Universitatea “Ovidius” din Constanța

Facultatea de Educație Fizică și sport

Master : Kinetoterapie, recuperare și reeducare motrica

Referat
La cursul “Antropologie motrica”
pe tema :

Antropologie : definirea, unitatea si diversitatea

antropologiei

A efectuat : Railean Denis, student master anul II

Constanța 2019
 În sens larg, antropologia este „ştiinţa despre om, despre fenomenul uman,
despre raporturile sale cu universul, cu natura etc.”1. în sens restrâns, antropologia
este ştiinţa care abordează fenomenul umanului cu metodele şi conceptele proprii
ştiinţelor. Din punct de vedere etimologic, termenul de „antropologie” provine din
termenii greceşti antropos (om) şi logos (ştiinţă). După cum apreciază Achim
Mihu2, definiţiile care s-au dat antropologiei oscilează între „ştiinţa tuturor
oamenilor” şi „ştiinţa umanităţii”, „studiu sistematic al omenirii”.

Antropologia se ocupă cu studiul ştiinţific al omului (genul Homo

Hominis). Este o disciplină holistică din două puncte de vedere: se ocupă de studiul
tuturor oamenilor, din toate epocile şi tratează toate dimensiunile umanităţii. În
centrul antropologiei se află ideea de cultură şi noţiunea că aceasta reprezintă
specia umană, că specia noastră şi-a dezvoltat o capacitate universală de a concepe
lumea simbolic, de a preda şi învăţa astfel de simboluri în mod social şi de a
transforma lumea (şi pe noi înşine) pe baza acestor simboluri.

Pornind tocmai de la acest aspect al complexităţii, se pot crea trei

perspective asupra antropologiei3:

1. Antropologia este o ştiinţă socială, alături de sociologie, economie,

politologie, psihologia socială. Aceasta a dus la naşterea antropologiei culturale.

2. Antropologia studiază omul şi creaţia lui ca un domeniu al lumii

biologice, fiind prin aceasta o parte integrantă a ştiinţelor naturii (o perspectivă
biologică).

3. Antropologia este o parte a disciplinelor umaniste, ca studiu filosofic al

omului (cazul antropologiei filosofice), al naturii şi esenţei acestuia.

Cunoaşterea umană, aşa cum se reflectă în marile sinteze teologice sau

filosofice,în sistemele ştiinţifice sau în patrimoniul tradiţional al populaţiilor a avut
şi are un puternic caracter antropocentrist. Celebra frază a lui Protagoras ( marele
1 Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 36
2 Achim Mihu, Antropologia culturala, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
3 Achim Mihu, op. cit. p. 7
filosof grec de origine tracică din secolul V î.H.) πάντων µέτρον άνθρωπος=.
“măsura tuturor lucrurilor este omul”) poate servi drept caracterizare a modului
cum omul sa considerat drept centrul Universului în toate vremurile şi locurile. De
aceea cunoaşterea Omului de către om a fost şi a rămas unul din obiectivele
principale ale curiozităţii lui Homo sapiens probabil de la apariţia sa. In acest sens
Socrate cita – pentru a-şi legitima antropocentrismul său filosofic - vestita
inscripţie „γνωθι σεαυτόν „(„cunoaşte-te pe tine însuţi”) pe care cei şapte înţelepţi
mitici („οἱ ἑπτά σοφοί”) ai Eladei (menţionaţi şi de Demetrius Phalaereus) au pus
să fie înscrisă pe frontispiciului templului lui Apollo de la Delfi.

Antropologia,de la ”ἄνθρωπος” (anthropos = Om) şi” λογία” (logia =

cunoaştere,ştiinţă), fiind prin definiţie cunoaşterea Omului sau ştiinţa despre Om,
rezultă din cele de mai sus că ea există din timpurile cele mai îndepărtate şi că
oamenii studiau antropologia fără să ştie aşa cum „Monsieur Jourdain”,burghezul
gentilom a lui Molière vorbea în proză fără să ştie că este prozator .Termenul de
antropologie este însă tardiv. El se datorează lui Magnus Hundt (1449-1519)
medic, filosof şi teolog din Leipzig. Disciplina noastră a fost considerată de Eric
Wolf drept „cea mai umanistă dintre ştiinţe şi cea mai ştiinţifică dintre orientările
umaniste”.

Credem că debuturile orientărilor antropologice pot fi regăsite în cultura

şamanică din Paleolitic. O analiză atentă dezvăluie că în toate modelele spirituale
culturale sau ştiinţifice despre lume şi om, găsim o dimensiune antropologică
uneori foarte evidentă, alteori ascunsă, apărând numai după un exerciţiu de
decriptare. Individualizarea antropologiei ca disciplină de sine stătătoare s-a făcut
târziu,lucru care nu trebuie să ne mire căci secole de a rândul „descompunerea” în
orientări, discipline şi subdiscipline a domeniului cunoaşterii umane şi chiar
separaţia între cultură şi ştiinţă nu au existat .

Cultura la rîndul sau cuprinde valori abstracte, credinţe şi percepţii ale lumii
înconjurătoare care se găsesc în spatele comportamentului indivizilor şi care sunt
reflectate de către comportamentul lor. Ele sunt împărtăşite de membrii unei
societăţi, şi când sunt utilizate, ele produc comportamente care sunt inteligibile
pentru alţi membri ai respectivei societăţi. Culturile sunt învăţate, mai degrabă prin
intermediul limbajului decât moştenite biologic, iar părţile componente ale culturii
funcţionează ca un tot unitar. Antropologii învaţă despre o cultură experimentând-o
şi vorbind despre ea cu cei care trăiesc după regulile sale. Prin observaţie şi
discuţie atentă cu informatorii care sunt în mod particular, ştiutori ai căilor propriei
culturi, antropologii abstractizează un set de reguli pentru a explica cum se
comportă indivizii într-o anume societate. Modernizarea este un termen etnocentric
folosit referitor la procesul global de schimbare prin care societăţile neindustriale,
tradiţionale, caută să dobândească caracteristici ale societăţilor industriale,
,,avansate”. Deşi modernizarea a fost în general asumată ca un lucru bun, şi au
existat câteva succese, ea a dus frecvent la dezvoltarea unei noi ,,culturi a
nemulţumirii”, un nivel al aspiraţiilor depăşind cu mult nivelul oportunităţilor
individuale locale. Uneori ea a dus la distrugerea obiceiurilor şi valorilor preţioase
pe care indivizii nu doreau să le abandoneze. Mecanismele schimbărilor sunt
inovaţia, difuzarea, pierderea culturală şi aculturaţia. Inovaţia se petrece când
cineva din interiorul unei societăţi descoperă ceva nou care este apoi acceptat de
ceilalţi membri ai societăţii. Difuzarea este împrumutarea a ceva de la alt grup, iar
pierderea culturală este abandonarea unei trăsături sau practici existente, cu sau
fără înlocuire. Aculturaţia este schimbarea masivă care se petrece cu tipul de
contact intensiv, direct, care se întâmplă în colonialism. Deşi dificil de definit, arta
poate fi considerată ca utilizarea creativă a imaginaţiei umane de a interpreta,
exprima şi a se bucura de viaţă. Deşi ideea de artă servind scopuri nefolositoare,
nepractice, pare ferm stabilită în gândirea lumii occidentale moderne, în alte culturi
arta serveşte ceea ce sunt privite ca scopuri importante, practice. Dincolo de plusul
de frumos şi plăcere vieţii cotidiene, variatele forme de artă servesc un număr de
funcţii. De exemplu miturile fixează standarde pentru comportamentul corect, iar
artele orale transmit şi conservă în general valorile şi obiceiurile unei culturi.
Cântecele, de asemenea, pot face acest lucru în limita restricţiilor impuse de forma
muzicală. Şi orice formă de artă, în măsura caracteristică unei societăţi anume,
poate contribui la coeziunea şi solidaritatea acelei societăţi. Antropologii au găsit
că arta refl ectă valorile culturale şi preocupările oamenilor. Aceasta este în mod
special adevărat în privinţa artelor verbale–mituri, legende şi poveşti. Din acestea
antropologul poate să înveţe cum un popor îşi ordonează universul său şi poate
descoperi de asemenea multe lucruri despre istoria acestor oameni. De asemenea,
muzica şi artele vizuale pot arunca o lumină asupra vederii indivizilor despre lume
şi, prin studii de sistematizare, pot furniza informaţii despre istoria indivizilor.
Cultura s-a înrădăcinat în natura noastră biologică, iar antropologia ar fi lipsită de
cadrul său natural dacă s-ar limita numai la antropologia fizică. Antropologii văd
cultura ca un set de reguli şi standarde în cadrul cărora societăţile umane (grupuri
de persoane) acţionează, dar aceste standarde sunt învăţate şi nu moştenite pe cale
biologică. Devenirea umanităţii este înainte de toate devenirea culturală, pentru că
acestea ghidează oamenii zi de zi. Manifestările culturii variază considerabil de la
loc la loc pe planetă, dar în sens antropologic nici o persoană şi nici o populaţie nu
este considerată mai culturalizată decât alta.

Antropologia, definită ca o preocupare ştiinţifică în procesul de cristalizare a

culturii moderne, are o obârşie mult mai veche, în cultura Greciei antice din
perioada maximă a înfloririi acesteia, în acel „veac de aur”, când interesul pentru
om, înţelegerea acestuia şi destinul său se manifesta în dezbaterile din Forum, unde
protagonist era Socrate, apoi în instituţiile Academia şi Likeionul, fondate de
iluştrii săi urmaşi Platon şi Aristotel. Concentrat în formula progresistă a lui
Protagoras „Antropos panthon methron” acest interes pentru condiţia umană ne
apare ca fiind atunci cu totul excepţional. Aflată în conul de umbră al ideologiei
medievale, această preocupare erupe în perioada Renaşterii, pentru ca în acel
context să se înregistreze şi primele încercări în sistemul ştiinţelor Antropologiei,
ca disciplină de sine stătătoare.

În acelaşi timp în sudul Europei goana după frumos şi revenirea la modelele

antichităţii grecoromane,ca şi studiile de anatomie (A.Vesal, B.Eustache,B.da
Carpi etc.) determinate de ridicarea interdicţiei de a se face disecţii, creează
premizele antropologiei fizice (sau biologice) legată în special de descrierea
anatomiei şi precizarea canonului corpului uman (d.ex unele desene ale lui
Leonardo da Vinci sau A.Dürer). Găsim în stadiul embrionar antropometria care
începând din secolul XIX va căpăta un rol central în antropologie, pe care nu şi l-a
pierdut până astăzi(A.Quetelet,R.Villerme,). Până astăzi antropometria este o
preocupare prioritară a antropologiei . Ea centrează antropologia fizică.

Secolul XIX este cel în care antropologia îşi capătă buletinul ei de identitate
şi se dezvoltă ca o disciplină academică. Poate cea mai importantă contribuţie a
acestui veac este încetăţenirea conceptului de evoluţie atât in domeniul biologic cât
şi în cel sociocultural.

În secolele XIX şi XX asistăm la dezvoltarea şi invazia geneticei în

antropologie. Ereditatea (care a preocupat omul probabil încă din Paleolitic când
printre altele s-a conturat conceptul de strămoş comun mitic sau istoric)capătă un
suport ştiinţific odată cu cercetările lui Mendel. Weisman plasează rădăcinile
condiţiei umane ,ale evoluţiei speciilor şi ale organogenezei la nivelul celulelor
germinale, iar Suton, Boveri şi Morgan în cromozomii nucleari. Aceste rădăcini au
fost plasate la mijlocul secolului XX la nivelul moleculelor de ADN din
cromozomi (Rosalin Franklin,Watson şi Crick,Jacob şi Monod) şi mai târziu de
Nass şi Nass şi în mitocondrii. Ca o consecinţă modelul darwinian devine cel
neodarwinian neutralist sau selecţionist în cadrul căruia un concept util a fost cel
de ceas molecular genetic (Kimura). Fr Crick J D Watson Studiul genomului, şi a
modului său de funcţionare şi de evoluţie devine un element fundamental al
antropologiei biologice individuale şi populaţionale. Genomul s-a dovedit însă a nu
fi numai matricea informaţională care duce la bioconstrucţia fiecărui exemplar
uman şi la menţinerea structurii şi funcţiilor sale dar şi o arhivă în care sunt
conservate o serie de date privind înaintaşii fiecărui om (Luigi Cavalli Sforza)
descifrabil mai ales prin studiul haplotipurilor şi haplogrupurilor din cromozomul
Y şi din mitocondrii. Este un orizont nou, fascinant care este în plină dezvoltare.
Implicarea genomului este însă relativă din cauza prezenţei proteinomului şi a
mecanomului care de abia au început să fie studiate şi din cauza intervenţii
factorilor epigenetici din mediu. Vechea confruntare „nature-nurture” a lui
F.Galton continuă să fie un important subiect de studiu al antropologiei prezente şi
viitoare. Menţionăm că noţiunea de genă are datorită lui Dawson un corespondent
în planul culturii. E vorba de acele meme definite drept unităţi culturale elementare
care se transmit prin mijloace nonbiologice. Memele şi memetica sunt
echivalentele genelor şi geneticei din biologie şi studiul lor de abia a început să fie
luat în considerare în antropologia zilelor noastre. Nu trebuie să uităm că
antropologia genetică şi în general antropologia biologică au ca subdomeniu
antropologia judiciară (cea mai importantă orientare aplicativă a antropologiei)
care se ocupă de identificarea persoanelor (vii sau decedate) după imagini sau
indici de recunoaştere (amprentele digitale,sinusurile faciale,irisul, amprenta
genetică etc) de stabilirea paternităţii sau a vârstei etc. Antropologia modernă mai
are şi alte subdomenii aplicative ca antropologia ergonomică, antropologia
industrială, cea sportivă şi mai ales cea pedagogică. Strâns legată de antropologia
biologică se află antropologia psihologică după ce psihologia – datorită în special
lui Wundt – a devenit o ştiinţă exactă. Antropologia psihologică - o direcţie
importantă de dezvoltare a antropologiei - implică însă un demers complex
multidisciplinar, cu aspecte biologice (neuro-endocrino-psihologice,
psihofiziologice, genetic, psihologică) şi aspecte culturale (studiul personalităţii,
ştiinţele cognitive, sociopsihologia, psihologia culturală teoriile enculturalizării
ş.a.)

Începând din secolul XIX mai ales în SUA (L.H.Morgan) şi Anglia

(E.B.Tylor,J.Frazer) antropologii încep să studieze ştiinţific cultura în general şi
diferitele tipuri de cultură existente punând bazele antropologiei culturale, una din
cele mai importante ramuri ale antropologiei moderne cu vaste perspective de
dezvoltare în viitor. Creată iniţial prin studiul datelor etnografice culese de alţii
(aşa zisa antropologie culturală din fotoliu) a fost completată ulterior prin studii pe
teren (B.Malinowsky,F Boas).
 Antropologia culturală este şi ea legată de alte ştiinţe dintre care foarte
apropiată este sociologia. În timp ce sociologia se referă la societatea umană
modernă, europeană şi nordamericană, antropologia culturală abordează întreaga
umanitate în toate locurile şi în toate timpurile. Adesea concluziile antropologiei
culturale au schimbat concluziile unor sociologi, psihologi şi economişti în
încercarea de a pune bazele unor teorii în domeniile lor specifi ce. Termenul de
cultură semnifi că deci pentru antropolog, tot ceea ce se referă la modul de a gândi
şi la obiceiurile unei anumite populaţii sau societăţi. Cultura unui grup social este
formată din limbă, credinţe religioase, cunoştinţe generale, obiceiuri alimentare,
muzică, modul de a munci etc. Antropologia culturală încearcă să cuprindă prin
ramurile sale (arheologie, lingvistică şi etnologie) toate aspectele enumerate mai
sus. Arheologia este ramura antropologiei culturale care studiază resturile materiale
rămase de la diverse societăţi umane din trecut în scopul de a descrie şi explica
devenirea lor. Arheologii cercetează uneltele, ceramica şi alte relicve rămase după
stingerea unor societăţi umane, din care cele din zorii umanităţii ajung la peste 2,5
milioane de ani în trecut. Aceste obiecte şi modul cum au ajuns ele în pământ
relevă diverse aspecte ale evoluţiei umanităţii.

Antropologie motrică

Obiectivele antropologiei motrice: Antropologia motrică este o ştiinţă

interdisciplinară, desprinsă din antropologie, ale cărei obiective pot fi rezumate în
câteva repere esenţiale ale cunoaşterii:

- procesele de creştere şi dezvoltare cu implicaţiile lor asupra motricităţii;

- tipologia constituţională somatofiziologică, motrică şi psihică, condiţionată

de ritmurile biologice genetic determinate şi corelaţiile dintre tipul constituţional în
ansamblul său şi cerinţele activităţii sportive de performanţă;

- determinarea genetică şi antropologică a unor caractere cu semnificaţie

majoră în obţinerea performanţei sportive;
 - metodologia antropologică şi genetică de evaluare a potenţialului şi
randamentului sportiv;

- implicarea antropologiei motrice în selecţia sportivă, cu o eficienţă

considerabil superioară în obţinerea performanţei dorite, precum şi în dirijarea
antrenamentului pe baza cunoaşterii particularităţilor individuale antropologice.

Importanţa antropologiei motrice constă în valoarea deosebită pe care o are

atât pentru sportul de performanţă, cât şi pentru dirijarea educaţiei fizice şi
sportului, în concordanţă cu cerinţele ce se impun, de a reprezenta unul din factorii
esenţiali ai dezvoltării armonioase şi ai păstrării stării de sănătate a omului. Pe de
altă parte, ea serveşte şi la evaluarea mişcării corpului şi ale segmentelor sale, în
vederea stabilirii programului de exerciţii necesar în recuperarea unor afecţiuni
locomotorii.

Antropologie fizică (biologic)

În antropologia fizică omul este considerat a fi o fiinţă vie aparţinând

regnului animal rezultată în urma unei lungi evoluţii a vieţuitoarelor de pe această
planetă Demersul antropologiei fizice este riguros reducţioinist în spiritul unui
materialism scientist. De aceea nu ia în considerare aspectele spirituale care aparţin
domeniului antropologiei culturale. Omul aparţine superfamiliei Hominoidelor a
cărei structură evolutivă e redată de figura de mai jos. Ansamblul superfamiliei
Hominoideelor face parte din infraordinul Simiiformelor (Simienilor), subordinul
Haplorhinilor (Anthropoidelor), ordinul Primatelor, clasa Mamiferelor,
subîncrengătura Cordatelor şi încrengătura Animalelor. Din cauza acestor relaţii
taxonomice antropologia fizică studiază şi toate primatele în cadrul a ceea ce a fost
numit primatologia de care însă nu ne vom ocupa în această lucrare. (J.Grossman)
Oamenii făcând parte din ordinul Primatelor au toate caracteristicile acestora. Sunt
Mamifere (deci au sânge cald şi îşi alăptează copii) placentare (deci nasc pui vii
dar numai după o perioadă relativ foarte lungă de gestaţie în comparaţie cu
celelalte mamifere de aceeaşi dimensiuni). Toate au o tendinţă la bipedalism căci
toate (începând cu Lemurienele) măcar temporar se ridică pe membrele
posterioare. Perfecţionarea şi definitivarea acestei poziţii va fi unul din vectorii
evoluţiei Primatelor. Acest aspect va fi unul din factorii importanţi care vor
determina morfologia corpului omenesc. Printre consecinţele anatomice ale
bipedalismului sunt: poziţia craniului (perpendiculară pe axul coloanei vertebrale)
şi a găurii occipitale (deplasată spre centrul bazei craniului), existenţa celor patru
curburi ale coloanei vertebrale, bazinul lărgit, oasele femurale lungi şi uşor oblice
spre planul mediosagital, membrele superioare mult scurtate de cât la celelalte
Primate şi mâna transformată în organ rafinat de prehensiune. De asemenea forma
picioarelor este adaptată doar pentru susţinere iar masivul facial este mult redus şi
adus sub neurocraniu (nu înainte lui) .

Abordarea morfologiei umane este în primul rând descriptivă şi implică

luarea în considerare a unor indicatori calitativi care, deoarece sunt de ordin vizual,
constituie sistemul de repere al antroposcopiei cu variantele ei (fiziognomie sau
descrierea feţei, chiroscopie sau descrierea mâinilor etc.). Cum antropologia
biologică se înscrie printre ştiinţele exacte, ea presupune şi luarea în considerare a
unor indicatori cantitativi(unor măsurători). Aceştia stau la baza antropometriei
care poate fi considerată drept alfabetul antropologiei fizice.

Antropometria (de la άνθρωπος = om şi µέτρον = măsură) a fost folosită

prima oară în criminalistică pentru identificarea infractorilor (Alphomse Bertillo)
sau caracterizarea antropologică a criminalilor (Lombroso 17). Antropometria, care
este o morfologie cantitativă, implică definirea unor repere anatomice, a unor
distanţe şi unghiuri şi a unor rapoarte care permit descrierea cifrică a corpului
uman şi ne dau o adevărată imagine numerologică a acestuia. De asemeni ea
permite realizarea unor clasificări în funcţie de mărimile găsite.

Antropometria este partea de antropologie fizică (în acelaşi timp ramură

ştiinţifică şi metodă) ce se ocupă cu prelevarea, calculul şi interpretarea
măsurătorilor efectuate asupra dimensiunilor fizice ale omului. Indicatorii
antroposcopici, cum ar fi culoarea ochilor sau a părului, forma nasului etc., fiind
variabile calitative – deci nemăsurabile -, nu sunt cuprinşi în antropometrie. Am
văzut că antropologia are patru ramuri. Toate fac apel, într-o formă sau alta, la
antropometrie.

În paleoantropologie antropometria pe cranii – craniometria - şi pe schelet

-osteometria - este utilizată în scopul identificării şi reconstituirii structurilor
antropologice ale populaţiilor vechi. De asemenea are un rol in identificarea şi
clasificarea diferitelor fosile. În antropologia biologică a populaţiilor contemporane
antropometria defineşte diversele tipuri antropologice şi caracterizează populaţiile
prin intermediul acestora. Elaborează scale de clasificare dimensională şi
conformativă prin care se obţin analiza comparativă a populaţiilor precum şi
plasarea tipologică a individului în cadrul unei anumite clasificări. Construieşte
standarde antropologice internaţionale şi naţionale pe baza cărora se defineşte
“normalitatea” şi urmăreşte abaterile de la normalitate cu potenţial patologic.

Antropometria urmăreşte evoluţia ontogenetică a individului precum şi a

fenomenului de micrevoluţie. În antropologia culturală, clasificarea dimensională
şi conformativă a populaţiilor şi indivizilor îşi găseşte explicaţia prin parametri
socio-culturali (ex. nivelul de dezvoltare al indivizilor strâns legat de condiţiile
socio-economice şi nivelul cultural). Prin cultură omul îşi creează un mediu
ambiental propriu care îl eliberează de presiunile condiţiilor mediului natural.
Modele culturale acţionează astfel în modelarea biologică a indivizilor (craniile
modelate cultural, tipul constituţional modelat de cerinţe culturale etc.). În
antropologia aplicată antropometria are un rol deosebit. Astfel în antropologia
medicală măsurile corpului, diferitele sale segmente şi organe executate direct sau
prin imagistica modernă fac parte din semiologie (semnele clinice ale diferitelor
boli) şi sunt esenţiale pentru unele aspecte de expertiză medicală şi antropologică.
Antropometria in medicină conduce la o medicină tipologică prin definirea
tipurilor constituţionale somatice. Acestea au particularităţi morfologice,
funcţionale şi de reactivitate care le fac vulnerabile în mod diferenţiat pentru
diferitele boli ( mai ales pentru maladiile cardiovasculare sau psihiatrice.) Starea de
sănătate clinică şi cea de sănătate nutriţională a unei populaţii se apreciază, de
asemenea, şi prin studii antropometrice. Totodată medicina stomatologică în
special cea de reconstrucţie cefalo-facială nu poate fi concepută în afara
antropometriei. În medicină legală antropometria împreună cu antroposcopia sunt
piesele de bază pentru reconstituiri, expertize de paternitate sau identificări de
infractori şi portrete robot,ca şi pentru identificarea cadavrelor sau scheletelor.
 Bibliografia

1. “Antropologie și interdisciplinaritate”, Andrei Kozma (coord.), Cristiana

Glavce (coord.), Constantin Bălăceanu-Stolnici (coord.). Editura
NICULESCU, 2014.
2. C. Bălăceanu Stolnici, Cristina Glavce, Magdalena Berescu, Adriana
Borosanu – Antropologia între știință și cultură, Bucureşti 2010.
3. Andrei Kozma (coord.), Cristiana Glavce (coord.), Constantin Bălăceanu-
Stolnici (coord.) – Antropologie și mediu. Editura NICULESCU, 2014
4. Andrei Kozma (coord.), Cristiana Glavce (coord.), Constantin Bălăceanu-
Stolnici (coord.) – Antropologie și cultură, Editura NICULESCU, 2014.