cadrul unei Conferinţe Interguvernamentale desfăşurată
la Torino, s-a lansat ideea elaborării unui nou Tratat care ar reforma Tratatul de la
Maastricht. Printre obiectivele acestui nou Tratat se specificau aşa momente ca creşterea
rolului Uniunii Europene în politica internaţională, reformarea instituţiilor şi pregătirea
pentru o nouă extindere spre Europa Centrală şi de Est.
După o lungă perioadă de negocieri complicate, în cadrul şedinţei Consiliului
European ţinută la Amsterdam, pe 16-17 Iunie 1997, guvernele statelor membre au ajuns la
un Acord. Aşa a luat naştere Tratatul de la Amsterdam.
26
Tema 4(III). Evoluţia procesului de integrare europeană
27
În ceea ce ţine de drepturile sociale, s-a atins un progres semnificativ prin semnarea
de către Guvernul Britanic, în fruntea căruia se afla Tony Blair, a Hărţii Sociale, care a fost
anexată anterior la Tratatul de la Maastricht. Această Hartă a Drepturilor Fundamentale
Sociale a Lucrătorilor, numită şi Harta Socială, a fost inclusă în Tratatul de la Amsterdam.
Ea reprezintă un instrument politic care conţine obligaţii morale de garantare respectarea
anumitor drepturi sociale. Ele ţin de piaţa de muncă, pregătirea profesional-tehnică, drepturi
şi oportunităţi egale şi oferirea condiţiilor favorabile de lucru.
Uniunea Europeană s-a obligat să instituie un spaţiu comun al Libertăţii, Securităţii
şi Justiţiei.
Toate afacerile ce ţin de libera circulaţie a peroanelor; controlul frontierelor externe;
azil; imigrarea şi garantarea drrepturilor cetăţenilor din statele terţe; şi cooperarea juridică în
afaceri civile au fost “comunizate” de Tratatul de la Amsterdam, ceea ce înseamnă că au fost
plasate în cadrul Pilonului Întîi. Respectiv Acordul Schengen a fost fost de asemenea inclus
în Tratat. Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, s-au abţinut de la acestă prevedere. Prin asta
păstrînd dreptul controlului la hotarele sale asupra mişcării persoanelor. Danemarca a aderat
la zona Schengen în 1996.
Pe 28 Iulie 2000, patru state ale Uniunii Europene – Spania, Italia, Germania şi
Franţa, au căzut de acord să elimine obligaţia de obţinere a permisului de reşedinţă pentru
cetăţeni ai altor state ai Uniunii. Coperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne în
probleme criminale (lupta împotriva rasizmului şi xenofobiei, a terorismului, a traficului de
droguri, a fraudelor, a crimei organizate şi a spălării de bani) a rămas inclusă în cel de-al
treilea pilon şi respectiv ţine de cooperarea interguvernamentală. Au fost stabilite obiective
de uşurare a colaborării juridice, care ar simplifica procedura de extradiţie şi ar contribui la
colaborarea mai strînsă dintre organele de poliţie ale statelor membre. În acest context a fost
elaborată o programă de dezvoltare graduală a Europolului.
Odată cu dezvoltarea conceptului de “Cetăţenie a Uniunii”, Tratatul a inclus o serie
de măsuri scopul cărora este de a pune cetăţeanul comun în centrul atenţiei Uniunii, ca de
exemplu:
- măsuri privind lărgirea intervenţiei Uniunii Europene în lupta contra şomajului; în
menţinerea, protejarea şi îmbunătăţirea nivelului mediului înconjurător; şi în
asigurarea protecţiei consumatorului;
- cetăţenii europeni vor avea dreptul să acceseze orice document al instituţiilor
Uniunii Europene şi să comunice cu ele folosind orice limbă oficială a Uniunii
Europene (Spaniolă, Portugheză, Franceză, Italiană, Engleză, Irlandeză-galică,
Olandeză, Germană, Daneză, Suedeză, Finlandeză şi Greacă).
28
Consiliului Uniunii Europene, ai Comisiei şi ai UEO. Nu s-a putut însă ajunge la un comun
acord cu privire la o integrare completă a acestei organizaţii în structurile UE — o opţiune
care se afla de multă vreme în centrul discuţiilor.
O altă schimbare introdusă de Tratatul de la Amsterdam este instituirea unui nou
post – Secretar General al Consiliului Uniunii Europene şi Înalt Reprezentatnt pentru
Politica Externă şi de Securitate Comună. În această funcţie, în Octombrie 1999, a fost ales
Javier Solana, fost ministru în cabinetul spaniol şi fost Secretar General al NATO.
În ceea ce priveşte, reformarea instituţiilor UE, luînd în consideraţie viitoarea lărgire
şi necesitatea unor schimbări în aceste instituţii, Tratatul de la Amsterdam a introdus unele
reforme în funţiile şi competenţele celor mai importante din ele (instituţii).
Astfel, au fost lărgite competenţele Parlamentului European, precum şi funcţiile
Curţii de Audit, a Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor. Unele
reforme operate au ţinut şi de funcţionarea Comisiei Europene şi Consiliului Uniunii
Europene.
29
- o posibilă extindere a deciziilor luate cu majoritate calificată şi, în fine,
- alte probleme cu privire la acele modificări aduse Tratatului care rezultau din
aceste "left-overs" sau din aplicarea Tratatului de la Amsterdam.
30
ca o condiţie pentru a-şi da acordul pentru o Comisie micşorată. Franţa (populaţia căreia era
la momenht de 59 mln.), în schimb, a subliniat necesitatea de a lua în considerare, pe lângă
criteriile demografice, şi pe cele de ordin politic, deoarece dorea neapărat să păstreze acelaşi
număr de voturi ca Germania, şi respectiv să păstreze balanţa de forţă pe care se bazează
Comunitatea de la originile sale.
Olanda, cu o populaţie de 15 mln s-a expus similar, luînd în consideraţie cele 10
mln. care reprezintă populaţia Belgiei, şi faptul ca au acelaşi număr de voturi. Guvernul
Belgiei însă a refuzat să primească mai puţină influenţă decît vecinul său.
- nici în ceea ce privea extinderea deciziilor luate cu majoritate calificată — o
problemă centrală pentru o UE ce urma să devină cu mult mai mare şi mai eterogenă —, nu
a existat decât o coeziune de principiu. Discuţiile mai aprinse se derulau într-o mai mare
măsură în direcţia domeniilor în care acest principiu urma a fi aplicat. Marea Britanie şi
Luxemburgul nu doreau să schimbe votul unanim în domeniul impozitelor, Germania pe cel
din politica azilului şi a imigrării, iar Franţa avea reţineri în ceea ce privea problemele de
comerţ exterior.
- în domeniul cooperării sporite, Germania şi Italia, la fel ca şi Belgia şi Spania
prezentaseră încă din ajunul întâlnirii anumite propuneri comune. Împotriva acestora s-au
exprimat însă mai ales Marea Britanie, Suedia şi Danemarca, invocând printre altele
argumentul că o cooperare sporită ar ascunde pericolul divizării Uniunii şi a pieţei interne.
Ultimul dar nu şi cel mai puţin important, trebuie amintit faptul că, în ciuda acestor
dispute şi nehotărâri, cancelarul german Gerhard Schröder a propus, încă de la această
întâlnire, organizarea unei noi conferinţe interguvernamentale, în anul 2004, unde să fie
supusă discuţiilor o atribuire mai clară a competenţelor diferitelor nivele ale sistemului UE
(Bruxelles, nivelul naţional şi nivelul regiunilor, respectiv al landurilor federale).
Doar în ceea ce priveşte proiectul unei Carte Europene a Drepturilor Fundamentale,
care, a fost elaborat de un comitet aflat în conducerea fostului preşedinte german, Roman
Herzog, s-a putut ajunge la un consens. Şefii de state şi de guverne au decis ca această Cartă
să fie proclamată festiv, în cadrul Consiliului European întrunit la Nisa, în decembrie 2001.
Conflictele descrise mai sus nu s-au stins nici în săptămânile ce au urmat întâlnirii, şi
chiar şi decursul ulterior al evenimentelor a oferit nenumărate indicii pentru cât de grave au
fost discordanţele în ceea ce priveşte problemele esenţiale:
- În primul rând, faptul că preşedinţia franceză s-a văzut nevoită să prezinte un prim
proiect de Tratat de abia la data de 6 decembrie 2001, cu doar o singură zi înaintea debutului
întâlnirii decisive a şefilor de state şi guverne de la Nisa;
- În al doilea rând, durata neaşteptat de mare a summitului, în care, doar după
negocierile foarte dure desfăşurate de-a lungul nopţii lungi a celei de-a cincia zi a
conferinţei, 11 decembrie, s-a reuşit promulgarea unui text provizoriu pentru Tratatul de la
Nisa.
- În al treilea rând, nici după aceea problemele nu s-au rezolvat, după cum a
dovedit-o elaborarea extrem de greoaie a textului final al Tratatului, proiectul contrazicându-
se pe alocuri. Din această cauză, prezidiul francez a fost nevoit să propună mai multe
variante de corectură, astfel încât Tratatul a putut fi semnat la Nisa de abia la data de 26
februarie.
31
3. Tratatul de la Nisa (2001)
32
La fel ca şi marea revizuire adusă Tratatului de la Maastricht, Tratatului de la Nisa a
întâmpinat, la rândul său, o serie de probleme. În Irlanda, proiectul de ratificare a fost
respins cu ocazia referendumului organizat la data de 7 iunie 2001, cu o majoritate
surprinzătoare de 53,87, iar participarea la vot nu a fost decât de 32,9 procente. Caz
exepţional pentru că Irlanda era socotită o ţară tradiţional pro-europeană şi a profitat în
ultimii ani foarte mult financiar de pe urma calităţii sale de membră a Uniunii. Eşecul se
datorează faptului că guvernul a pierdut acordul ţării sale pentru ratificarea Tratatului din
pricina alegerii unor strategii greşite în comportamentul faţă de opozanţii UE.
Guvernul irlandez a depus eforturi considerabile pentru ca, într-un al doilea tur de
scrutin, să obţină acordul populaţiei. Astfel, în octombrie 2001, a fost înfiinţat "National
Forum on Europe", o organizaţie suprapartidică, care urma să dezbată, în colaborare cu
parteneri din organizaţii şi grupări sociale, pe tema implicaţiilor respingerii ratificării.
Şansele în acest sens erau bune, dat fiind cazul similar — respingerea Tratatului de la
Maastricht de către Danemarca în anul 1992, tot prin referendum; guvernul din această ţară a
izbutit ca prin negocieri, protocoale suplimentare şi reglementări pentru stare excepţională să
dobândească, într-un al doilea tur de scrutin, un vot pozitiv. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu
Irlanda.
Pîna la urma Tratatul a fost ratificat de toate statele-membre şi a intrat în vigoare în
anul 2003.
O altă problemă majoră pentru aceste state era asigurarea securităţii lor într-un
context internaţional foarte instabil (Implozia URSS, destrămarea Iugoslavia, etc.). Noile
democraţii europene vedeau în NATO, alianţa occidentală militară condusă de SUA, cea mai
bună garanţie pentru securitatea lor. Chiar dacă Rusia şi-a manifestat dezacordul, Polonia,
Ungaria şi Cehia au aderat la Alianţa Nord-Atlanică în 1999, urmate ulterior de alte state ex-
socialiste. Scăparea de sub sfera de influenţă a Rusiei şi aspiraţia de aderare la un spaţiu cu o
economie şi sistem de securitate avansate, au influenţat asupra deciziei fostelor state
socialiste de aderare la instituţiile şi organizaţiile occidentale, îndeosebi Uniunea Europeană.
Pe de altă parte extinderea spre Europa Centrală şi de Est, precum şi includerea
Ciprului, Maltei şi Turciei, era văzuta de însăşi Uniunea Europeană ca o oportunitate
istorică. Includerea acestor state ar fi dus la creşzterea rolului şi influenţei Uniunii pe arena
internaţională.
Aşadar, procesul extinderii a fost problema de bază a Uniunii Europene în această
perioadă. Viitoarea includere a noilor state, fiecare cu particularităţi economice şi politice
33
specifice, a pus Uniunea Europeană în faţa necesităţii unor transformări instituţionale şi
politice fără precedent.
În acest context, prima necesitate era de a reforma instituţiile Uniunii Europene,
pentru a le face mai eficiente pentru o Uniune mai lărgită. Această reformă a dus la
discrepanţe serioase dintre statele-membre. Ele ţineau mai mult de componenţa Comisiei
Europene, numărul de voturi acordat fiecărui stat, puterea şi competenţele Parlamentului.
Pentru a găsi soluţia pentru toate aceste probleme a fost instituită Conferinţa
Interguvernamentală, care urma să finiseze cu şedinţa Consiliului European în Nisa la
sfîrşitul anului 2000.
O altă problemă serioasă a statelor candidate, era nivelul lor înapoiat şi problemele
economice cu care se confruntau şi, deşi statele respective au depus eforturi enorme;
integrarea lor ar fi afectat negativ fondurile şi politicile de bază – precum Fondul Structural
şi Politica Agricolă Comună, care contribuie esenţial la menţinerea mecanismului şi a
proceselor europene.
După colapsul regimurilor comuniste, Uniunea Europeană a lansat în 1989
Programul PHARE, pentru a susţine statele Europei Centrale şi de Est în reconstrucţia
economiilor sale. Acest suport, este destinat îndeosebi pentru a ajuta în aşa sectoare ca:
infrastructura (energie, transporturi, telecomunicaţii), restructurarea agriculturii, educaţie şi
cercetarea generală şi profesională, dezvoltarea sectorului privat a economiei şi protecţia
mediului şi combaterea radiaţiilor.
În iunie 1993 Consiliul European convocat la Copenhaga, a elaborat un set de criterii
(numite şi Criteriile de la Copenhaga) destinat statelor candidate pentru a fi acceptate în
Uniunea Europeană:
- Criteriul politic – instituţii stabile care s a democraţiei, supremaţia legii, drepturile
omului şi respectul şi protecţia minorităţilor;
- Criteriul economic – o economie de piaţă funcţională, care să facă faţă forţelor
concurenţiale şi presiunii din Piaţa Internă a Uniunii europene;
- Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, adică de a adopta cadrul
legislativ şi instituţional al Comunităţii numit şi Acquis Comunitar, şi de a
subscrie obiectivelor uniunii politice, economice şi monetare.
34
primul val (Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia şi Slovenia). În februarie 2000, un şir de
alte state, care făceau parte din al doilea val stabilit (Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta,
România şi Slovacia), au fost incluse în primul val, considerându-se că în urma reformelor
efectuate la nivel naţional, ele au obţinut un progres considerabil.
Mai târziu, România şi Bulgaria au fost excluse din această listă, considerându-se că
ele nu corespund condiţiilor, pentru a fi acceptate în anul 2004, şi rămân în urmă faţă de alte
pretendente.
Luând în consideraţie situaţia economică grea a statelor pretendente, Agenda 2000 a
stabilit un sprijin financiar pentru ele, iar Consiliul Uniunii Europene a semnat, în 1998
Parteneriate de Aderare pentru a coordona acest sprijin, destinat diferitor sectoare, în
dependenţă de necesitate.
Adaptarea la standardele şi legislaţia Uniunii Europene, necesită investiţii enorme,
mai ales în cea ce ţine de reguli şi legislaţie în domeniu industrial şi ocrotire a mediului. A
fost elaborată o schemă de acordare a unui sprijin financiar în perioada de pre-aderare a
statelor candidate pentru perioada 2000-2006. Acest plan includea două părţi:
- Sprijinul acordat prin intermediul Planului PHARE este destinat adaptării
sistemelor administrative şi legale a statelor-candidate şi dezvoltării infrastructurii
(10,5 miliarde Euro);
- Au fost instituite două fonduri noi pentru a administra ajutoarele adiţionale
destinate, domeniilor agriculturii şi infrastructurii, îndeosebi protecţia mediului
înconjurător. Fondul destinat dezvoltării infrastructurii are pentru statele candidate
acelaşi rol care l-a avut pentru Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda Fondul de
Coeziune.
35
cele mai importante fiind politicile regională, monetară, industrială, socială, energetică, de
cercetare, pescuit, protecţia mediului, protecţia consumatorilor, relaţii externe.
Apariţia acestor politici comune se explică prin necesităţi economice, sociale şi
politice de ordin comunitar, dar şi prin superioritatea, în termeni de eficienţă, a unor acţiuni
comune prin comparaţie cu cele realizate separat la nivelul fiecărui stat membru.
Ambiguitatea noţiunii de “politică comună” este reflectată de varietatea expresiilor
ce desemnează practic acelaşi lucru : “politică a Comunităţii Europene”, “politica comună”,
“politica comunitară”. Analiza acestor concepte arată că politicile comune constituie de fapt
domenii în care, în virtutea unui transfer de competenţe consimţit de către statele membre
de la nivel naţional la nivel comunitar, instituţiile comunitare intervin în mod determinant şi
direct, iar acţiunile statelor membre au loc concertat. Acest transfer de competenţe este însă
limitat în funcţie de dispoziţiile Tratatului. Regulile şi politica stabilite de către autorităţile
comunitare într-un domeniu dat formează o politică unificată ce se substituie normelor şi
politicilor naţionale. Unii autori includ în categoria politicilor comune şi pe cele care se
combină cu politicile naţionale, aşa-numitele “politici coordinate” (de exemplu, politica
economică), în timp ce alţii fac distincţie clară între cele două categorii.
36
- ultimul nivel îl constituie grupurile de lucru, formate din experţi naţionali (sunt
aprox. 20 astfel de grupuri pe diferite domenii: Orientul Mijlociu, Europa de Est,
OSCE etc.).
Tratatul de la Amsterdam prevede în plus realizarea unei politici de Securitate şi
Apărare comună ca parte a PESC (ca o consecinţă a acestei prevederi, Consiliul European de
la Helsinki, din decembrie 1999, a decis crearea unui corp militar operaţional european de
60000 oameni, care să poată fi folosit în operaţiuni “de tip Petersberg” - restabilirea şi
păstrarea păcii în zone de conflict, acţiuni umanitare), înfiinţarea unei “Unităţi de planificare
politică şi alertă rapidă” (menită să asigure coerenţă politicii externe cu celelalte politici
comunitare) şi instituţionalizarea unei structuri de cooperare între preşedinţia UE, Înaltul
reprezentant pentru PESC şi Comisia Europeană, cu asocierea Parlamentului European în
procesul de adoptare a resurselor financiare ale PESC.
37
- posibilitatea cooperarii mai stranse (closer cooperation) a statelor Uniunii in
sfera apararii reciproce (mutual defence);
- introducerea unei clauze de solidaritate pentru cazurile producerii unor atacuri
teroriste si a unor dezastre naturale sau produse de om.
Politica agricolă comună constituie unul dintre elementele de baza ale CEE, Tratatul
stipulând că Piaţa Comună se întinde şi la domeniul agriculturii şi al comerţului cu produse
agricole. La moment peste 40 % din cheltuielile bugetului sunt destinate agriculturii.
Obiectivele PAC sunt creşterea productivităţii agricole, asigurarea unui nivel de trai
echitabil pentru agricultori, stabilizarea pieţelor, garantarea securităţii aprovizionării şi
asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori. Elementele esenţiale ale PAC sunt
organizarea comună a pieţelor (printr-o politică comună de piaţă şi de preţuri), o politică
unitara a structurilor agricole, armonizarea legislaţiilor naţionale şi finanţarea comunitară
(prin intermediul FEOGA (Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă)– secţiunea
Garanţie).
De exemplu, la nivelul anului 1999, bugetul rezervat PAC reprezenta aproximativ 40
miliarde Euro. Deoarece preţurile produselor agricole pe piaţa mondială sunt mai mici decât
cele de pe piaţa comunitară, pentru protejarea producătorilor interni, produselor importate li
se aplică taxe vamale sporite, astfel încât să nu poată fi vândute pe teritoriul UE sub preţul
autohton. În acelaşi timp, agricultorilor comunitari care fac export li se restituie diferenţa
dintre preţul de vânzare intern şi cel de la export. Pentru că, în acest fel, se subvenţionează
exportul de produse agricole, o serie de agricultori comunitari ajung să producă doar pentru
a beneficia de aceste sume compensatorii.
Necesitatea unei reforme a PAC a devenit tot mai evidentă în contextul procesului de
lărgire a UE, deoarece unele ţări candidate au un potenţial agricol substanţial ce va trebui
subvenţionat la rândul său, dacă sistemul de alocare a FEOGA rămâne acelaşi. În ultimii ani
au fost create o serie de programe privind structurile agricole, al căror obiectiv îl constituie
limitarea investiţiilor pentru dezvoltarea exploatărilor agricole, precum şi coordonarea
FEOGA cu FEDER şi FSE, în vederea dezvoltării zonelor rurale şi adaptarea structurilor
agricole de producţie. Începând cu 1992 a fost operată o reducere progresivă a subvenţiilor
38
agricole (dacă în 1996 bugetul PAC reprezenta 48% din bugetul comunitar total, în 1999
fusese redus la 45%).
39
serie de programe comunitare şi normele juridice din Tratat care completează legislaţiile
naţionale.
Dimensiunea socială a Pieţei Interne comunitare a impus instaurarea unui “dialog
social” între partenerii sociali reuniţi la nivelul UE. Conceptul a fost introdus în 1985 prin
Actul Unic European şi semnifică faptul că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea
Pieţei Interne şi la concretizarea dimensiunii sale sociale. Pentru a concretiza această
“dimensiune socială”, Consiliul European a adoptat în decembrie 1989 “Carta comunitară a
drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” (acceptată atunci de 11 din cele 12 state
membre, deoarece Marea Britanie a refuzat semnarea documentului).
Tratatul de la Maastricht a lărgit competenţele Comunităţii în domeniul social, a
extins acţiunea FSE şi a introdus un nou capitol privind educaţia şi formarea profesională.
Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a decis că statele membre
trebuie să-şi coordoneze politicile şi acţiunile sociale, cu accent pe cinci domenii:
promovarea investiţiilor în formarea profesională, realizarea unei creşteri economice care să
genereze noi locuri de muncă, reducerea costurilor salariale indirecte, eficientizarea politicii
forţei de muncă şi adoptarea unor măsuri ferme în favoarea grupurilor sociale puternic
afectate de şomaj.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, “Carta comunitară a
drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” a fost acceptată de către toate cele 15 ţări
membre ale UE, devenind astfel parte din acquis-ul comunitar în domeniul social.
40
monetare sănătoase şi o balanţă de plăţi stabilă. Activitatea de coordonare şi supraveghere
are loc cu prioritate în domeniul politicii bugetare, care deşi nu devine domeniu de
competenţă comunitară este supus unui proces progresiv de armonizare. Acelaşi lucru se
întâmplă şi cu politica economică propriu-zisă, ce rămâne în sfera “politicilor coordonate”.
În materie de politică monetară însă, odată cu trecerea la faza a treia a UEM şi
apariţia Băncii Centrale Europene, dispar competenţele naţionale, deciziile luându-se la nivel
comunitar.
41