� Ba da, a raspuns bunica, mor si ei si viata lor e chiar mai scurta dec�t a

noastra. Noi putem sa traim si trei sute de ani, dar dupa ce am murit ne prefacem
�n spuma si n-avem nici macar un morm�nt aici, printre cei care ne-au fost dragi.
Sufletul nostru nu-i nemuritor, nu mai �nviem din morti si suntem ca papura cea
verde, care daca o tai nu mai �nverzeste niciodata. Oamenii �nsa au un suflet care
traieste mereu dupa ce trupul s-a facut tar�na; sufletul lor se suie �n stelele
cele stralucitoare. Asa cum urcam noi la fata apei si vedem tara oamenilor, asa se
urca ei p�na la un tar�m necunoscut si minunat pe care noi nu-l putem vedea
niciodata.

� Dar noi de ce nu avem un suflet nemuritor? a �ntrebat z�na. As da bucuros

sutele de ani pe care le mai am de trait ca sa fiu om macar o zi si sa pot avea si
eu parte de viata cereasca.

� La asta nici sa nu te g�ndesti, a spus batr�na. Noi suntem mult mai

fericiti dec�t oamenii.

� Va sa zica am sa mor si am sa ma prefac �n spuma de mare si n-am sa mai

aud muzica valurilor, si n-am sa mai vad soarele? Oare nu pot sa fac nimic ca sa
capat si eu un suflet nemuritor?

� Nu, a spus batr�na; s-ar putea asta numai daca vreun om muritor te-ar
iubi mai mult dec�t pe tatal si pe mama lui si s-ar g�ndi numai la tine, si te-ar
lua de m�na, si ti-ar jura dragoste si credinta pe vesnicie. Atunci, sufletul lui
ar trece si �n tine si ai avea si tu parte de fericirea oamenilor. Ti-ar da suflet
si totusi sufletul lui si l-ar pastra! Numai ca asta nu se poate �nt�mpla! Tocmai
ceea ce ni se pare noua ca-i frumos, adica coada noastra de peste, tocmai asta li
se pare oamenilor ur�t; acolo la d�nsii, ca sa fii frumos trebuie sa ai doua
proptele grosolane, carora ei le zic picioare.

Z�na a oftat si s-a uitat m�hnita la coada ei de peste.

� Mai bine sa ne bucuram de viata noastra asa cum este, a spus batr�na. Sa
�notam si sa sarim prin apa trei sute de ani c�t avem de trait, dupa aceea ne
ram�ne vreme destula sa ne odihnim! Deseara avem bal la curte!

A fost o petrecere cum nu se poate vedea pe pam�nt. Peretii si tavanul

salii de bal erau de sticla groasa, dar stravezie. Sute de scoici uriase, roze si
verzui, stateau �n siruri de o parte si de alta, si �n fiecare ardea un foc
albastru care lumina toata sala si se vedea si afara prin pereti, asa ca marea era
toata luminata. Se puteau vedea toti pestii, de tot felul, mari si mici, cum �notau
pe l�nga peretii de sticla; unii aveau solzi rosii, altii �i aveau albi ca argintul
sau galbeni stralucitori ca aurul. Prin mijlocul salii curgea o apa larga si pe apa
asta barbatii si femeile marii dansau dupa c�ntecul pe care-l c�ntau chiar ei.
Oamenii de pe pam�nt n-au glasuri asa de frumoase. Z�na cea mica a c�ntat mai
frumos dec�t toti si toti au batut din palme dupa ce au ascultat-o. Si o clipa s-a
bucurat si ea, fiindca stia ca are cea mai frumoasa voce de pe pam�nt si din mare.
Dupa aceea si-a adus aminte de lumea de deasupra; nu putea sa uite pe printul cel
frumos si nici sa uite parerea ei de rau ca n-are si ea un suflet nemuritor cum are
el. S-a �ntristat asa de tare, ca s-a strecurat printre ceilalti si a iesit din
palat si, �n timp ce toti c�ntau si se veseleau, s-a dus �n gradina si a sezut
acolo, m�hnita p�na �n fundul inimii. Deodata a auzit cornul, sunetele lui
patrundeau �nabusit prin apa p�na la d�nsa. Si ea s-a g�ndit: "Acum desigur ca
printul pleaca cu corabia pe mare; mi-i mai drag dec�t tata si dec�t mama, si lui
as vrea sa-i �ncredintez fericirea vietii mele. Am sa fac tot ce am sa pot ca sa
capat si eu un suflet fara de moarte! Surorile mele danseaza �n palat si nimeni nu
ma vede. Am sa ma duc la vrajitoarea marii; totdeauna m-am temut de ea, dar acuma
ma duc la d�nsa, poate ca-mi da un sfat si ma ajuta!"
 Z�na iesi din gradina si se duse catre bulboanele vuitoare, dincolo de care
locuia vrajitoarea. Nu fusese niciodata acolo. Pe unde mergea acum nu erau flori,
nici iarba de mare, era numai cenusiu si gol; la bulboane apa se �nv�rtea ca niste
roti de moara si tot ce lua cu ea ducea �n ad�ncime. Z�na trebui sa treaca prin
aceste v�rtejuri de apa ca sa ajunga la tar�mul vrajitoarei marii, iar aici alt
drum nu era dec�t printr-un m�l care parca fierbea si de care zicea vrajitoarea ca
e namolul ei. Casa era �n mijlocul unei paduri foarte ciudate. Copacii si
tufisurile erau polipi, pe jumatate animale, pe jumatate plante; erau ca niste
serpi cu sute de capete care ieseau din pam�nt; ramurile erau brate lungi si
v�scoase, cu degete ca niste viermi mladiosi, si toate madularele lor se miscau
mereu, de la radacini p�na �n crestet. Tot ce puteau apuca din apa, apucau si nu
mai lasau. Z�na cea mica s-a oprit din mers, speriata; inima �i batea cu putere;
mai ca s-ar fi �ntors �napoi, dar s-a g�ndit la print si la sufletul oamenilor si a
capatat curaj. Si-a str�ns parul �n v�rful capului, ca sa nu i-l apuce polipii, si-
a �ncrucisat m�inile pe piept si s-a repezit �nainte, asa cum se reped pestii prin
apa, printre polipii cei ur�ciosi care �si �ntindeau dupa ea bratele mladioase ca
s-o prinda. Vedea cum polipii tot ce apucau tineau str�ns cu sutele lor de brate
subtiri, parca-n lanturi de fier. �n bratele polipilor, oamenii care se �necasera
si cazusera la fund erau ca niste schelete albe. Tineau �n bratele lor v�sle si
lazi si ciolane. �ntr-un loc, z�na vazu cum polipii prinsesera o fata din neamul
marii, ca si ea, si o sugrumasera; privelistea asta a speriat-o mai mult dec�t
orice.

�n sf�rsit, a ajuns la o poiana mlastinoasa prin care serpi de apa, mari si

grasi, se t�rau si se rostogoleau si �si aratau p�ntecele ur�cios si galbui. �n
mijlocul poienii era o casa facuta din ciolane albe de oameni �necati; vrajitoarea
marii sedea chincita jos si-i dadea din gura de m�ncare unei broaste, asa cum dau
oamenii zahar unui pui de canar. Serpi de cei grasi si ur�ciosi i se �ncolaceau pe
piept si pe umeri. Si ea vorbea cu ei si le spunea "puisorii mei".

� Stiu ce vrei tu, a spus vrajitoarea marii. E o prostie sa vrei asta, dar
am sa-ti fac pe plac pentru ca numai necazuri ai sa ai de pe urma lui, domnita
frumoasa. Ai sa-ti lepezi coada si �n locul ei ai sa capeti doua proptele asa cum
au oamenii, pentru ca printul sa se �ndragosteasca de tine si tu sa capeti un
suflet nemuritor.

Si vrajitoarea a r�s at�t de ur�cios, �nc�t broasca si serpii au cazut jos

zv�rcolindu-se.

� Ai venit tocmai bine, a spus vrajitoarea; daca veneai m�ine, dupa apusul
soarelui, n-as mai fi putut sa fac nimic pentru tine, dec�t doar de azi �ntr-un an.
Am sa-ti dau o bautura si cu bautura asta tu trebuie sa te duci la tarmul marii,
p�na nu rasare soarele, sa sezi acolo pe tarm si s-o bei. Dupa ce-ai s-o bei, coada
are sa ti se schimbe �n madularele acelea carora oamenii le zic picioare. Dar sa
stii ca are sa te doara, ai sa simti ca un cutit prin tot corpul. Toti cei care au
sa te vada au sa spuie ca esti cea mai frumoasa fata din lume. Ai sa-ti pastrezi
mersul tau leganat; nici o dantuitoare n-o sa se mladieze ca tine, �nsa la fiecare
pas pe care ai sa-l faci au sa te doara picioarele ca si cum ai calca numai pe
cutite ascutite si ca si cum ti-ar curge tot s�ngele. Daca vrei sa �nduri toate
aceste chinuri, eu �ti dau bautura.

� Da, vreau, a spus z�na cu glas tremurat si s-a g�ndit la print si la

sufletul cel fara de moarte.

� Sa stii �nsa, i-a mai spus vrajitoarea, ca o data ce-ai capatat

�nfatisare omeneasca nu mai poti sa te prefaci iar �n z�na a marii. Nu te mai poti
�ntoarce la surorile tale si la palatul tatalui tau, iar daca printul nu te
iubeste, nu uita de tatal si de mama lui si nu tine la tine cu trup si suflet si nu
ajungeti sa fiti sot si sotie, atunci tu nu capeti un suflet nemuritor. �n ziua �n
care el se �nsoara cu alta, inima ta se rupe si tu te prefaci �n spuma.

� Vreau! a spus z�na si s-a facut galbena ca moartea la fata.

� Sa mai stii �nsa ca trebuie sa-mi platesti pentru asta, a zis

vrajitoarea, si nu-i putin lucru ce-ti cer. Tu ai glas mai frumos dec�t au toate
z�nele si fetele din fundul marii; tu crezi ca cu glasul tau ai sa-l vrajesti, dar
glasul tau trebuie sa mi-l dai mie. Eu �ti dau bautura, dar si tu trebuie sa-mi dai
mie ce ai mai bun. Pentru ca si eu trebuie sa pun �n bautura asta s�ngele meu;
numai asa capata tarie, ca o sabie cu doua taisuri.

� Dar daca-mi iei glasul, atunci ce-mi mai ram�ne? a �ntrebat z�na.

� Chipul tau frumos, a raspuns vrajitoarea, mersul tau leganat si ochii tai
care vorbesc; cu asta poti sa farmeci o inima omeneasca. Ei, ce zici, mai vrei?
Daca vrei, atunci scoate limba ca s-o tai drept plata si �ti dau bautura.

� Da, da, vreau! a spus z�na, si atunci vrajitoarea a pus cazanul pe foc ca
sa pregateasca bautura fermecata.

� Curatenia e lucru bun, zise ea si sterse cazanul cu un manunchi de serpi.

Apoi s-a taiat la piept si si-a picurat s�ngele �n cazan; aburii �nchipuiau �n aer
tot felul de figuri schimonosite, ca-ti era frica sa te uiti la ele. Vrajitoarea a
mai aruncat �n cazan o multime de alte lucruri si c�nd a �nceput sa clocoteasca, s-
auzea din cazan parca ar fi pl�ns un crocodil. �n sf�rsit, bautura a fost gata; era
limpede ca apa.

� Ia-o, ca-i gata, a spus vrajitoarea si i-a taiat z�nei limba si acum z�na
era muta, nu mai putea nici sa vorbeasca, nici sa c�nte.

� Daca polipii vor sa te prinda, c�nd ai sa treci iar prin padurea mea, a
mai spus ea, azv�rle-n ei o picatura din bautura asta si atunci bratele si degetele
lor se sfar�ma-n bucati.

Dar z�na nici n-a avut nevoie sa faca asa, pentru ca polipii s-au dat �napoi
speriati c�nd au zarit bautura aceea care stralucea �n m�na ei ca o stea
sc�nteietoare. Z�na a trecut repede prin padure, prin m�l si prin bulboana.

C�nd a ajuns la palat, facliile �n sala de bal se stinsesera. De buna seama

ca acum dormeau cu totii. Ea de altfel nici n-a �ndraznit sa intre, fiindca nu
putea sa vorbeasca si avea de g�nd sa-i paraseasca pentru totdeauna. I se rupea
inima de m�hnire. S-a furisat �n gradina, a luat din straturile surorilor ei c�te o
floare si dupa ce-a trimis o mie de sarutari palatului a pornit-o �n sus prin apa
�ntunecata.

C�nd a ajuns sus, soarele �nca nu rasarise. Z�na a iesit pe mal l�nga
palatul printului si s-a urcat pe scara de marmura. Luna lumina ca ziua. Z�na a
baut bautura aceea tare si iute si c�nd a baut-o parca i-ar fi trecut un cutit prin
tot corpul si a cazut lesinata. C�nd soarele a rasarit, s-a trezit. �n fata ei
statea printul si se uita la d�nsa cu ochii lui negri; asa de ad�nc se uita, ca ea
si-a lasat ochii �n jos. Atunci a vazut ca nu mai are coada de peste, ci doua
picioare albe si gingase. Era goala si ca sa-si acopere goliciunea s-a �nvaluit �n
parul ei lung si des. Printul a �ntrebat-o cine-i si cum a ajuns acolo si ea se
uita la el cu ochii ei ad�nci si albastri, dar nu putea sa vorbeasca. Atunci el a
luat-o de m�na si a dus-o �n palat. Asa cum �i spusese vrajitoarea, ea la fiecare
pas pe care �l facea parca ar fi calcat pe ace si pe cutite ascutite, dar rabda
asta cu bucurie. Printul o tinea de m�na si l�nga d�nsul ea se simtea usoara ca un
fulg si tuturor le placea mersul ei leganat si gratios.
 Au �mbracat-o �n haine scumpe de matase si muselina si acum era cea mai
frumoasa din palat, at�ta numai ca era muta, nu putea nici sa vorbeasca, nici sa
c�nte. Roabe frumoase �n haine de matase si aur au venit si au c�ntat �n fata
printului si parintilor lui, regele si regina, si c�ntau una mai frumos dec�t
cealalta si printul batea din palma si z�mbea catre ele. Z�na s-a �ntristat pentru
ca stia ca ea ar fi c�ntat mai frumos dec�t toate. Si se g�ndea: "O, dac-ar sti el
ca eu mi-am pierdut pe vesnicie glasul numai ca sa pot ajunge p�na la d�nsul!"

Dupa aceea roabele au �nceput sa danseze. Dar iata, atunci, ca z�na si-a
ridicat deasupra capului bratele ei albe si frumoase, s-a �naltat �n v�rful
picioarelor si a �nceput si ea sa danseze asa cum nici una nu mai dansase. Cu
fiecare miscare pe care-o facea, frumusetea ei iesea si mai mult la iveala, iar
ochii vorbeau si privirile lor mergeau la inima mai ad�nc dec�t c�ntecul roabelor.

Toti erau fermecati, mai cu seama printul, si ea dansa mereu, desi ori de
c�te ori picioarele ei atingeau pam�ntul parc-ar fi calcat pe v�rfuri de cutit.
Printul a spus ca de-acum �nainte ea tot pe l�nga d�nsul are sa stea si i-a dat
voie sa doarma la usa lui pe-o saltea de catifea.

A pus sa-i faca haine barbatesti, ca sa-l poata �nsoti calare. Plecau
am�ndoi calare si umblau prin paduri pline de mireasma, si ramurile verzi �i
dezmierdau pe umeri si pasarile c�ntau prin frunze. Z�na s-a suit cu printul pe
muntii cei �nalti si cu toate ca picioarele ei gingase s�ngerau si ceilalti vedeau
ca-i s�ngereaza si se speriau, ea r�dea si mergea cu el mai departe, p�na ajungeau
sa vada norii plutind dedesubtul lor ca niste stoluri de lebede �n drum spre tari
straine.

Acasa, �n palatul printului, noaptea c�nd toti ceilalti dormeau, ea iesea

si se ducea pe scara cea larga de marmura; picioarele o usturau; si le baga �n apa
rece a marii si se g�ndea la cei din ad�ncime.

O data, surorile ei au venit la brat si au c�ntat un c�ntec de jale si ea

le-a facut semn cu m�na si ele au vazut-o si i-au spus ca plecarea ei i-a �ndurerat
pe toti. Dupa aceea, au venit �n fiecare noapte si o data z�na cea mica a zarit
departe �n larg si pe bunica-sa, care de ani de zile nu mai iesise la fata marii,
si l-a zarit si pe tatal ei, �mparatul marii, cu coroana pe cap; �ntindeau am�ndoi
bratele spre d�nsa, dar nu �ndrazneau sa vina asa de aproape de tarm ca surorile
ei.

Cu fiecare zi care trecea, ea �i era tot mai draga printului. �i era asa de
draga cum ti-i drag un copil cuminte si dragalas, dar s-o faca regina nici prin
g�nd nu-i trecea; si ea, ca sa capete un suflet nemuritor, trebuia sa fie sotia
lui, ca daca nu, �n ziua nuntii lui avea sa se prefaca �n spuma.

C�nd el o lua �n brate si o saruta pe frunte, ochii ei parca spuneau:

� Asa-i ca �ti sunt draga mai mult dec�t orice pe lume?

� Da, �mi esti cea mai draga, spunea printul, pentru ca ai inima cea mai
buna, tii la mine mai mult dec�t oricine si semeni cu o fata pe care am vazut-o
c�ndva si pe care desigur ca n-am s-o mai vad niciodata. Eram pe o corabie, corabia
s-a scufundat si valurile m-au aruncat pe mal l�nga un templu �n care slujeau niste
fete. Una dintre ele m-a gasit pe tarm si m-a scapat de la moarte; abia de doua ori
am vazut-o. Numai pe d�nsa as putea s-o iubesc pe lumea asta; tu semeni cu ea; ea e
�n slujba sf�nta la templul acela si trebuie sa ram�ie acolo. De aceea soarta mea
cea buna mi te-a trimis pe tine si de tine n-am sa ma despart niciodata.

"Vai, nu stie ca eu l-am scapat! se g�ndea z�na. L-am dus pe mare p�na la
mal, acolo unde-i templul. Dupa aceea m-am ascuns pe dupa st�nci si m-am acoperit
cu spuma si m-am uitat sa vad daca vine cineva. Si a venit fata aceea pe care o
iubeste mai mult dec�t pe mine."

Si z�na a oftat ad�nc, ca nu putea sa pl�nga. Si s-a g�ndit:

"A zis ca fata e �n slujba templului si nu poate sa plece de-acolo, asa ca

nu se mai pot �nt�lni niciodata. Dar eu stau cu el si-l vad �n fiecare zi; am sa-l
slujesc, am sa-l iubesc si am sa-mi dau si viata pentru d�nsul."

Si iata ca �ntr-o buna zi s-a rasp�ndit vestea ca printul se �nsoara cu

fata regelui din tara vecina si ca de aceea a pus sa i se pregateasca o corabie
mareata. Pe fata se spunea numai ca printul se duce sa vada tara vecina, dar de
fapt se ducea ca s-o vada pe fata regelui si avea sa fie �nsotit de un alai
strasnic; z�na �nsa clatina din cap si z�mbea; ea stia mai bine dec�t toti ce
g�ndeste printul. "Trebuie sa plec, �i spuse el trebuie sa ma duc s-o vad pe
printesa, ca asa vor parintii mei, dar n-au sa ma poata sili s-o iau de sotie. Nu
pot s-o iubesc, ca nu seamana cu fata de la templu; cu fata aceea semeni tu; daca
ma �nsor vreodata, apoi numai cu tine ma �nsor, bl�nda si dulce copila cu ochi
ad�nci si visatori."

Si a sarutat-o, juc�ndu-se cu parul ei lung si frumos, si si-a rezemat capul de

pieptul ei; si ea visa la fericirea oamenilor si la sufletul cel fara de moarte.

� Va sa zica nu ti-i frica de mine? a spus el, c�nd au pornit am�ndoi cu

corabia cea mareata spre tara regelui vecin.

Si a �nceput sa-i spuie cum e marea atunci c�nd e furtuna, si cum e atunci c�nd
v�ntul a stat, si i-a spus ca �n ad�ncuri sunt pesti ciudati si i-a povestit ce vad
scafandrii c�nd coboara �n fundul marii mai bine dec�t oricine.

Noaptea pe luna, c�nd toti dormeau, afara de c�rmaciul corabiei, ea s-a

urcat pe punte, s-a uitat �n apa si i s-a parut ca vede �n fund palatul tatalui ei;
pe acoperis statea bunica cu coroana de argint pe cap si se uita �n sus la
p�ntecele corabiei. Surorile ei au iesit la fata apei si s-au uitat la ea cu
tristete si fr�ng�ndu-si m�inile. Ea le-a facut semn, le-a z�mbit si tocmai voia sa
le spuie ca-i merge bine si ca e fericita, c�nd deodata un marinar s-a apropiat de
d�nsa si atunci surorile s-au scufundat repede �n apa; marinarul a crezut �nsa ca
trupurile lor albe fusesera doar spuma de pe creasta unui val.

A doua zi dimineata, corabia a ajuns �n portul capitalei tarii vecine.

Toate clopotele bateau si din turnuri porneau mereu sunete de tr�mbita si soldatii
dadeau onorul, cu steaguri si cu sabia la umar. C�teva zile au tinut petrecerile.
Balurile si sindrofiile se tineau lant. Dar printesa �nca nu sosise. Era departe,
�ntr-un templu, unde-o dusesera ca sa desprinda virtutile regale. �n sf�rsit, a
sosit si ea.

Z�na era curioasa sa vada c�t e de frumoasa. Si �ntr-adevar, a trebuit sa-

si spuie si ea ca fata mai frumoasa dec�t printesa nu vazuse. Avea o fata neteda si
luminoasa si ochii negri si bl�nzi luceau �n dosul genelor lungi.

Cum a vazut-o, printul a spus:

� Tu m-ai scapat de la moarte atunci pe tarm, c�nd zaceam mort. Si si-a

str�ns �n brate logodnica, rosie la fata de bucurie.

� O, sunt foarte fericit! a spus el z�nei. Mi s-a �mplinit dorinta mea cea
mai ad�nca. Stiu ca ai sa te bucuri si tu, pentru ca tii la mine mai mult dec�t la
orice.
Z�na i-a sarutat m�na, dar inima i se rupea de durere. Stia ca �n ziua nuntii lui
ea va muri si se va preface �n spuma pe valuri.

Clopotele bateau, crainicii umblau pe uliti si vesteau logodna. La toate

altarele, �n catui de argint, ardea ulei parfumat. Preotii cadelnitau si mirele si
mireasa s-au prins de m�na si au primit binecuv�ntarea episcopului. Z�na, �n matase
si fir �mbracata, tinea trena miresei, dar urechile ei nu auzeau c�ntecele de
sarbatoare, ochii ei nu vedeau ceremonia sf�nta, ea se g�ndea la moartea ei si la
ceea ce pierduse.

Seara, printul si printesa s-au dus pe corabie. Tunurile bubuiau,

steagurile f�lf�iau si �n mijlocul corabiei era un cort de aur si de purpura cu
perne scumpe. Aici aveau sa doarma �nsurateii. P�nzele s-au umflat de v�nt si
corabia a �nceput sa alunece domol pe marea linistita.