SPECIAL Hortensia Papadat-Bengescu, tainele amorului cu Eugen Lovinescu

Dana Mischie,

Hortensia Papadat-Bengescu a dus o viata dominata de frustrarea ca nu putea studia asa cum isi dorea, dar si de
tensiunile cu sotul ei care nu i-a sustinut aplecarea spre literatura. Scriitoarea debuta la 43 de ani, cunoscand
rapid ascensiunea literara sub incurajarile colegilor de la cenaclul ,,Sburatorul" unde isi gasea alinarea.

O femeie inalta, la 73 de ani, se ascunde in umbra unui colt al casei sale din Cotroceni. Nu vrea sa fie privita de
nimeni, constienta fiind de urmele adanci lasate de anii care au trecut asupra chipului ei. ,,Nu vreau sa fiu privita
...Am fost o femeie frumoasa, refuz sa ofer acum oamenilor spectacolul ravagiilor la care timpul a supus obrazul
meu. Nu mai ies din casa. De altfel nici n-as putea". E toamna anului 1949, iar aceste cuvinte reprezinta ra
spunsul scriitoarei Hortensia Papapdat-Bengescu la privirile cautatoare ale lui Ovid S. Crohmalniceanu, critic
literar si jurnalist la ,,Contemporanul", venit la o discutie pentru pregatirea unui curs despre ea.

Motivul pentru care nu poate sa isi paraseasca locuinta este ca sotul ei, Nicolae Papadat, fost magistrat,e orb
deja de cativa ani. Abia se tine pe picioare asa ca are nevoie constanta de atentia sotiei sale. Locuiesc intr-o casa
cu parter inalt si, asa cum se intampla in locuintele in care traieste un nevazator in varsta, sufrageria are un aer
sumbru, cu cat mai putina mobila care sa ii ocupe spatiul. Sase ani o despart pe scriitoare de momentul in care o
sa fie condusa catre o groapa, pe aleile din Cimitirul Bellu.

,,Marea europeana", inceputurile

Daca astazi elevii o urasc pentru romanul ,,Concert din muzica de Bach" a carui lectura inca mai este ceruta
in unele licee, pe cand inca traia, Hortensia Papadat-Bengescu se bucura de un cu totul si cu totul alt gen de
popularitate. In perioada sa de apogeu literar tarziu, autoarea ciclului Hallipilor (,,Fecioarele despletite",
,,Concet din muzica de Bach", ,,Drumul ascuns", ,,Radacini") era supranumita ,,marea europeana" pentru
meritele sale in modernizarea romanului romanesc. Desi spiritul literar nu i-a fost incurajat de sotul sau, au
compensat nume grele ale literaturii interbelice, printre ele, Eugen Lovinescu, Garabet Ibraileanu sau Liviu
Rebreanu.

Cu un astfel de imbold, a devenit un reper al cenaclului ,,Sburatorul", spargand ordinea fireasca a vremii- o
femeie asezata intre barbatii de seama ai literaturii romane. Dovada sta episodul ghinionist al prozatoarei Lucia
Demetrius, cand venea sa isi citeasca la cenaclu primul fragment din romanul ,,Tinerete". Mai clar, ghinionul
era ca in aceeasi zi de duminica revenea si Hortensia la cenaclu, dupa o absenta destul de indelungata, asa ca
scrierea Luciei avea sa treaca rapid in plan secund.

,,S-a intamplat ca in aceeasi zi, Hortensia Papadat-Bengescu,

care de mult timp nu mai calcase pragul lui Lovinescu, sa vin
a si ea si sa fie primita sarbatoreste. Asta a intunecat putin
succesul pe care il avusese proza mea, dar n-a sters complet
impresia buna pe care o facuse".

Hortensia Papadat-Bengescu (foto: dreapta) se nastea pe 8

decembrie 1876, in comuna Ivesti, din judetul Galati, fiind
fiica generalului Dimitrie Bengescu si a profesoarei Zoe, fost
a Stefanescu. Au petrecut aici doar primii doi ani si jumatate
din viata scriitoarei, mutandu-se dupa, la Tecuci. Schimbarea
locuintei avea sa devina o constanta a tineretii
Hortensiei. Sursa foto: Ziarul Lumina

Parintii au fost atenti in privinta educatiei fiicei lor, mama -

,,cea mai blanda faptura" -, ocupandu-se sa o invete cum sa
scrie si sa citeasca, mai intai in romana, apoi in franceza
, in vreme ce tatal, desi foarte ocupat, isi gasea timp sa
ii povesteasca despre scriitorii si poetii pe care ii stia,
incurajandu-i aplecarea spre literatura. Studiile liceale aveau
sa reprezinte pentru tanara Hortensia Bengescu ,,sapte ani de
paradis terestru", dupa cum nota chiar ea, studii pe care le-a f
acut la Institutul de domnisoare ,,Bolintineanu", unde da
duse primele semne ale determinarii de care avea sa dea
dovada, de a nu ramane subjugata sub conditia femeii din interbelic, aratandu-si talentul literar in compuneri,
talent pe care i l-a cultivat unchiul ei, generalul George Bengescu-Dabija care era si dramaturg.

Pentru tanara Hortensia pasul urmator era clar: isi dorea sa continue studiile in strainatate, la Paris. Dar visul a
avut doua mari piedici, dragostea excesiva a mamei, respectiv prejudecatile specifice epocii, astfel ca in loc sa
devina studenta, Hortensia a ajuns mireasa. Avea 20 de ani cand se casatorea cu magistratul Nicolae Papadat,
dupa o oarecare impotrivire a tatalui ei care nu il avea la inima.
 Sursa foto:

istorie-pe-scurt.ro

Hortensia Papadat-Bengescu avea sa isi urmeze sotul prin tara, oriunde il purta slujba, ajungand la Turnu-Ma
gurele, Buzau, Focsani si Constanta, si strangand in memorie experiente care aveau sa fie transpuse in viitoarele
sale romane, caci, dupa cum marturisea chiar ea in ziarul ,,Viata", in noiembrie 1941, ,,jurnalul intim va exercita
intotdeauna o atractie asupra mea din gustul pentru confesiune sau gustul pentru indiscretie". La Buzau,
Horensia avea s-o cunoasca pe Constanta Marino-Moscu, prozatoarea care a convins-o sa se apuce de scris
literatura, amenintand-o ca altfel ii va publica scrisorile.

O intalnire tensionata in Focsani

Faptul ca Nicolae Papadat era o personalitate care ii taia avantul tinerei aspirante la o cariera literara era
semnalat indirect si de scriitorul Mihail Sevastos care, in toamna anului 1916, le facea o vizita celor doi, la Focs
ani. Tensiunea se instalase rapid intre cei doi barbati odata cu aducerea in discutie a politicii revistei iesene ,,Viat
a romaneasca", la care sotia lui Papadat colabora deja de trei ani. Din pricina intrarii Romaniei in razboi, publicat
ia- care era condusa de Constantin Stere, de doctorul Ioan Cantacuzino si de Garabet Ibraileanu, cel care o
ajutase pe sa isi publice primele scrieri- tocmai ce isi intrerupsese aparitia in luna august a acelui an.

,,Ce mi-a venit in minte" Ia sa ma duc la doamna Papadat-Bengescu. Am orbecait mult pana am dat de casa pres
edintelui de tribunal Papadat. Sergentul din post n-a prea avut incredere in mine si m-a insotit pana la usa pres
edintelui. Am batut... si mi s-a dat drumul in hol. Era bezna. S-a crapat o usa si un brat alb, care intr-adevar
lumina in intuneric, mi-a intins o perna: <<Odihneste-te pana in ziua pe canapea!>>".Sevastos fusese mobilizat
ca plutonier si se retragea din Muntenia spre Moldova. Ajuns in Focsani, noaptea, la trei dimineata, scriitorul nu
gasise niciun hotel cu un pat liber.

Insa doar unul dintre sotii Papadat se bucura de vizita lui, pentru magistrat fiind doar un invitat nepoftit, mai
mult, unul dintre cei care ii incurajau nevasta in activitatea sa, aflata usor in afara spiritului epocii.

,,La masa de seara s-a petrecut insa o scena penibila. Sotul dumneaei, gravul presedinte al Tribunalului Putna -
inalt, batos si cu mustatile lungi - m-a judecat pentru politica externa a <<Vietii romanesti>>, m-a condamnat s
i pe mine alaturi de directorul revistei si putin m-a cam si repezit, cu toate ca el era gazda, iar eu
oaspetele...nepoftit, ce- i drept, dar totusi oaspete", isi amintea Sevastos.

Magistratul Nicolae Papadat, alaturi de sota lui, Hortensia Papadat-Bengescu

Ca sa detensioneze situatia, Hortensia schimbase subiectul, descriindu-le celor doi barbati nenorocirile pe care ra
zboiul avea sa le aduca asupra tuturor. Dar nu era doar gura de scriitoare - dupa cum circula expresia -, caci avea
sa incerce sa contribuie la diminuarea nenoricirilor razboiului, devenind sora de caritate la Crucea Rosie.

Astfel, in Gara din Focsani, a ingrijit ,,trecatori din ce in ce mai osteniti, mai zgariati, mai tavaliti, pana la Hristo
sii drumurilor istovitoare, rataciti din etapa in etapa, in cautarea unui loc de destinatie. Mai adesea raniti la maini
de gloante si la picioare de calvarul drumului lung", dupa cum scria in ,,Balaurul", romanul in care a condensat
ororile razboiului, cu titlul dat de trenul care aducea miile de raniti de pe front.

Singuratatea din sanul casniciei

In viata de cuplu, Hortensia Papadat-Bengescu cunostea singuratatea in doi despre care avea sa vorbeasca
mai tarziu Marin Preda. Venirea lui Sevastos ii dadea speranta, confirmandu-i ca nu e tocmai singura, ca grupul
de scriitori alaturi de care publica in ,,Viata romaneasca" o simteau aproape, dovada fiind marturisirea pe care i-
o facea plutonierului ajuns in creierii noptii in casa de la Focsani. Mai mult, spera ca gestul sau sa ii fie, la
nevoie, intors.

,,A doua zi Hortensia Papadat-Bengescu mi-a spus: <<Nici nu-ti inchipui ce placere mi-a facut venirea dumitale,
si iata de ce: mai intai m-am bucurat ca sunt socotita ca facand parte dintr-o colectivitate - din cercul <<Viet
ii romanesti>>. Daca unul de la revista ajunge in puterea noptii in orasul meu, vine de-a dreptul la mine ca la un
camarad din aceeasi confraternitate, din acelasi grup de prieteni, din aceeasi familie. Dar mi-a parut bine si din
alta pricina. Eu stau cu bagajele gata de fuga. Cum se vor apropia nemtii de Focsani, noi fugim. Si dupa, cum
dumneata ne-ai batut in usa, iar eu ti-am deschis, tot asa si eu - cine stieb - o sa bat la o usa straina si cineva
poate imi va deschide si mie>>", rememora acelasi Sevastos.

Dominanta in viata Hortensiei era frustrarea ca trebuia sa isi aseze preocuparile intelectuale mereu pe locul doi,
dupa rolul de sotie, Tinea totul in ea, iar in casa nu se rasfrangea nimic din personalitatea sa, caci, dupa cum ii
scria, la un moment dat, mentorului ei de suflet, Garabet Ibraileanu, nu avea niciun spatiu al ei, destinat strict
preocuparilor sale ,,...m-ati fi cautat zadarnic in casa (n.r. - in cazul unei vizite a scriitorului in casa lor) si poate s
i in mine pe mine, cea adevarata. Nimic care sa aminteasca biblioteca Alinei (n.r. - personajul din <<Marea>>,
unul dintre textele din volumul <<Ape adanci>>, debutul editorial al scriitoarei, publicat in 1919). Eu am
concedat celor dimprejur, fiindca tiu mult la o estetica a lor personala...ca sa ma lase si ei pe mine sa gandesc
uneori in liniste".

Pe Nicolae Papadat il indignau preocuparile de intelectuala ale sotiei, asa ca in niciun caz nu incercase sa puna c
artile in prim-planul vietii de familie, sau sa ii ofere conditiile de studiu pe care aceasta si le-ar fi dorit ,,...la noi
in casa ne reuneam in familie, se vorbea, se juca loton, asa ne petreceam timpul, dar sa citesti carti, phe!", refula
scriitoarea in vara anului 1949, punctand ca viata sa a fost distrusa ,,de egoismul felurit al omului ce a fost si it
i este sot, dar sensul de sot, de tovaras, de protector, nu exista"

Criticile si legatura cu Lovinescu. ,,Cum poate sa-si inchipuie ca as fi in stare ca comentez iubirile tatei, chiar
daca apartin si literaturiiI"
,,La cenaclul <<Sburatorul>> cand intra un ministru care se
crede scriitor e primit cu indiferenta si i se da un scaun mai
aproape de usa. Dar cand vine, din nu importa ce colt
de provincie e, un tanar care are talent, ii da un scaun langa
biroul lui si il asculta cu deosebita atentie", isi amintea
scriitoarea Cella Serghi despre adunarile organizate de
criticul Eugen Lovinescu (foto: dreapta), adunari la care a
inceput sa participe, incepand cu 1919, si Papadat-Bengescu,
la loc de cinste, chiar de acolo, de langa birou. In general,
mai degraba barbatii erau cei incantati de prezenta ei, multe
dintre femei privind-o cu ochi aspri. Pe acestea din urma,
scriitorul Felix Aderca, simpatizant, si el, al Hortensiei, le
descria ca avand ,,atat de violente prejudecati si sfiiciuni
obraznice".

Printre femeile care nu o vedeau cu ochi buni pe ,,marea

europeana", se numara si Henriette Yvonne Stahl care era de-
a dreptul enervata de imaginea Hortensiei privind superior de
la locul ei de cinste, cu atat mai mult cu cat din pricina ei,
Titi (n.r. - Ecaterina) Balacioiu, sotia lui Lovinescu, nu se
prezenta la cenaclu. (Sursa foto: Wikipedia)

,,Ma enerva Hortensia Papadat-Bengescu, care aparea ca o

matroana, se instala in fata si, cu privirea zambitoare, studiata
si falsa, incerca sa stapaneasca auditoriul si pe Eugen Lovinescu", ii explica Stahl jurnalistei Mihaelei Cristea,
conversatie aparuta in volumul ,,Despre realitatea iluziei: de vorba cu Henriette Yvonne Stahl".

Criticul Paul Zarifopol si jurnalistul Tudor Teodorescu-Braniste taxau dur opera scriitoarei precum si legatura
cu conducatorul cenaclului ,,Sburatorul". De pilda cel dintai puncta ca Lovinescu se adancise intr-o admirat
ie cu totul deosebita pentru ea. ,,Sunt confuzii de aceste organice, sau nu stiu cum sa le zic. Fereasca Dumnezeu
pe orice barbat".

Vorbind despre opera ei, Teodorescu-Braniste facea aluzie ca prieteniile cu scriitorii i-ar fi adus succes in lumea
literara. ,,De-atunci, tot ce scrie dumneaei este prealabil etichetat <<genial>>. Nimeni insa, nu mai citeste. Nici
chiar corectorul, fiindca greselile de tipar abunda in scrisul dumnisale".

Intre 1994 si 1995, Monica Lovinescu (foto: dreapta) nota in jurnalul sau despre iritarea pe care o resimtise cand
Ileana Vrancea ii ceruse sa publice corespondenta dintre tatal ei si ,,marea europeana". (Sursa foto: Arhiva
Editurii Humanitas)

,,Una dintre noi sa scrie prefata, cealata postfata. Nici gand. Cum poate sa-si inchipuie ca as fi in stare ca
comentez iubirile tatei, chiar daca apartin si literaturii "
In general, despre relatia dintre cei doi se spunea ca este una strict epistolara. Una dintre cele mai directe
trimiteri cu privire la faptul ca lucrurile ar fi stat altfel, se regaseste intr-un articol din numarul din aprilie 1999,
al,,Romaniei Literare", unde istoricul Mihai Pelin scria ca ,,dupa ce si-o platisera reciproc, sotii (Lovinescu-
n.red.) evoluau pasnic si cordial, si unul si celalalt renuntasera la orice ispita laterala". Totul a tinut insa pana
intr-o zi, cand Ecaterina si-ar fi dat seama ca sotul ei ,,n-a curmat-o cu infidelitatile si primeste, se bucura de, se
infrupta din gratiile mai multor doamne". Printre ele, si Hortensia Papadat-Bengescu, iar mai tarziu, Ioana
Postelnicu. Totusi, se pare ca indiscretia lui Lovinescu care o implica pe ,,marea europeana" era mai lesne de int
eles decat cea de-a doua scriitoare.

,,Dar daca, pentru intreaga suflare, Hortensia Papadat-Bengescu se caracteriza prin rafinament, prin maniere,
distinctie, adica era pe scurt o doamna adevarata, Ioana Postelnicu, mult mai temperamentala, mai acaparanta,
mai grabita si mai tanara pe atunci, releva trasaturi agresive, ariviste si vulgare", completa autorul articolului din
,,Romania Literara".

Cu certitudine se cunoaste insa ca poetul Ion Barbu isi dorea, la un moment dat, o legatura amoroasa cu
Hortensia Papadat-Bengescu.

Ca dovada, i-a dedicat poezia ,,In ceata", pe care i-a trimis-o alaturi de un buchet de flori. Scriitoarea a primit
atentia, insa avea sa il refuze pe scriitor in timpul unei plimbari prin Cismigiu, dupa un sir de declaratii de
dragoste facute de poet.

,,Barbule, ne-ar trebui o insula singuratica sa ne putem iubi!", i-a raspuns ea.

,,Ma vezi pe mine pe o insula singuratica si indepartata cu o singura femeie ", completa ironic poetul, ani mai
tarziu, dupa cum scria Gerda Barbilian in volumul dedicat acestuia.

Lectii de autoperfectionare cu Hortensia

Pentru a ne lamuri daca ,,marea europeana" era sau nu o femeie frumoasa, avem descrierile care ne-au ramas de
la contemporanii sai. Figura scriitoarei i-a fermecat pe multi, doua elemente comune desprinzandu-se din
descrierile ce i s-au facut, gratia si eleganta.

Poetul Felix Aderca a fost unul dintre admiratorii lui Papadat-Bengescu, taxand-o insa in calitatea sa de cronicar
literar, in special pentru stilul neingrijit si pentru barbarisme. Altfel, ii aprecia imaginatia, tipul de scene pe care
scriitoarea le construia. Aderca i-a facut poate cea mai poetica descriere, asemanand-o cu o ,,planta zvelta si
aurie". Si poate ca ar trebui crezut, dat fiind ca simtul lui estetic are si un martor, pe Crohmalniceanu care nota
in ,,Amintiri deghizate", ca poetul era ,,foarte sensibil la atractia celuilat sex".

,,Doamna Hortensia Papadat-Bengescu ni se pare astfel unealta supusa unei creatii vazute numai in cate un ama
nunt,fiinta graitoare, vorbind adeseori dupa o partitura de mister, apropiindu-se si departandu-se de oameni dupa
legi tainic imbinate si carora se supune...numai doamna Hortensia Papadat-Bengescu ne-a convins cu fapta ca
fiinta umana este si ea un material care trebuie constient transformat in opera de arta...

Doamna Hortensia Papadat-Bengescu poate da lectii generatiei noastre de autoperfectionare", erau cuvintele
poetului, redate in ,,Amintiri de la <<Viata romaneasca>>".
Luca Dumitrescu, un alt poet care frecventase intr-o perioada ,,Sburatorul" ii povestea aceluiasi critic ca o va
zuse si el pe scriitoare, care ,,ii aparuse ca o femeie inalta, solida, imbracata tipator pentru varsta ei, purtand pala
rii imense, demodate". O fotografie pe care criticul o vazuse parea sa ii dea dreptate lui Dumitrescu: pozand ala
turi de Gavril Rotica, de Mihail Sadoveanu si de George Topirceanu, aceasta avea ,,un soi de varza pe cap". O
imagine complet diferita de felul in care ii descriau stilul Aderca si Ioana Postelnicu. Cine stie, poate ,,marea
europeana" avusese doar o zi proasta cand i se facuse fotografia amintita.

In 1937, Postelnicu o descria ca o ,,doamna mare", dupa vorba ardeleneasca, ,,inalta, imbracata in negru,
purtand o vulpe argintie si o palarie de fetru neagra, trasa pe o spranceana. De sub borurile ei fluturau razlet s
uvite crete castanii, inspicate de fire albe. Avea un nev acvilin, puternic, osos, aproape barbatesc, deasupra unei
guri care zambea necontenit. Un zambet amabil.... Avea ochii verzi, cu pleoape mari, adincite, cu gene tremura
toare. Vorbea si cu ei si cu buzele, fugindu-i privirile de la dreapta la stanga".

,,Extrem de amabila, extrem de inaccesibila, vorbirea ei cu tine era o gratie binevoitoare, de regina generoasa".

In ciuda acestui portret, mai tarziu, Postlenicu avea sa se planga de faptul ca Hortensia acapara intalnirile
cenaclului.

Un mare semn de intrebare pentru Preda

Cand Marin Preda a intalnit-o prima data pe ,,marea europeana", aceasta avea deja 67 de ani. Aveau sa se vada
intamplator de cateva ori, insa tanarul scriitor nu avea sa ii dea prea multa atentie, gandurile lui aparand asta
zi ca un indiciu cu privire la felul in care Hortensia avea sa
sfarseasca: aproape complet uitata.

Preda frecventase cenaclul lui Lovinescu vreme de cateva luni, fiind nevoit sa intrerupa vizitele in 1943, din
pricina inceperii stagiului militar. In perioada sa de la ,,Sburatorul", citise un text care il facuse pe Lovinescu sa
afirme ca are talent pentru ca ulterior sa revina cu un text mai puternic, ,,Calul" care nu lasase insa o impresie la
fel de puternica asupra criticului, dar care avea sa ii aduca autorului 10.000 de lei din partea unui domn care
participase la respectiva intalnire. Chemat sa i se dea aceasta veste, Lovinescu ii facea cunostiinta cu musafirul
din biroul sau.

,,Ia loc, domnule, ma invita criticul. Uite (imi spuse in treacat cu o mica emfaza), doamna Hortensia Papadat-
Bengescu!... Cea mai mare scriitoare romana", isi amintea Preda introducerea lui Lovinescu.

,,Figura ei imbatranita si obosita" nu il impresiona insa pe scriitorul in varsta pe atunci de 20 de ani si in niciun
caz nu ii aducea aminte de femeia pe care o descrisese Calinescu in ,,Istoria literaturii", gandul sau condus mai
ales de pulsiunile tineretii fiind, bineinteles, in alta parte.

,,<<O fi ea cea mai mare scriitoare romana, am gindit eu, dar daca nu mai ma pot indragosti de ea si ea de mine,
ce folos«>>". Aveam dou azeci de ani, cum puteam gandi altfeln <<Nu ma intereseaza persoana dumitale>>, i-
am spus eu in gand batrinei din fata mea si mi-am intors privirea spre critic...".

In august 1952, aflat la Tusnad in concediu, unde Uniunea Scriitorilor avea o vila, Preda o revedea pe Hortensia
Papadat-Bengescu care i se parea acum nu neaparat devastata de batranete, ci mai degraba ,,retrasa si foarte
absenta", insotita de cele mai multe ori de poeta Claudia Milian. Scriitorul avea 30 de ani si nu stia in ce fel s-ar
putea apropia de colegii de breasla ,,ajunsi la capatul unei vieti si al unei opere". Scriitoarea se afla acolo pentru
a-si drege problemele cauzate de reumatism.

,,Daca ar fi murit atunci, gandul la destinul ei nu mi-ar fi turburat cu nimic astazi amintirea acestor efemere
intalniri. Dar am auzit ca a mai trait cativa ani, si un alt prieten al meu, tot critic, a vizitat-o intr-o iarna acasa
. Locuia in conditii inspaimantatoare, si acest prieten nu mi-a spus si mie atunci sa ma duc s-o vad si eu. Mi-a
spus mai tirziu (cand era prea tirziu!), intr-o zi cind marea scriitoare nu mai era pe aceasta lume ca sa ne mai pun
a noua, generatiilor mai tinere (si, la urma urmei, si propriei ei generatii stralucite), un tacut si neluat in seama
de nimeni semn de intrebare". In acest fel incepuse sa se contureze, odata cu imbatranirea, destinul Hortensiei
Papadat-Bengescu, din ce in ce mai insesizabila.

,,Cand voi muri, as vrea sa mi se puna pe mormant o lespede pe care sa fie scris numai atat: <<O, ce frumos ar fi
putut sa fie!>>"
Dupa moartea magistratului Papadat, scriitoarea se muta la una dintre fiice, pe strada Baratiei, intr-un cartier
plin de ,,dughene cu sepci, haine vechi, maruntisuri, lumanari si cosciuge", dupa cum nota Crohmalniceanu. De
aceasta data, criticul o vizita pentru a o ruga sa scrie in sprijinul apelului adresat de catre comitetul mondial
pentru pace pentru incetarea razboiului din Coreea.

Hortensia Papadat-Bengescu renuntase la orice fel de cochetarie, caci batranetea ii fransese chiar si postura
impecabila, sezand, acum, cocarjata pe un colt de canapea. ,,O sa ma ajute nepotica mea...Nu mai pot sa scriu.
Nici de vazut nu prea vad", ii preciza scriitoarea, aratandu-i mainile scheletice, cu degetele intepenite din cauza
reumatismului.

Doua zile mai tarziu, Crohmalniceanu (foto:jos) primea la redactie un plic in care se regaseau cateva fraze scrise
cu litere copilaresti, ,,in cea mai pura limba de lemn". Pentru ca nu il lasa inima sa apara un astfel de material
sub semnatura autoarei ,,Concertului din muzica de Bach", s-a decis sa il imbunatateasca. Astfel, a cautat in
,,Balaurul", episodul in care femeia, tinand la piept trupul rece al fetitei sale, e silita de ceilalti pasageri din tren s
a arunce micul cadavru pe fereastra. Introdusese citatele intre inceputul si incheierea scurtului text primit, cat si
cateva fraze de legatura si obtinuse astfel textul pentru ,,Contemporanul".

Sursa foto:

Wikipedia

I l-a trimis, adaugand un plic cu onorariul pentru articol, de cateva ori mai mult decat oferea de regula publicatia
pentru colaborari. Redactorul-sef fusese pur si simplu incantat ca semnatura ,,marii europene" revenea in ziarul
lui. Scriitoarea primise modificarile, dictand raspunsul de aceasta data unui adult.

La scurt timp de la acest episod, Crohmalniceanu il intalnea pe Traian Selmaru, secretar la acea vreme, al
Uniunii Scriitorilor. I-a povestit de conditiile in care traia scriitoarea, ,,intr-o incapere care mirosea a mizerie",
iar Selmaru a ramas impresionat, asigurandu-l ca nu avea sa lase lucrurile asa.

Cateva luni mai tarziu se vedea efectul sinceritatii secretarului: Hortensiei Papadat-Bengescu ii era acordata o
pensie de stata, ,,o suma substantiala egala cu indemnizatia pe care o primeau membrii Academiei si putine
persoane printre scriitorii si artistii mosteniti din epoca burgheza care se bucurau de o astfel de atentie". Selmaru
isi jucase rolul, insa, intr-o masura, si articolul aparut in ,,Contemporanul".

Un sfarsit ca o nota de subsol. ,,Rusine generatiei sale, rusine prietenilor ei de la Sburatorul, rusine literaturii
romane"
In ciuda popularitatii de care s-a bucurat intre scriitori si cititori deopotriva, Hortensia Papadat-Bengescu avea sa
moara singura, uitata, ca si cum talentul sau personalitatea ei fusesera anulate de batranete. Doar cativa dintre
colegii scriitori s-au prezentat pe 8 martie 1955 in Cimitirul Bellu, pentru a o conduce pe ,,marea europeana
" pe ultimul ei drum.

Printre acestia se numara si Nicolae Balota care a consemnat episodul in ,,Caietul Albastru". Era o zi mohorata, a
sa cum fusese si viata Hortensiei in ultimii ani, o zi in care cimitirul nu se scalda nici macar in lumina palida de
primavara a sorelui de inceput, ci doar in zapada amestecata cu apa si noroi. Se tragea de timp, caci se spera ca
aveau sa se prezinte mai multi oameni, insa oamenii nu se sinchiseau sa apara. Printre cei pe care ii repera Balota
se numara sotia lui Felix Aderca, Sanda Movila, cativa membri de familie, si probabil doi-trei vecini. De prezent
a scriitorilor era dezamagit, sosind doar Eugen Jebeleanu, Aurel Baranga, ,,singurul care in timpul slujbei
mortuare impreuna mainile si nu risca nimic", Ion Negoitescu, poreclit Nego, si Ovidiu Constantinescu.

Aflat in mijlocul capelei, sicriul Hortensiei era incadrat de cateva coroane, una dintre ele semnata ,,Uniunea
Scriitorilor", dar si de alte doua sicrie descoperite, in care alte doua batrane isi incepusera somnul de veci.

,,Prohodul, trei preoti si un diac bine imbracat si cu o voce, de altfel placuta, de castrat. Unul din preo- ti are, in
schimb, vocea ragusita si adanca a unui Mefistotel batran si alcoolic", mai consemna Balota.

Ferindu-se de jena ca, impreuna cu Negoitescu si Constantinescu, ar fi trebuit sa care pe umeri sicriul scriitoarei,
cei trei paraseau capela, ,,ca niste poltroni" (n.r. - lipsiti de onoare) ce erau, dupa cum scria tot criticul. O
precipitare inutila insa, caci Hortensia avea sa fie dusa in cavoul inscriptionat ,,familia Stamatiade" (n.r. -
numele ginerelui sau, sotul fiicei Elena) de angajati ai cimitirului.

Felul in care Balota descrie restul ceremoniei scoate si mai mult in evidenta felul in care scriitoarea fusese data
uitarii inca de dinainte de a muri, ca si cum acum ramasesera la mijloc doar chestiuni ce tineau de formalitati-
anoste, care confirmau, intr-un mod dureros, ceva deja stiut. ,,...preotul rosteste ultimele rugaciuni, incerc sa ma
rog, nu pot, mi-e frig, desi e mai cald aici afara decat fusese inauntru in capela glaciala, mi-a intrat apa in
pantofi, voi raci, de ce o fi intotdeauna frig la inmormantari> Sicriul e acoperit, introdus in cavou, familia intra s
i ea, apoi preotii si noi ceilalti plecam. Sanda Movila ne multumeste, <<in numele generatiei mele>> - spune
ea - ca am venit". Sursa foto: anticariat-unu.ro

Insasi Hortensia nu tragea prea multa speranta cu privire la ce avea sa ii ramana in clipa in care avea sa traga
linie la un moment dat, spre finalul vietii, cand, ca majoritatea oamenilor, avea sa isi faca un inventar al experien
telor acumulate. In timpul vizitei lui Mihail Sevastos din toamna lui 1916, ea ii spusese, printre altele, si ce si-ar
fi dorit sa i se scrie pe mormant, fraza ce ingloba tocmai aceasta deprivare de orice speranta.

,,Eu - a incheiat ea - cand voi muri, as vrea sa mi se puna pe mormant o lespede de marmora alba pe care sa
fie scris numai atat: <<O, ce frumos ar fi putut sa fie!>>"

Poate ca ar fi putut, insa, in fata materialului realitatii, ne declaram neputinciosi: asa a fost inmormantata
Hortensia Papadat-Bengescu, fara sa ii stea la cap admiratori sau colegi, fara vreun discurs asa cum i s-ar
cuveni, poate, unei scriitoare despre care se spune ca a contribuit decisiv la modernizarea romanului in spat
iul romanesc.

,,Rusine generatiei sale, rusine noua, rusine romancierilor, rusine lui Vianu, rusine lui Cioculescu, lui Streniu,
lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor si scriitorilor, rusine prietenilor ei de la Sburatorul, rusine
literaturii romane", incheia Balota intrarea sa in jurnal, din 8 martie 1955, crestineste, la trei zile de la ultima
suflare a Hortensiei Papadat-Bengescu.