Sunteți pe pagina 1din 100

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI FACULTATEA DE ECONOMIE

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI FACULTATEA DE ECONOMIE SUPORT DE CURS Lector univ.dr. ANCA BUJOR 1
UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI FACULTATEA DE ECONOMIE SUPORT DE CURS Lector univ.dr. ANCA BUJOR 1

SUPORT DE CURS

Lector univ.dr. ANCA BUJOR

TEMĂ PENTRU TOŢI STUDENŢII (zi şi f.r.)

(de prezentat la examen pe CD)

1. Să se realizeze, folosind MS Word, un referat de 4 – 5 pagini, respectând următoarele cerinţe:

de 4 – 5 pagini, respectând următoarele cerinţe: Ca subiect puteţi alege orice temă din domeniul

Ca subiect puteţi alege orice temă din domeniul informaticii (bazele informaticii, instruire asistată de calculator, societatea informaţională, comerţ electronic etc.) Pentru tehnoredactarea referatului utilizaţi pentru setarea paginii formatul A4 şi următoarele margini: top 2.5 cm, bottom 2.5 cm, left 2.5 cm, right 2.5 cm, header 1.27 cm, footer 1.27 cm Referatul va fi prevăzut cu pagină de copertă, care să cuprindă numele universităţii, facultatea, specializarea, anul, titlul referatului şi numele studentului autor. Titlul va fi scris cu un font diferit de celelalte, eventual folosind WORD ART. Referatul va cuprinde antet (header), diferit pe pagini pare şi impare. Inseraţi numărul de pagină (page number) Introduceţi note de subsol (footnote), reprezentând trimiteri la bibliografie sau explicaţii suplimentare . Folosiţi, în cazul enumerărilor, liste marcate (bullets). Un paragraf din text va fi scris pe 2 sau mai multe coloane. Folosiţi pentru un anumit text chenare (border), pentru evidenţiere a textului. Referatul va cuprinde o imagine, 2 tabele şi 2 grafice (cu titlu şi legendă), cu formate diferite. Întregul text al referatului va fi aliniat Justify, scris cu fontul TIMES NEW ROMAN, cu diacritice, dimensiunea (size) 12, iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5.

iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5. 2. Să se realizeze, folosind aplicaţia
iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5. 2. Să se realizeze, folosind aplicaţia
iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5. 2. Să se realizeze, folosind aplicaţia
iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5. 2. Să se realizeze, folosind aplicaţia
iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5. 2. Să se realizeze, folosind aplicaţia
iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5. 2. Să se realizeze, folosind aplicaţia
iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5. 2. Să se realizeze, folosind aplicaţia
iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5. 2. Să se realizeze, folosind aplicaţia
iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5. 2. Să se realizeze, folosind aplicaţia
iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5. 2. Să se realizeze, folosind aplicaţia
iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5. 2. Să se realizeze, folosind aplicaţia

2. Să se realizeze, folosind aplicaţia Microsoft PowerPoint, o prezentare care să cuprindă între 5 şi 8 slide-uri (diapozitive) cu informaţii referitoare la un produs sau o gamă de produse, respectiv servicii oferite de o companie. Pentru prezentare se vor alege: şablonul de prezentare (template-ul) dorit, schema de culori şi efectele de animaţie adecvate. Prezentarea va cuprinde text, imagini, poze şi/sau obiecte desenate, precum şi tabele, grafice sau diagrame. De asemenea, se vor adăuga efecte speciale de animaţie (vizuale şi/sau sonore) la nivel de text, obiect sau diagramă din diapozitive, stabilindu-se direcţia (de sus, de la dreapta, de la stânga, de jos), viteza de derulare şi modalitatea de derulare (la click mouse sau automat), precum şi efecte de tranziţie pentru fiecare diapozitiv. În final, prezentarea se va rula pe ecran în modul de vizualizare Slide Show.

CUPRINS

Capitolul 1. SISTEM INFORMAŢIONAL ŞI SISTEM INFORMATIC…………………………………

4

Capitolul 2. ARHITECTURA GENERALĂ A SISTEMULUI ELECTRONIC DE CALCUL……………….

8

Capitolul 3. SISTEME DE OPERARE ALE CALCULATOARELOR ELECTRONICE……………………

25

Capitolul 4. PROCESOARE DE TEXT MICROSOFT WORD…………………………………

35

Capitolul 5. PREZENTĂRI GRAFICE MICROSOFT POWERPOINT……………………….

61

Capitolul 6. REŢELE DE CALCULATOARE ŞI INTERNET…………………………………………

89

Bibliografie

100

CAPITOLUL 1

SISTEM INFORMAŢIONAL ŞI SISTEM INFORMATIC

1. Obiectul informaticii

Informatica a fost definită iniţial de către Academia Franceza (prin anul 1955), ca fiind “ştiinţa

prelucrării raţionale, îndeosebi prin maşini automate, a informaţiei, considerată ca suport al cunoştinţelor umane şi al comunicarilor în domeniile tehnicii, economice si sociale”, Aceasta se contureaza ca activitate practică şi concepţie teoretică, pe masura dezvoltării calculatoarelor electronice şi a perfecţionării tehnologiei de prelucrare a datelor. Ca domeniu distinct de activitate, informatica preia treptat toate sarcinile dintr-un sistem economico- social privind elaborarea de metode, tehnici, concepte şi sisteme pentru prelucrarea automata a informatiei. Din acest punct de vedere informatica este definita ca fiind ştiinţa care se ocupă cu studiul şi elaborarea metodelor de prelucrare a informaţiei cu ajutorul sistemelor automate de calcul. Ca activitate practică, informatica are o existenţă dinamică, ea apare şi se dezvoltă dintr-o necesitate obiectivă, aceea de a rezolva problemele complexe privind prelucrarea datelor. În stadiul actual de maturizare al informaticii, aceasta trebuie să urmărească doua obiective majore:

pe de o parte, să realizeze prin metode şi tehnici proprii, sisteme informatice performante prin care să se

asigure accesul larg la informaţie;

iar pe de alta parte, să asigure utilizarea eficienta a tuturor resurselor sistemelor de calcul.

Activitatea umană, indiferent sub ce formă se desfăşoară, este generatoare de informaţii. Cu cât această activitate este mai complexă şi mai dinamică, cu atât volumul de informaţii creşte şi se diversifică tinzând să frâneze sau chiar să blocheze procesul decizional. Apare astfel un conflict între creşterea volumului de informaţii şi posibilităţile limitate ale sistemelor clasice de prelucrare, sisteme ce nu pot furniza informaţii cât mai rapide, complete şi corecte necesare luarii deciziilor. În aceste condiţii, rolul informaticii este decisiv în deblocarea şi fluidizarea sistemelor informaţionale şi decizionale, prin asigurarea gestiunii, prelucrării şi distribuirii informaţiei într-un mod cât mai eficient către utilizatori. În accepţiunea curenta, informatica cuprinde toate activitatile legate de proiectarea, realizarea

si exploatarea sistemelor de prelucrare automată a datelor, în scopul creşterii eficienţei activităţilor umane, care influenteaza în mod decisiv fizionomia economiei si societăţii în general, configurând societatea informaâională în care ne aflăm.

2. Informaţii, cunoştinţe, date

Informaţiile şi cunoştinţele au o mare importanţă atât pentru dezvoltarea personalităţii umane, cât şi pentru evoluţia vieţii şi societăţii democratice. Nici societatea şi nici indivizii ei, nu pot evolua, nu pot progresa satisfacător dacă nu dispun de informaţii. Prin intermediul informaţiilor se asigură transferul cunoştinţelor de la o generaţie la alta, se asigură accesul la cele mai avansate realizări ale omenirii. Conceptul de informaţie reprezintă o noţiune de maximă generalitate care semnifică o ştire, un mesaj, un semnal, etc. despre evenimente, fapte, stări, obiecte, etc. în general despre forme de manifestare a realităţii care ne înconjoară. Forma de exprimare şi transmitere a informaţiilor o reprezintă comunicarea. Informaţia apare ca o comunicare despre un anumit aspect al realităţii obiective. Din punct de vedere conceptual, informaţia reprezintă o reflectare în planul gândirii umane, a legăturilor de cauzalitate privind aspectele din realitatea ce ne înconjoară. Din punct de vedere al informaticii, informaţia este definita de francezul J. Arsac ca fiind "o formulă scrisă susceptibilă de a aduce o cunoştinţa". Informaţia are deci sens de noutate pentru cel căruia i se adresează, indiferent de forma pe care o ia (ştire, semnal, comunicare). Se poate spune deci, că informaţia este un mesaj, dar cu precizarea că nu orice mesaj este o informaţie. Dacă mesajul nu transmite nici o noutate şi nu are un suport real, atunci acesta nu

prezintă interes pentru receptor şi deci nu are caracter de informaţie. Informaţia primeste întotdeauna atributul domeniului pe care îl reflecta. De exemplu, realităţile din domeniul economic se reflecta în informaţii economice. Procesul de sesizare, înţelegere şi însuşire a informaţiilor dintr-un anumit domeniu reprezintă un proces de informare. Informaţiile dobândite în urma unui proces de informare într-un anumit domeniu, formează cunoştinţele despre acel domeniu, iar mulţimea acestora reprezintă patrimoniul de cunoştinţe. Cunoştinţele reprezinta o însumare în timp a tuturor informaţiilor dobândite într-un anumit domeniu. Data este forma de reprezentare materială a informaţiei. Datele reprezintă:

suportul formal al informaţiei care se concretizează în cifre, litere, simboluri, coduri şi alte semne

plasate pe suporţi tehnici de date; obiectul prelucrării pentru informatică, materia primă a acesteia şi numai prin asociere cu realitatea pe care o reflectă, se poate spune ca informatica generează informaţii. Datele obţinute în urma procesului de prelucrare pot avea calitatea de informaţii pentru o anumită categorie de utilizatori sau rămân simple date dacă îşi pierd calitatea de noutate semantică. În practică, de multe ori termenul de informaţie este utilizat pentru a desemna date, iar expresia "prelucrarea informaţiilor" înlocuieşte expresia "prelucrarea datelor". Se poate considera ca datele

prelucrate, în măsura în care afecteaza în sens pozitiv comportamentul receptorilor (oameni sau maşini), au calitatea de informaţii.

În procesul prelucrării şi utilizării informaţiilor, acestea sunt privite din trei puncte de vedere:

din punct de vedere sintactic, când se urmăreşte aspectul formal al reprezentării acestora, în sensul

ca datele care se prelucrează se supun riguros anumitor reguli de validitate;

din punct de vedere semantic, urmărindu-se semnificaţia, înţelesul informaţiei (conţinutul real al

informaţiei) ce deriva din datele prelucrate; din punct de vedere pragmatic, urmărindu-se utilitatea, adică măsura în care sunt satisfăcute cerinţele utilizatorilor. Desi informatica are în vedere în primul rând aspectul formal al informatiei, în procesul prelucrării datelor nu se poate face abstracţie de nici unul dintre cele trei aspecte (sintactic, semantic şi pragmatic). Chiar dacă în procesul prelucrării datelor se porneşte de la un interes pragmatic, acesta nu se poate realiza daca nu se respectă anumite reguli de sintaxă şi semnificaţie privind datele supuse prelucrării.

3. Sistem economic, sistem informaţional şi sistem informatic Conceptul de sistem desemneaza un ansamblu de elemente dependente între ele, formând un tot

organizat care pune ordine în gândirea teoretică sau activitatea practică dintr-un domeniu sau altul. De exemplu, sistemul economic defineste componente si ansambluri economice.

O firmă, o corporaţie, o ramură a economiei naţionale, sunt sisteme economice. Însăşi economia

naţională sau economia mondială văzute la nivel global, sunt sisteme economice complexe (macrosisteme). Un sistem economic reuneşte într-o structură ierarhică, un ansamblu de elemente considerate subsisteme cu legături reciproce. Un sistem economic transforma un INPUT intrare , care este reprezentat de ansamblul factorilor de producţie, într-un OUTPUT – ieşire –, reprezentat de produsele şi serviciile destinate pieţei sub controlul unei bucle de reglaj feedback – , asigurată de sistemul de management. Procesul de transformare este un proces dinamic care face ca sistemul să evolueze pe o anumită

traiectorie descrisă de starea sistemului.

În concluzie, unui sistem economic îi sunt caracteristice:

ansamblul intrărilor;

ansamblul ieşirilor;

procesul de transfomare;

structura sistemului şi starea interna.

Schematic, un sistem se prezintă astfel:

Schematic, un sistem se prezintă astfel: Noţiunea de sistem economic desemnează un ansamblu de elemente

Noţiunea de sistem economic desemnează un ansamblu de elemente interdependente, prin intermediul cărora se realizează obiectul de activitate al unei unităţi economice. În analiza structurii organizatorice şi funcţionale a unui sistem economic complex, se disting următoarele componente:

sistemul decizional; sistemul operaţional; sistemul informaţional. Sistemul decizional este format din ansamblul de specialişti care, prin metode şi tehnici specifice prognozeaza şi planifică, decid, organizează, coordonează, urmăresc şi controlează funcţionarea sistemului operaţional, cu scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite. Sistemul operaţional reprezinta ansamblul de resurse umane, materiale şi financiare precum şi întregul ansamblu organizatoric, tehnic şi funcţional, care asigură realizarea efectivă a obiectivelor stabilite prin deciziile transmise de sistemul decizional.

Sistemul informaţional cuprinde ansamblul informaţiilor, fluxurilor şi circuitelor informaţionale, precum şi totalitatea mijloacelor, metodelor şi tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea datelor necesare sistemului decizional. El asigura legătura între sistemul decizional si sistemul operational în dublul sens:

prin prelucrarea şi transmiterea deciziilor de la sistemul decizional către sistemul operaţional;

prin înregistrarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor de la sistemul operational către sistemul decizional. Sinoptic, structura unui sistem economic este redata astfel:

de la sistemul operational către sistemul decizional. Sinoptic, structura unui sistem economic este redata astfel: 6

Un sistem economic este un sistem viabil. Aceasta presupune că toate fluxurile de resurse sau

tehnologice dintr-un sistem economic au la bază desfăşurarea unor activităţi umane, implicând, pe de o parte,

o succesiune de procese şi fluxuri informaţionale, iar pe de altă parte, conducând la generarea de noi informaţii şi fluxuri informaţionale.

Sistemul informaţional asigură gestiunea tuturor informaţiilor din cadrul unui sistem economic, folosind toate metodele şi procedeele de care dispune. Informaţiile sunt sesizate şi înregistrate în cadrul unui sistem economic la nivelul unor verigi organizatorice şi funcţionale care se numesc posturi de lucru. O secvenţă de mai multe posturi de lucru, logic înlănţuite, formează un circuit informaţional. Un post de lucru se individualizează prin următoarele elemente:

date de intrare

timp de staţionare

operaţii de prelucrare

date de ieşire

Ansamblul informaţiilor şi deciziilor (caracterizate prin conţinut, frecvenţă, calitate, volum, formă, suport) necesare desfăşurării unei anumite activităţi sau operaţii şi care se transmit între două posturi de lucru, formează un flux informaţional. Între circuitul informaţional şi fluxul informaţional există o strânsă dependenţă în sensul că circuitul informaţional reflectă traseul şi mijlocul care asigură circulaţia unei informaţii de la generarea ei şi până la arhivare, iar fluxul informaţional reflectă ansamblul informaţiilor vehiculate, necesare unei anumite activităţi. Sistemul informaţional cuprinde, într-o concepţie unitară, circuitele şi fluxurile informaţionale, la care se adaugă metodele şi tehnicile de prelucrare a informaţiilor. Sistemul informatic este o componentă a sistemului informaţional şi anume, acea parte a acestuia care preia şi rezolvă sarcinile de culegere, prelucrare, trenasmitere, stocare şi prezentare a datelor cu ajutorul sistemelor de calcul. Pentru a-şi îndeplinii rolul în cadrul sistemului informaţional, sistemul informatic cuprinde ansamblul tuturor resurselor şi tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea automată a datelor. Aceste resurse se grupează în următoarele categorii:

ansamblul de echipamente (Hardware) care formează baza tehnică a sistemului informatic; sistemul de programe (Software) care cuprinde software-ul de bază (sistemul de operare în principal) şi software-ul de aplicaţii; baza informaţională; ansamblul de resurse umane şi cadrul organizatoric- format din personalul de specialitate (analisti programatori, ingineri de sistem, operatori) Procesul de prelucrare automată a datelor în cadrul unui sistem informaţional reprezintă tocmai procesul prin care datele sunt supuse operaţiilor de culegere, transmitere, prelucrare şi stocare. Culegerea datelor constă în sesizarea lor la locurile unde sunt generate şi transpunerea lor pe suporturi adecvate prelucrării automate. La acest moment se numesc date primare. Prelucrarea datelor constă în transformarea acestora din date primare în date finale, în urma

parcurgerii unei succesiuni de operaţii impuse de cerinţele utilizatorilor şi specificul echipamentelor de calcul

şi a tehnologiei de prelucrare.

Transmiterea datelor asigură vehicularea atât a datelor primare de la sursele generatoare către sistemele de prelucrare automată, cât şi a rezultatelor prelucrărilor către beneficiari. Stocarea datelor constă în memorarea şi păstrarea acestora pe suporturi de memorie specifice în scopul consultării şi prelucrării ulterioare. Coordonatele moderne ale realizării sistemelor informatice relevă preponderenţa utilizării reţelelor de calculatoare ca suport hardware şi a sistemelor de gestiune a bazelor de date ca support software, baza de date fiind nucleul informaţional al oricărui sistem informatic. Deschiderea largă oferită de Internet face utilizarea bazelor de date distribuite pe reţele de calculatoare drept cea mai viabilă soluţie pentru valorificarea eficientă în procesul de management a performanţelor remarcabile oferite de performantele PC-uri de astăzi.

eficientă în procesul de management a performanţelor remarcabile oferite de performantele PC - uri de astăzi.
eficientă în procesul de management a performanţelor remarcabile oferite de performantele PC - uri de astăzi.

CAPITOLUL 2

ARHITECTURA GENERALĂ A SISTEMULUI ELECTRONIC DE CALCUL

1. Noţiuni generale

Un sistem electronic de calcul este o masina automată de prelucrare a informaţiei capabilă să execute secvenţe complexe de operaţii cu ajuorului unui program înregistrat în memoria principală. Un sistem electronic de calcul (S.E.C) – denumit în mod curent calculator, reuneşte din punct de vedere fizic şi funcţional două componente de bază:

componenta hardware;

componenta software.

Componenta hardware reprezintă ansamblul elementelor fizice, care compun calculatorul electronic: circuite electrice, componente electronice, dispozitive mecanice şi alte elemente materiale ce intră în structura fizică a calculatorului electronic care au rolul de a primii date, de a le memora, de a le prelucra şi de a le reda într-o formă accesibilă utilizatorului. Hardware-ul este controlat de software în procesul transformării datelor în informaţii. Componentele hardware sunt asamblate fizic pentru a îndeplini anumite funcţii de bază ale calculatorului:

funcţia de introducere a datelor şi programelor în sistem (funcţia de intrare); funcţia de memorare şi regăsire a datelor; funcţia de prelucrare a datelor, cunoscută şi sub denumirea de funcţia aritmetică şi logică; funcţia de comandă şi control funcţia de afişare a mesajelor şi rezultatelor (funcţia de ieşire). Componenta software cuprinde t otalitatea programelor, reprezentând "inteligenţa calculatorului", prin care se Componenta software cuprinde totalitatea programelor, reprezentând "inteligenţa calculatorului", prin care se asigură funcţionarea şi exploatarea sistemului de calcul. Prin intermediul acestor programe, utilizatorul are posibilitatea de a comunica cu sistemul de calcul, introducând date, programe şi comenzi, primind rezultatele prelucrării şi diverse mesaje. O parte din date, rezultate sau programe pot fi memorate pentru prelucrări ulterioare. Componentele hardware ce formează arhitectura unui sistem electronic de date sunt:

unităţile de intrare-ieşire unitatea centrală care cuprinde:

unitatea de comandă-control; unitatea de memorare; unitatea aritmetico-logică Unităţile de intrare – ieşire se mai numesc şi unităţi periferice. La calculatoarele personale, unitatea standard de intrare este reprezentată de tastatură, iar unitatea de ieşire este monitorul.

Schematic, arhitectura unui sistem electronic de calcul se prezintă astfel:

UNITATEA CENTRALĂ Funcţia / unitatea de comandă şi control Funcţia / unitatea de intrare Funcţia
UNITATEA CENTRALĂ
Funcţia / unitatea de
comandă şi control
Funcţia / unitatea
de intrare
Funcţia / unitatea
de memorare
Funcţia / unitatea
de ieşre
Legendă:
Funcţia / unitatea
aritmetică şi logică
Date
Comenzi

Configuraţia sistemului de calcul desemnează, mulţimea tuturor componentelor concret asamblate şi conectate pentru a realiza un sistem de calcul, privite din punct de vedere al caracteristicilor tehnice şi funcţionale.

2. Arhitectura unităţii centrale Unitatea centrală este compusă din binomul format pe placa de bază reprezentat de microprocesor şi memoria internă. 2.1. Microprocesorul Microprocesorul reprezintă elementul de bază al unui calculator. Acesta este un set de circuite integrate plasate într-o pastilă de siliciu. Ca imagine, microporcesorul se prezintă astfel:

În cadrul unui procesor colecţiile de tranzistori (de ordinul milioanelor) ce formează diferitele circuite integrate
În cadrul unui procesor colecţiile de tranzistori (de ordinul
milioanelor) ce formează diferitele circuite integrate sunt grupate în
următoarele componente de bază:
unitatea de comandă – control;
unitatea artimetico – logică;
setul de registrii ai procesorului;
magistralele procesorului
Unitatea de comandă control
Unitatea de comandă control prelucrează o singură categorie de
informaţii şi anume instrucţiunile progamului care se află în curs de
execuţie. De asemenea, asigură şi schimbul de informaţii între componentele unui calculator.
Unitatea de comandă control se compune din următoarele elemente:

Contorul ordinal (numit şi controller -ul de adrese) – furnizează şi memorează adresa de memorie de unde (numit şi controller-ul de adrese) – furnizează şi memorează adresa de memorie de unde se va extrage următoarea instrucţiune de executat. Respectiva cerere de furnizare a adresei de memorie circulă prin intermediul magistralei de adrese.

Registrul de instrucţiuni – are rolul de a stoca instrucţiunea aflată în curs de execuţie trul de instrucţiuni – are rolul de a stoca instrucţiunea aflată în curs de execuţie care tocmai a fost extrasă din memorie

Decodorul de funcţiuni – este singurul circuit capabil să recunoască funcţia definită de instrucţiunea de executat. Acesta este propriu fiecărui tip de procesor. Ceasul intern este un circuit electronic care distribuie regulat impulsuri pentru sincronizarea diferitelor operaţiuni elementare ce se efectuează în timpul derulării unei instrucţiuni.Frecvenţele distribuite de ceasul intern se măsoară în megaherţi. Circuitele de comandă – permit efectuarea unei anumite acţiuni asupra unităţilor comandate după ce s-au format diferite comenzi corespondente operaţiunilor elementare Unitatea aritmetică şi logică Mai este numită şi unitatea de calcul. Este capabilă să prelucreze informaţia prin calculele matematice şi funcţiile logice pe care le execută. Unitatea aritmetico – logică conţine două circuite specializate în procesarea datelor, şi anume:

dispozitivele de lucru – prelucrează datele sub forma operaţiilor aritmetice (de adunare, scădere, înmulţire, împărţire) şi logice (teste, ramificări ale execuţiei în funcţie de precizarea unor condiţii de îndeplinit şi iteraţii – un număr de reluări ale prelucrărilor. dispozitivele de stocaj intermediar – permite înregistrarea la fiecare operaţie, a operanzilor şi a rezultatelor intermediare. Setul de registrii ai procesorului Regiştrii reprezintă un set de poziţii binare în care se pot stoca informaţii în timp ce procesorul lucrează cu ele. Principalii regiştrii sunt:

regiştrii de acumulare – în care se fac toate calculele şi se stochează rezultatele intermediare şi finale; regiştrii de index şi de segment care permit o adresare relativă a unei zone de memorie care ajută la recunoaşterea drumului de parcurs prin memoria RAM a sistemului pentru a se căuta o instrucţiune ce urmează a fi activată conform logicii programului în curs de execuţie; registrul pointer-ului de instrucţiune – memorează poziţia pointer-ului în cadrul derulării programului aflat în curs de execuţie; registrii de stare – care conţin indicatori ce descriu starea microprocesorului după execuţia unei instrucţiuni; regiştrii de stivă – care gestionează şi manipulează informaţiile conţinute în stiva calculatorului. De exemplu, trecerea de la un program la altul in timpul derulării acestora se face prin memorarea informaţiilor legate de starea primului program şi trecerea la cel de-al doilea. Magistralele procesorului Cunoscute şi sub denumirea de magistrale de comunicaţie sau BUS-uri, acestea reprezintă trasee informaţionale prin care circulă unidirecţional sau bidirecţional informaţii între diferite componente ale calculatorului. Magistralele de comunicaţie, în funcţie de amplasarea lor, pot fi:

Interne – asigură schimbul de informaţii între contorul ordinal, decodorul de funcţiuni, registrii, etc. Viteza de furnizare a informaţiilor este aceeaşi cu cea a microprocesorului; Externe – se găsesc sub forma de trasee electrice gravate pe placa de bază. Se pot identifica mai multe magistrale externe, şi anume:

Magistrala procesorului – permite transportul de informaţii între procesor, memoria internă şi memoria cache. Magistrala de intrări/ieşiri – numită şi magistrala sistem sau principală, fiind o extensie a magistralei procesor, ce permite vehicularea informaţiilor pentru facilitarea schimburilor de date între unitatea centrală şi perifericele instalate. Legăturile dintre cele două tipuri de magistrale externe (magistrala procesorului şi magistrale de intrări/ieşiri) se realizează prin intermediul circuitului cipset care reprezintă interfaţa dintre procesor şi memoria internă. Magistrala procesorului care face legătura între cipset şi memoria internă mai este cunoscută şi sub denumirea de magistrala de memorie. În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale:

de magistrala de memorie. În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale : 10
de magistrala de memorie. În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale : 10
de magistrala de memorie. În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale : 10
de magistrala de memorie. În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale : 10
de magistrala de memorie. În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale : 10
de magistrala de memorie. În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale : 10
de magistrala de memorie. În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale : 10
de magistrala de memorie. În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale : 10
de magistrala de memorie. În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale : 10
de magistrala de memorie. În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale : 10
de magistrala de memorie. În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale : 10

Magistrala de comenzi – reprezentată de traseul bidirecţional prin care circulă ordine ce provin de la microprocesor, semnale – reprezentată de traseul bidirecţional prin care circulă ordine ce provin de la microprocesor, semnale de sincronizare cu memoria internă, semnale ale ceasului intern;

Magistrala de adrese – este folosită în tranzacţiile procesorului cu memoria printr -un traseu unidirecţional prin care circulă – este folosită în tranzacţiile procesorului cu memoria printr-un traseu unidirecţional prin care circulă de fapt adresele de memorie unde vor fi localizate instrucţiunile unui program aflat în curs de execuţie;

Magistrala de date – reprezintă un ansamblu de 1 5,32,5 4 de căi de comunicaţie paralele prin care – reprezintă un ansamblu de 15,32,54 de căi de comunicaţie paralele prin care se transmit datele care merg sau se întorc de la microprocesor. Face practic legătura între microprocesor şi memoria internă. Prin această magistrală circulă:

instrucţiuni căutate în memorie

date care provin de la o unitate internă

date intermediare destinate să rămână în memorie

date care pleacă spre o unitate de ieşire

Caracteristicile de bază ale magistralei procesor:

lungimea de bandă – cu cât este mai lată cu atât se pot transfera mai multi biti simultan, deci mai multă informaţie.ieşire Caracteristicile de bază ale magistralei procesor: viteza de circulaţie a datelor pe magistrală – cu

viteza de circulaţie a datelor pe magistrală – cu cât este mai mare cu atât procesorul poate prelucra o cantitate mai mare de in formaţii cantitate mai mare de informaţii

Parametrii microporcesorului

Parametrii de bază ai microprocesorului sunt:

1. viteza de lucru

2. capacitatea maximă de memorie pe care o poate adresa

3. setul de instrucţiuni pe care-l poate executa

4. articularea configuraţiei într-o arhitectură multiprocessor

1. Viteza de lucru - depinde de :

a. frecvenţa ceasului intern intervalul de transmitere al impulsurilor pentru sincronizarea diferitelor operaţiuni elementare ce au loc în microprocesor la executarea unei instrucţiuni. Frecvenţa ceasului intern se măsoară în MHz sau GHz. La un puls se pot executa una sau mai multe instrucţiuni;

b. frecvenţa ceasului extern sau sistem – influenţează viteza microprocesorului prin intermediul unui factor multiplicator al frecvenţei plăcii de bază. Altfel spus, viteza microprocesorului este viteza plăcii de bază multiplicată cu un anume factor – procedeu numit overclocking. Factorii de

multiplicare pot fi: 1.5X, 2X, 2.5X, 3X,

;

c. dimensiunea registrilor microprocesorului – cu cât dimensiunea registrilor este mai mare, cu atât capacitatea de stocare în procesor creşte. Altfel spus, la un puls al ceasului volumul datelor transferate este mai mare. Dimensiunile standard pentru registrii interni ai microporcesorului sunt: 8, 15, 32, 54 biţi;

d. lărgimea de bandă a magistralelor de comunicaţie – cu cât este mai mare cu atât fluxul biţilor vehiculaţi între procesor şi memorie este mai mare;

e. Timpul şi capacitatea de calcul a coprocesorului matematic – cat de repede se fac aceste calcule matematice în aşa fel încât rezultatele să fie corecte, respectiv câte calcule se pot face simultan fără a denatura rezultatul;

f. Existenţa memorie cache şi mărimea acesteia – are o importanţă deosebită, deoarece are o influenţă pozitivă asupra vitezei de prelucrare a datelor în sensul micşorării timpilor de aşteptare ai procesorului la preluarea din memoria internă a informaţiilor solicitate. Există cache-ul primar si cache-ul secundar;

g. Tehnologia de miniaturizare a tranzistorilor Microprocesorul este traversat de un curent electric cu un voltaj redus, ce reflectă de fapt un schimb de sarcină electrică între mulţimea de tranzistori (de ordinul milioanelor) existenţi într-un microprocesor. Conform legilor fizicii, se generează o căldură. Atunci când temperatura creşte comportamentul procesorului se schimbă, iar materialul

semiconductor din care este formată pastila de siliciu, nu mai conduce sistemul electric, blocând-se activitatea microprocesorului;

h.

Sistemul de operare şi aplicaţiile informatice utilizate – şi partea de soft are o influenţă asupra vitezei microprocesorului. Este bine ca atunci când sistemul hardware este pe 32 biţi să se folosească şi un sistem de operare creat tot pe 32 biţi. Pe piaţă există şi sisteme hardware pe 54 biţi.

2.

Capacitatea de adresare a memoriei interne un procesor nu poate accesa o cantitate infinită de memorie, ci numai cantitatea maximă impusă de procesul său constructiv. Cantitatea maximă de memorie ce poate fi accesată de un microprocesor este numită memorie maximă adresabilă.

3.

Setul de instrucţiuni pe care microprocesorul îl poate executa există 2 tipuri de arhitecturi, şi anume:

arhitectura CISC (Complex Instruction Set Computing) – ce implementează într-un cip, şi anume în decodorul de funcţiuni al unităţii de comandă control, un număr mare de instrucţiuni- procesor de bază (aproximativ 400) capabile să rezolve sarcinile instrucţiunilor de program aflat în execuţie.

arhitectura RISC (Reduced Instruction Set Computing) – ce implementează un set redus de

instrucţiuni capabile să rezolve sarcinile instrucţiunilor de program aflat în execuţie. Pentru că numărul de instrucţiuni este mai mic microprocesorul va rula mai repede, deoarece pentru a rezolva o sarcină acesta se foloseşte de un număr mai mic de instrucţiuni pe care le combină mult mai repede. 4. Articularea configuraţiei într-o arhitectură multiprocesor – presupune existenţa şi conlucrarea mai multor procesoare în aceeaşi unitate centrală. Aceasta este îndeosebi întâlnită la servere WEB şi pe staţiile de lucru pentru aplicaţii 3D sau CAD.

3. Memoria internă

3.1 Noţiuni generale Memoria internă este o componentă pasivă care păstrează pe durata prelucrării atât programele care se execută cât şi datele de care acestea au nevoie. Microprocesorul care este componenta activă ce realizează efectiv prelucrarea datelor iniţiază un permanent schimb de informaţii cu memoria internă. El preia succesiv instrucţiunile de program, solicită şi datele aferente, iar rezultatele se depun tot în memoria internă de unde sunt ulterior afişate sau stocate pe medii magnetice. Atât datele, cât şi instrucţiunile ce compun programele sunt alcătuite din punctul de vedere extern al utilizatorului din litere, cifre si caractere speciale. Pentru a putea fi memorate şi prelucrate de calculator ele trebuie convertite în cod binar. Codul binar foloseşte numai două simboluri pentru reprezentarea informaţiilor şi anume cifrele 1 şi 0. O cifră binară care poate avea numai două valori 1 sau 0 se numeşte BIT, prescurtarea de la binary digit. Pentru a codifica oricare din cifrele de la 0 la 9 cu care operează sistemul de numeraţie zecimal ar fi de ajuns 4 cifre binare. Dar pentru că trebuie codificate deopotrivă şi literele alfabetului şi caracterele speciale, operatorii aritmetici, parantezele, virgula, punctul etc. s-a convenit să se folosească un şir de 8 poziţii binare. Un şir de 8 biţi se numeşte byte. Bitul se botează cu „b” iar byte-ul cu „B”. Nevoia de standardizare a impus pe plan mondial un sistem de codificare binară a datelor, cifre, litere, caractere speciale, pe 8 biţi denumit ASCII - American Standard Code for Information Interchange. S-a recurs la reprezentarea binară a datelor datorită componentelor electronice care puteau menţine numai două stări stabile, stări care au fost asociate valorilor 1 şi respectiv 0. Matematica prin Charles Boole şi cunoscuta sa algebră booleană a constituit suportul logic al calcululelor cu numere binare. Tehnologia de realizare a memoriilor interne pentru stocarea informaţiilor binare a evoluat de la primele circuite basculante bistabile CBB realizate cu tuburi electronice la memorii cu toruri de ferită şi acum la circuite integrate sofisticate CMOS Complementary Metal on Siliciu. Progresul tehnologic s-a reflectat prin creşterea capacităţii de stocare şi a vitezei de lucru a circuitelor de memorie. Capacitatea de memorare foloseşte următoarele unităţi de măsură:

1

Kilobyte = 1024 bytes (2 10 bytes)

1 Megabyte = 1024 Kb (2 10 kilobytes) = 2 20 bytes

1 Gigabyte = 1024 Mb (2 10 megabytes) = 2 30 bytes

1 Terabyte = 1024 Gb (2 10 gigabytes) = 2 40 bytes

1 Pentabyte = 1024 Tb (2 10 terabytes) = 2 50 bytes

1 Exabyte = 1024 Pb (2 10 petabytes) = 2 50 bytes

1 Zettabyte = 1024 Eb (2 10 exabytes) = 2 70 bytes

1 Yottabyte = 1024 Zb (2 10 zettabytes) = 2 80 bytes

Pentru a manipula cu mai multă operativitate numerele mari şi codurile instrucţiunilor complexe de program, s-a introdus termenul de cuvânt de memorie word, cu variantele: semicuvânt – halfword şi dublu cuvânt double word. Primele PC-uri au fost proiectate pentru a lucra cu cuvinte de 8 biţi, apoi s-a trecut la cuvântul de 15 biţi, apoi s-au generalizat tehnologiile pe 32 de biţi şi pe 54 de biţi. Extinderile multimedia (MMX Multimedia Extensions) utilizate de microprocesoarele Intel şi AMD au introdus suplimentar patru tipuri de date ce se prelucrează pe 54 de biţi:

byte împachetat prelucrat în grupuri de câte opt;

cuvânt împachetat ce se prelucrează în grupuri de câte patru;

dublu cuvânt împachetat a cărui prelucrare se realizează în grupuri de câte două;

cuvânt quadruplu.

Principial memoria internă o putem privi ca o succesiune adiacentă de celule de memorie, fiecare celulă având proprietatea de a memora un byte. Fiecare celulă are o adresă unică care este un număr natural începând cu zero. Adresele de memorie servesc pentru identificarea directă şi rapidă a oricărei celule şi implicit a oricărei instrucţiuni sau operand prezent în memorie. Unii autori mai folosesc şi termenul de locaţie de memorie în loc de celulă de memorie. Memoria sistemelor de calcul este caracterizată de următorii parametrii:

capacitatea – reprezintă numărul maxim de bytes pe care îi poate stoca memoria la un moment dat; capacitatea se exprimă în multiplii de bytes: KB, MB, GB, TB;

timpul de acces – reprezintă intervalul de timp dintre solicitarea unei date/informaţii din memorie şi obţinerea ei:

Δt = t2 - t1 unde

Δt – timpul de acces t1 – momentul solicitării unei date/informaţii din memorie t2 – momentul obţinerii datei/informaţiei solicitate

rata de transfer reprezintă numărul de bytes ce se transferă în/din memorie într-o unitate de timp;

modularitatea reprezintă posibilitatea divizării memoriei în module de memorie cu o anumită

capacitate, cu posibilitatea extinderii în funcţie de configuraţie. Transferul datelor în memorie se numeşte scriere, iar extragerea informaţiilor din memorie se numeşte citire, ambele operaţii efectuându-se sub supravegherea UCP. Localizarea unei informaţii în memorie se realizează prin specificarea adresei într-un registru de adrese. După localizarea adresei în memorie, dacă se emite un semnal de scriere, datele conţinute în registrul de date se transferă în memorie sau dacă este o comandă de citire datele conţinute la adresa specificată sunt aduse în registrul de date. Intervalul de timp necesar unei referiri la memorie se numeşte ciclu de memorie (a nu se confunda cu timpul de acces) pe parcursul căruia conţinutul registrului de adrese rămâne nemodificat. Dispozitivele fizice care alcătuiesc memoria internă trebuie să indeplinească anumite cerinţe ca :

să aibă două stări stabile în vederea memorării datelor binare;volum şi timp de acces cât mai redus; preţul pe megabyte cât mai scăzut; realizare

volum şi timp de acces cât mai redus;două stări stabile în vederea memorării datelor binare; preţul pe megabyte cât mai scăzut; realizare modulară

preţul pe megabyte cât mai scăzut;datelor binare; volum şi timp de acces cât mai redus; realizare modulară cu posibilităţi de extindere.

realizare modulară cu posibilităţi de extindere.acces cât mai redus; preţul pe megabyte cât mai scăzut; Aceste dispozitive se construiesc din circuite

Aceste dispozitive se construiesc din circuite semiconductoare integrate numite circuite basculante bistabile. Ele sunt plasate pe o pastilă de siliciu, care asigură o mare densitate pe unitatea de volum.

Din punct de vedere funcţional, deci al rolulului pe care-l îndeplineşe în funcţionarea sistemului, memoria internă se divide în următoarele categorii:

memoria RAM:memoria internă se divide în următoarele categorii: memoria ROM; memoria Cache; memoria CMOS; memoria video.

memoria ROM;internă se divide în următoarele categorii: memoria RAM: memoria Cache; memoria CMOS; memoria video. Memoria RAM

memoria Cache;divide în următoarele categorii: memoria RAM: memoria ROM; memoria CMOS; memoria video. Memoria RAM Memoria RAM

memoria CMOS;categorii: memoria RAM: memoria ROM; memoria Cache; memoria video. Memoria RAM Memoria RAM este o memorie

memoria video.memoria RAM: memoria ROM; memoria Cache; memoria CMOS; Memoria RAM Memoria RAM este o memorie cu

Memoria RAM

Memoria RAM este o memorie cu acces direct realizată din module (cipuri) de diverse capacităţi. Este o memorie volatilă de mare capacitate în care utilizatorul, de fapt programele acestuia, au dreptul de a scrie şi ulterior de a citi date. Ea este memoria de lucru curentă. Dacă dorim să păstrăm datele din această memorie pentru a le utiliza şi după închiderea calculatorului, ele trebuie salvate, adică memorate pe un suport de memorie externă, hard disc sau floppy disc, de exemplu. Din punct de vedere al principiului de stocare a datelor memoria RAM poate fi de tip:

DRAM (Dynamic Random Access Memory); (Dynamic Random Access Memory);

SRAM (Static Random Access Memory). (Static Random Access Memory).

Memoria DRAM este o memorie al cărei conţinut se pierde dacă prin semnalele de comandă nu se specifică reîncărcarea celulelor cu un anumit conţinut. Această operaţie se numeşte „reîmprospătarea memoriei” (refreshing memory). Reîmprospătarea memoriei constă în recitirea la intervale prestabilite a datelor din memorie şi reînscrierea lor la aceleaşi adrese. De exemplu, un cip de 8 MB necesită reîmprospătarea conţinutului la fiecare 32 de milisecunde.

Memoria SRAM este o memorie care păstrează conţinutul celulelor binare fără prezenţa impulsurilor de reîmprospătare. Pentru a face dintr-o memorie DRAM o memorie SRAM, ar fi necesar un simplu comutator pentru a bascula între transferul semnalelor electrice sau păstrarea lor (circuite flip- flop). Memoria CMOS

Memoria CMOS este o mică zonă din memoria RAM care are un circuit de alimentare separat de la un acumulator cu litiu. Datorită acestuia informaţia din memoria CMOS se va păstra şi după ce se opreşte calculatorul. Din acest motiv memoria CMOS se comportă ca o memorie permanentă, nevolatilă. Avantajul său esenţial constă în aceea că informaţiile înscrise aici se pot actualiza oricând este nevoie prin folosirea unui mic program al sistemului de operare numit SETUP. În memoria CMOS se introduc o serie de parametrii şi informaţii de control ca de exemplu: parole, data curentă şi ora, informaţii despre setări ale echipamentelor din configuraţie etc. Utilizatorii începători e bine să nu umble în Setup. Memoria ROM Alături de memoria de lucru RAM utilizată pentru execuţia diverselor aplicaţii în curs de execuţie, calculatoarele personale dispun de circuite de memorie care păstrează programe necesare pentru funcţionarea sistemului, programe ce nu-şi modifică de regulă, conţinutul. Aceste programe speciale sunt păstrate într-o memorie nedistructibilă numită memorie ROM (Read Only Memory). Informaţiile din memoria ROM sunt

destinate numai citirii, deci nu pot fi modificate sau şterse. Rolul acestei memorii este de a stoca programe cu grad mare de generalitate şi o frecvenţă sporită de utilizare. Plasarea acestor programe în partea de hardware a unui sistem de calcul oferă avantajul vitezei şi siguranţei în execuţie, comparativ cu implementarea lor ca software, care ar avea doar avantajul flexibilităţii.

Iniţial cipurile ROM au fost realizate ca memorii capacitive (CROS - Capacitive Read Only Storage) şi inductive, cu transformatoare (TROS). In prezent se folosesc circuite semiconductoare integrate ce au permis o mai mare flexibilitate în fixarea conţinutului, chiar eventuale ştergeri şi modificări ale conţinutului prin tehnici de laborator. Dintre variantele de memorii ROM realizate cu elemente semiconductoare integrate se menţionează :

PROM (Programmable ROM - memorii ROM programabile) sunt memorii al căror conţinut nu este fixat din construcţie; conţinutul poate fi înscris după dorinţa utilizatorului, dar o dată ce a fost înscris nu se mai poate modifica sau şterge; EPROM (Erasable PROM) sunt memorii PROM ce pot fi şterse, dar numai prin procedee speciale utilizând

un generator de radiaţii ultraviolete;

EEPROM (Electrically EPROM) sunt memorii EPROM care nu necesită surse de radiaţii ultraviolete, ci doar un curent de voltaj înalt pentru ştergerea conţinutului; spre deosebire de EPROM, ele nu trebuie scoase din soclurile în care sunt montate pe placa de bază. Dacă EPROM trebuia ştearsă integral pentru a se reînscrie, EEPROM execută operaţia de ştergere şi rescriere a fiecărui byte în mod independent. Flash ROM sunt actualele EEPROM dar care folosesc voltajul normal pentru ştergerea şi reînscrierea conţinutului (5V sau 3,3V). Ştergerea şi reînscrierea datelor se poate realiza pentru unul sau mai multe blocuri de memorie, existând posibilitatea ca pentru modificarea anumitor blocuri să fie solicitat un voltaj mai mare- cum este cazul blocului de boot ce are inclusă protecţia anumitor blocuri împotriva ştergerilor, bloc ce poate fi modificat numai printr-un voltaj superior.

Exsută şi celule de memorie bazate pe joncţiuni tunel magnetice dispuse pe un substrat de siliciu (MTJ Magnetic Tunneling Join) pentru realizarea de memorii magnetice MRAM(Magnetic RAM), a căror viteză

de citire/scriere este de aproximativ 10 ns. Spre deosebire de DRAM şi SRAM care folosesc celule electrice, MRAM utilizează celule magnetice ce nu-şi pierd conţinutul odată cu întreruperea alimentării. Ca performanţe, MRAM este la fel de rapidă ca SRAM şi de şase ori mai rapidă decât DRAM.

O altă noutate aparţine corporaţiilor Toshiba şi Infineon Technology care au lansat module de memorie

FeRAM iniţial cu o capacitate de 32 MB/modul, tehnologia de elaborare bazându-se pe construirea celulelor de memorie din materiale feroelectrice. Asemănător memoriilor MRAM, memoriile FeRAM au un conţinut nevolatil care combina înalta densitate a memoriilor DRAM actuale, cu performanţele memoriilor SRAM. ROM BIOS Cea mai importantă parte a programelor de sistem care coordonează activitatea PC-ului şi furnizează servicii esenţiale pentru programele de aplicaţii, sunt implementate din construcţie în memoria ROM, constituind sistemul de intrare/ieşire de bază BIOS (Basic Input Output System). ROM BIOS-ul conţine programe de conversaţie cu elementele hardware ale PC-ului. Scopul principal îl constituie încărcarea sistemului de operare de pe dispozitivul de iniţializare şi autotestarea componentelor în momentul pornirii PC-ului (dispozitivul de iniţializare este de obicei hard-disc-ul, CD-ROM-ul sau portul de reţea). De cele mai multe ori, programele conţinute în ROM-BIOS sunt transferate pentru execuţie în DRAM care este mai rapidă prin tehnica ROM-shadowing. Cele mai noi tipuri de BIOS încorporează facilităţi de determinare a configuraţiei interne şi de alocare a resurselor prin intermediul standardului PnP (Plug and Play- conectare şi folosire). Dacă cipurile ROM–BIOS sunt de tip Flash ROM, acestea pot fi inscripţionate prin înlocuirea vechiului conţinut; în caz contrar, se schimbă cipurile de BIOS de pe placa de bază. Memoria cache Memoria cache interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între microprocesor şi un bloc de DRAM. Un circuit special denumit controller de cache încearcă să menţină în memoria cache, datele sau

instrucţiunilepe care microprocesorul le va solicita în momentul următor apelând la un algoritm statistic de anticipare. Dacă informaţia cerută se află în memoria cache, ea poate fi furnizată fără stări de aşteptare; dacă informaţia cerută nu este în memoria cache, ea este transferată din RAM la viteza corespunzătoare RAM- ului, constituind un eşec cache. Un factor major ce determină performanţele cache-ului este cantitatea de informaţie conţinută; cu cât cache-ul este mai mare, cu atât cantitatea de date tranferată este mai mare. Dezavantajul unui cache mai mare îl reprezintă costul, cipurile SRAM mai rapide majorând costul întregului sistem. Configuraţia logică a memoriei cache se referă la modul în care este aranjată memoria în cache şi la modul în care este adresată, ceea ce reprezintă de fapt modalitatea prin care microprocesorul stabileşte dacă informaţia solicitată la un moment dat este sau nu disponibilă în cache. Pentru microprocesor, cache-urile pot fi externe sau interne. Un cache intern (cache L1), numit cache primar, este construit în circuitul microprocesorului, iar un cache extern (cache L2) sau cache secundar, foloseşte un controller extern şi cipuri de memorie externă. Memoria video Afişarea pe monitor a devenit o sarcină din ce în ce mai complexă odată cu trecerea de la monitoarele alb- negru la monitoarele color, de la simpla afişare de text la afişarea imaginilor în mişcare. Placa grafică responsabilă de procesarea informaţiilor care se afişează a devenit din ce în ce mai sofisticată incluzând acum următoarele elemente:

BIOS-ul video;ce mai sofisticată incluzând acum următoarele elemente: Procesorul video; RAM-ul video; Drivere. Fără a intra în

Procesorul video;incluzând acum următoarele elemente: BIOS-ul video; RAM-ul video; Drivere. Fără a intra în amănunte

RAM-ul video;acum următoarele elemente: BIOS-ul video; Procesorul video; Drivere. Fără a intra în amănunte constructive reţinem

Drivere.elemente: BIOS-ul video; Procesorul video; RAM-ul video; Fără a intra în amănunte constructive reţinem faptul

Fără a intra în amănunte constructive reţinem faptul că zona de memorie RAM alocată special lucrului cu monitorul, valabil la primele PC-uri, este acum plasată direct pe placa grafică sub denumirea de RAM-video. Formate fizice ale memorie RAM Un cip de memorie apare ca un strat de siliciu mai mic, de câţiva milimetri. Pentru a fi uşor de manevrat, cipurile de memorie sunt închise ermetic într-o capsulă care asigură protecţia siliciului. Cipurile sunt lipite unul lângă altul pe modulele de memorie, ocupând astfel o suprafaţă mai compactă de câţiva centimetri. Modulele de memorie astfel constituite, apar sub forma unor circuite integrate cu conectori externi, pentru a fi introduse în soclurile disponibile pe placa de bază. Cipurile disponibile pe piaţă sunt construite în diverse formate fizice. Primele cipuri numite SIP, DIP, erau sudate pe placă, deci fixe. Următoarea generaţie de cipuri RAM cunoscutele SIMM-uri şi DIMM-uri, au fost realizate în aşa fel încât să poată fi scoase din soclu şi înlocuite. Cipul de tip SIMM (Single In line Memory Module) leagă contactele de pe ambele părţi ale modulului şi furnizează un singur semnal, în timp ce un cip DIMM (Dual In line Memory Module) preia semnale separat de pe fiecare parte a modulului. Primele SIMM-uri cu 30 de pini permiteau o stocare de nouă biţi pentru fiecare byte (un bit extern pentru verificarea parităţii). Pentru magistrale mari de date a fost proiectat SIMM-ul cu 72 pini care încorporează patru bancuri de memorie pe acelaşi modul; SIMM-urile cu 72 pini au conectorii plasaţi pe ambele părţi ale modulului de memorie.

Odată cu apariţia microprocesoarelor PENTIUM şi AMD, SIMM-urile cu 72 pini şi-au pierdut din utilitate deoarece pentru magistralele de date pe 54 biţi, erau necesare două SIMM-uri de 72 pini la un bank de memorie. Pentru a asigura extinderea la 54 biţi, s-au dezvoltat module cu mai multe conexiuni, DIMM-uri, pentru a permite o adresare mai largă. Modelele rezultate au 158 de conexiuni, poziţionate pe cele două părţi ale cipului de memorie, cele două linii de conectori fiind independente.

DIMM-urile sunt sub forma modulelor de 128 MB, 255 MB, 512 MB etc pe modul.

SIMM-urile de 72 pini sunt convenabile pentru desktop-uri, dar sunt prea mari pentru laptop-uri; producătorii de PC-uri miniaturizate au transformat SIMM-urile de 72 pini astfel că în locul conectării pinilor de pe cele două părţi ale modulului au introdus spaţii pe fiecare parte, pentru a avea două semnale separate. Astfel, lungimea modulului s-a redus la jumătate, rezultatul fiind module SODIMM (Small Outline Dual In line Memory Module) numit astfel datorită dimensiunilor reduse ale modulului şi celor două linii de conectori independenţi de pe fiecare parte a modulului. Un SODIMM cu 72 pini este echivalent cu un SIMM de 72 pini cu conectori pe ambele părţi ale modulului, asemănător DIMM-urilor.

Formate logice ale memoriei RAM Pentru a mări performanţele memoriei, proiectanţii au dezvoltat o serie de tehnologii care să depăşească aceste limite, orientându-se asupra modului în care sunt procesate datele intern – moduri ce constitue formatele logice ale memoriilor interne. Cipurile SDRAM au un timp de acces de 10 ns, fiind utilizabile pentru magistrale de memorie de 100 Mhz. Cipurile au anumite limite care reduc frecvenţa la aproape 55 Mhz; SDRAM-urile nu au operat la frecvenţe mai mari de 100 Mhz deoarece sloturile SIMM-urilor erau nesigure la frecvenţe mai înalte. Memoriile DDR (Double Data Rate) sunt realizate într-o tehnologie SDRAM cu posibilitatea dublării frecvenţei de la 100 la 200 Mhz. Memoriile EDRAM (Enhanced DRAM) fac DRAM-urile companiei Ramtron mai rapide prin adăugarea unor blocuri mici de memorie cache statică pe fiecare cip. Cache-ul operează la viteză înaltă (în mod obişnuit 15 ns), astfel încât poate să acopere cererile de date ale microprocesorului fără a adăuga stări de aşteptare generate de operaţia de reîmprospătare. Memoria CDRAM (Cached DRAM) realizată de Mitsubishi adaugă o memorie cache pe fiecare cip utilizând un model de tip asociativ pe set; cipul iniţial de 4 MB avea încorporată o memorie cache de 2 K şi folosea două buffere de câte un cuvânt (15 biţi) pentru transferul dintre cache şi circuitele externe. Spre deosebire de EDRAM, CDRAM permite atât cache-ului cât şi DRAM-ului principal să opereze independent una de cealaltă. Cache-ul este suficient de rapid pentru a transfera date în mod burst la o frecvenţă de 100 Mhz. Modelul RDRAM (Rambus DRAM) al firmei cu acelaşi nume foloseşte un cache RAM static de 2048 K cuplat la DRAM printr-o magistrală foarte largă, ce permite transferul unei pagini de memorie în cache într- un singur ciclu. Cache-ul este destul de rapid, furnizând datele la un timp de acces de 10 ns. Rata de transfer poate ajunge la 800 Mb/sec dublu faţă de SDRAM. Modelul Rambus cere o modificare radicală a plăcii de bază pe care se instalează, soclurile purtând denumirea de RIMM (Rambus In line Memory Module). Deocamdată sunt utile pentru sisteme care includ integrare video. Capacităţile sunt de 128 MB şi 255 MB, 512MB/modul, dar şi de 1 G, 2 G şi 3 G. În locul unui bloc de memorie în care fiecare celulă este adresată de numărul liniei şi coloanei, memoria MDRAM (Multibank DRAM) produsă de MoSys Incorporated desparte informaţia stocată într-un număr de bank-uri de memorie separate.

4. ECHIPAMENTE PERIFERICE. SUPORTURI DE DATE 4.1. Funcţii, clasificare, rol Echipamentele periferice mediază schimbul de date şi informaţii dintre unitatea centrală şi mediul extern. Principalele funcţii ale acestora se referă la următoarele:

♦ introducerea datelor, programelor şi a comenzilor în memoria internă;

♦ redarea rezultatelor prelucrărilor sub o formă accesibilă utilizatorului;

♦ oferirea de posibilităţi utilizatorului pentru a putea supraveghea şi interveni în timpul unei sesiuni de lucru în scopul asigurării unei funcţionări corecte a sistemului. Clasificarea echipamentelor periferice are în vedere funcţiile îndeplinite de acestea în sistemul de calcul şi rolul lor în dialogul utilizator-calculator. Din punctul de vedere al primului criteriu deosebim:

echipamente periferice de intrare care permit introducerea datelor (text, imagini, animaţie etc.), programelor şi a comenzilor în sistem;

echipamente periferice de ieşire ce asigură redarea rezultatelor sau înlesnesc dialogul om-calculator într-un format direct accesibil factorului uman;

echipamente periferice de intrare/ieşire care dispun de suporturi de mare capacitate în vederea stocării

datelor şi programelor. Aceste echipamente asigură introducerea datelor şi programelor stocate în memoria

internă şi redarea rezultatelor în vederea unor utilizări viitoare. Acesta este şi motivul pentru care ele se mai numesc şi echipamente periferice de stocaj. În ceea ce priveşte rolul echipamentelor periferice în dialogul om-calculator întâlnim următoarea clasificare a acestora:

echipamente periferice de comunicare utilizator-calculator care lucrează cu date şi informaţii direct accesibile omului (texte, imagini, numere, sunete etc.): terminal, mouse, creion optic, imprimantă etc.;

echipamente periferice de stocaj care lucrează cu date şi informaţii în formate de reprezentare care au la bază cifrele binare: unităţi de bandă magnetică, unităţi de disc magnetic, unităţi CD-ROM etc.;

echipamente periferice pentru citirea directă a datelor şi informaţiilor.

4.2. Suporturi de date. Categorii, utilizare, reutilizare

Suporturile de date sunt medii fizice utilizate pentru preluarea, prelucrarea, stocarea datelor şi programelor şi pentru redarea rezultatelor. Acestea sunt foarte diverse, fiind specifice echipamentelor periferice care le folosesc ca suport. Ele se clasifică în mai multe categorii din punct de vedere: • al materialului folosit pentru

fabricarea lor; • al posibilităţii de reutilizare; • al posibilităţii de adresare; • al utilizării în sistemele de calcul. Dacă se are în vedere materialul folosit pentru fabricarea suporturilor tehnice deosebim următoarele categorii de suporturi:

♦ suporturi din hârtie (hârtia de imprimantă, documente completate cu cerneală magnetică, documente cu caractere stilizate etc.);

♦ suporturi magnetice (banda magnetică, discul magnetic, tamburul magnetic etc.);

suporturi optice (CD-ROM, DVD);

suporturi magneto-optice.

Din punct de vedere al posibilităţii de reutilizare se întâlnesc suporturi nereutilizabile care se pot înregistra o singură dată (suporturi de hârtie, microfilme, CD-ROM) şi suporturi reutilizabile care se pot utiliza succesiv

pentru mai multe înregistrări (suporturi magnetice). Dacă ne referim la posibilităţile de adresare a înregistrărilor distingem suporturi adresabile (la care accesarea informaţiei se face direct, pe baza unor adrese – discul magnetic) şi neadresabile (la care accesarea informaţiei se face prin parcurgerea secvenţială a înregistrărilor şi verificarea conţinutului – banda magnetică). În ceea ce priveşte modul de utilizare a suporturilor tehnice în sistemele de calcul avem în vedere suporturi de intrare (care sunt numai citite – documente completate cu cerneală magnetică, CD-ROM etc.), suporturi de ieşire (care sunt numai scrise – hârtia de imprimantă etc.) şi suporturi de intrare/ieşire (banda magnetică, discul magnetic, CD-ul inscriptibil, CD-ul reinscriptibil ş.a.).

4.3. Echipamente periferice de intrare

Echipamentele periferice de intrare sunt folosite pentru introducerea datelor şi programelor în calculator, cele mai utilizate fiind tastatura şi mouse-ul. Tastatura reprezintă dispozitivul care se foloseşte pentru introducerea datelor şi comenzilor în sistem. Fiecare caracter, alfabetic, numeri, special, se generează prin apăsarea unei taste. Tastatura poate fi împărţită în patru zone, după cum urmează: • taste alfanumerice şi taste de comandă şi control; • taste funcţionale; • taste de poziţionare şi editare; • taste numerice reduse. Mouse-ul este un echipament nelipsit în modul grafic, prin intermediul acestuia putându- se selecta rapid opţiunile unor meniuri sau obiecte de pe ecran (texte, grafice, imagini) în vederea executării unor operaţii. Din punct de vedere fizic, acesta este format din carcasă, bilă de cauciuc care semnalează sistemului mişcările făcute, butoane pentru selecţii, cablu de conectare la calculator şi conector de interfaţă pentru

ataşarea mouse-ului la sistem. Există şi variante de mouse care nu folosesc bila de cauciuc sau în care cablul de legătură lipseşte, transmiterea impulsurilor realizându-se prin intermediul razelor infraroşii. Operaţiile realizate cu ajutorul mouse-ului sunt următoarele:

indicarea prin care cursorul este poziţionat pe ecran pe un anumit obiect;

punctarea (clic) care se utilizează pentru selectarea unui obiect, aceasta realizându- se în urma poziţionării cursorului mouse-ului pe obiectul respectiv prin apăsarea scurtă a butonului;

dublu clic prin care se acţionează scurt, de două ori butonul mouse-ului, declanşându- se o anumită acţiune;

trasarea care se realizează analog cu punctarea, diferenţa constând în faptul că după apăsarea butonului

mouse-ul se deplasează cu butonul apăsat. Această operaţie se foloseşte în vederea mutării sau copierii obiectelor. Joystick-ul este format dintr-o manetă cu patru posibilităţi de mişcare (înainte, înapoi, stânga, dreapta). Este folosit, de regulă, la jocuri, dar şi în diferite sisteme de instruire sau pentru aplicaţii de simulare. Trackball-ul este un mouse în poziţie inversă, deplasarea cursorului realizându-se prin mişcarea bilei de

cauciuc cu degetul. Acest echipament este utilizat la calculatoarele portabile (laptop sau notebook). Touchpad-ul are dimensiuni mici, fiind uşor de utilizat. Tableta activă posedă un dispozitiv care sesizează atingerea şi interpretează mişcările degetului sau ale unui obiect ascuţit astfel că pe ecran cursorul se deplasează în mod corespunzător. Creionul optic permite desenarea pe ecran prin simpla apăsare a acestui dispozitiv. Ecranul tactil permite introducerea comenzilor prin apăsarea cu degetul sau cu un creion special pe ecran, având ca domeniu de aplicare echipamentele şi terminalele publice din aeroporturi, gări, bănci etc.

4.4. Echipamente periferice de ieşire

4.4.1. Monitorul

Monitorul reprezintă un echipament de ieşire pe care se afişează rezultatele prelucrărilor, mesajele pentru utilizator şi informaţiile despre starea sistemului. În afara suprafeţei de afişare, acesta mai cuprinde şi

circuitele necesare realizării imaginii pe ecran. Este legat la placa video sau la placa grafică care prelucrează semnalele primite de la procesor pentru a le transforma în imagini grafice. Legătura dintre magistrală şi monitor se realizează prin intermediul plăcii adaptoare, care conţine controllerul video (controlează şi reglează imaginea de pe ecran) şi memoria de regenerare a imaginii care conţine codul imaginii afişate pe ecran. Parametrii care definesc performanţele monitoarelor se referă la:

♦ diagonală;

intensitatea radiaţiilor;

♦ rezoluţia (se exprimă prin numărul de puncte distincte – pixeli – afişabile pe suprafaţa ecranului. Cu

cât numărul acestora este mai mare cu atât imaginile au mai multe detalii, sunt mai clare iar rezoluţia este mai bună. Numărul de puncte se indică sub forma produsului dintre numărul de puncte de pe o

linie şi numărul de linii. Rezoluţia este determinată atât de distanţa dintre două puncte de pe ecran – definiţia ecranului –, cât şi de numărul de culori;

♦ numărul de culori;

capacitatea de afişare;

♦ numărul dimensiunilor în care se afişează;

♦ tipul plăcii video;

♦ rata de împrospătare a imaginii (reprezintă numărul de imagini afişate pe secundă.

Frecvenţa afişării (baleiajul vertical este controlată de un dispozitiv care are rolul de a transforma

datele stocate în memoria video într-un semnal analogic afişat pe monitor).

4.4.2. Imprimanta

Acest echipament este opţional, permite tipărirea pe hârtie a rezultatelor prelucrării şi prezintă următoarele componente: blocul de imprimare, sistemul de avans al hârtiei, sistemul logic de comandă şi interfaţa. O imprimantă poate tipări diverse tipuri de caractere care poartă denumirea de fonturi.

După spaţiul rezervat fiecărui caracter deosebim fonturi cu lăţime fixă şi fonturi proporţionale. Cele din prima categorie rezervă fiecărui caracter acelaşi spaţiu, în timp ce fonturile proporţionale alocă un spaţiu diferit în funcţie de caracterul de realizat. Caracterele din diferitele fonturi pot fi afişate sau tipărite având anumite atribute (îngroşat – bold, înclinat– italic, subliniat underline etc.) care definesc stilul de tipărire. Parametrii care caracterizează performanţele imprimantelor se referă la:

rezoluţie (determină calitatea grafică a tipăririi şi se exprimă prin numărul de puncte afişate pe inch dpi);

viteza de tipărire care se măsoară în caractere pe secundă (cps) la imprimantele lente şi în linii pe minut sau în pagini pe minut (ppm) la cele rapide;

dimensiunea maximă a hârtiei [descrie formatul maxim acceptat pentru suportul de tipărire A4 (210 x 297 mm), A3 (420 x 297 mm) etc.];

memoria proprie care desemnează capacitatea de memorie de tip RAM ataşată imprimantei. Pentru a nu se

bloca fluxul datelor de tipărit se utilizează RAM-ul imprimantei care va stoca datele până în momentul

tipăririi;

limbajul de control care se referă la setul de comenzi folosit pentru controlul imprimantei;

capacitatea de emulare care exprimă capacitatea unei imprimante de a folosi limbajul de control al altei imprimante;

numărul de fonturi ce are în vedere posibilitatea tipăririi unor caractere specifice diverselor limbi.

În funcţie de modul în care se efectuează tipărirea se disting imprimante orientate pe caracter (memorează şi tipăresc câte un caracter la fiecare ciclu de funcţionare, caracterele ce urmează a fi tipărite fiind obţinute prin selectare sau generare matriceală), pe linie (la fiecare ciclu de funcţionare se imprimă simultan o linie întreagă, suportul caracterelor fiind sub formă de tambur, lanţ, tren sau bandă) sau pe pagină (se bazează pe metode de imprimare fără impact – electrofotografice şi electrostatice). O altă clasificare a imprimantelor se face în funcţie de tehnicile de tipărire utilizate, deosebindu-se

imprimante mecanice, matriceale, termice, cu jet de cerneală şi laser.

Imprimantele mecanice utilizează un set de caractere dispus pe un suport metalic de unde se face selectarea caracterului dorit, transferul pe hârtie al acestuia realizându-se prin intermediul unei benzi tuşate dispuse între hârtie şi caracterul selectat. Deşi calitatea imprimării este bună, viteza de lucru este redusă (15-50 cps), aceste imprimante încadrându-se în categoria celor orientate pe caracter.

Imprimantele matriceale (cu ace) lucrează pe principiul generării caracterelor care se realizează cu ajutorul celor 9, 18 sau 24 de ace ale capului mobil ce constituie o matrice, configuraţia de apăsare a acestora, combinată cu mişcarea stânga-dreapta determinând banda tuşată să înscrie câte un caracter pe hârtia din spate. Viteza de lucru este cuprinsă între 100-500 cps, calitatea imprimării depinzând foarte mult de aceasta în sensul că o viteză de lucru mai scăzută asigură o mai bună calitate a tipăririi.

Sunt des utilizate în domeniul economic datorită raportului preţ/performanţe foarte bun, însă sunt lente şi fac mult zgomot.

Imprimantele termice asigură imprimarea fără impact prin impresionarea unei hârtii speciale cu ajutorul unor elemente rezistive care provoacă încălzirea. Sunt silenţioase, pot lucra cu mai multe fonturi şi în mediul grafic cu o rezoluţie bună, ating viteze de până la 250 cps, prezentând însă dezavantajul folosirii hârtiei speciale întrucât aceasta este relativ scumpă.

Imprimantele cu jet de cerneală pot fi cu jet continuu, intermitent sau cu picături comandate. În vederea generării caracterului este necesară încărcarea şi deflexia electrostatică pe verticală a picăturilor de cerneală, caracterul fiind generat coloană de coloană. Tipărirea se poate face şi în culori, au un preţ scăzut, nu fac zgomot şi asigură o bună calitate a imprimării (rezoluţia se apropie de cea a imprimantelor laser). Dezavantajul acestor echipamente se referă la raportul cost consumabile/număr de pagini tipărite.

Imprimantele laser sunt cele mai răspândite datorită faptului că sunt fiabile şi asigură o foarte bună calitate a imprimării, acestea încadrându-se în categoria imprimantelor orientate pe pagină. Imaginea paginii de imprimat se obţine cu ajutorul unei raze laser, prin intermediul unei memorii de generare a caracterelor, iar imprimare se face printr-un tambur de fotocopiere. Se mai numesc şi imprimante

optice sau xerografice, au o rezoluţie ridicată ce determină o calitate foarte bună a tipăririi, viteza de lucru este mare, iar raportul cost consumabile/număr de pagini tipărite este foarte bun.

4.4.3. Echipamente de citire a codurilor de tip bară

Acestea se folosesc, în general, pentru citirea etichetelor produselor comercializate, soluţia fiind utilizată în mod curent în marile magazine, dar şi în domeniul industrial, bancar etc. Fiecare produs este identificat printr-un cod de 13 caractere, astfel: • 1 caracter pentru ţara de origine; • 5 caractere pentru producător; • 5 caractere pentru produs; • 1 caracter pentru control. Citirea codului se realizează cu ajutorul unui scanner de dimensiuni reduse. Lumina emisă de dispozitivul de citire este absorbită de benzile de culoare închisă şi este reflectată de spaţiile dintre ele către modulul de citire care interpretează succesiunea de variaţii ale luminozităţii şi o transformă în variaţii ale unui semnal electric. Acest tip de echipamente periferice se poate prezenta sub diverse forme, şi anume:

creioane optice care folosesc lumina obişnuită ori raze infraroşii, citirea făcânduse prin deplasarea perpendiculară a acestora, cu o viteză constantă, de-a lungul codului;

cititoare de legitimaţii sau carduri la care dispozitivul de citire este fix, iar legitimaţiile sunt deplasate printr-o fantă prin faţa mecanismului de citire, ce conţine o sursă de lumină şi o celulă fotodetectoare;

sisteme fixe de citire a codurilor de tip bară la care citirea presupune simpla deplasare a etichetei care conţine codul prin faţa mecanismului de citire care este fix.

4.4.4. Scanner-ul

Acesta este opus imprimantei în sensul că preia textele şi imaginile şi le introduce sub formă digitală în memoria calculatorului unde pot fi prelucrate, salvate, tipărite etc. Imaginea sau textul se preia sub forma unui număr de puncte, procedeul purtând denumirea de digitizare. Memorată iniţial în format grafic, imaginea scanată poate fi prelucrată ulterior cu un procesor de texte cu ajutorul unui software specializat (OCR Optical Character Recognition). Diferenţa între diversele tipuri de scannere este dată de modul în care se deplasează senzorii în raport cu imaginea scanată, aproape toate tipurile impunând deplasarea mecanică a acestora peste imagine. Potrivit acestui aspect deosebim următoarele tipuri de scannere:

scannerele cu tambur la care hârtia cu imaginea originală este deplasată prin faţa unor senzori imobili, fiind înfăşurată pe un tambur. Deşi au dimensiuni reduse şi preţuri accesibile, din cauza tamburului nu pot scana imagini decât pe suport subţire şi flexibil;

scannerele plane deplasează senzorii în locul imaginii folosind în acest scop un mecanism automat, numele

echipamentului provenind de la suprafaţa plană de sticlă pe care se aşează materialul de scanat. Sunt cele mai

comune tipuri de scannere, sunt precise, pot scana documente de mărimi diferite şi chiar mici obiecte tridimensionale, dar sunt şi cele mai scumpe dintre tipurile uzuale;

scannerele manuale utilizează forţa umană în scopul deplasării senzorilor peste imagine. Datorită acestui fapt sunt cele mai ieftine întrucât nu conţin mecanisme precise de scanare, sunt compacte şi uşor de transportat;

scannerele video reprezintă echivalentul unui copiator, pentru captarea imaginii folosindu-se o cameră

video. Pot scana negative şi filme transparente, foi de hârtie şi obiecte tridimensionale, dar calitatea este slabă;

scannerele pentru diapozitive constituie o implementare specială a scannerelor plane sau a tehnologiei

video, fiind optimizate pentru scanări de rezoluţie ridicată. Caracteristicile principale pentru scanare se referă la:

gama de culori, scannerele putând lucra cu mai multe tonuri de gri (monocrom) sau color;

viteza de scanare, care este influenţată de numărul de treceri peste imaginea de scanat (în prezent trecere

unică) şi de viteza de deplasare a elementelor de scanare deasupra imaginii;

domeniul dinamic reprezentat de numărul de culori pe care le poate distinge un scanner, valori obişnuite

fiind 255, 1.024 şi 4.095 niveluri de strălucire din fiecare culoare primară;

rezoluţia, care reprezintă pasul cel mai mic cu care pot fi deplasaţi senzorii. Valorile variază de la 300 dpi la 500 dpi, 1.200 dpi, 2.400 dpi sau chiar 10.000 dpi la scannerele pentru diapozitive.

4.5. Echipamente periferice de intrare/ieşire În scopul memorării unor volume mari de date care, ulterior, să poată fi regăsite rapid se folosesc echipamente periferice care utilizează, de regulă, suporturi magnetice. Din punct de vedere al adresabilităţii acestea sunt adresabile (discurile magnetice) sau neadresasabile (benzile magnetice). 4.5.1. Discuri magnetice Acesta reprezintă principalul suport rezident al sistemelor de operare. Unităţile de discuri magnetice mediază

schimbul de date şi informaţii între discul magnetic şi sistemul de calcul, structura acestora fiind următoarea:

♦ dispozitiv de antrenare şi fixare a suportului;

ansamblul capetelor de citire/scriere;

♦ sistemul de poziţionare a mecanismului de citire/scriere;

♦ blocul logic de comandă;

♦ interfaţa.

Fiecare faţă a discului are delimitate mai multe cercuri concentrice care poartă denumirea de piste, numărul acestora variind în funcţie de tipul discului. Fiecare pistă este împărţită într-un număr de sectoare cu o capacitatea limitată (128, 255, 512, 1.024 octeţi), toate operaţiile de citire sau de scriere executându-se la nivelul acestora. Pentru identificare, sectoarele dintr-o pistă sunt numerotate începând de la 0, acest sector fiind rezervat, de regulă, pentru identificarea începutului de pistă şi nu pentru stocarea datelor. Caracteristica principală a discului magnetic este adresabilitatea. Aceasta înseamnă că fiecare unitate înregistrată poate fi localizată fără echivoc, indiferent de conţinut, prin mecanismele de citire/scriere, fiind permis în acest fel accesul selectiv la informaţii. După tehnologiile de realizare a discurilor magnetice şi a unităţilor de discuri asociate se întâlnesc discuri flexibile, discuri dure şi discuri amovibile.

4.5.1.1. Discuri flexibile

Aceste discuri reprezentau suportul clasic de stocare la microcalculatoare, fiind clasificate după diametrul

discului exprimat în inch, astfel: 2,5”, 3,5”, 5,25”, 8”. Structura discurilor flexibile cuprinde următoarele elemente:

capete de citire/scriere;

♦ dispozitiv de acţionare a capetelor de citire/scriere;

motor de antrenare a dischetei (350 rotaţii/min.);

♦ bloc de comandă care asigură funcţionarea componentelor şi supervizarea operaţiilor de citire/scriere.

Capacitatea de memorare a acestor echipamente este determinată de numărul de piste şi de densitatea de înregistrare [simplă densitate (Simple Density - SD), dublă densitate (Double Density - DD), înaltă densitate (High Density - HD), densitate cvadruplă (Quad Density - QD), densitate extra înaltă (Extra High Density - ED)]. Viteza de lucru a unităţilor de discuri flexibile depinde atât de viteza de rotaţie (aproximativ 350 rotaţii/min.), cât şi de timpul de trecere de la o pistă la alta care se încadrează într-un interval cuprins între 5-40 ms (milisecunde). Deşi sunt suporturi lente şi limitate din punct de vedere al capacităţii, dischetele prezintă avantajul de a avea costuri reduse, sunt uşor de utilizat şi adresabile.

4.5.1.2. Discuri dure (hard-discuri)

Unităţile de discuri dure se bazează pe reunirea într-un singur ansamblu a capetelor de citire/scriere şi a discurilor, asigurând condiţii pentru mărirea densităţii de înregistrare şi a vitezei de lucru. La aceste echipamente suportul de înregistrare este format dintr-un pachet de discuri dispuse pe acelaşi ax, acestea fiind realizate din aluminiu acoperit cu o peliculă feromagnetică. Printre principalii producători se numără Seagate, IBM, Quantum, Western Digital, Fujitsu etc. Accesul selectiv la informaţia de pe disc este caracterizat prin timpul de acces care, la rândul lui, depinde de:

timpul de poziţionare a mecanismului de antrenare a capetelor de citire/scriere (este proporţional cu numărul pistelor traversate şi timpul unitar de trecere de la o pistă la alta 3-10 ms la modelele actuale), de intervalul

mediu de rotaţie (aproximativ1/7.200 min.) şi de viteza de transfer a datelor care este cuprinsă între 1-30 ms. Pentru a putea fi utilizat un hard-disc trebuie să aibă definită o structură recunoscută de sistemul de operare, adică să fie formatat. Acest aspect are în vedere formatarea la nivel inferior sau fizică, formatarea la nivel superior sau logică şi partiţionarea. Formatarea fizică constă în crearea sectoarelor fizice pe disc, care sunt create şi completate cu marcajele de adrese folosite pentru identificare (porţiuni de date). Formatarea logică vizează adaptarea discului la cerinţele sistemului de operare. Partiţionarea presupune segmentarea discului în mai multe regiuni, numite discuri logice, care pot conţine fişiere ale aceluiaşi sistem de operare sau ale unor sisteme de operare diferite. Operaţiunea este necesară în cazul în care se gestionează hard-discuri de mare capacitate, pentru o administrare mai uşoară, pentru a se repara o cădere accidentală a sistemului ori în situaţia în care se lucrează cu mai multe sisteme de operare pe hard-disc. Fiecare disc logic va cuprinde o tabelă de partiţie ce va descrie modul de structurare al hard-discului, în aceasta reţinându-se dimensiunea discului, numărul de partiţii, precum şi dimensiunea şi poziţie fiecăreia dintre acestea. Principalii parametrii care caracterizează hard-discurile se referă la:

capacitatea de memorare este determinată de diametrul discurilor, de numărul acestora, de numărul de cilindrii şi de densitatea de înregistrare;

timpul mediu de acces exprimă o medie a timpilor scurşi din momentul emiterii unei comenzi de

citire/scriere şi până la confirmarea încheierii operaţiei care, în mod obişnuit, este între 3-12 ms;

rata de transfer semnifică cuantumul informaţiilor citite sau scrise timp de o secundă (1-100 MB);

viteza de rotaţie diferă de la un hard-disc la altul, existând discuri la 5.400 rotaţii/min, 7.200 rotaţii/min., 10.000 rotaţii/min sau chiar 15.000 rotaţii/min., creşterea acesteia determinând mărirea ratei de transfer.

4.5.1.3. Discuri amovibile

Acestea reprezintă discuri care pot fi separate de echipamentul de citire/scriere şi transportate de la un calculator la altul. Se întrebuinţează sub forma unor pachete sau cartuşe de discuri magnetice. Principalii producători sunt Iomega şi SyQuest. Capacitatea de stocare a acestor discuri este de ordinul sutelor de megabiţi sau a gigabiţilor, viteza de rotaţie este apropiată de cea a discurilor moderne (5.400 rotaţii/min.), prezentând şi un timp mediu de acces foarte bun (12-18 ms).

4.5.2. Benzi magnetice

Aceste echipamente periferice se prezintă sub formă de role sau casete şi reprezintă unele dintre cele mai

ieftine suporturi pentru memorarea unor volume mari de date. Reprezentând suportul ideal pentru păstrarea

copiilor de siguranţă a fişierelor şi a bazelor de date, prezintă ca dezavantaje faptul că nu sunt adresabile şi au

o viteză scăzută de lucru.

Unităţile de bandă magnetică sunt caracterizate de următorii parametrii:

capacitatea de stocare;

viteza de transfer a datelor;

♦ standardul folosit la înregistrarea datelor;

♦ preţul unităţii şi al benzii.

Deşi pare un suport depăşit, tehnologiile care folosesc banda magnetică sunt într-o continuă dezvoltare datorită următoarelor avantaje pe care acestea le oferă:

cel mai ieftin suport de citire/scriere pe MB;

♦ dimensiuni mici şi capacităţi de memorare mari;

♦ metodologia şi software-ul de backup pe casete magnetice sunt evoluate şi robuste;

gradul de standardizare a formatelor este ridicat.

4.5.3. Suporturi optice

Discul optic dispune de o mare capacitate de stocaj fiind adecvat arhivării sigure a informaţiei pe o mare perioadă de timp. Discurile CD-ROM (Compac Disk Read Only Memory) reprezintă un mediu de stoare asemănător dischetelor cu deosebirea că faţă de acestea, la care sectoarele sunt dispuse.

În piste concentrice, sectoarele pe CD-ROM sunt aranjate continuu sub formă de spirală. Parametrii care caracterizează performanţele CD-ROM se referă la:

capacitatea de stocare (aproximativ 700 MB, adică echivalentul a 500.000 de pagini de text sau 80 de minute de muzică);

timpul de acces, exprimat în milisecunde, reprezintă intervalul de timp scurs din momentul emiterii unei cereri de citire şi până în clipa în care începe efectiv această operaţie (100-400 ms);

rata de transfer exprimă viteza cu care unitatea CD-ROM preia datele de pe suport şi le transmite

sistemului de calcul (aproximativ 3.800 KB/s);

memoria internă este folosită pentru stocarea datelor citite, asigurându-se în acest fel transferuri constante

de date către calculator;

interfaţa reprezintă legătura fizică dintre unitatea CD şi magistrala calculatorului.

Sistemele DVD (Digital Versatile Disk) au apărut ca reacţie la faptul că, datorită creşterii complexităţii documentelor şi aplicaţiilor, capacitatea unui CD-ROM s-a dovedit în numeroase cazuri insuficientă. Aceste echipamente pot stoca de 25 de ori mai multe in informaţii decât un CD-ROM, în varianta cu două feţe şi patru straturi. Modalitatea de înregistrare a datelor este similară cu cea folosită la CD-ROM, acestea fiind înregistrate pe o traiectorie spiralată formată din mici cavităţi. Capacitatea DVDurilor s-a obţinut prin crearea unor cavităţi mai mici, îndesarea spiralei, precum şi prin înregistrarea datelor pe patru straturi, câte două pe fiecare faţă a discului. Unităţile DVD au capacităţi de până la 17 GB şi pot fi citite cu viteze foarte mari.

CAPITOLUL 3

SISTEME DE OPERARE ALE CALCULATOARELOR ELECTRONICE

3.1. Noţiuni generale

Un sistem de operare constă dintr-o colecţie integrată de programe de sistem, ce oferă utilizatorului posibilitatea folosirii eficiente a resurselor sistemului de calcul, concurând la dezvoltarea programelor de aplicaţie. Se poate aprecia că un sistem de operare acţionează ca o interfaţă între componenta hardware a unui sistem de calcul şi programele de aplicaţie ale utilizatorului.

de calcul şi programele de aplicaţie ale utilizatorului. Pentru a îndeplini rolul de interfaţă între hardware

Pentru a îndeplini rolul de interfaţă între hardware şi utilizatori, un sistem de operare îndeplineşte următoarele funcţii:

pregătirea şi lansarea în execuţie a programelor de aplicaţie, cunoscută şi ca dezvoltarea interactivă a unui task; În acest sens sistemul de operare trebuie să dispună:un sistem de operare îndeplineşte următoarele funcţii:  de un editor de texte pentru a introduce

de un editor de texte pentru a introduce şi modifica un program sursă (program scris într- un anumit limbaj de programare);

de un translator pentru limbajul de programare folosit - asamblor, compilator, interpretor - care să traducă instrucţiunile programului sursă într-o formă recunoscută de sistemul de calcul (program obiect)

de un editor de legături care să realizeze legătura între diverse module obiect sau să apeleze la module obiect existente în bibliotecile sistemului respectiv la module obiect din biblioteca utilizatorului care au fost deja catalogate, pentru a construi structura pe segmente impusă de sistemul de calcul în vederea execuţiei programelor (program obiect executabil). Odată constituită structura pe segmente, programul va fi gata de execuţie, execuţie care va fi precedată de încărcarea în memoria internă a programului (componenta sistemului de operare ce realizează acest deziderat se numeşte încărcător); dacă lansarea în execuţie se realizează automat după încărcarea programului în memorie, încărcătorul este de tip LOAD and GO;

alocarea resurselor necesare executării programelor prin identificarea programelor ce se execută, a necesarului de memorie şi a dispozitivelor periferice, identificarea şi protecţia colecţiilor de date;în memorie, încărcătorul este de tip LOAD and GO; operaţii cu fişiere, cataloage de fişiere, sortare,

operaţii cu fişiere, cataloage de fişiere, sortare, interclasare, comprimare/decomprimare date, depistare şi ştergere viruşi etc. prin programele utilitare disponibile;identificarea şi protecţia colecţiilor de date; planificarea execuţiei lucrărilor după anumite criterii

planificarea execuţiei lucrărilor după anumite criterii (timp de execuţie, priorităţi, tehnica FIFO, LIFO, etc.) pentru utilizarea eficientă a UCP în cazul lansării mai multor programe în execuţie;interclasare, comprimare/decomprimare date, depistare şi ştergere viruşi etc. prin programele utilitare disponibile; 25

coordonarea execuţiei mai multor programe prin urmărirea modului de execuţie a instrucţiunilor programelor, depistarea şi narea execuţiei mai multor programe prin urmărirea modului de execuţie a instrucţiunilor programelor, depistarea şi tratarea erorilor, lansarea în execuţie a operaţiilor de intrare/ieşire şi depistarea eventualelor erori;

asistarea execuţiei programelor de către utilizator prin comunicarea sistem de calcul- utilizator atât la nivel hardware, cât şi la nivel software; -utilizator atât la nivel hardware, cât şi la nivel software;

posibilitatea generării de către utilizator a unui sistem de operare pe măsura configuraţiei de care dispune. dispune.

Majoritatea sistemelor de operare, pentru a răspunde rolului de interfaţă hardware-utilizatori, sunt organizate pe două niveluri:

nivelul fizic care este apropiat de partea de hardware a sistemului de calcul, interferând cu aceasta prin intermediul unui sistem de întreruperi;hardware -utilizatori, sunt organizate pe două niveluri: nivelul logi c care este apropiat de utilizator interferând

nivelul logic care este apropiat de utilizator interferând cu aceasta prin intermediul unor comenzi, limbaje de c care este apropiat de utilizator interferând cu aceasta prin intermediul unor comenzi, limbaje de programe, utilitare, etc.

Potrivit acestor două niveluri, sistemele de operare cuprind în principal două categorii de programe:

a. programe de comandă-control cu rolul de coordonare şi control a tuturor funcţiilor sistemului de operare, cum ar fi: procese de intrare/ieşire, execuţia întreruperilor, comunicaţia hardware-utilizator;

b. programe de servicii (prelucrări) executate sub supravegherea programelor de comandă-control, fiind utilizate de programatori pentru dezvoltarea programelor de aplicaţie.

Programele de comandă – control cu principala componentă supervizorul (denumit şi monitor sau executiv) coordonează activităţile tuturor celorlalte componente ale sistemului de operare. Cele mai frecvent utilizate componente ale supervizorului sunt încărcate în memoria internă; aceste componente sunt referite ca rutine rezidente, deoarece sunt păstrate în memoria internă pe tot parcursul execuţiei de către sistemul de calcul a oricăror programe; celelalte componente (rutine tranziente) rămân în memoria externă cu celelalte componente ale sistemului de operare şi sunt încărcate în memoria internă de către rutinele rezidente atunci când sunt solicitate.

Supervizorul execută operaţiile de intrare/ieşire şi alocă magistrala pentru diverse unităţi de intrare/ieşire în scopul transferului.

Programele de comandă-control controlează şi coordonează UCP în timpul execuţiei programelor din memoria internă în sensul recepţionării şi transmiterii de mesaje către periferice prin intermediul magistralei; afectarea dispozitivelor periferice de intrare/ieşire etc.

Programele de servicii cuprind următoarele categorii de programe:

translatoare de limbaje care au rolul de a traduce programele sursă scrise în diverse limbaje de programare, în formă binară recunoscută de sistemul de calcul. sursă scrise în diverse limbaje de programare, în formă binară recunoscută de sistemul de calcul. Programul în formă binară se numeşte programul obiect. Translatoarele de limbaj pot fi:

- asambloare – componente specifice fiecărui sistem de calcul;

- compilatoare componente specifice unui anumit limbaj de programare evoluat;

- interpretor – care după translatarea fiecărei instrucţiuni o şi execută.

editoarele de legături prelucrează modulele obiect, le asamblează într-un modul executabil, task, preluând eventual şi module obiect din bibliotecile de sistem; el alocă -un modul executabil, task, preluând eventual şi module obiect din bibliotecile de sistem; el alocă adresele reale de memorie;

încărcătorul încarcă în memoria internă în vederea execuţiei, programele executabile;task, preluând eventual şi module obiect din bibliotecile de sistem; el alocă adresele reale de memorie;

editoarele de text sunt componente destinate creării şi modificării programelor sursă, asimilate unor texte; unor texte;

utilitare care sunt destinate să execute anumite funcţii specifice: transfer de fişiere, sortare, interclasare, comprimare/ decomprimare date, etc.; interclasare, comprimare/ decomprimare date, etc.;

bibliotecarul şi bibliotecile de sistem creează şi gestionează module obiect ale sistemului, apelabile din programele de aplicaţii; ale sistemului, apelabile din programele de aplicaţii;

organizarea colecţiilor de date este tratată de către componente ce vizează gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire prin fişiere, baze de date.ale sistemului, apelabile din programele de aplicaţii; Aşadar, sistemul de operare este un sistem de programe

Aşadar, sistemul de operare este un sistem de programe care intră în funcţiune la pornirea calculatorului, asigurând în principal următoarele activităţi:

gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire; gestiunea datelor pe suportul de memorie externă; controlul încărcării în memoria internă, punerii în funcţiune şi încetării activităţii programelor utilizatorului.

şi încetării activităţii programelor utilizatorului. Conceptele de bază utilizate sunt: fişier, unitate,

Conceptele de bază utilizate sunt: fişier, unitate, director, cale, prompter şi specificator de fişier. Un fişier este o colecţie de informaţii (date de prelucrat, programe, comenzi, texte, imagini, sunete), omogenă din punct de vedere al naturii precum şi al cerinţelor de prelucrare, organizată după reguli bine determinate şi memorată pe un suport tehnic de pe care pot fi citite automat de calculator în timpul prelucrării. Fişierul se identifică după numele şi extensia atribuită la creare.

Orice fişier are un nume alcătuit din două părţi:

- numele propriu-zis - numele după care poate fi identificat fişierul şi care este obligatoriu;

- extensia sau tipul - opţional.

Tipul sau extensia fişierului este un şir de caractere alcătuit din unu până la patru caractere (de regulă trei). Extensia trebuie să se separe de numele propriu-zis prin caracterul special punct (.). Dacă pentru anumite fişiere extensia este obligatorie şi impusă prin folosirea numai a anumitor grupe de caractere (cum sunt .DLL, .EXE, .AVI, .SYS, .DOC, etc), atunci acestea sunt considerate cuvinte rezervate şi au un rol determinant în prelucrarea fişierelor respective. Unele din extensiile obligatorii (denumite şi extensii standard) sunt ataşate la numele propriu-zis al fişierelor în mod implicit de către programul cu care sunt create fişierele respective. Unitatea (device) reprezintă un echipament periferic identificat printr-un nume simbolic de dispozitiv. Numele de dispozitiv pentru unităţile de disc magnetic constă dintr-o literă urmată de caracterul special două puncte (:); litera A: identifică unitatea de floppy disc, litera C: identifică hard discul, iar F: identifică unitatea de CD-ROM.

Hard discul poate fi împărţit logic în mai multe discuri virtuale numite partiţii, care se identifică tot printr-un nume simbolic asociat (de exemplu: D:, E: pentru trei partiţii logice).

Directorul (folder) este un concept fundamental pe care se bazează organizarea memoriei externe a PC-urilor pe niveluri ierarhice arborescente pentru gestionarea fişierelor pe floppy discuri sau hard discuri. Un director se constituie ca o tabelă, ca un catalog ce conţine nume de fişiere, dimensiunile acestora exprimate în bytes, data când fişierele au fost create sau modificate şi eventual numele de subdirectori incluşi.

Directorul apare ca o zonă virtuală de disc alocată unui grup de fişiere. O comandă este limitată implicit numai la prelucrarea fişierelor şi programelor din directorul curent, dacă nu s-a specificat în mod explicit un alt director.

Atunci când numărul de fişiere dintr-un director este destul de mare sau când există mai mulţi utilizatori, fiecare utilizator având fişiere proprii, se pot folosi subdirectori incluşi într-unul din directori; în acest caz, organizarea structurală poartă denumirea de sistem de directori multinivel sau sistem ierarhizat de directori;

primul nivel este constituit din directorul rădăcină la care se conectează ceilalţi directori.

Directorul care conţine subdirectori se numeşte director de origine sau director părinte.

Calea este o secvenţă de directori separaţi prin caracterul special “\” (backslash), secvenţă ce trebuie parcursă pentru a ajunge la directorul care conţine fişierul. Sintaxa generală este următoarea:

care conţine fişierul. Sintaxa generală este următoarea: [\nume_director_1][\nume_director_2 ]\nume_director_n Un

[\nume_director_1][\nume_director_2

]\nume_director_n

Un nume de cale este o cale urmată de un nume de fişier, având sintaxa următoare:

[\nume_director_1][\nume_director_2 ]\nume_fişier

Numele unei căi poate conţine orice număr de directori; restricţia este să nu aibă o lungime mai mare de 53 de caractere. Dacă un nume de cale începe cu caracterul \ (backslash) sistemul de operare caută fişierul începând cu directorul rădăcină, iar dacă începe cu numele directorului de lucru, căutarea se realizează începând de la acest director.

Specificatorul de fişier este termenul folosit pentru a desemna fără ambiguităţi un fişier memorat pe un disc. El se compune din:

numele unităţii; cale; numele şi extensia fişierului Caractere speciale în nume de fişiere - când se folosesc directori multinivel, pentru prelucrarea mai uşoară a fişierelor dintr-un director, în numele şi extensia fişierelor se pot folosi caracterele speciale ? şi * denumite şi metacaractere (wildcards). Semnul ? semnifică faptul că orice caracter poate ocupa poziţia respectivă, iar simbolul * semnifică faptul că orice şir de caractere poate fi inclus în specificatorul de fişier începând cu poziţia respectivă, atât în numele fişierului cât şi în extensie.

Exemple:

Seminar?.DOC seminifică toate fişierele cu numele Seminar urmat de un caracter oarecare şi extensia .DOC

Seminar urmat de un caracter oarecare şi extensia .DOC * .DOC - semnifică toate fişierele cu

*.DOC - semnifică toate fişierele cu extensia .DOC;

PROG.* - fişierele cu numele PROG şi orice extensie;

*.* - semnifică toate fişierele şi toate extensiile.

3.2. Sistemul de operare WINDOWS

Caracterizare generală

Numele de Windows (ferestre) vine de la faptul că fiecare program se execută într-o fereastră distinctă. Fereastra este o zonă de formă dreptunghiulară ce apare pe ecran. Pe suprafaţa ecranului pot exista mai multe ferestre, fiecare fereastră corespunzând unui anumit program.

Windows reprezintă un sistem de programe şi comenzi conceput şi dezvoltat pe un mediu de interfaţă grafică de utilizator (GUIGraphical User Interface) care se pot selecta, instala şi executa pe calculatoare personale, în funcţie de configuraţiile hardware disponibile şi de cerinţele utilizatorilor.

Simbolurile grafice (denumite pictograme sau iconuri) sunt mici desene sugestive ale unor elemente cu care operează sistemul Windows, însoţite de un text explicativ afişat sub desene. Alături de iconuri, Windows include şi alte forme de prezentare grafică: butoane, casete de dialog, bare de navigare.

Modulele sistemului de operare WINDOWS

În funcţionarea sistemului de operare WINDOWS trebuie avute în vedere corelaţia a trei module:

Kernel - nucleul Windows (KRNL385 .EXE sau KERNEL32. DLL) furnizează suport pentru funcţiile de nivel jos de nucleul Windows (KRNL385.EXE sau KERNEL32. DLL) furnizează suport pentru funcţiile de nivel jos de care are nevoie o aplicaţie pentru a rula; Kernel nu tratează nici cu mediul şi nici cu echipamentele, el interacţionând numai cu Windows însuşi;

GDI(Graphical Device Interface) - mediul echipamentelor grafice (GDI. EXE sau GDI32.DLL). Ori de câte ori o aplicaţie scrie - mediul echipamentelor grafice (GDI. EXE sau GDI32.DLL). Ori de câte ori o aplicaţie scrie pe ecran, ea utilizează serviciile GDI care are grijă de fonturi, de serviciile de tipărire, de monitor, de administrarea culorilor şi orice alt aspect artistic al mediului Windows pe care utilizatorii îl pot vedea în timp ce utilizează propria aplicaţie;

User - utilizator (USER.EXE sau USER32.DLL ). Windows este bazat în întregime pe ferestre, având nevoie - utilizator (USER.EXE sau USER32.DLL). Windows este bazat în întregime pe ferestre, având nevoie de un administrator care să urmărească toate ferestrele create de aplicaţii pentru a afişa diverse tipuri de informaţii. Ori de câte ori o aplicaţie afişează un icon sau un buton, foloseşte un anumit tip de funcţie inclusă în USER.

Mecanisme de gestionare a memoriei în sistemul de operare Windows

Există patru principii de gestionare a memoriei interne, în sensul economisirii ei, şi anume:

Principiul DLL (Dynamic Link Library ) Dynamic Link Library)

Principiul segmentelor de cod retraseei, şi anume: Principiul DLL ( Dynamic Link Library ) Principiul replicării instanţelor active Principiul

Principiul replicării instanţelor activeDynamic Link Library ) Principiul segmentelor de cod retrase Principiul memoriei virtuale Principiul DLL (Dynamic Link

Principiul memoriei virtualede cod retrase Principiul replicării instanţelor active Principiul DLL (Dynamic Link Library) Reprezintă o

Principiul DLL (Dynamic Link Library)

Reprezintă o facilitate prin care se pot introduce toate funcţiile de bază în module ce conţin seturi de funcţii utilizate în comun de către aplicaţii.

Principiul DLL constă în faptul că un program aflat în execuţie “ştie” dinainte ce funcţie trebuie să folosească pentru a executa o anumită prelucrare, cunoscându-se DLL ce trebuie folosit. Dacă Windows găseşte DLL-ul, în încarcă şi-l execută, iar la terminare predându-se controlul programului apelant.

Un fişier DLL se introduce o singură dată în memorie indifferent câte programe îi accesează funcţiile.

Principiul segmentelor de cod retrase

Spaţiul pe care-l ocupă un program în memoria internă se împarte în două domenii:

Segmente de codprogram în memoria internă se împarte în două domenii: Segmente de date Segmentele de cod ale

Segmente de dateinternă se împarte în două domenii: Segmente de cod Segmentele de cod ale unui program sau

Segmentele de cod ale unui program sau DLL conţin codurile executabile ale aplicaţiei. Aceste instrucţiuni nu se modifică în timpul execuţiei programului.

Segmentele de date conţin informaţii ce se modifică permanent în timpul execuţiei aplicaţiei curente. Aceste informaţii sunt valori luate pentru scopuri intrene sau date introduse de utilizator.

Sistemul de operare Windows analizează memoria disponibilă şi dacă aceasta este insuficientă va elimina din memoria RAM segmentele de cod cele mai puţin utilizate.

Principiul replicării instanţelor active

Sub Windows mai multe aplicaţii identice se pot executa de mai multe ori, aparent simultan. Copiile aflate „simultan” în execuţie se numesc instanţe active. Mecanismul replicării instanţelor active constă în următorul principiu: prima instanţă a programului ocupă spaţiu, atât pentru coduri, cât şi pentru date, iar

oricare altă instanţă aferentă aceluiaşi program executat va utiliza segmentele de cod ale primei instanţe şi va avea nevoie de memorie numai pentru segmentele de date.

Principiul memoriei virtuale (mecanismul SWAP)

Managerul de memorie din Windows poate pune la dispoziţia programelor mai multă memorie internă decât există fizic pe calculator. Sistemul reuşeşte acest lucru transferând blocuri de informaţii din memorie pe hard disc. Astfel, sistemul simulează memoria RAM cu memoria externă de pe hard disc, procesul fiind cunoscut sub forma memoriei virtuale. În cazul mecanismului SWAP al memorie virtuale nu se mai face diferenţă între segmentele de cod şi de date, prin transfer neexistând nici o pierdere de informaţii.

Versiuni de Windows

Windows NT (New Tehnology) apărut iniţial în anul 1992, a evoluat până la versiunea 4.0, fiind comercializat în două variante:

Windows NT Workstation

Windows NT Server.

Principalele caracteristici se pot sintetiza în:

lucrul în modul multitasking; utilizarea ca un sistem client/server; operarea în modul exclusiv protejat; folosirea până la 4 G de memorie internă RAM; facilităţi avansate de gestionare a fişierelor; stabilitatea deosebită în exploatare; gestiune hard discurilor de până la 15 E.

Windows 95 lansat în exploatare în 1995 ca sistem de operare de sine stătător (nu necesită prezenţa platformei MS-DOS) are ca principale caracteristici:

mod de lucru multitasking preemptiv care deţine în permanenţă controlul asupra timpului de lucru şi a aplicaţiilor; modul multitasking preemptiv care deţine în permanenţă controlul asupra timpului de lucru şi a aplicaţiilor;
controlul asupra timpului de lucru şi a aplicaţiilor; modul de lucru multithreading ce permite executarea în modul de lucru multithreading ce permite executarea în paralel a mai multor procese ale aceleaşi aplicaţii; executarea de aplicaţii pe 32 de biţi; exploatarea ca sistem de operare cu interfaţă grafică; folosirea platformei de operare DOS numai pentru executarea aplicaţiilor elaborate pentru DOS; folosirea unei interfeţe de programare a aplicaţiilor pe 32 de biţi; includerea ca parte integrantă a sistemului de operare, a standardului Plug and Play.

Windows 98, succesorul lui Windows 95, a revoluţionat aspectul şi modul de utilizare al mediului Windows. Clădit pe baza solidă a sistemului de operare Windows 95, Windows 98 a extins inovaţiile pe care le-a moştenit. Cu Windows 98 se poate beneficia de performanţele noilor tehnologii şi platforme, dobândind accesul la Internet şi la diferitele reţele interne prin intermediul programului Internet Explorer 4.0. Pe lângă noile facilităţi Windows 98 este compatibil cu aplicaţiile şi tehnologiile Windows mai vechi, permiţând firmelor să-şi valorifice investiţiile făcute. În ultimii ani, industria a susţinut evoluţiile importante din domeniul hardware şi software. Windows 98 include suport pentru noile perfecţionări hardware şi software cum ar fi: Universal Serial Bus, IEEE 1394, FAT 32 şi DVD. Noile tehnologii şi funcţii din Windows 98, pot ajuta la găsirea şi formatarea informaţiilor dorite cât mai repede posibil, la mărirea vitezei aplicaţiilor şi a conectării la reţea, la automatizarea conectării lor la o unitate de reţea şi crearea comenzilor rapide. Windows 98 include funcţii şi facilităţi pentru configurarea sistemelor, pentru depanare şi pentru permanenta modernizare a calculatoarelor. Windows 98 poate instala în

mod automat noi drivere, programe de tip batch şi alte componente de actualizare. Prin încorporarea versiunii 4.0 a browserului Web Internet Explorer, Windows 98 conţine tot ceea ce este necesar pentru a beneficia de avantajele oferite de Internet şi de reţeaua internă. Prin facilităţile avansate de căutare, instrumentele de comunicaţie pentru Internet şi tehnologiile de automatizare a circulaţiei informaţiilor din Internet şi din reţeaua locală, Windows 98 oferă un nivel avansat de integrare în Internet.

Windows 2000 a reprezentat pentru universul Microsoft, un punct de răscruce. Cele două lumi reprezentate prin Windows 95/98 şi Windows NT despărţite în ultimii ani, sunt combinate în acest produs. Ca rezultat, este anunţat un fel de geniu universal: este dotat pentru jocuri şi toată gama de aplicaţii multimedia, la fel de bine ca pentru aplicaţii profesionale care necesită o maximă securitate a datelor. Trăsăturile fundamentale se pot rezuma astfel:

Windows 2000 reprezintă un sistem de operare stabil pentru desktop. În acest sprijin vine noul sistem de fişiere NTFS 5 şi un control mai bun asupra fişierelor de sistem, ceea ce are un efect pozitiv asupra stabilităţii sistemului; interfaţa lui Windows 2000 corespunde în mare măsură celei din Windows 95/98 sau Windows NT cu Activ Desktop; noile facilităţi de securitate şi de reţea includ funcţii de control încă greu accesibile Windows 2000 rulează şi pe procesoare cu o frecvenţă sub 300 MHz, însă destul de încet. În plus, este nevoie de cel puţin 54 M memorie de lucru RAM şi până la 800 M spaţiu liber de stocare pe hard disc.

Windows XP reprezintă o combinaţie între caracteristicile cele mai performante ale versiunilor anterioare (multimedia şi Plug_and_play de la versiunile 98 şi Me (Millenium), robusteţea şi securitatea lucrului de la 2000) şi alte posibilităţi noi. Windows XP a apărut în două versiuni:

-Windows XP Home Edition, destinat utilizatorilor individuali, de regulă pentrucalculatoarele de la domiciliu, fără capabilităţi de lucru într-un mediu administrat (reţea), -Windows XP Professional, destinat lucrului de birou, în reea, cu capabilităţi extinse (tehnologii de gestionare IntelliMirror, tehnologii de securitate a datelor preluate din Windows 2000, lucrul pe grupuri de utilizatori cu diferite privilegii, posibilitatea de încriptare a fişierelor, aplicaţii multiprocesor etc.). Sistemul de operare Windows XP Professional se deschide cu un ecran specific, numit „desktop” (masa de lucru virtuală care cuprinde uneltele cele mai uzuale, plasate la îndemâna utilizatorului. Windows XP Profesional se recomandă a fi instalat pe calculatoare cu un procesor minim Pentium II la 300MHz, cu o memorie RAM minimă de 128MB şi cu minim 1,5GB spaţiu liber pe hard disk. Diferenţe faţă de versiunile anterioare:

hard disk . Diferenţe faţă de versiunile anterioare : aspectul nou, reproiectarea din punct de vedere
hard disk . Diferenţe faţă de versiunile anterioare : aspectul nou, reproiectarea din punct de vedere
hard disk . Diferenţe faţă de versiunile anterioare : aspectul nou, reproiectarea din punct de vedere
hard disk . Diferenţe faţă de versiunile anterioare : aspectul nou, reproiectarea din punct de vedere

aspectul nou, reproiectarea din punct de vedere a design-ului, capacitatea meniului Start de a păstra aplicaţiile recent folosite, personalizarea rapidă a meniului Start prin Properties (buton dreapta mouse), plasarea elementelor prin drag & drop în meniul Start, conturi de utilizatori multiple, gruparea lor după permisiuni, securitatea accesului la fişiere, partajarea de fişiere pe acelaşi calculator, configurarea conturilor de utilizatori, gestiunea mai simplă a fişirelor, ferestrele de explorare My Computerşi My Documents au în partea stângă liste de comenzi şi de acces rapide, posibilitatea de a vedea imaginile ca Thumbnails, facilităţile Search Companion, facilităţi multimedia (aplicaţia complexă MediaPlayer, Movie Maker, Web Publishing, DVD şi video etc.), urinţa obţinerii de ajutor (Help and Support Center), ajutorul de la distanţăţ (My Computer/Properties/Remote/Allow_Remote_Assistance), posibilitatea transferului la distanţă a setărilor şi configurărilor ( /Allow_Remote_Desktop), aplicaţie încorporată de inscripţionare CD-uri, atunci când în sistem se află montată o unitate de CD care permite inscripţionarea (varianta „Send_To”->„Writable_CD”, respectiv drag & drop icoana fişierului de copiat pe cea a unităţii CD), recunoaşterea fişierelor comprimate („.zip”), şi arhivarea lor într-un director special (Zip_Folder). Dezarhivarea acestor fişiere se face cu aplicaţii din afara sistemului de operare Windows XP (WinZIP, WinRAR etc.),

acestor fi ş iere se face cu aplica ţii din afara sistemului de operare Windows XP
acestor fi ş iere se face cu aplica ţii din afara sistemului de operare Windows XP
acestor fi ş iere se face cu aplica ţii din afara sistemului de operare Windows XP
acestor fi ş iere se face cu aplica ţii din afara sistemului de operare Windows XP
acestor fi ş iere se face cu aplica ţii din afara sistemului de operare Windows XP

recunoaşterea vorbirii şi a scrisului de mână, dacă în sistem se instalează componente capabile să preia semnal de această natură, Internet Connection Firewall (ICF), aplicaţie de protecţie încorporată, care detectează încercările neautorizate de a se intra în sistem („hacking”) şi le jurnalizează („logging”, înscriere în fişiere tip jurnal, „log files”), se activează prin selectare cu butonul din dreapta al mouse-ului a icoanei legăturii la reţea , (alegerea Properties/Advanced şi selectarea căsuţei de protecţie. Prin apăsarea butonului Settings se pot alege modurile de transfer de date cu Internet-ul care să fie supuse protecţiei, caracteristicile fişierelor jurnal, date cărora li se restricţionează accesul etc. Nu se utilizează ICF dacă în reţea sau pe calculator există un alt sistem de protecţie. conexiuni de reţea speciale (Virtual Private Network, VPN etc.) uşor de definit, restaurarea sistemului în puncte de restaurare definite periodic de sistem sau de utilizator, compatibilitate mai bună cu aplicaţii externe (pentru aplicaţiile specifice altor versiuni de Windows există posibilitatea de a face XP să se comporte ca versiunile mai vechi: se selectează aplicaţia cu butonul din dreapta al mouse-ului, Properties/Compatibility, se optează pentru variantele în care aplicaţia respectivă se ştie că funcţionează).

Windows Vista a fost lansat în noiembrie 2005 pentru firme şi parteneri de afaceri iar în ianuarie 2007 a fost lansat pentru utilizatorii obişnuiţi. Această lansare vine după mai mult de cinci ani de la apariţia pe piaţă a sistemului de operare Windows XP, fiind cea mai mare distanţă între două lansări successive. Windows Vista are facilităţi noi, cum ar fi o interfaţă grafică modernă şi un stil vizual nou, Windows Aero, tehnologia de căutare îmbunătăţită, noi unelte multimedia, precum şi sub-sistemele complet remodelate de reţea, audio, imprimare şi afişare (display). Produsul a fost lansat în România la 1 februarie 2007 de către co-fondatorul Microsoft, Bill Gates. Iniţial disponibil doar în versiunea engleză, varianta în română a ieşit pe piaţă la 20 iunie 2007 şi este disponibilă spre vânzare în toate ediţiile şi pe toate canalele de vânzare, în România şi Republica Moldova. Ca şi versiuni există Windows Vista Home Basic, Home Premium, Ultimate, Business, şi Enterprise. Din data de 22 Octombrie 2009, Windows Vista a fost înlocuit de Windows 7.

Windows 7 este noua versiune de Microsoft Windows, un sistem de operare folosit pentru utilizarea pe calculatoarele personale, inclusiv cele utilizate în domeniul afacerilor, pe desktop-uri, laptop-uri, Tablet PC- uri, netbook-uri şi PC-uri Media Center. Windows 7 se doreşte a fi un upgrade al lui Vista, cu scopul de a fi pe deplin compatibil cu driverele, aplicaţiile şi hardware-ul cu care Windows Vista este deja compatibil. Prezentările oferite de companie în 2008 s-au axat pe suport multi-touch, un Windows Shell reconceput cu o nouă bară de activităţi, o grupă de reţele de sistem numit „HomeGroup”, precum şi pe îmbunătăţiri de performanţă. Unele aplicaţii care au fost împachetate împreună cu versiunile anterioare de Microsoft Windows, mai ales Windows Movie Maker şi Windows Photo Gallery, nu vor mai fi puse acum în acelaşi package (pachet software) cu Windows 7, ci vor fi oferite separat (dar gratuit), ca parte din Windows Live Essentials Suite.

(dar gratuit), ca parte din Windows Live Essentials Suite.   Cerin ț ele minime de sistem
(dar gratuit), ca parte din Windows Live Essentials Suite.   Cerin ț ele minime de sistem
(dar gratuit), ca parte din Windows Live Essentials Suite.   Cerin ț ele minime de sistem
 

Cerințele minime de sistem pentru rularea lui Windows 7

Arhitectura

32-biți

54-biți

Procesor de 32-biți cu frecvența de 1 GHz

Procesor de 54-biți cu frecvența de 1 GHz

1 GB de memorie RAM

2 GB de memorie RAM

 

Procesor grafic compatibil cu DirectX 9 cu driver WDDM ver. 1.0 (Pentru suport Aero)

 

Harddisk spațiu liber

   

15 GB

20 GB

   

Unitate optică DVD (se instalează doar de pe suport DVD/CD)

Sistemul de operare UNIX

Caracterizare generală

UNIX a fost iniţial creat pentru minicalculatoare, pentru a mări disponibilităţile sistemlui: memorie virtuală, multiutilizator şi multitasking; rescris în limbajul C, a fost portabil pe o gamă mai largă de sisteme de calcul:

mainframes, microcalculatoare, de unde şi unul din marile sale avantaje. Sistemele de operare UNIX sunt proiectate de mai multe firme specializate, ceea ce a condus la existenta mai multor versiuni: AIX, SCO- ODT, HP-UX, SOLARIS, Digital, UNIX, IRIX, Linux, ş.a. Trăsăturile principale ale sistemului de operare UNIX sunt:

sistemul de fişiere structurat pe mai multe niveluri, ceea ce permite mai multor utilizatori să lucreze cu acelaşi calculator în acelaşi timp (multiuser); orice utilizator curent poate solicita execuţia mai multor programe în acelaşi timp (multitasking); un program utilizator poate să transmită rezultatele sale altui program; utilizatorul poate redirecta rezultatele programului său de la un dispozitiv periferic la altul; existenţa unui interpretor de comenzi şi un limbaj adecvat, cunoscut sub denumirea de Shell; foloseşte un limbaj structurat numit μC pentru programarea sistemelor; includerea unor componente pentru editarea textelor şi formatarea lor pentru tipărire; utilizarea de tehnici evoluate pentru conectarea sistemelor de calcul care operează sub UNIX sau alt sistem de operare;

nu impune vreo limită la eventualele modificări determinate de specificul aplicaţiei.calcul care operează sub UNIX sau alt sistem de operare; Structura sistemului de operare UNIX Sistemul

Structura sistemului de operare UNIX

Sistemul de operare UNX cuprinde 3 componente:

1. Nucleul (Kernel);

2. Sistemul de fişiere

3. Shell-ul

Nucleul (Kernel) – este partea centrală a sistemului care asigură servicii către programele de aplicaţie pentru realizarea gestiunii proceselor (program lansat în execuţie), a memoriei, a intrărilor, a ieşirilor şi a timpului. Funcţiile nucleului sunt:

gestionarea proceselor, efectuând controlul execuţiei acestora; gestionarea fişierelor prin alocarea sau eliberarea memoriei externe pentru stocarea şi regăsirea eficientă a informaţiei; gestionarea dispozitivelor periferice permiţând programelor un acces controlat la acestea; gestionarea memorie prin alocarea şi eliberarea memoriei principale pentru procesele aflate în execuţie. Schematic, nucleul S.O. UNIX se prezintă astfel:

execuţie. Schematic, nucleul S.O. UNIX se prezintă astfel: Interfaţa cu procesele utilizator Subsistemul de control al
execuţie. Schematic, nucleul S.O. UNIX se prezintă astfel: Interfaţa cu procesele utilizator Subsistemul de control al

Interfaţa cu procesele utilizator

Subsistemul de control al operaţiilor de intrare/ieşire

Subsistemul de control al proceselor

Interfaţa cu hardware-ul

de control al proceselor Interfaţa cu hardware -ul Nucleul Interpretorul de comenzi Shell Sistemul de operare

Nucleul

Interpretorul de comenzi Shellde control al proceselor Interfaţa cu hardware -ul Nucleul Sistemul de operare UNIX (Kerne-ul) Sistemul de

Sistemul de

operare

UNIX

(Kerne-ul)Interfaţa cu hardware -ul Nucleul Interpretorul de comenzi Shell Sistemul de operare UNIX Sistemul de fişiere

cu hardware -ul Nucleul Interpretorul de comenzi Shell Sistemul de operare UNIX (Kerne-ul) Sistemul de fişiere
cu hardware -ul Nucleul Interpretorul de comenzi Shell Sistemul de operare UNIX (Kerne-ul) Sistemul de fişiere

Sistemul de fişiere al proceselor Interfaţa cu hardware -ul Nucleul Interpretorul de comenzi Shell Sistemul de operare UNIX (Kerne-ul)

33

Nucleul S.O. Unix este alcătuit din următoarele elemente:

interfaţa cu procesele utilizator subsistemul de control al operaţiilor de intrare/ieşire subsistemul de control al proceselor active interfaţa cu hardware-ul – realizează tratarea întreruperilor şi comunicarea directă cu componentele fizice ale sistemului electronic de calcul.

Sistemul de fişiere

Cuprinde ansamblul fişierelor memorate sub forma de: comenzi, programe traducătoare, programe utilitare, sisteme pentru lucru cu colecţii de date, programe aplicative, precum şi fişiere de date asociate.

SHELL-ul

Reprezintă interpretorul de comenzi al S. O. UNIX care are rolul de a interpreta comenzile utilizatorului, realizând o interfaţă între acesta şi sistemul de operare.

CAPITOLUL 4

PROCESOARE DE TEXT MICROSOFT WORD

Obiective:

Studenţii trebuie să-şi demonstreze cunoştinţele şi competenţa în utilizarea unei aplicaţii de procesare de text pe un computer personal. Studentul trebuie să înţeleagă operaţiile de bază asociate cu crearea, formatarea şi finalizarea unui document gata pentru a fi distribuit. De asemenea, studentul trebuie să-şi demonstreze abilitatea în utilizarea aplicaţiei prin: crearea tabelelor standard, scrierea documentelor în coloane, folosirea notei de subsol, a antetului, listelor marcate, folosirea imaginilor într-un document, importarea obiectelor.

PROCESOARE DE TEXT MICROSOFT WORD

4.1. Folosirea aplicaţiei

4.1.1 Primii paşi în procesarea textelor Pentru procesarea/editarea de texte se pot folosi mai multe programe de pe piaţa de soft, dar cea mai cunoscută aplicaţie este Microsoft Word din cadrul pachetului de programe Microsoft Office. În continuare va fi prezentată versiunea 2003.

4.1.1.1 Deschiderea unei aplicaţii de procesare de text.

Pentru deschiderea aplicaţiei puteţi urma următorii paşi:

Start All Programs Microsoft Office Microsoft Office Word 2003

– Microsoft Office – Microsoft Office Word 2003 Interfaţa grafică cu utilizatorul la pornirea aplicaţiei:

Interfaţa grafică cu utilizatorul la pornirea aplicaţiei:

Bara de titlu

Bara de meniuri

Bara de instrumente

Zona de activităţi Butoane de derulare Rigle
Zona de activităţi
Butoane de derulare
Rigle

Bara cu casete de informatii

Suprafaţa de lucru

Bare de derulare

Bara de aplicaţii

4.1.1.2

Deschiderea unuia sau a mai multor documente simultan.

Din zona de activităţi puteţi alege deschiderea unui document sau a mai multor documente din listă (ultimele 4 documente utilizate). Dacă fişierele din listă nu sunt cele dorite, puteţi apela . Acesta vă va deschide fereastra de Open de unde puteţi alege calea fişierului, numele acestuia, iar dacă nu ştiţi extensia acestuia puteţi alege din Files of type, opţiunea All Files (*.*). După găsirea fişierului, selectaţi-l şi deschideţi-l cu Open.

fişierului, selectaţi - l şi deschideţi -l cu Open . 4.1.1.3 Crearea unui nou document (folosindu-se
fişierului, selectaţi - l şi deschideţi -l cu Open . 4.1.1.3 Crearea unui nou document (folosindu-se

4.1.1.3 Crearea unui nou document (folosindu-se un format prestabilit, implicit – şablon).

La deschiderea aplicaţiei aţi putut observa o suprafaţă de lucru identică foi de scris. În bara de meniuri se poate observa denumirea implicită: Document2.doc – Microsoft Word. Aceste elemente sunt date de un şablon (template) cu numele de Normal.dot. Există posibilitatea de deschide un document nou nu din acest şablon “blank” ci pe diferite tipuri de destinaţii (scrisori de afaceri, faxuri, pagini web etc.) care se pot apela prin accesarea zonei Create a new document

se pot apela prin accesarea zonei Create a new document Aici puteţi alege ce fel de

Aici puteţi alege ce fel de document doriţi să utilizaţi.

puteţi alege ce fel de document do riţi să utilizaţi. Pentru Şabloane (Templates) dacă alegeţi opţiunea

Pentru Şabloane (Templates) dacă alegeţi opţiunea On my

computer

puteţi opta pentru diverse categorii (ex. Letter &

Faxes) Trecerea de la utilizarea unui şablon la documentul nostru propriu-zis se face prin salvare.

4.1.1.4

Salvarea unui document într-o locaţie pe hard disk.

Pentru a salva un document se foloseşte funcţia Save din meniul File. În fereastra care apare va trebui să alegem trei elemente: locaţia (Save in), numele fişierului (File name) şi tipul fişierului (Save as type) după care să validăm prin butonul Save.

(Save as type) după care să validăm prin butonul Save . 4.1.1.5 Salvarea unui document sub

4.1.1.5 Salvarea unui document sub un alt nume.

Dacă dorim schimbarea numelui de fişier, atunci apelăm tot din meniul File funcţia Save As

observa deschiderea unei ferestre identice în care va trebui să schimbaţi doar numele fişierului. Eventual poate doriţi să schimbaţi şi/sau locaţia acestuia. Validaţi prin Save.

Veţi

4.1.1.6 Salvarea unui document sub alt format, cum ar fi: fişier de tip text, RTF (Rich Text Format), html, template (şablon), cu o anumită extensie specifică softului sau sub o altă versiune a softului.

Dacă dorim schimbarea tipului de fişier, atunci apelăm tot din meniul File funcţia Save As observa deschiderea unei ferestre identice în care va trebui să Save as type.

Veţi

identice în care va trebui să Save as type . Veţi continuare După cum se poate

continuare

în care va trebui să Save as type . Veţi continuare După cum se poate observa,

După cum se poate observa, fişierul poate fi salvat atât ca Word Document (*.doc) cât şi ca Web Page, Document Template, Rich Text Format sau o versiune anterioară de Word. Veţi valida tot prin Save.

4.1.1.7 Alternarea între mai multe documente deschise. Lista de documente deschise se pot urmări apelând meniul Window. Dacă aveţi un document deschis puteţi să-i mai deschideţi acestuia o fereastră (New Window). De asemenea, puteţi realiza o comparaţie între

două fişiere prin Compare Side by Side with

fişierele în lucru) se poate folosi Arrange All. Opţiunea Split împarte ecranul în două pentru un singur fişier.

Tot pentru lucrul prin comparaţie (de data aceasta pentru toate

pentru lucrul prin comparaţie (de data aceasta pentru toate 4.1.1.8 Folo sirea funcţiilor “Help” După cum

4.1.1.8 Folosirea funcţiilor “Help” După cum se observă în imaginea următoare, prin apelarea meniului Help puteţi accesa o serie de elemente.

meniului Help puteţi accesa o serie de elemente. Microsoft Office Word H elp (F1) deschide o

Microsoft Office Word Help (F1) deschide o zonă de activităţi în partea dreaptă cu o posibilitate de căutare după un anumit element (ex. paragraph). Ceea ce s-a obţinut este o listă de rezultate cu legătură către zone de articole sau de ajutor (help) privind subiectul (zonele sunt scrise cu gri). Dacă alegeţi zona de articole şi aveţi o conexiune la Internet vă va deschide o pagină web de pe un site, de obicei office.microsoft.com. Zona de help vă va duce către o structură arborescentă de conţinut. Atenţie, helpul este în limba engleză, deci şi cuvintele căutate va trebui să le scrieţi în aceeaşi limbă.

4.1.1.9 Închiderea unui document Închiderea unui document se face apelând funcţia Close din meniul File sau din x-ul mic din dreapta-

Close din meniul File sau din x-ul mic din dreapta- sus a ferestrei (a nu se

sus a ferestrei (a nu se confunda cu ). Dacă documentul apelat nu a fost modificat, se închide automat. Dacă da, atunci există două situaţii:

1. documentul este nou, fără salvare, şi atunci o să apară o fereastră de genul:

salvare, şi atunci o să apară o fereastră de genul: unde opţiunea Yes duce către fereastra

unde opţiunea Yes duce către fereastra de salvare, No închide fără salvare şi Cancel te întoarce la document.

2. documentul are deja un nume, dar trebuie să salvăm sau nu modificările:

deja un nume, dar trebuie să salvăm sau nu modificările: unde opţiunea Yes face salvarea, No

unde opţiunea Yes face salvarea, No închide fără salvare şi Cancel te întoarce la document.

4.1.1.10 Închiderea unei aplicaţii de procesare de text.

Aplicaţia se poate închide din clasicul buton

de text. Aplicaţia se poate închide din clasicul buton . De această dată, aplicaţia va lua

. De această dată, aplicaţia va lua în considerare toate

documentele deschise, şi atunci mesajele prezentate anterior vor apărea pentru fiecare document în parte.

4.1.2 Modificarea setărilor de bază 4.1.2.1 Schimbarea modului de vizualizare a paginii.

Din meniul View se poate alege modul în care dorim să lucrăm cu documentul.

poate alege modul în care dorim să lucrăm cu documentul. Astfel, Normal – face o vizualizare

Astfel, Normal – face o vizualizare fără margini proprii, Web Layout – vizualizare tip pagină web, Print Layout – cea mai indicată, deoarece prezintă formatul de pagină cu toate elementele incluse, Reading Layout vizualizare gen răsfoire de carte, Outline – structura documentului, tip continuu fără delimitări de pagină.

4.1.2.2 Folosirea funcţiei de modificare a dimensiunilor vizualizării (zoom).

Modificarea dimensiunii paginii se poate realiza din meniu View Zoom

:

paginii se poate realiza din meniu View – Zoom : View – Zoom şi zoom-ul din

View Zoom

şi

realiza din meniu View – Zoom : View – Zoom şi zoom-ul din bara de instrumente

zoom-ul din bara de instrumente

unde, după cum se observă, puteţi alege diferite opţiuni de vizualizare.

4.1.2.3 Modificarea afişajului barei de instrumente.

Bara de instrumente poate oferi mai multe elemente decât oferă iniţial. Se pot adăuga sau şterge pictograme după cum doriţi. Dacă doriţi ca elementele existente să nu mai fie afişate doar pe un singur rând apăsaţi pe butonul din capătul rândului şi alegeţi opţiunea Show Buttons on Two Rows:

doar pe un singur rând apăsaţi pe butonul din capătul rândului şi alegeţi opţiunea Show Buttons

Dacă doriţi să mai adăugaţi butoane alegeţi fie opţiunea Add or Remove Buttons ori din meniu: View – Toolbars. Nu se recomandă folosirea unui număr prea mare de bare de instrumente deoarece micşorează spaţiul dedicat paginii.

4.1.2.4 Modificarea afişajului caracterelor netipăribile.

Text dumneavoastră poate lua două forme: tipăribil şi netipăribil. De exemplu, spaţiu, tab-ul, enter-ul, fontul de tip ascuns (hidden), etc. nu se văd pe foaia de lucru şi nici la imprimantă. Pentru a putea şi aceste elemente să fie vizibile (în vederea modificării) apăsaţi butonul din bara de instrumente Show Hide. Dacă doriţi să renunţaţi la acest mod de vizualizare trebuie să mai apăsaţi o dată pe buton pentru dezactivare.

să mai apăsaţi o dată pe buton pentru dezactivare. 4.1.2.5 Modificarea opţiunilor/preferinţelor de bază ale

4.1.2.5 Modificarea opţiunilor/preferinţelor de bază ale aplicaţiilor: numele utilizatorului, directorul/folderul prestabilit, salvarea documentelor.

Documentele dumneavoastră pot fi adaptate modului dumneavoastră de lucru prin modificarea setărilor de bază: Tools Options

prin modificarea setărilor de bază: Tools – Options General – alegerea unităţii de măsură în cen

General – alegerea unităţii de măsură în centimetri sau mărirea numărului de fişiere (ultimele folosite) afişate (aşa cum am mai spus iniţial sunt 4)

User Information – alegerea numelui şi, eventual, a unor date de identificare (e-mail)

File Locations schimbarea locului predefinit de salvare a documentelor

Spelling & Grammar – deselectarea opţiunilor de corectare automată a elementelor de

dicţionar

gramaticale

corectare automată a elementelor de dicţionar gramaticale şi/sau Save – alegerea perioadei de timp după care

şi/sau

Save – alegerea perioadei de timp după care să se facă Autorecovery (salvarea automată)

4.2 Operaţii de bază

4.2.1 Introducerea informaţiilor

4.2.1.1 Introducerea textului.

Introducerea textului se face prin intermediul tastaturii. Trebuie ţinut cont de faptul că în momentul în care se ajunge la capătul rândului cursorul trece automat pe rândul următor. Validarea de paragraf se face cu tasta Enter. Prin această validare se realizează un paragraf nou.

4.2.1.2 Introducerea unor caractere speciale, a simbolurilor.

O serie de caractere nu se găsesc pe tastatură, de aceea, există posibilitatea folosirii de simboluri (caractere greceşti, semne matematice, săgeţi etc.) prin meniul Insert Symbol.

4.2.2 Selectarea informaţiilor Selectarea unui caracter, cuvânt, rând, propoziţie, paragraf sau a întregului text

4.2.2 Selectarea informaţiilor

Selectarea unui caracter, cuvânt, rând, propoziţie, paragraf sau a întregului text dintr-un document.

Selectarea puteţi să o realizaţi cu mouse-ul (se ţine butonul stânga apăsat şi se deplasează peste elementul/elementele de selectat – textul selectat va apărea de culoare albă pe fond negru) sau în combinaţie cu tastatura după cum urmează:

Caracter Selecţie cu mouse-ul Cuvânt Dublu click de mouse pe cuvânt Propoziţie CTRL + click mouse Paragraf CTRL + Shift + ↓ Tot textul CTRL + A

4.2.3 Editarea informaţiilor

4.2.3.1 Editarea conţinutului prin inserarea unor caractere sau cuvinte noi într-un text existent, scrierea peste pentru a înlocui un text existent. Pentru a introduce un text nou (ex. un cuvânt nou) trebuie să vă poziţionaţi cu mouse-ul sau cu săgeţile de pe tastatură în locul respectiv şi să vă tastaţi cuvântul. De asemenea, se poate folosi opţiunea de a selecta o anumită zonă şi de a scrie deasupra text. Atenţie la folosirea tastei Insert – va introduce cuvântul respectiv peste textul existent. Tasta Insert se poate dezactiva prin apăsarea din nou pe aceasta (pentru a vedea dacă tasta Insert este activă următiţi bara cu casete de informaţii în zona OVR – culoarea gri înseamnă dezactivat, culoarea neagră activat).

4.2.3.2 Folosirea comenzilor “Undo” şi “Redo”. Dacă aţi greşit introducerea de text (sau o altă acţiune) puteţi apela funcţia Undo anulare (Edit

Undo Typing sau butonul din bara de instrumente refacerea ultimei operaţii anulate.

). Opus funcţiei Undo este funcţia Redo, care realizează

Opus funcţiei Undo este funcţia Redo , care realizează 4.2.4. Copierea, mutarea sau ştergerea Un text

4.2.4. Copierea, mutarea sau ştergerea Un text selectat poate fi copiat, mutat, şters sau înlocuit. Copierea/mutarea textului în diferite părţi ale documentului sau chiar în documente diferite este posibilă datorită existenţei Clipboard-ului. Clipboardul este o memorie temporară folosită la păstrarea pe termen scurt a cuvintelor şi/sau obiectelor.

4.2.4.1 Copierea textului într-un document sau în alte documente deschise.

După selecţie (Atenţie! Numai după selecţie) copierea se face fie din meniu: Edit Copy, fie din tastatură: CTRL+C. Aici intră în acţiune Clipboard-ul care păstrează informaţia copiată. Ne deplasăm în locul unde dorim copierea şi aducem textul fie din meniu: Edit Paste, fie din tastatură: CTRL+V. Importanţa Clipboard-ului este dată de faptul că putem să ne alegem câte destinaţii dorim şi să facem lipirea (Paste) fără a mai face o copiere nouă a aceluiaşi text.

4.2.4.2 Mutarea textului într-un document sau în mai multe documente deschise.

După selecţie (Atenţie! Numai după selecţie) mutarea se face fie din meniu: Edit Cut, fie din tastatură: CTRL+X. Ne deplasăm în locul unde dorim mutarea şi aducem textul fie din meniu: Edit Paste,

fie din tastatură: CTRL+V. De această dată lipirea (Paste) se face numai pentru o singură destinaţie.

4.2.4.3 Ştergerea textului. Textul selectat se poate şterge folosind tasta Delete sau Backspace.

4.2.5 Caută şi înlocuieşte

4.2.5.1 Folosirea comenzii de căutare a unui cuvânt sau a unei fraze într-un document.

Într-un document mai mare avem nevoie de a căuta un cuvânt sau un grup de cuvinte. Pentru aceasta se apelează funcţia Find din meniul Edit sau din tastatură: CTRL+F. Cuvântul pe care dorim să-l căutăm se introduce în câmpul Find what:. Căutarea se face prin apăsarea butonului Find Next.

Căutarea se face prin apăsarea butonului Find Next. Căutare Înlocuire 4 .2.5.2 Folosirea comenzii de

Căutare

se face prin apăsarea butonului Find Next. Căutare Înlocuire 4 .2.5.2 Folosirea comenzii de înlocuire a

Înlocuire

4.2.5.2 Folosirea comenzii de înlocuire a unui cuvânt sau a unei fraze într-un document.

Dacă se doreşte şi înlocuirea acestuia se alege Replace (sau de la bun început CTRL+H), se tastează în câmpul Replace what: cuvântul/grupul de cuvinte cu care se înlocuieşte şi se alege una din opţiunile:

Replace, Replace All sau Find Next în funcţie de situaţia de context.

4.3 Formatare În continuare vom urmări aplicarea unor anumite proprietăţi (formatare) la nivel de caracter (font), paragraf şi pagina.

4.3.1 Formatarea textului Formatarea textului se face din meniul Format Font:

4.3.1.1 Schimbarea fontului caracterelor: dimensiune şi tip. Chiar dacă în lista de fonturi dispune de

4.3.1.1 Schimbarea fontului caracterelor: dimensiune şi tip.

Chiar dacă în lista de fonturi dispune de un număr foarte mare de fonturi, acestea se împart în trei mari categorii: ascuţite (ex. Arial), rotunjite (ex. Times New Roman) şi simboluri (ex. Webdings). Dimensiunea cea mai utilizată a fontului este 12. Dar se pot folosi, funcţie de context, toate dimensiunile (dacă acestea nu apar, de exemplu 13, pot fi tastate în zona superioară).

4.3.1.2 Folosirea opţiunilor de formatare: bold (caractere aldine), italice (caractere cursive) şi subliniere

Scoaterea în evidenţă a unui cuvânt/text dintr-un document se poate face apelând la Font style: unde Regular este caracterul obişnuit, Italic este cel înclinat (cursiv), Bold este îngroşat (aldine), iar Bold Italic însumează cele două caracteristici. Opţiunea Underline (subliniere) este puţin folosită, însă dispune de o listă destul de mare de variante. Activarea acesteia atrage după sine şi activarea alegerii de culoare.

4.3.1.3 Folosirea funcţiilor indice inferior, indice superior într-un text.

Sunt situaţii în care trebuie să folosim indici în scriere (ex. cm 3 , a i ). Pentru aceasta se va scrie textul obişnuit după care se va secta elementul de indice căruia va trebui să-i aplicaţi un efect (Effects): superscript pentru indice superior şi subscript pentru indice inferior. După cum se observă, textul rezultat este de dimensiune mai mică şi poziţionat la o anumită distanţă. Tot din categoria “efectelor”, putem transforma textul nostru în caracter umbrit (shadow) sau ascuns (hidden). Toate aceste modificări pot fi vizualizate în modul Preview, înainte de acceptare.

pot fi vizualizate în modul Preview, înainte de acceptare. Validarea modificării se face prin OK. O

Validarea modificării se face prin OK. O parte din elementele prezentate anterior se regăsesc şi în bara de instrumente.

4.3.1.4

Modificarea textului în majuscule, litere mici, tip titlu, etc.

textului în majuscule, litere mici, tip titlu, etc. Dacă se doreşte trecerea de la un mod

Dacă se doreşte trecerea de la un mod de prezentare la altul (de ex. de la caractere normale la

caractere mari sau de totul scris cu litere mari la format titlu varianta americană) se pot alege următoarele opţiuni:

- Sentence case – gen propoziţie (prima litera mare)

- lowercase toate literele sunt mici

- UPPERCASE toate literele sunt mari

- Title Case – gen titlu în care fiecare cuvânt începe cu o literă mare

- tOGGLE cASE – mai deosebit, aşa cum apare scris

4.3.1.5 Folosirea diferitelor culori în text.

Folosirea imprimantelor cu jet de cerneală color, de exemplu, cere şi posibilitatea de a putea alege culoarea dorită pentru fontul tău. Se poate face din Format Font Font Color: sau din bara de instrumente

:
:

4.3.1.6 Copierea formatului unui text selectat şi aplicarea acestuia altui text selectat. De multe ori dorim să copiem formatul pe care l-am stabilit pentru un text şi la alte zone de text. Pentru aceasta trebuie să vă poziţionaţi în zona sursă (e de ajuns un simplu click în acea zonă) şi apelarea

butonului

din bara de instrumente. După cum observaţi cursorul se modifică şi el. Cu acesta selectaţi zona

de text dorită ca destinaţie pentru formatare. Această opţiune modifică atât formatarea la nivel de font cât şi

formatarea la nivel de paragraf.

la nivel de font cât şi formatarea la nivel de paragraf. 4.3.1.7 Aplicarea unui stil existent

4.3.1.7 Aplicarea unui stil existent unui cuvânt, unei linii, unui paragraf.

Fiecare text este caracterizat de un stil care cuprinde toate tipurile formatări (font, paragraph). De exemplu, stilul predefinit este stilul Normal (vezi caseta din partea dreaptă a barei de instrumente). Din această casetă se pot alege stilurile dorite care pot fi ori predefinite (ex. Heading 1) sau create de utilizator (ex. 1).

casetă se pot alege stilurile dorite care pot fi ori predefinite (ex. Heading 1 ) sau
Anu larea stilurilor aplicate textului se face alegând opţiunea Clear Formatting (bineînţeles după selectarea

Anularea stilurilor aplicate textului se face alegând opţiunea Clear Formatting (bineînţeles după selectarea textului).

4.3.1.8 Folosirea despărţirii automate în silabe (automatic hyphenation).

Despărţirea în silabe face parte din opţiunea de verificare a limbii alături de dicţionar, gramatică etc. şi se poate apela din meniu Tools Language – Hyphenation. Rămâne să optaţi pentru varianta automată sau manuală.

Rămâne să optaţi pentru varianta automată sau manuală. 4.3.2 Formatarea paragrafelor 4 .3.2.1 Introducerea,

4.3.2 Formatarea paragrafelor

4.3.2.1 Introducerea, ştergerea marcatorilor de paragraf. Mai înainte a fost prezentată opţiunea de afişare a caracterelor netipăribile prin apelarea butonului Cu această opţiune se pot identifica toate paragrafele din document. Descrierea semnelor care pot apărea:

din document. Descrierea semnelor care pot apărea: - final de paragraf - aliniat ∙ - spa

- final de paragraf - aliniat

- spaţiu

.
.

Aceste coduri pot fi selectate şi şterse, în cazul în care se doreşte acest lucru.

4.3.2.2 Introducerea, ştergerea întreruperilor de linie. Tot din aceeaşi categorie de coduri este şi întreruperea de linie

să scriem pe mai multe rânduri dar nu dorim să ieşim din paragraf (ex. poezii).

rânduri dar nu dorim să ieşim din paragraf (ex. poezii). care se foloseşte atunci când dorim

care se foloseşte atunci când dorim

4.3.2.3 Alinierea textului: stânga, dreapta, centrat, stânga-dreapta (justified). Următoarele elemente ţin tot de formatarea la nivel de paragraf dar prin interfaţa apelabilă din bara de

meniuri: Format Paragraph. Pentru moment aici vom discuta despre Aliniere (Alignment), Indentare (Indentation), Spaţiere (Spacing) între rânduri (Line spacing) şi între paragrafe (Befor/After).

Vom începe cu formatarea privind alinierea textul ui. Alinierea se poate face centrat (Centered), la

Vom începe cu formatarea privind alinierea textului. Alinierea se poate face centrat (Centered), la stânga (Left), dreapta (Right) sau stânga-dreapta (Justified) funcţie de o linie imaginară trasată pe mijlocul

textului. Această aliniere se mai poate face din bara de instrumente apelând dreapta, total).

(stânga, centrat,

de instrumente apelând dreapta, total). (stânga, centrat, 4.3.2.4 Indentarea paragrafelor: stânga, dreapta, prima

4.3.2.4 Indentarea paragrafelor: stânga, dreapta, prima linie, hanging.

Rigla Se apelează din meniu View Ruler.

hanging. Rigla Se apelează din meniu View – Ruler . poziţionare a paragrafului: alegerea tipurilor de

poziţionare a paragrafului:

din meniu View – Ruler . poziţionare a paragrafului: alegerea tipurilor de tabulatori indicator p entru

alegerea tipurilor de tabulatori indicator pentru început de paragraf indicator pentru începutul celui de-al doilea rând din paragraf indicator pentru margine dreapta paragraf

Elemente de

Ideea de identare se referă la poziţionarea elementelor paragrafului funcţie de situaţie:

- Identare la prima linie

elementelor paragrafului funcţie de situaţie: - Identare la prima linie - Identare agăţată (hanging) 47

- Identare agăţată (hanging)

- Identare stânga -dreapta 4.3.2.5 Spaţierea rândurilor unui paragraf: simplu, dublu. Un text poate fi

- Identare stânga-dreapta

- Identare stânga -dreapta 4.3.2.5 Spaţierea rândurilor unui paragraf: simplu, dublu. Un text poate fi scris

4.3.2.5 Spaţierea rândurilor unui paragraf: simplu, dublu.

Un text poate fi scris cu o distanţă între rânduri stabilită fie din meniu Format – Paragraph, fie din bara de instrumente . Implicit distanţa dintre rânduri este de single (un rând), dar poate fi modificată la 1,5 rânduri sau double (două rânduri). Sunt însă situaţii în care putem să modificăm aceste elemente şi să punem valori de genul 1,45 (multiple):

elemente şi să punem valori de genul 1,45 (multiple): 4.3.2.6 Aplicarea spaţierii imediat deasupra şi sub
elemente şi să punem valori de genul 1,45 (multiple): 4.3.2.6 Aplicarea spaţierii imediat deasupra şi sub

4.3.2.6 Aplicarea spaţierii imediat deasupra şi sub paragraf.

În cazul textelor americane (unde nu există aliniat pentru paragraf) sau pentru formatarea unui titlu trebuie să aplicăm o distanţare faţă de paragraful anterior şi/sau următor. Pentru aceasta se foloseşte opţiunea de spaţiere înainte (before) şi după (after). Această spaţiere se referă strict la primul rând din paragraf, respectiv ultimul rând din paragraf. Atenţie! Însumarea celor două spaţieri poate crea o spaţiere prea mare între paragrafe.

spaţieri poate crea o spaţiere prea mare între paragrafe. 4 .3.2.7 Folosirea şi setarea tabulatorilor: stânga,

4.3.2.7 Folosirea şi setarea tabulatorilor: stânga, dreapta, centru, zecimal.

Tabulatorii sunt folosiţi pentru o poziţionare rapidă şi corectă a unui text pe o linie. De exemplu, aveţi următorul text:

a unui text pe o linie. De exemplu, aveţi următorul text: Aşa cum prezentam anterior de

Aşa cum prezentam anterior de la intersecţia celor două rigle vă puteţi alege tipul de tabulator dorit pentru aliniere:

celor două rigle vă puteţi alege tipul de tabulator dorit pentru aliniere: Tabulator de aliniere la

Tabulator de aliniere la stânga

– textul este introdus de la stânga la dreapta începând de la tabulator
– textul este introdus de la stânga la dreapta începând de la tabulator Tabulator de aliniere Tabulator de aliniere centrat

– textul este centrat ţinând cont de poziţia tabulatorului
Tabulator de aliniere la dreapta– textul este centrat ţinând cont de poziţia tabulatorului

– textul se aliniează la dreapta până la tabulator

Tabulator separator zecimal– textul se aliniează la dreapta până la tabulator – textul se aliniează înainte de punctul

– textul se aliniează înainte de punctul zecimal la stânga, iar după punctul zecimal se aliniază la

dreapta.

Ştergerea tabulatorilor se face trăgând de aceştia oriunde în afara riglei. O altă posibilitate de lucru cu tabulatori este prin intermediul meniului Format Tabs

tabulatori este prin intermediul meniului Format – Tabs 4.3.2.8 Folosirea listelor (numerotare, marcatori).

4.3.2.8 Folosirea listelor (numerotare, marcatori). Introducerea şi ştergerea marcatorilor, numerotărilor dintr-o listă.

Formatarea listelor se poate realiza prin utilizarea marcatorilor de tip Bullets sau Numbering. Se va

utilizarea marcatorilor de tip Bullets sau Numbering. Se va selecta lista (poate să fie în text

selecta lista (poate să fie în text sau celule dintr-un tabel) şi se va alege una din cele două opţiuni: . Ştergerea lor se face prin selecţie şi apoi dezactivarea butonului respectiv din bara de instrumente.

opţiuni: . Ştergerea lor se face prin selecţie şi apoi dezactivarea butonului respectiv din bara de

4.3.2.9 Schimbarea stilului marcatorilor şi numerotărilor dintr-o listă simplă prin opţiunile standard.

Tipuri de marcatori:

bulleted simboluri folosite pentru evidenţierea paragrafelor numbered ordonarea paragrafelor folosind cifre sau litere outline numbered organizarea paragrafelor pe structuri de numere După cum se poate observa din imaginea de mai sus se pot alege diferite opţiuni pentru aceeaşi categorie.

4.3.2.10 Adăugarea bordurilor şi efectul de umbră aplicat paragrafului.

Utilizarea unui editor de text presupune şi folosirea de chenare/borduri pentru zone de text (text

selectat sau întregului paragraf). Aplicarea acestora se face din meniu Format Borders and Shading Atenţie! Trebuie mai întâi selectat textul ce urmează să fie încadrat. De la Setting: vă alegeţi tipul de chenar (atenţie la previzualizarea din partea dreaptă). Se pot stabili stiluri de linii, culori, dimensiuni.

Shading (Umbrire) se aplică pentru o accentuare a unei

zone de text

(umbrire pentru text).

o accentuare a unei zone de text (umbrire pentru text). Când aveţi de aplicat o linie
o accentuare a unei zone de text (umbrire pentru text). Când aveţi de aplicat o linie

Când aveţi de aplicat o linie de departajare (vedeţi exemplele de mai jos) puteţi folosi şi butonul din bara de instrumente. Dacă observaţi, butonul din bara de instrumente are o săgeată care va deschide o listă de opţiuni:

are o săgeată care va deschide o listă de opţiuni: Exemple: N N u u m

Exemple:

NNuummee PPrreennuummee

(bordura a fost aplicată atât sus cât şi jos)

Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi – Facultatea de Economie

Iaşi, 2009 (bordura a fost după selecţia textului folosind varianta linie pe mijloc)

sau pentru definirea header-ului:

varianta linie pe mijloc) sau pentru definirea header-ului: 4.3.3 Formatarea documentelor 4 .3.3.1 Schimbarea

4.3.3 Formatarea documentelor

4.3.3.1

Schimbarea orientării unui document, tip portret şi tip vedere (landscape). Schimbarea mărimii

hârtiei.

Se realizează apelând din bara de meniuri: File - Page Setup:

apelând din bara de men iuri: File - Page Setup : Noi vom porni de la