Măreţia omului (Blaise Pascal – Scrieri alese) Filosofia lui Pascal nu este un sistem, o

expunere conceptuală şi speculativă, ci o experienţă a gândirii aflată în meditaţia asupra omului,

universului sau credinţei creştine; este rezultatul unui spirit pasionat, deosebit de sensibil faţă de
frământările şi contradicţiile existente în om şi în epoca în care el a trăit (în istorie). Textul
Cugetărilor a fost plasat de către exegeţi fie pe linia unei teologii protestante sau catolice (din
punct de vedere al orientării religioase), fie a fost considerat o anticipaţie a pragmatismului,
existenţialismului sau iraţionalismului contemporan (din punct de vedere filosofic). Un Bergson
îl considera pe Pascal precursorul curentului sentimental (unde sentimentul are sensul de
cunoaştere imediată şi intuitivă - sens prezent în secolul al XII-lea). Problema capitală a
filosofiei pascaliene este armonizarea raţiunii cu credinţa, dar peste tot ne urmăreşte, ca o umbră,
problema omului. Şi e dificil a-l defini, căci el se lasă condus de inimă, iar “Inima are raţiuni pe
care raţiunea însăşi nu le cunoaşte” – idee care în ochii unora a trecut drept sofism; dacă facem
însă distincţia între cele două sensuri cu care este folosit conceptul “raţiune”, se observă intenţia
lui Pascal de a prinde pe calea raţiunii ceea ce este mai intim sufletului omenesc. Două tendinţe
l-au marcat în mod deosebit pe Pascal. Prima – înclinaţia sa spre tehnică – provine din încrederea
oarbă pe care o acordă raţiunii, iar cea de-a doua – credinţa puternică în existenţa lui Dumnezeu
– este rezultatul îndoielii şi neliniştii ce-i umplu sufletul şi-l ispitesc să dizolve sensul vieţii (aşa
cum este el văzut de majoritatea oamenilor) sau chiar orice sens. De aici rezultă contradicţiile de
care Pascal se izbeşte pretutindeni, contradicţii pe care le întâlneşte, în mod inevitabil, şi în
sufletul omenesc: “Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce
îngrămădire de contradicţii?!” “Himeră”, pentru că omului nu-i poate fi dată vreo esenţă – nu
este ceva anume; “noutate”, întrucât de fiecare dată când îl cercetăm descoperim tot altceva;
“monstru”, deoarece este capabil de lucruri neaşteptate şi josnice; “haos”, pentru că nu-i putem
explica toate faptele pe calea raţiunii – şi nici nu le săvârşeşte din raţiune. El insistă asupra unei
singure afirmaţii – omul este o îngrămădire de contradicţii: “Judecător al tuturor lucrurilor,
imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de eroare;
mărire şi lepădătură a universului.” Pentru Pascal sunt evidente şi contradicţiile între gând şi
faptă, între ceea ce este în realitate şi ceea ce omul afirmă – sursă permanentă a erorii: “Dacă se
laudă, eu îl cobor” (pentru că în realitate e josnic – “Cine vrea să devină înger cade în cealaltă
extremă”, spune el); “de se coboară, îl laud” (pentru că în realitate e măreţ) “şi-l contrazic mereu
până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles”. În aceeaşi scriere (Cugetări)
Pascal explică oarecum de ce consideră omul drept un monstru, raportându-se la credinţă:
“Nepăsarea [omului] într-o chestiune în care e vorba de el însuşi, de eternitatea lui, de soarta lui,
mă irită mai mult decât mă înduioşează; ea mă uimeşte şi mă înspăimântă; e un monstru pentru
mine.” Un creştin, unul adevărat, trebuie să fie capabil – spune Pascal – să recunoască
contradicţiile omului: mizeria lui se trage din păcatul originar, iar măreţia dintr-o vocaţie divină.
Sursa acestei contradicţii este raţiunea, căci ea este capabilă să servească orice cauză. Datorită ei
suntem supuşi păcatului originar, dar în acelaşi timp prin ea îşi poate dovedi omul măreţia:
“Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie (s. n.) nenorocit”. Doar
raţiunea este sursa nenorocirilor pe care le suportă omul, dar în acelaşi timp ea conferă cu
adevărat măreţie existenţei: “Un copac nu se ştie nenorocit. Este adevărat că, să te vezi nenorocit
înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare dacă ştii că eşti nenorocit.” Toate
nenorocirile în care se afundă omul dovedesc măreţia lui. “Sunt nişte nenorociri de mare senior,
de rege deposedat…” Măreţia şi adevărul sunt rezultate ale suferinţei umane; cu toate că este
pândit peste tot de eroare, omul năzuieşte întotdeauna la adevăr – şi de aceea îl caută cu atâta
aviditate; este făcut pentru a-l căuta, şi în aceasta stă principiul demnităţii umane: “Omul nu este
decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare”.
Pascal înalţă şi coboară la fiecare pas fiinţa umană descoperindu-i contradicţiile,
dovedindu-i măreţia, deplorându-i slăbiciunile. El încearcă să scoată măreţia omului din chiar
slăbiciunile lui. Omul caută adevărul şi fericirea, dar pasiunile şi plăcerile îl fac incapabil să le
atingă; vrea să se cunoască pe sine, dar cade pradă plăcerilor şi fuge astfel de sine; urmăreşte să
instituie justiţia, dar justiţia umană este relativă, pentru că omul e fiinţă decăzută. Situat deasupra
abisului dintre infinitul mare şi infinitul mic, omul e condamnat să rătăcească pentru totdeauna în
preajma marilor taine ale universului – incapabil să cunoască raţiunea ultimă a lucrurilor. De aici
se naşte sentimentul nimicniciei omului şi neliniştea metafizică: “Căci la urma urmei, ce este
omul în natură? Un nimic faţă de infinit, un tot faţă de neant, o mijlocire între nimic şi tot”. Cum
în faţa universului omul nu este decât un nimic, “Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze
spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă.” Dar tocmai astfel îşi dovedeşte
omul superioritatea, căci “în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât
ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest
univers nu-l cunoaşte”. Omul este principiul suprem şi centrul de gravitaţie al universului
pascalian, încât concepţiei sale i se potriveşte foarte bine o idee a lui Noica: “Prin om filosofia
gândeşte umanul dincolo de el, dar în jurul omului pivotează totul”; în jurul omului cu
slăbiciunile şi contradicţiile proprii naturii sale, dar şi cu acel nimb de măreţie pe care i-l procură
cugetarea. Şi cugetările asupra religiei, care fac obiectul celei de-a doua părţi a Cugetărilor, au ca
punct de plecare tot această concepţie asupra naturii umane, la care Pascal face apel mereu.

OMUL in conceptia lui Blaise Pascal in opera Cugetari La inceput omul a inceput sa-si
puna intrebari asupra lui Dumnezeu, a universului, a naturii care-l inconjoara, si abia intr-un
tarziu a inceput sa-si puna intrebari despre el insusi: Cine sunt? De unde provin? De ce traiesc?
Care este finalitatea mea? Atentia filosofiei s-a indreptat asupra omului odata cu sofistii, mai
apoi continuand cu Socrate si cu Platon. Odata transferata atentia, in filosofie, de la Dumnezeu
asupra omului, s-a nascut antropologia: stiinta care studiaza omul. Astfel, omul a devenit centrul
de meditare filosofica si masura a tuturor lucrurilor. Urmand firul filosofilor si a conceptie lor
despre om ajungem si la cel mai important antropolog crestin al secolului al XVII-lea, Blaise
Pascal, care in opera sa cea mai importanta, Cugeari si mai ales in ultimele cinci capitole alea
acestei opere, trateaza despre om, prezentandu-ni-l ca fiind o fiinta medie, nici inger si nici
bestie, care sta la mijlocul dintre infinit si neant: Ce este omul in natura? Un nimic in raport cu
infinitul, un tot in raport cu nimicul, asezat la mijloc, intre nimic si tot. Dupa ce trateaza putin
despre cunoasterea generala despre om, Pascal abordeaza diferite aspecte ale persoanei umane,
cum ar fi: maretia, mandria, slabiciunea si in cele din urma, mizeria omului. Astfel, autorul
introduce in antropologia sa si o anumita doza de religiozitate caracteristica persoanei sale, el
insusi fiind, printre altele, un bun crestin. "Caci, in cele din urma, ce este omul in natura? Un
neant, in ceea ce priveste infinitul, un tot in ceea ce priveste neantul, mijlocul dintre totul si
nimic. Este in mod infinit indepartat de cele doua extremitati, dar fiinta sa nu se afla la o distanta
mai mica de neantul din care se trage decat de infinitul in care este inghitit." Astfel incepe Pascal
sa vorbeasca despre fiinta umana ca fiind totul si nimic in acelasi timp, situandu-se undeva la
mijlocul dintre haos si infinit. Dar pentru om tot ceea ce tine de extrem ii este dusman: sufera si
din cauza caldurii excesive, dar si din cauza gerului, atat din cauza luminii orbitoare cat si din
cauza intunericului de nepatruns al noptii. El trebuie intotdeauna sa caute o cale de mijloc, caci
altfel, din dorinta de a ridica un turn care sa atinga infinitul se va gasi inevitabil doborat la
pamant, pe marginea abisului cel mai intunecat ce se deschide in fata sa. Omul nu este capabil
prin natura sa de a afla adevaruri ce tin dincolo de conditia de a fi om. Pascal vede in om
adevaratul subiect de studiu al filosofiei intru-cat spunea el: "Daca omul s-ar studia pe sine mai
intai, el ar vedea cat de incapabil este sa treaca dincolo de el insusi". In cugetarile sale, Pascal, nu
se opreste doar aici, el continuand sa caute raspunsuri care sa justifice maretia fiintei umane,
cautand acel ceva care il deosebeste de lucruri, de plante si de animale. Ajunge astfel sa si-l
imagineze fara maini si fara picioare, dar se blocheaza in momentul in care ar vrea sa-l conceapa
fara cap caci experienta ii spune ca omul gandeste cu ajutorul lui si fara de gandire omul este de
neconceput. Astfel, el sustine ca omul este pentru el insusi cel mai important scop al naturii, caci
nu poate concepe ce este trupul si mai putin chiar ce este spiritul si aproape deloc ca un lucru
oarecare cum este corpul poate fi unit cu spiritul: "Omul nu e decit o trestie, cea mai slaba din
natura: dar este o trestie cugetatoare." Omul este, inainte de toate, o fiinta finita. Ca atare, el este
o problema pentru cunoastere, pentru ca nu se poate cunoaste finitul fara a se cunoaste totul,
crede Pascal. Cunoasterea finitului este partiala prin faptul ca obiectul sau este un obiect partial,
limitat. Infinitul: iata ce sta in contrast cu conditia limitata a omului. El, omul, isi poate cunoaste
in felul sau propria natura finita, dar despre natura infinitului si a lui Dumnezeu el nu poate insa
spune nimic temeinic in afara credintei. Iar finitul devine un pur neant in prezenta infinitului, de
unde rezulta direct tragedia conditiei omenesti, aceea de a fi un nimic, o minuscula existenta
contingenta, pe fondul imensitatii spatiilor eterne. Fiinta umana este atat de sensibila, incat,
spune autorul "nu este nevoie ca intreg universul sa se inarmeze pentru a-l strivi pe om" fiindu-i
de-ajuns doar o suflare de vant sau un strop de apa care sa-l aplece si sa-l doboare la pamant. Dar
omul este nobil pentru ca este constient ca moare, lucru care nu se poate afirma si despre univers,
caci acesta din urma nu constientizeaza avantajul sau asupra omului. Pascal vede in om un rege
deposedat deoarece desi are cugetare nu poate surprinde infinitatea universului. "Astfel, toata
demnitatea noastra sta in cugetare." Pascal considera omul o mare enigma, pe care gandirea nu o
poate descifra. Filosofii care s-au raportat la om l-au privit unilateral, remarcand fie maretia, fie
nenorocirea sa. Pascal dimpotriva, include o realitate in alta, sondeaza mizeria in profunzime
pentru a cunoaste mai bine maretia: pe masura ce inainteaza mai adanc in noaptea mizeriei, el
descopera in fiinta umana si mai multa maretie, dar si mizerie. in ceea ce priveste vanitatea
omului autorul vorbeste de faptul ca nu se bucura de viata continuta de propria-i fiinta, dar se
forteaza sa para ceea ce nu este, astfel incat sa isi atraga respectul semenilor sai de partea sa
Pascal noteaza: "Vanitatea este atat de adanc inradacinata in sufletul omului, incat pana si un
soldat, o ordonanta, un bucatar sau un hamal se lauda si vrea sa aiba proprii admiratori. Acelasi
lucru este valabil si pentru filozofi". In aceasta fuga necontenita de sine, omul ajunge pana acolo
incat il considera infam pe acela care nu si-ar da viata pentru a-si pastra onoarea in fata lumii,
caci "dulceata gloriei este atat de mare, incat orice lucru careia ii este atasata devine placut si
demn de a fi iubit, chiar si moartea." Cercetand mai adanc vanitatea, Pascal descopera faptul ca
aceasta nu este decat curiozitatea: acea curiozitate care ne face sa citim anumite opere si sa
vizitam anumite locuri exotice doar pentru a avea cu ce ne mandri in fata celorlalti. Tot
curiozitatea este cea care ne impiedica sa traim prezentul, caci ne indreapta atentia ori spre un
viitor de care nu putem fi siguri nici macar un moment, ori spre trecut, ale carui evenimente
imuabile nu ne mai apartin si dau nastere unei stari de nostalgie: "Astfel noi nu traim niciodata,
ci doar speram sa traim." in drumul sau spre interiorul fiintei umane, autorul puncteaza asupra
slabiciunii umane, afirmand ca "slabiciunea ratiunii umane apare mai degraba in cei care nu o
cunosc decat in cei care sunt constienti de ea", si continua rationamentul "Daca suntem prea
tineri nu putem judeca lucrurile bine. Daca suntem prea in varsta, la fel. Daca nu gandim destul,
sau gandim prea mult ne incapatanam si nu mai putem gasi adevarul." Eul poate fi incomod
pentru ceilalti, deoarece "vrea sa ii inrobeasca", si este pe deasupra si "nedrept in sine, deoarece
vrea sa devina centrul a tot: Fiecare eu este dusmanul si ar dori sa fie si tiranul celorlalti" Omul
moral nu este decat un impostor, deoarece onorabilitatea sa este doar o fatada, iar prima victima
a ipocriziei sale este el insusi. Viata sub amenintarea infinitului a transformat omul intr-un mister
chiar si pentru el insusi. Pascal se intreaba: "Ce fel de himera este omul? Ce noutate, ce haos, ce
subiect de contradictie, ce miracol? Masura tuturor lucrurilor, un nerod vierme de pamant;
purtator de adevar, un munte de incertitudine si eroare; gloria si rebutul universului" Pascal
foloseste pentru a defini omul cu predilectie oximoronul; aceasta figura de stil care reuneste
contrariile ii permite sa demonstreze faptul ca natura omului este alcatuita din contradictii
uimitoare. In cele din urma, omul este prins intre cele doua moduri de a cunoaste: prin
intermediul ratiunii si/sau al simturilor, acestea doua inselandu-se una pe alta. Astfel simturile
inseala ratiunea, ca la randul lor sa fie inselate de ea, iar acela care sufera consecintele sa nu fie
nici ratiunea nici simturile, ci fiinta umana in integralitatea ei. Omul nu vrea sa intre in interiorul
sau ca sa vada ceea ce este acolo, caci stie ca ce se afla acolo nu va face decat sa-l intristeze.
Fiinta umana este intr-o permanenta activitate care-l indreapta spre lucrurile efemere, spre grijile
de azi si de maine si nimic altceva in afara acestora, iar atunci cand vrea sa-si regaseasca pacea
interioara, linistea deplina, se duce la mare sau la munte, locuri care intr-un fel il obliga sa
contemple, dar nu il pot duce in interiorul sau: "Daca un om ar sti sa stea cu el insusi, sa stea in
locuinta sa interioara, nu ar avea nevoie de aceste locuri: pur si simplu ar trai." Dar viata noastra
se scurge astfel: ne propunem un scop bine determinat si nu foarte usor de atins, iar daca in cele
din urma reusim sa-l ducem la indeplinire, in loc sa ne bucuram de odihna bine meritata, aceasta
devine un chin datorita inactivitatii si cautam alte piscuri de cucerit. Multe dintre meditatiile
pascaliene din Cugetari, asupra unor probleme importante si astazi, au facut ca aceasta scriere sa
fie citita cu mult interes de oameni mai putin interesati de aspectul religios, ceea ce probeaza
caracterul universal al operei chiar si in ochii celor care nu vor sa recunoasca aspectul universal
existential al dimensiunii religioase. Blaise Pascal, in Cugetari, ne ofera o imagine a omului aflat
intr-o continua lupta cu sine si cu limitele sale in descoperirea adevarului ce il inconjoara.