Sunteți pe pagina 1din 3

LE FACEM MORFINĂ …

Cred că marea noastră unitate era foarte importantă în vremea aceea. Spun asta fiindcă amintirile se
leagă mereu de tot felul de aplicaţii şi exerciţii demonstrative la care participau mulţi ofiţeri cu
funcţii înalte de pe întreg cuprinsul ţării. Uneori, erau exerciţii organizate în favoarea gărzilor
patriotice la care tractoarele noastre şenilate simulau tancuri duşmane pe care luptătorii de la gărzi le
doborau cu succes trăgând asupra lor cu aruncătorul de grenade RPG-7. Alteori, înalţi funcţionari
militari din diverse comandamente de-ale infanteriei veneau să vadă cum este organizată ambuscada
aeriană şi să extragă mulţimea de învăţăminte despre cum este necesar să acţioneze cu toate celelalte
mijloace de luptă ale unui regiment de infanterie mecanizat împotriva desantului paraşutat care mai
reuşise să atingă solul după expunerea la focul nostru nimicitor. Câteodată, grei factori de
răspundere din artileria antiaeriană participau la demonstraţii despre cum se trece (forţează) un râu
cu tehnica de luptă din înzestrarea unui regiment de artilerie antiaeriană. Nu toate exerciţiile
implicau, însă, numai mijloace de ucidere şi distrugere, de semănare a dezastrului printre inamici.
Unele dintre acestea erau strâns legate de salvarea vieţii militarilor în timpul unui război. În marea
noastră unitate exista la conservare şi un spital de campanie care la o adică putea fi pus în scurt timp
în funcţiune contându-se bineînţeles pe alinarea suferinţelor provocate de gloanţele, bombele,
rachetele sau obuzele adversarului, dacă nu chiar şi alungarea spectrului negru al morţii. Exerciţiile
respective aduceau cu ele şansa spargerii vieţii monotone şi de aceea cu toate greutăţile întâmpinate
de noi pentru pregătirea lor ele stăteau drept un bun prilej de glume şi descreţire a frunţilor.
Şi iată că într-o bună zi a sosit ordinul de pregătire a spitalului militar de campanie, dispoziţie care l-
a pus pe jar atât pe comandantul brigăzii, cât şi pe toţi medicii noştri militari începând cu cel mai
mare – medicul şef. Dar ce spun eu numai medicii militari ? La acea dată, medicii erau asistaţi de un
mare număr de felceri militari - fie ei bărbaţi ori femei – şi aceştia fuseseră la rândul lor puşi în
priză. Ziua exerciţiului demonstrativ se apropia ameţitor de repede şi se anunţa sosirea unor oameni
importanţi nu numai din medicina militară, ci şi de la nivelurile ierarhiei superioare ale conducerii
trupelor de uscat din care făceam parte. Pregătirile pentru punerea în funcţiune a spitalului nu
necesitau munca noastră a ofiţerilor inferiori, ci numai participarea cu cât de mulţi soldaţi ca mână
de lucru. Faptul că o categorie privilegiată de ofiţeri (medicii militari duceau o viaţă incomparabil
mai uşoară decât noi, de exemplu erau scutiţi şi de serviciul de zi pe unitate) era pusă cu atâta forţă,
poate chiar brutalitate la treabă, ne stârnea râsul. Vezi bine că ei nu prea erau obişnuiţi cu
muştruluiala. Aşadar încercam să ne mai apropiem şi noi prin sectoarele în care se finaliza spitalul
de campanie, sub pretextul că trebuia să ne controlăm soldaţii ca să facă treabă bună.
Medicul şef al brigăzii de atunci era un maior amabil şi deosebit de simpatic. Era un om cult, iar noi
ofiţerii inferiori ştiam să facem diferenţa Maiorul E. a ajuns în funcţia respectivă nu ştiu prin cine
ştie ce minune, pentru că firea sa nu era una dintre cele mai rele, or se ştia că cine aspira la funcţia
de medic şef al marii unităţi trebuia musai să fie “neam prost”, dar asta în sensul bun al cuvântului.
Medicul şef trebuia să-şi controleze la sânge inferiorii şi să administreze o mulţime de sancţiuni,
pedepse şi chiar amenzi, totul în favoarea bunului mers al lucrurilor. În plus, el semna pe notele de
arest ale ofiţerilor superiori pedepsiţi de comandantul brigăzii, certificând astfel că aceştia sunt
sănătoşi şi că pot să-şi îndeplinească pedeapsa. Nu era o muncă uşoară, credeţi-mă, aşa că pe funcţia
asta urma ca din indicaţii superioare să fie numiţi numai ofiţeri aprigi, cum s-ar spune fără mamă şi
fără tată. Am fost martor odată chiar la un astfel de îndemn:
- Măi Z., dacă vrei să ajungi medic la brigadă, învaţă să fii neam prost !
Maiorului medic militar E. i se dusese vestea că ar fi refuzat într-o anumită situaţie să fie părtaş la
trimiterea unui ofiţer cvasi-nevinovat în arestul comenduirii de garnizoană nevrând să semneze

1
infama notă de arest. Pentru aceasta el se bucura de întreaga noastră admiraţie şi ne străduiam în a-l
ajuta să-şi termine cât mai rapid spitalul de campanie.
Ar fi bine să mai adaug şi faptul cât de curioşi eram noi, locotenenţii, despre cum vom fi trataţi în
cazul în care, din nefericire, am fi răniţi, dacă s-ar întâmpla să fie război. Cred că se poate înţelege
cât de legitimă şi de întemeiată putea fi o atare curiozitate. Într-un fel ne speria ideea că spre
deosebire de infanterist, care se protejează în faţa atacurilor inamicului mişcându-se şi folosind
cutele terenului, noi artileriştii eram obligaţi să rămânem nemişcaţi lângă tunurile noastre antiaeriene
şi să suportăm primul atac al duşmanului – lovitura aeriană. Bombe sau rachete aer-sol ireale ne
izbeau violent imaginaţia. Existau un fel de puncte de conducere a focului din lemn masiv, ca un fel
de butoi prelung, obiecte care erau îngropate sub pământ şi care – din câte se spunea – ar fi fost nişte
mijloace extrem de bune de protecţie, dar de adăpostul lor nu beneficiau decât comandanţii de
baterii, nu şi comandanţii de plutoane. În aceste condiţii, discuţiile noastre ocazionale cu medicii
militari ajungeau şi la şansele de supravieţuire după un atac direct cu aviaţia asupra poziţiilor de
tragere. Se punea problema sângelui insuficient pentru transfuzii şi îmi aduc aminte că un locotenent
medic militar propunea ca soluţie recoltarea de la cadavrele militarilor ucişi în luptă, o rezolvare mai
veche şi nefolosită de mulţi ani, dar încă viabilă după dânsul.
Şi iată că sosi şi ziua exerciţiului demonstrativ. Sosiţi cam de pe la ora 6 dimineaţa în cazarmă
(fiindcă în astfel de momente autobuzele unităţilor primeau ordin să plece mai devreme), am
verificat dacă toate erau în ordine cu militarii noştri (treziţi şi ei pe la ora 4) şi i-am trimis ca să facă
ultimele retuşuri la corturile spitalului militar de campanie. Pe la ora 8.00 un sunet prelung de
trompetă ne lovi timpanele, apoi estompat de distanţă un cor de voci groase intonă: “Să trăiţi
tovarăşe general !”. Am ştiut că tovarăşul general sosise împreună cu înalta comisie şi cu
participanţii la demonstraţia ce va urma. Deşi ordinele erau să stăm cât mai departe de persoanele
nominalizate pentru prezentare, am făcut ce am făcut şi profitând de faptul că aveam cei mai mulţi
ostaşi din subordine în echipele de lucru şi de figuraţie (exerciţiul includea şi momente
spectaculoase în care ostaşi ce simulau răni mai uşoare sau mai grave erau aduşi cu targa şi li se
aplicau tratamente conform procedurilor timpului) m-am strecurat printre participanţi încercând să
observ mai ales explicaţiile medicului şef al brigăzii care era – nu-i aşa ? – persoana cea mai
autorizată să furnizeze explicaţii şi descrieri adevărate.
Tovarăşul maior medic şef aştepta comisia la intrarea primului cort de culoare verde din cuprinsul
întortochiat al spitalului. Era destul de emoţionat şi după un raport uşor tremurat trecu în grabă să
explice compunerea spitalului şi funcţionalitatea elementelor. Era o aglomeraţie mare astfel încât nu
am reuşit să disting decât ultimele cuvinte din lungul şir de fraze: “…aici intră sanitarii cu targa, le
facem morfină, îi aşezăm pe saltele şi aşteptăm sosirea convoiului care-i va duce la spitalul fix.”. Ei
bine, - am gândit eu – treaba nu-i chiar atât de rea pentru noi. Uite că sunt luate măsuri urgente
pentru salvarea noastră. Acum mă simţeam mai liniştit şi începeam chiar să am mai multă încredere
în sistemul nostru de protecţie. Nu mă lămurisem însă care era natura rănilor acelor soldaţi cărora
trebuia să li se facă morfină. Probabil, că erau răniţi grav dacă li se făceau astfel de injecţii. Să
vedem însă mai departe. Dus de mulţime am ajuns la intrarea celui de-al doilea cort şi aici de la
distanţă am reuşit să aud iar căteva crâmpeie din cuvintele medicului şef: “… li se face injecţie cu
morfină … sunt stabilizaţi … aşteaptă sosirea mijloacelor de transport care-i va duce …” Măi să fie,
mi-am spus în gând. Va să zică şi aici li se face morfină. Dar unde-or fi oare operaţi şi trataţi ?
Probabil că există un alt cort în care se procedează la niscaiva operaţii chirurgicale mai simple. Ori
poate că n-am prins eu întreg firul discuţiei. Mai decis ca niciodată m-am înghesuit în mulţime
lăsându-mă purtat spre al treilea cort unde am auzit spre marea mea uimire că “aici sunt aduşi cu
targa, le facem morfină, apoi sunt duşi la …” Am rămas interzis dar şi hotărât că orice s-ar întâmpla
să-l abordez pe tovarăşul maior şi să-i cer explicaţii. Nu s-a sfârşit bine prezentarea (cred că a fost
reuşită, fiindcă tovarăşul maior medic şef era radios) şi m-am năpustit asupra medicului întrebându-
l:
2
- Tovarăşe maior, da’ soldaţilor astora ce le mai faceţi ca să-i salvaţi ?
- Le facem morfină, măi Popică, morfină măi ! A spus izbucnind în hohote de râs tovarăşul maior.
- Ce crezi tu Popică că avem atâţia specialişti în chirurgie vasculară ca să-i operăm aici ? le facem
morfină şi aşteptăm, măi, vezi tu asta e !
Am încheiat exerciţiul simţind parcă cum îmi pătrunde morfina prin vene şi artere.

Emil POP, Cluj-Napoca la 7 aprilie 2005.