Caloianul

Caloianul este un obicei popular de aducere a ploii şi împotriva secetei. El constă într-un ritual complex,care face parte din categoria
ceremonialurilor de fertilizare din cadrul obiceiurilor agrare. “Caloianul” aizvorât în decursul timpului, în urma unei experienţe căpătate de
locuitorii acestor meleaguri la lucrulcâmpului şi reflectă relaţiile dintre om şi natură. Prcaticat de obicei la începutul primăverii, dar şi ori de
câteori este nevoie, într-o perioadă de timp ţinând din aprilie şi până în iulie, înOltenia, Muntenia, Dobrogea şiMoldova, “Caloianul”
coincide cu o perioadă climaterică de mare însemnătate pentru încolţirea şi creşterea culturilor, având drept scop asigurarea unor condiţii
normale deprecipitaţii neturale. Apa care este simbolul vieţii, este invocată pentru a obţine fertilizarea pământului şifecunditatea animalelor,
cu scopul obţinerii belşugului pentru ţărani. Elementul definitoriu al obiceiului,prezent în toate variantele zonale, este păpuşa
din lut, cu trăsături masculine, confecţionată de fetiţe. Înfuncţie de zonă, păpuşa poartă denumiri diferite:
“Caloian”, “Scaloian”, “Ene-lene”, “Muma ploii” şi “Tatălsoarelui” (numai în Oltenia), iar ca număr se pot face de la una la
nouă exemplare. Păpuşa gata modelatăera îmbrăcată în haine ţărăneşti specifice zonelor respective, cu cămaşă, căciulă, şi opinci şi aşezată
pe oscândură sau într-un sicriu mic din scoarţă de copac sau papură. De jur împrejur se puneau flori. Dupăaceste pregătiri, “Caloianul” era
dus cu “alai şi bocete”, de ceata copiilor care mimau ritualul de înmormântare, pe câmpul cu semănături, pe maul unei ape, lângă fântână,
în grădină, etc. După trei zile“Caloianul” era dezgropat, adus în sat şi bocit din nou, pe tot drumul către apa în care urma să fie aruncat(în
fântână) sau pe care era lăsat să plutească (pe râu, baltă, lac). Odată încheiată această ceremoniefetele se adunau la casa uneia dintre ele
pentru a face “ghizmanul” (o plăcintă) şi alte mâncăruri, la care îiinvitau pe flăcăi şi pe ceilalţi săteni, pentru a se “ospăta din pomana
Caloianului”. Adesea, cu aceastăocazie se cânta din fluier şi cimpoi, făcându-se horă şi joc, până seara târziu. Dincolo de elementele
vechimagice cuprinse în ceremonialul acestui obicei, el cuprinde şi valori literar artistice de o mare frumuseţe,prezente în textile poeziei de
incantaţie: “Iene-Iene, Caloiene,/ Ia cerului torţile/ Şi deschide porţile/ Şiporneşte ploile,/ Curgă ca şuvoile,/ Umple-se pâraiele/ printer toate
văile,/ Umple-se fântănile,/ Să răsarăgrânele,/ Florile, verdeţele,/ Să crească fânaţele/ Să-s-adape vitele,/ Fie multe pitele/”.
Caloianul
de la Enciclopedia României
Caloianul
este un obicei popular practicat în trecut pentru aducerea ploii. Caloianul era solul trimis deoameni la zeul ploii,
pentru a-l îndupleca să dezlege ploile. Astfel, pe vreme de secetă, fetele şi femeile de laţară făceau un omuleţ din lut galben
(numit „Caloian”) pe care-l puneau într-un sicriu şi pe care-l boceau cape un mort, imitând astfel ritualul înmormântării.
Femeile cântau o poezie anume şi apoi îngropau omul dinlut lângă o fântână. După trei zile îl dezgropau şi-l aruncau pe
apă, pentru a tulbura apele şi norii, aşa cumse întâmplă înainte de a ploua. De ziua Caloianului, bărbaţii arau doar
până la amiază, iar restul zileipetreceau.

Caloian:
1.
Obiect de ritual folcloric în forma unui om de lut împodobitcu flori, care, în timp de secetă, se îngropa sau se arunca înapă
ca să aducă ploaie.
2.
scaloian, mama-ploaie, Muma-Pădurii. (Cu ~ul se invocăploaia, în credinţele populare.)
3.
Obiect de ritual, confecţionat din lut sau din lemn, avândchip de om, care, în timp de secetă, se îngroapă sau searuncă în
apă cu scopul de a invoca ploaia.
4.
Păpuşă sau idol de lut, pe care ţăranii le îngroapă în a treia zide joi după Paşti, pentru a aduce ploaie. După vecheatradiţie, abandonată,
a filologiei romantice, este legat denumele lui Ioan I sau Caloioannes, ţar al romîno-bulgarilor la începutul sec.
XIII.