Sunteți pe pagina 1din 21

Cuprins

1. Artroza genunchiului (gonartroza)………………………………..2 pag.

2. Etiopatogenie-cauze, mecanisme, anatomia patologică…………..4 pag.

3. Criterii de sustinere a diagnosticului……………………………...6 pag.

4. Tipuri de tratament. Metodele balneo-fizioterapeutice…………...8 pag.

5. Kinetoterapia. Program de recuperare…………………………….15 pag.

6. Bibliografie………………………………………………………..21 pag.

1
I. ARTROZA GENUNCHIULUI (GONARTROZĂ)
Gonartroza constituie localizarea reumatismului degenerativ la articulaţia genunchiului.
Artrozele sunt artropatii care afectează articulaţiile periferice sau vertebrale,
caracterizate morfopatologic prin leziuni regresive degenerative ale cartilajului hialin
articular, cu interesarea osului subcondral, sinovialei şi ţesuturilor moi periarticulare
caracterizate clinic prin dureri, deformări şi limitarea mişcărilor articulaţiilor respective.
Ea este una din cele mai frecvente forme de reumatism degenerativ. Deşi mai puţin
severă decât coxartroza, rămâne totuşi o afecţiune supărătoare, uneori chiar invalidantă.
În cazul artrozei genunchiului afectiunea degenerativa consta în distrugerea
progresiva a cartilajului articular prezent pe extremitatile osoase articulare: femur, tibie
și rotula sau patela. In ultimii ani acestei boli i s-a acordat o atenție deosebita și au fost
elaborate o serie de studii care au aratat că artroza nu se rezumă doar la distrugerea
cartilajului hialin, ci afecteaza intreaga articulație, inclusiv osul subcondral. În țarile
civilizate, gonartroza este considerata o problema naționala pentru ca este una dintre
cele mai frecvente afecțiuni, iar apariția ei depinde de speranța de viața normală a
pacientului, toți oamenii fiind afectați mai devreme sau mai tarziu, intr-o forma mai
ușoara sau mai agresiva.
Incidența gonartrozei
Este o boala cu un debut lent, în medie după varsta de 45 de ani, cu o evolutie
progresiva, ireversibila, continua care duce în final la anchiloza (blocarea) articulației
genunchiului, devieri de ax în special în genu varum, insoțite de dureri foarte mari.
Adesea este o boala caracteristica persoanelor de varsta a doua si a treia, dar boala nu
are neaparat legatura cu varsta. Poate sa apara și la tineri, în urma unui traumatism
foarte puternic la nivelul articulației genunchiului: luxații de genunchi, leziuni capsulo-
ligamentare (ruptura de menisc, ruptura ligamentelor încrucișate, fracturi articulare de
femur, tibie sau rotula, leziuni condrale posttraumatice).
Gonartroza este o problema de sanatate care apare la persoanele de peste 40 de
ani, afectand aproximativ 25% – 30% din persoanele cu vîrste intre 45-65 ani, și
aproximativ 60% din persoanele cu varste peste 65 ani.
La nivelul genunchiului există două articulaţii: articulaţia femurorotuliană şi femuro-
tibială. Procesul de uzură le poate afecta separat sau de obicei împreună.

Clasificare: există două categorii de gonartroză:


Gonartroze primara - fără o cauză identificabilă;
Gonartroze secundare - cu cauze cunoscute.
Forma primara este cea mai frecventa dintre ele, si teoretic toți oamenii ajung intr-
un final, în funcție de speranța de viața, să faca această boal. Este legata în special de
procesul de imbatrînire și apare la persoane mai în varsta, la care se asociaza si alti
2
factori( obezitatea, diabetul). Practic odata cu înaintarea in vîrsta, cartilajul articular își
pierde propietațile si astfel apar leziuni, si ulterior gonartroza.
Forma secundara este mai ușor de explicat si înțeles, fiindca se refera la boala
degenerativa a articulației genunchiului ce apare secundar unor factori predispozanți, cel
mai adesea un traumatism sau o anomalie congenitala de deviație a axului biomecanic al
membrului pelvin, și apare la persoane relativ tinere.

Evoluția și stadiile bolii


Fiind o afectiune de natura degenerativa, gonartroza evolueaza in timp, simptomele sale
agravandu-se pe masura ce trece timpul. Gonartroza se poate împarți in 4 stadii:
Stadiul 1: este vorba despre faza incipienta a gonartrozei, caracterizata de rigiditatea
articulara, precum și de disconfort, aparute in special seara, dupa o zi in care genunchii
sunt solicitati. Durere minima. In faza incipienta, radiografiile vor scoate la iveala o
mica ingustare a spatiului articular.
Stadiul 2: durerile articulare sunt mai puternice atunci cand gonartroza ajunge in cel de-
al doilea stadiu, mai ales atunci cand genunchiul este flexat. Și atrofia musculara este
resimțita in acest stadiu. Radiografia scoate la iveala o ingustare semnificativa a
spatiului articular. Artroscopic apare fibrilarea cartilajului si degenerare meniscala, de
cele mai multe ori unicomparimental – in zona interna.
Stadiul 3: durerea capata un aspect permanent și mobilitatea articulațiilor este tot mai
scazuta. Se aud zgomote in timpul mișcarii genunchilor. La radiografie se poate observa
disparitia completa a spatiului articular, precum si aparitia osteofitelor marginale si
modificarea axului membrului inferior.
Stadiul 4: durerile sunt permanente, devin adesea insuportabile si apar chiar si in timpul
repausului. In gonartroza in stadiu 4 durerile nu mai pot fi calmante cu medicamente cu
efect analgezic. La radiografie se poate observa disparitia completa a spatiului articular,
osteofitele maginale, precum si scleroza osoasa ori lipsa alinierii structurilor osoase.

3
II. ETIOPATOGENIE – cauze, mecanisme, anatomia patologică.
Predominanţa gonartrozelor la sexul feminin este netă, este frecventă de 3-4 ori
mai mare decât la bărbaţii. Gonartrozele primitive debutează, în general, între 40 şi 50
de ani, în special la femeile aflate în menopauză, obeze, cu varice ale membrele
inferioare, leziunile artrozice sunt bilaterale şi beneficiază de tratamente conservatoare.

Din cauzele incriminante în gonartrozele secundare sunt de menţionat:

a) Traumatismele (sechele de fracturi, luxaţii, entorse, leziuni de menisc) care lasă


după ele leziuni şi dezechilibre osteoarticulare şi capsulo-ligamentare, favorizând
apariţia procesului degeneratv de tip artrozic.

b) Tulburări statice: dezaxarea axei femurotibiale cu solicitările în varum sau valgus


consecutive constituie un stres mecanic care poate iniţia artroza, gonartrozele sunt de
patru ori mai frecvente la cei cu genu varum sau valgum decât la cei cu axa
femurotibială normală.

Gonartrozele pot fi de asemenea secundare unei dezaxări a aparatului rotulian


(displazii rotuliene, luxaţii şi subluxaţii rotuliene). Aparatul ligamentar care face ca
contactul permanent al suprafeţelor articulare necesar pentru distribuirea egală a
greutăţilor să nu mai poată fi menţinut corect.
Incongruenţa suprafeţelor articulare ale genunchiului, care fac necesară interpoziţia
meniscurilor, poate devine un factor etiologic meniscul (rile) este îndepărtat chirurgical,
în care de regulă se constituie o gonartroză.

c) Dintre factorii generali care favorizează apariţia leziunilor artrozice sunt de


reţinut: tulburările endocrine (insuficienţă ovariană, menopauza), tulburări
metabolice (în special obezitatea care acţionează atât prin alterarea cartilajului articular,
cât şi mecanic, prin supraâncărcarea ponderală şi hiperlaxitatea ligamentară) şi uni
factori genetici (o fragilitate genetică a cartilajelor articulare, la care se adaugă displazii
rotuliene şi femuro-tibială.

Principalele cauze ale apariţiei leziunilor artrozice sunt:

 Scăderea rezistenţei mecanice a cartilajului articular;


 Creşterea presiunii unitare în articulaţie din cauza suferinţelor capsulo-ligamentare sau a
elementelor interarticulare, disfuncţiilor musculare, modificărilor axelor femurului şi
tibiei.

4
Mecanisme: artrozele sunt afecţiuni polietiologice şi polipatogenice.

Mecanismul este dublu:

 Mecanic-exces de presiune exercitat cu scăderea rezistenţei la presiuni mecanice


normale.
 Procesul degenerativ – rezultă din interacţiunea complexă a unor factori extrinseci şi
intrinseci:
Factori extrinseci:

 Traumatisme (fracturi, microtraumatisme profesionale, luxaţii);


 Inflamaţii (poliartrită reumatoidă, infecţii articulare);
 Factori mecanici (suprasolicitarea articulaţiei);
 Factori de mediu (profesiunii, stilul de viaţă);
 Boli metabolice (diabet, hemocromatoză);
 Boala Paget;
 Depuneri de cristale;
 Boli de sînge (hemofilie);
 Factori endocrini (acromegalie, mixedem, menopauză);
Factori intrinseci:

 Ereditatea joacă un rol important în determinismul artrozelor datorită defectelor


calitative ale cartilajului articular. De obicei este vorba de o artroză generalizată
caracterizată prin degenerarea prematură a cartilajului în numeroase articulaţii.
 Vârsta influenţează prin îmbătrânirea fiziologică (cartilaj deshidratat, cu rezistenţă
scăzută şi vulnerabil la agresiunile mecanice). Frecvenţa artrozelor creşte cu vîrsta. Ele
nu reprezintă un proces de uzură pasiv, ci şi un proces degenerativ activ.
 O dată cu trecerea anilor apar şi leziuni ale structurilor adiacente (ligamente, tendoane),
care pot accentua dezvoltarea artrozei.

5
III. CRITERII DE SUSŢINERE A DIAGNOSTICULUI
a) Examenul clinic – semne subiective şi obiective

Semne subiective:

Ca semne subiective: mersul se face cu pas scurtat, ca lungime şi durată de


sprijin, şi legănat în afară pentru a nu încăierea piciorul bolnav.
Uneori se merge cu piciorul întins din genunchi prin contracţia cvadricepsului pentru a
evita durerea.

Semne obiective:

În cazul artrozei genunchiului, sunt crepitaţiile la mobilizarea articulaţiei, aceleaşi


semne sunt şi la mobilizarea rotulei (semnul rotulei), în cazul artrozei femuro-rotuliene.
În gonartrozele avansate genunchiul deformat este evident. Artroza genunchiului este
însoţită de o atrofiere musculară la care dacă se adaugă microtraumatismele, obezitatea
şi starea venoasă, suferinţa articulaţiei este şi mai mare, apare durerea şi aceasta la
rândul ei contribuie la accentuarea hipotoniei musculare.

b) Investigaţii paraclinice – ex. radiologic, probe de laborator.

Examen radiologic

Radiografia de profil a articulaţiei femuropatelare evidenţiază îngustarea


interliniei (traducând racţia omului, în zonele de presiune maximă) şi osteofitoza (în
afara zonelor de presiune; la nivelul condililor femurali şi la marginea rotulei).
Prin acest „defileu standar” se pune în evidenţă modificările interliniei osoase în timp ce
„defileu opac” (obţinut după injectarea laterorotuliană de 6-8 ml substanţă de contrast,
după care se efectuează radiografia femuro-patelară din incidenţa axială), se
vizualizează în plus şi interlinia cartila-ginoasă, ceea ce permite un diagnostic precoce
al leziunilor artrozice.

Radiografiile descoperă în plus o luxaţie sau subluxaţie rotuliană sau o displazie,


pe defileul standar femuropatelar, axul sagital al rotulei este pe aceiaşi linie verticală cu
axul trohleei femurale, cele două faţete rotuliene formează între ele un unghi de 1200-
1400, încadrându-se între cele două versante ale trohleei femurale. Uneori se constată
displazie rotuliene sau displazii la nivelul trohleei.
Articulaţia femurotibală prezintă artrozice evidenţiate pe radiografia standard. În
cazurile gonartroză secundară unui genu varum sau genu valgus, leziunile artrozice
predomină în compartimentul femurotibial intern sau extern.
Radiografia de faţă şi profil a ambilor genunchi, cu calcularea unghiului dintre axele
longitudinale ale femurului şi tibiei pe de o parte şi de alta a axelor transversale
bicondiliene pe de altă parte.

6
Examenul radiologic al altor regiuni ale căror afecţiuni pot avea răsunet maxim la
nivelul genunchiului (şold, articulaţiile sacroiliace, coloana vertebrală lombosacrată,
gleznă).

Probe de laborator: semne radiologice.

 Îngustarea spaţiului articular;


 Osteofite rotuliene sau pe platourile tibiei;
 Modificări de formă ale spinelor tibiale;
 Osteocondensând subcondrale mai ales la tibie.

7
IV. TIPURI DE TRATAMENT. METODELE BALNEO-
FIZIOTERAPEUTICE
1) Tratamentul profilactic.
Prevenirea artrozei are la bază cunoaşterea factorilor de risc şi favorizanţi. Este necesară
instituirea cât mai devreme a măsurilor de educaţie, de modificarea stilului de viaţă.
Exerciţiile fizice ameliorează mobilitatea articulară şi previne atrofia prin inactivitate a
musculaturii periarticulare.

2) Tratamentul igieno-dietetic.

Se impune de la început repausul articular pentru a preveni o solicitare prea mare a


articulaţiei ce prezintă deja modificări degenerative. Regimul alimentar trebuie să fie
hiposodat atunci cînd bolnavul utilizează medicaţie antiinflamatoare nesteroidă (pentru
a evita retenţia hidro – sodată ce se manifestă clinic prin hipertensiune arterială şi
edeme).

3) Tratamentul medicamentos.

Are următoarele obiective:

 Îndepărtarea durerii
 Creşterea mobilităţii în articulaţia suferindă
 Împiedicarea progresiei bolii (atrofii musculare, deformări articulare)
 Combaterea durerii se face cu analgezice sau antiinflamatoare nesteroidiene
administrate pe cale generală sau în aplicaţii locale.
 Cele mai utilizate astfel de medicamente sunt: aspirina, indometacinul, diclofanec,
fenilbutazona.
 Ele trebuiesc administrate cu precauţie datorită efectelor secundare defavorabile pe care
le au (iritabilitatea gastrică, retenţia hidrosodată).
 De asemenea, trebuie evitată administrarea prelungită a acestor medicamente.
 Corticosteroizii se folosesc rar, mai mult aplicaţi local, rareori pe cale sistemică sau
intraarticulară (datorită reacţiilor lor adverse). Ei sunt indicaţi atunci cînd există un
proces inflamator important, cu lichid sinovial abundent.
 Administrările repetate pot produce deteriorări ale cartilajuluimiorelaxante (diazepam,
clorzoxazonă), care combat spasmele şi contracturile musculare.
 În scopul protecţiei şi refacerii cartilajului se administrează condroprotectoare obţinute
din extracte de cartilaj şi măduvă osoasă. Ele au scopul de a normaliza şi a stimula
metabolismul perturbat al cartilajului.

8
4) Tratamentul ortopedico-chirurgical.

Se aplică în artrozele deformate, cu invalidităţi. Se pot folosi diverse tehnici, de la


artrodeze şi osteotomii pînă la proteze articulare. Se poate face rezecţia marilor
osteofite, atunci cînd este cazul.

PARTEA a – II – a: tratamentul BFT

1. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE TRATAMENTULUI BFT.

Obiectivele tratamentului balneofizioterapeutic sunt:

a) Reducerea durerii, care este factorul determinant în cadrul recuperării; deoarece


genulgia îngreunează sau face imposibilă aplicarea programului recuperator;

b) Obţinerea stabilităţii, care este de fapt principala funcţie a genunchiului;

c) Obţinerea mobilităţii;

d) Coordonarea mişcărilor membrului inferior.

Remobilizarea articulară reprezintă obiectivul principal al recuperării sechelelor


articulare posttraumatice şi postoperatorii. Mobilizarea articulară se realizează prin
mişcări active şi pasive. Rolul principal al mobilizării articulare este de a dezvolta
abilitatea mişcărilor. Stabilitatea se obţine prin tonifierea musculaturii. Pentru tonifierea
musculaturii se execută exerciţii izometrice, mişcări de rezistenţă şi se aplică diverse
metode ortopedice.

Stabilitatea articulară înseamnă de fapt:

1) Indoloritate (reducerea durerii) se obţine prin:

a) Administarea unei medicaţii antiinflamatoare şi antialgice generale;

b) Crioterapia sau termoterapia (după caz);

c) Electroterapia;

d) Röentgenterapia;

e) Repaus articular;

f) Intervenţii chirurgicale.

2) Stabilitatea genunchiului are două aspecte:


9
a) Stabilitatea pasivă N, stabilitatea ortostatică;

b) Stabilitatea activă N, stabilitatea în mers.

Stabilitatea pasivă, mai ales în cazul genunchiului operat fără succes, poate fi obţinută
cel puţin parţial prin:

 Tonifierea musculaturii, stabilizarea genunchiului;


 Creşterea rezistenţei ligamentare;
 Evitarea cauzelor care afectează genunchiul ca: obezitatea, ortostatism şi mers prelungit,
mers pe teren accidentat, flexie N, extensie liberă, în momentul trecerii de la o poziţie
de repaus la ortostatism.
 Aplicarea unor atele care să preia stabilitatea laterală sau posterioară a genunchiului.

Stabilitatea activă se realizează prin tonifierea muşchilor interesaţi respectiv:

 Muşchiul cvadriceps, care slăbeşte semnificativ chiar după o imobilizare de 48h. Pentru
tonifierea cvadricepsului se execută contracţii izometrice şi exerciţii cu contrarezistenţă.
 Muşchiul tensor al fasciei lata se tonifică prin flexi şi extensi ale şoldului, din decubit
lateral.

3) Mobilitatea genunchiului operat, este limitată. Pentru redarea mobilităţii


genunchiului operat se urmăreşte:

 Reducerea flexum-lui,
 Creşterea amplitudinii flexiei.

În timpul imobilizării genunchiului după operaţie, se pot face mobilizări pasive


constând dintr-un complex de procedee terapeutice, care se schimbă alternativ ca:

 Tracţiuni continue sau extensii continue, utilizate pentru corectarea unei poziţii vicioase
articulare asociate cu căldură, pentru a uşura durerea rebelă articulară pentru scăderea
presiuni intertarticulare;
 Tracţiunii discontinue, care se aplică în timpul nopţii sau în perioada de repaus;
 Mobilizarea pasivă asistată, care se execută în relaxareparţială sau totală de care
kinetoterapeut în toate sensurile, cu mişcări ample articulare;
Mobilizării autopasive, care sunt o combinaţie de exerciţii pasive foarte des utilizate,
deoarece pacientul are posibilitatea să le repete de mai multe ori pe zi.
 Mobilizarea activă executată de pacient, care constituie baza kinetoterapiei recuperatorii
pentru redorile articulare posttraumatice.

10
 Mobilitatea activă se face în scopul creşterii treptate a amplitudinii mişcări şi în toate
planurile de mobilitate a articulaţiei. Se execută mişcări ritmice de flexie N şi extensie
ale piciorului şi exerciţii gestice, uzuale pentru reducerea funcţională a genunchiului. Se
mai execută şi mecanoterapia şi scripetoterapia.

4. Coordonarea.

Recuperarea integrală a bolnavilor operaţi de gonartroză se bazează pe un program


recuperator bine condus. Postoperator genunchiul este menţinut în extensie 10 zile cu o
atelă gipsată. Recuperarea începe a doua zi după intervenţie şi constă în:
Contracţii izometrice cvadricepsului, din oră în oră;

 Imobilizări ale piciorului;


 Ridicări pasive ale piciorului şi genunchiului întins, începând după 3-4 zile de la
operaţie;
 Exerciţii de flexie ale genunchiului la marginea patului, după scoaterea bandajelor;
 Mers cu baston din a zece-a zi de la operaţie;

Recuperarea se continuă cu:

 Electroterapie antalgică şi antiinflamatoare;


 Tonifierea cvadricepsului;
 Masajul coapsă-gambă, cu evitarea genunchiului;
 Mobilizarea articulaţiei;
 Crioterapia.
 Din săptămâna a 3-a se începe urcatul şi coborâtul scărilor.2.

TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE.

Hidroterapia – prin hidroterapie se înţelege aplicarea în scop profilactic şi curativ unui


număr variat de proceduri, care au la bază apă la diferite temperaturi şi sub diferite stări
de agregare, ca şi unele tehnici strâns legate de aceasta.

Duşul cu aburi.

Este proiectarea vaporilor supraâncălziţi asupra unor regiuni limitate.


Tehnicianul trebuie să fie atent ca nu cumva să stropească bolnavului cu picături de apă
fierbinte, provenite din condensarea vaporilor pe furtun şi pe porţiunea metalică a
duşului. Este nevoie ca instalaţia pentru duşul cu aburi să fie prevăzută cu dispozitive de
separare a apei de condensare şi cu supraâncălzitoare pentru aburi. Înainte de a aplica
jetul de vapori asupra bolnavului, tehnicianul şi-l proectează pe palmă pentru a se

11
asigura de lipsa picăturilor de apă fierbinte.
Durata este de 3-6 min. Poate fi o procedură de sine stătătoare, poate să preceadă o baie
generală sau se poate asocia cu masaj. La sfârşit se aplică o procedură de răcire, spălare,
sau un duş la temp. de 18-200 0C. Mod de acţiune: acţiune puternică asupra circulatiei
cu hiperemie şi rezorbţie locală.

Baia kinetoterapeutică.

Este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate articulaţiile bolnavului.


Se efectuează într-o cadă mai mare ca cele obişnuite, care se umple trei sferturi cu apă
la temperatura de 36-370 C mai rar 380 C. Bolnavul este invitat să intre în cadă şi este
lăsat 5 minute liniştit după care tehnicianul execută sub apă, toate mişcările posibile la
fiecare articulaţie. Tehnicianul stă în partea dreaptă a bolnavului. După care pacientul
este lăsat puţin în repaus după care este invitat să repete singur mişcările arătate de
tehnician. Durata băi este de 20-30 min. după care bolnavul este şters şi lăsat să se
odihnească. Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă datorită relaxării musculare ce
se produce sub influenţa apei calde şi a reducerii greutăţii corpului, conform legii lui
Arhimede.

TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE.

Electroterapia este acea parte care studiază utilizarea, acţiuni diverselor forme de
energie electrică asupra organismului uman, cu scop curativ sau profilactic.

Ultrasunetele.

Ultrasunetele terapeutice au o frecvenţă cuprinsă între 800-1000KHz.


Tehnica de aplicare – vom urmări manipularea câmpului emiţător şi manevrarea
aparatului. Undele ultrasonice sunt proiectate din capul emiţător în linie dreaptă sub
forma unui fascicul perpendicular pe suprafaţa de emisie a localizatorului.
Pentru ca transmiterea undelor la bolnavi să fie continuă este nevoie de un contact
perfect între suprafaţa emiţătoare şi tegument care se realizează folosindu-se un strat de
gel, ulei sau apă.
Şedinţele au o durată variabilă cuprinsă între 15-30 minute şi se reco-mandă zilnic sau
la 2 zile.

Efecte:

 Antiinflamatorii;
 Termice locale;
 Fibrolitice.

Curentul galvanic:

12
Este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor. Electrodul pozitiv are o acţiune
sedativă locală, ca şi curenţii descendenţi şi curenţi ascendenţi aplicaţi contralateral duc
la o creştere a pragului de sensibilitate.
Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de ioni cu acţiune antalgică
(ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină). Aplicarea
electrozilor la pacient se face transeversal electrozii sunt situaţi de o parte şi de alta a
genunchiului. În mod obligatoriu trebuie să folosim un strat hidrofil între electrod şi
tegument, ce trebuie spălat după fiecare utilizare. Intensitatea curentului este strâns
legată de sensibilitatea şi de toleranţa pacientului (30-50 mA). Durata este aproximativ
de 30-40 minute. Numărul şi ritmul şedinţelor este de 18 – 20 sedinţe în ritm zilnic.
Influenţează durerea şi provoacă vasodilataţie.

Ionizarea.

Ionizare cu novocaină sau calciu are efect analgezice datorită scăderii excitabilităţii
polului pozitiv la care se adaugă efectul substanţei introduse (Novocaină, Calciu).
Pentru ionizarea cu Ca se foloseşte o soluţie constând ionul de Ca cu care se îmbibă
stratul hidrofil de sub electrodul activ. De aici acesta migrează prin tegumentul intact,
prin orificiile glandelor sudoripare şi sebacee către polul opus, ajungând astfel în
interiorul organismului de unde ionii sunt preluaţi de reţeaua limfatică şi circulaţia
sancvină zonală ajungând în circulaţia generală. Durata proceduri—este de aproximativ
15 min. La efectul farmaco-dinamic al soluţiei medicamentoase se adaugă şi efectul
analgezic al curentului continuu. Efect de depozit—realizat de acumularea substanţelor
farmacologice introduse la nivelul electozilor. Efectul de patrunderepâna la stratul
cutanat profund—are o actiune reflexă cutii viscerale la nivelul dermatoamelor.
Undele scurte.

A căror tehnică de aplicare constă în:

Aplicarea în câmp condensator – introducerea bolnavului direct în câmpul rezonator


între cele 2 plăci ale armăturilor condensatorului.
Armăturile condensatorilor sunt izolate în capsule de sticlă sau cauciuc constituind de
fapt electrozi. Aceşti electrozi sunt formaţi dintr-un disc metalic de 1mm, grosime şi cu
mărimi diferite în diametru fiind variabili. Electrozi se fizează la nişte braţe sau
suporturi ce le oferă posibilitatea aplicări lor la distanţă de tegument (circa 3 cm).
Aplicarea în câmp inductor-foloseşte electrozi flexibili. Pot avea aspectul unei plase şi
cordon flexibil constituit din sârme de cupru. Şedinţele au o durată de 10-15 minute, se
aplică zilnic sau la 2 zile, se recomandă maximum 10 şedinţe.

Efectele undelor scurte:

 Termic, reprezintă prncipalul factor terapeutic;


 Vasodilatator şi metabolic;
 Antialgic.
13
Curentul faradic

Se indică faradizarea cu periuţa sau cu ruloul, plimbate pe regiunea dureroasă pudrată


cu talc, legate de electrodul negativ, curentul fiind tetanizat.
Aceste proceduri sunt bine receptate şi tolerate de pacienţi pentru starea de bine pe care
o degajă şi modul în care, corectând dezechilibrul, se îmbunătăţeşte funcţionalitatea.

TRATAMENTUL BALNEOLOGI (ape minerale, nămoluri).

 Tratamentul balnear vizează următoarele obiective:


 Încetinirea procesului degenerative
 Combaterea manifestărilor ce actualizează sau reactivează artroza
 Îmbunătăţirea circulaţiei locale si generale
 Ameliorarea sau menţinerea mobilităţii articulare şi a forţei musculare

periarticulare.

Tipuri de ape:

 Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu)


 Ape sărate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol)
 Ape sărate iodurate (Bazna)
 Ape sulfuroase sărate (Călimăneşti, Govora)
 Ape sulfuroase termale (Herculane)

Terapia cu nămol acţionează prin cei trei factori cunoscuţi: termic, fizic (mecanic) şi
chimic. Staţiunile indicate sunt:

 Techirghiol (şi tot litoralul) care are nămol sapropelic;


 Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate);
 Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);
 Govora (nămol silicos şi iodat);
 Geoagiu (nămoluri feruginoase)

14
V. KINETOTERAPIA. PROGRAM DE RECUPERARE
Un program kinetoterapeutic trebuie întotdeauna inclus în orice schemă terapeutică a
artrozei; orientarea programului se face în funcţie de stadiul clinico-anatomo-funcţional
al bolii. Mişcarea, dozată şi controlată oportun, este indispensabilă pentru menţinerea
lubrefierii articulare, încetinind limitarea progresivă a amplorii mişcărilor articulare şi
conservarea troficităţii musculare.

Obiectivele programului de recuperare în gonartroză sunt:

 ameliorarea sindromului dureros şi inflamator;


 asigurarea unei stabilităţi articulare de bună calitate;
 ameliorarea mobilităţii articulare, obţinând unghiurile funcţionale, prevenind sau
combătând instalarea atitudinilor vicioase şi evitarea încărcării articulaţiilor supra şi
subiacente;
 îmbunătăţirea troficităţii musculare, ameliorarea echilibrului muscular agonist –
antagonist;
 reducerea susceptibilităţii la fenomene artrozice;
 refacerea controlului muscular dinamic pentru mers (coordonare, echilibru, stabilitate.

Indicații ale kinetoterapiei cu pacienti varstnici:

- inițial testare la effort;

- antrenamentul fizic – submaximal în condiții de aerobioză;

- intensitatea antrenamentului se va stabili prin monitorizarea frecvenței respiratorii,


frecvenței cardiace (FC 70-75% din FCmax) şi TA (170-180/105- 110), ritmul de
execuție a mişcărilor → moderat. Intensitatea antrenamentului va fi invers proporțională
cu durata;

- este de preferat antrenamentul cu intervale, dar în cazul antrenamentului continuu


durata nu va fi mai mare de 20-30 min. (să va stabili în funcție de posibilitățile
pacientului);

- gradarea efortului să se facă progresiv, pentru ca adaptarea organismului la efort să se


realizeze treptat;

- conținutul să fie variat, în funcție de necesități şi concret direcționat în perspectivă;

- mişcările să fie executate cu amplitudine maximă corespunzătoare posibilităților


individuale, fără a suprasolicita articulațiile, iar exercițiile care determină apariția
durerilor, în special la nivelul coloanei vertebrale vor fi eliminate;

15
- numărul de repetări al fiecărei mişcări să nu determine apariția oboselii – exerciții
ritmice (dinamice) a unor largi grupe musculare scheletice, începând cu o intensitate
scăzută „de încălzire” şi crescând progresiv în intensitate;

- respirația se va corelata cu mişcarea, iar după fiecare serie de execuție se impune


relaxarea organismului.

- se va insista în special pe solicitarea acelor muşchi care prin acțiunea lor specifică sunt
prea puțin antrenați în activitățile zilnice;

- pentru asigurarea toleranței, va urmării mimica pacienților săi, deoarece mulți dintre
ei, în speranța unei vindecări rapide şi complete, suportă dureri intense. Aceasta însă,
declanşează reacții de apărare al căror tratament va fi mult mai dificil, prin complexitate
şi durată.

- apariția oboselii impune încetarea efortului in vederea restabilirii organismului.

- frecvența antrenamentelor 3-4/săptămână dar pot fi şi zilnice.

Contraindicații:

- ortostatismul prelungit, staționat pe scaun cu picioarele atârnând.

- eforturi fizice prelungite cu glota închisă.

- efortul anaerob.

- exercițiile ce presupun ridicarea greutăților mari.

- exercițiile în care corpul coboară sub orizontala față de trunchi.

- schimbările bruşte de poziții.

- exerciții cu bază îngustă de susținer.

Programul de kinetologie recuperatorie cuprinde:


Posturările – completează programul de luptă împotriva redorii articulare. Se porneşte
de la poziţia de amplitudine maximă permisă de redoare şi cu ajutorul unor forţe
exterioare cu acţiune prelungită în timp se încearcă creşterea amplitudinii unghiurilor de
mişcare. Se pot utiliza cu folos unele tehnici de facilitare neuro-musculară
proprioceptivă, cum ar fi: alternanţa contracţie izometrică – izotonică, stabilizarea
ritmică, tehnica hold – relax.
Mobilizările articulare – pentru a menţine sau ameliora amplitudinile de mişcare. Se
pune accent pe recâştigarea extensiei complete şi rotaţia internă apoi pentru mărirea
flexiei. Se pot utiliza toate tehnicile cunoscute: posturări, mobilizări pasive, active,
scripetoterapie etc.
16
Tracţiunile – au efect antalgic decontracturant, cresc mobilitatea şi refac alinierea, pot
fi: - manuale – executate în axul membrului inferior la sfârşitul şedinţelor de masaj; se
execută succesiv tracţiuni (moderate) şi compresiuni corelate cu ritmul respirator
(favorizează circulaţia şi troficitatea); şi - mecanice - prin tracţiuni la nivelul gleznei,
practicate zilnic, cu greutăţi de cca. 3 Kg pe membru, perioade lungi de timp, cu efect
de reducere a presiunii intraarticulare şi decontracturant.
Refacerea stabilităţii atât prin exerciţii analitice de tonifiere musculară cât şi prin
exerciţii în lanţ kinetic închis;
Refacerea controlului muscular dinamic pentru mers (coordonare, echilibru, abilitate)
astfel încât să fie evitat mersul şchiopătat.
Relaxarea – decontracturarea musculară.
Menţinerea unei bune funcţionalităţi mioartrokinetice la nivelul articulaţiilor
adiacente, cât şi la membrul opus.

Program de recuperare
Programul kinetic debuteaza prin mobilizarea pasivă a articulaţiei . În acest fel,
kinetoterapeutul ia contact direct cu articulaţia bolnavă, intră în comunicare cu
pacientul, încercând să-i câştige încrederea şi să-şi asigure o bună colaborare pe durata
programului complex de recuperare.

Kinetoterapia pasivă în gonartroză începe cu mobilizarea rotulei (în sens longitudinal


şi transversal), după care se trece la mobilizarea articulaţiei femuro-tibiale, avănd ca
obiectiv principal asigurarea libertăţii de mişcare în extensie şi rotaţie, în special rotaţia
internă care este aproape întotdeauna limitată.

Mobilizare pasivă pentru mişcarea de rotaţie internă


Pacientul în decubit dorsal, coapsa în abducţie şi genunchiul flectat la 90°.
Kinetoterapeutul fixează glezna bolnavului şi susţine extremitatea superioară a gambei
cu ambele mâini sub linia articulară, imprimând o mişcare de translaţie orizontală
externă a întregii gambe. Această mişcare se repetă, reducând progresiv unghiul de
flexie a gambei pe coapsă.

Mobilizare pasivă pentru mişcarea de extensie


Pacientul în şezând, cu trunchiul aplecat în faţă; kinetoterapeutul execută extensia,
făcând două prize – una pe faţa anterioară a coapsei, fixând-o la scaun şi cealaltă pe
gambă, distal.

Din articulaţia genunchiului putem efectua următoarele mişcării efectuate în plan


transversal şi sagital:

 Flexie;
 Extensie;
 Lateralitate.
17
Pentru flexie ţinem contrapriză pe partea posterioară a gambei. Pentru extensie ţinem
contrapriză pe partea anterioară a gambei.

P.i. – decubit dorsal :

1. Flexie din CF (45%), cu genunchiul întins;


2. Abducţie din CF (20%) cu genunchiul întins;
3. Circumducţie cu genunchiul întins (3 serii), mişcarea este pasivo-activă.

4. P.i. - aşezat la marginea patului

- kinetoterapeutul mobilizează cu multă atenţie articulaţia genunchiului până la punctul


în care apare durerea (se porneşte de la o flexie de 35°);

5. P.i. - culcat costal pe partea sănătoasă


- abducţii și adducții din CF, cu genunchiul întins; 5 repetari.
6. P.i. - decubit dorsal.
Se executa flexia genunchiului cu alunecarea călcâiului pe planul patului. 10 repetari.
7. P.i. - Stând la spalier: cu faţa:
- ridicării uşoare cu vârfurile degetelor, sprijin mai mult pe piciorul sănătos,
- ridicarea piciorului pe prima treaptă şi flexia gambei pe coapsă; 10 repetari.
cu spatele: flexia din CF. 10 repetari
8. P.i. – decubit dorsal. Flexie-extensie din articulaţia gleznei (4 serii a câte 10
repetării);
Urmeaza un set de exerciții pentru Rârefacerea forţei musculare şi a echilibrului dintre
muşchii agonişti şi antagonişti, în special a muşchilor stabilizatori ai articulaţiei. Se
realizează prin exerciţii izometrice şi izodinamice contra unor rezistenţe, fiind
recunoscută necesitatea de a se lucra cu rezistenţă manuală dirijată în sectorul de
mobilitate indolor.

9. P.i. - decubit dorsal la marginea mesei, cu articulaţia coxofemurală flectată,


genunchiul extins, piciorul flectat ; kinetoterapeutul face priză pe faţa dorsală a treimii
distale a coapsei şi pe faţa plantară; membrul inferior opus este flectat, cu piciorul pe
masă sau gamba atârnă la marginea mesei;

- execută flexia degetelor, extensia piciorului apoi flexia genunchiului şi în sfărşit


extensia articulaţiei coxofemurale în timp ce kinetoterapeutul opune rezistenţă acestor
mişcări (mişcarea de extensie contrată se continuă sub planul orizontalei).

18
10. P.i. - în decubit dorsal la marginea mesei; membrul inferior opus se sprijină cu talpa
pe masă, membrul afectat are coapsa flectată la 60° (adductorii sunt scoşi din activitate),
genunchiul este flectat (ischiogambierii sunt scoşi din activitate), gamba relaxată;

- se execută extensia articulaţiei coxofemurale, kinetoterapeutul contrând pe faţa


posterioară a coapsei .

11. P.i.- decubit dorsal, cu articulaţia coxofemurală flectată, genunchiul aproape extins
(poziţia genunchiului este importantă – nu trebuie extins complet, ci atât cât intră în
acţiune ischiogambierii);

- pacientul face extensia coapsei, kinetoterapeutul contrând la nivelul talonului.

12. P.i. - decubit contralateral, cu membrul inferior opus flectat şi membrul afectat cu
genunchiul flectat;

- execută abducţie în timp ce kinetoterapeutul opune rezistanţă pe faţa laterală a


genunchiului.

13. P.i. - în decubit dorsal, cu coapsa întinsă şi gamba în afara mesei; membrul inferior
opus, flectat, se sprijină cu piciorul pe masă; kinetoterapeutul face priză pe faţa dorsală
a piciorului şi pe faţa anterioară distal pe gambă;

- execută extensia gambei fiind contrat de kinetoterapeut. Grupul de exerciţii selective


pentru antrenarea celor 3 capete monoarticulare ale cvadricepsului au ca principiu
general menţinerea articulaţiei coxofemurale flectate la 90°,din această poziţie
executându-se extensia genunchiului.

14. P.i. - decubit dorsal, cu membrul inferior întins şi glezna în flexie dorsală;
kinetoterapeutul prinde în mână călcâiul pe faţa lui posterioară şi se opune încercărilor
pacientului de a extinde piciorul. Deoarece nu există rezistenţa pe degete sau antepicior,
nu va intra în activitate decât tricepsul sural.

15. P.i. - aşezat la marginea banchetei:


- flexia şi extensia gambei pe coapsă (3 serii a câte 15 repetări);
- flexia şi extensia articulaţiei genunchiului cu ajutorul unei patine pe care este aşezată
planta membrului.
16. P.i. - stând la spalier:
- 3 serii a câte 10 repetări pentru fiecare mişcare din CF activă cu rezistenţă cu last de
500g;
- ridicări pe vârfuri.
17. P.i. - decubit ventral (se pune un rulou sub treimea inferioară a feţei anterioare a
coapsei):
19
- mişcarea activă de flexie a gambei pe coapsă cu tensiuni finale realizate de către
kinetoterapeut.
18. Pedalare la bicicleta ergometrica timp de 10-15 minute cu ritmul de 25 km/h si
îngrunare progresiva.

20
BIBLIOGRAFIE

 Dumitru Dumitru – Ghid de reeducare funcţională, Ed. Sport-Turism, 1981


 Dinculescu Traian – Balneokinetoterapie, Ed. Medicală, 1963
 Marcu Vasile – Masaj şi kinetoterapie, Ed. Sport-Turism, 1983
 Popescu Eugen – Compendiu de reumatologie, Ed. Medicală
 Sbenghe Tudor – Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale
membrelor, Ed. Medicală, 1981
 Stroiescu Ion – Recuperare funcţională în practica reumatologică, Ed.
Medicală, 1979.

21