Theologica

Sfântul Grigorie Teologul: raportul dintre harul

dumnezeiesc şi sufletul omenesc în actul creaţiei.
implicaţii teologice actuale

CRISTIAN BOLOŞ

I. Preliminarii

O mul creat după chipul lui Dumnezeu devine şi după asemănarea cu El, prin colaborarea liber-
tăţii de voinţă cu harul divin. În tratarea modului în care omul ajunge la împlinirea scopului
său final, detectăm o problemă delicată în teologia Sfântului Grigorie de Nazianz, şi anume cea
legată de suflet şi de conexiunea care trebuie stabilită între sufletul omenesc şi harul dumnezeiesc
din suflarea de viaţă, pornind în esenţă de la un verset biblic, Facere II; 7: „Atunci, luând Domnul
Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut
omul fiinţă vie”1.
După ce voi evidenţia textele Sfântului Grigorie Teologul, mă voi axa pe trei direcţii, încer-
când să stabilesc concordanţe sau discrepanţe între acestea, şi să arăt că toate demersurile urmă-
resc acelaşi scop: parcurgerea (integrală) de către om a traseului de la chip la asemănare. Cele trei
direcţii despre care aminteam sunt următoarele:
1
A se vedea, pentru studiu comparativ: Septuaginta, Id est Vetus Testamentum graece iuxta LXX interpretes
edidit Alfred Rahlfs, Deutsche Bibelgesellschaft, 1935, 1979, Stuttgart, p. 3; Biblia Sacra Latina ex Biblia Sacra
Vulgatae Editionis, Sixti V. et Clementis VIII, London, England, p. 2; The Holy Bible, authorized King James
Version, Holman Bible Publishers Nashville, 1979, p. 1. Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania traduce textul din Sep-
tuaginta în felul următor: „Şi Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărână luată din pământ, şi a suflat asupra lui
suflare de viaţă şi s-a făcut omul întru suflet viu”, oferindu-ne, totodată, explicaţiile care se impun: „şi s-a făcut
omul fiinţă vie. S-a făcut: a devenit; a trecut în alt mod de existenţă. În LXX: şi s-a făcut omul întru suflet viu (eis
Tabor, nr. 5, august 2012

psyhin zoosan), care poate fi tradus şi: întru suflet care trăieşte, adică nemuritor. Sufletul omului (altceva decât
viaţa), s-a născut din suflarea lui Dumnezeu şi l-a învăluit (l-a îmbrăcat) pe om o dată cu acesta, dar şi cu tendinţa
de a fi absorbit: particula eis înseamnă şi întru (înlăuntru) şi spre (direcţie, scop)… Omul nu e o simplă fiinţă vie,
asemenea tuturor celorlalte, ci trup cu suflet viu, aparţinând celor două lumi, materială şi spirituală. Având un
caracter antinomic (în acelaşi timp exterior şi interior trupului), el este – ontologic – apt şi pentru experienţele
mistice (extaz şi entaz)”. Vezi Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu bine-
cuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., versiune diortosită după Septuaginta,
redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 24.

29
 Cristian Boloş

1. sufletul echivalează cu suflarea lui Dumnezeu (în acest sens, Serafim Rose afirmă că ceea ce
Theologica
„s-a suflat” în om a fost sufletul său, care vine direct de la Dumnezeu, însă acest fapt nu trebu-
ie să conducă la falsa părere că sufletul însuşi este dumnezeiesc sau o parte din Dumnezeu);
2. sufletul implică harul (harul este cuprins în actul creator. Vladimir Lossky zice că sufletul
este ajutat de ceva mai mare ca el; tocmai prezenţa acestei forţe dumnezeieşti în el este
cea care i-a dat numele de părticică/parte din dumnezeire, fiindcă sufletul îşi are înce-
putul o dată cu revărsarea de dumnezeire insuflată, care este harul);
3. sufletul, împreună cu trupul, formând omul întreg, este anterior „suflării de viaţă” a lui Dum-
nezeu, adică harului divin (Alexandros Kalomiros spune că înainte de a fi primit suflarea lui
Dumnezeu, Adam a fost o creatură vie, asemenea tuturor celorlalte animale de pe pământ, cu
toate caracteristicile ei fizice, posedând o minte, un creier, un suflet, o inimă; în consecinţă,
„suflarea” lui Dumnezeu este energia necreată a Duhului Sfânt dată omului de Hristos).

II. Raportul dintre harul divin şi sufletul uman în actul

creaţiei. Corespondenţe în teologia actuală

Sfântul Grigorie Teologul reliefează cu claritate legătura dintre chipul lui Dumnezeu din om
şi harul divin, pe care îl implică, spunând: „N-am vorbit încă de războiul dus împotriva mea de
tina noroiului (Psalmi XXXIX; 2), în care sunt înfipt de legea păcatului, care se luptă împotriva
legii duhului (Romani VII; 23), care încearcă să strice icoana cea împărătească din noi şi revăr-
sarea dumnezeiască câtă a fost pusă de Dumnezeu în noi. Materia, care te trage în jos, abia de
o poţi birui! Şi o poţi birui după ce printr-o îndelungată îndeletnicire filosofică te-ai povăţuit pe
tine însuţi şi ţi-ai desprins încetul cu încetul sufletul nobil şi luminos de trupul cel smerit şi unit
cu întunericul sau după ce ai avut parte de mila lui Dumnezeu sau şi amândouă acestea, şi te-ai
îngrijit să priveşti mai ales la cele de sus”2.
În poemul dogmatic Despre suflet, Sfântul Grigorie afirmă că „sufletul este o suflare a lui
Dumnezeu şi cerescul a suferit amestecare cu pământescul. Este lumină ascunsă în peşteră (tru-
pul omenesc) şi totuşi dumnezeiască şi nemuritoare”3. În continuare, autorul combate unele pă-
reri vechi, eronate, despre suflet, străine doctrinei creştine. El evidenţiază faptul că sufletul nu
este aerul inspirat şi respirat. Nu provine de la suflu; una este el şi alta funcţia respiratorie a plă-
mânului. Nu este nici circulaţia sângelui care, când nu mai este pulsat de inimă, duce la încetarea
vieţii. Nu este nici acea stare de echilibru a părţilor trupului, datorită căreia se realizează o unitate
funcţională în trup. Toate acestea sunt legate numai de natura trupului, esenţial deosebită de cea
a sufletului; altfel, ar trebui, prin forţa lucrurilor, ca şi animalele să aibă raţiune şi grai: “Sufletul
nu este obştesc şi împărţit mie cu toţii, fiindcă colindă prin aer, căci altfel deopotrivă de toţi ar fi
tras în piept şi respirat şi aşa în toţi ar fi toţi câţi viaţa şi-o au respirând, dacă şi revărsare de aer,
aici în unul, aici în altul, îi este natura”4.

2
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre preoţie, în vol. Sfântul IOAN
GURĂ DE AUR, Sfântul GRIGORIE DIN NAZIANZ, Sfântul EFREM SIRUL, Despre preoţie, trad., introd. şi note de Pr. Dumi-
tru Fecioru, tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului,
Tabor, nr. 5, august 2012

Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, cap. XCI, pp. 277-278.

3
Autorul adaugă: „Nu-i de crezut ca chipul marelui Dumnezeu să se destrame urât, la fel cu animalele târâtoare şi
cu animalele necuvântătoare, chiar dacă s-a nevoit muritor ca să-l facă. Şi nu este nici natură de foc care arde, căci
nu-i de crezut ca cel care mistuie inima să fie cel mistuit. Şi nu e nici aer suflat sau în piept inspirat şi care nu şade
vreodată. Nu este nici revărsare de sânge care aleargă prin carne şi nici armonie a părţilor trupului care concură în
una. Căci nu totuna-i natura cărnurilor şi-a chipului nemuritor. Ce merit mai mare ar avea atunci mai bunii ca răii,
pe care amestecarea i-a creat fie răi, fie mai buni?” Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Poeme dogmatice: Despre suflet,
în vol. Opere dogmatice, Ed. Herald, Bucureşti, 2002, p. 165.
4
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Poeme dogmatice: Despre suflet, p. 166.

30
 Sfântul Grigorie Teologul: raportul dintre harul dumnezeiesc şi sufletul omenesc ...

Vorbind despre zidirea omului, Sfântul Grigorie scrie: „...o parte luând din proaspăt creatul

Theologica
pământ, cu mâinile-I nepieritoare El chipul ni l-a zidit şi acestuia o parte din viaţa-I i-a dat, şi-n
el a pus duh, din Dumnezeirea cea fără de chip curgător şi din ţărână şi suflu am fost alcătuit eu
muritorul, chip al Celui nemuritor, de vreme ce-a minţii natură la amândouă stăpână le este, fapt
pentru care şi viaţa de faţă eu o iubesc, pentru pământ, şi-n pieptu-mi de cealaltă dorul îl port,
pentru partea dumnezeiască din mine (sufletul). Aceasta a fost, aşadar, legătura omului creat la
început (unirea trupului cu sufletul). Şi trupul apoi se propagă din cărnuri, cu care, în chip de noi
neştiut, se-amestecă sufletul, căzând din afară în această plămădire de lut. Şi cum întâi duhul Său
l-a suflat, şi cum de pământ chipul Lui ni l-a legat, ştie Cel ce le-a amestecat”5.
De asemenea, autorul capadocian spune: „la fel ca şi trupul întâi plămădit ce ne-a fost din pă-
mânt, o curgere-n urmă, de neam omenesc s-a făcut şi nu s-a oprit să producă pe unul din altul din
rădăcina creată, aşa şi cu sufletul de Dumnezeu insuflat, de-ndată ce este născut, se uneşte de-aici
cu omeneştile forme, din prima sămânţă la mai mulţi fiind împărţit, în mădularele omeneşti chip
având, care veşnic rămâne. Şi tocmai de aceea conducere cugetătoare el a dobândit. Şi-aşa cum
o mare suflare slab sună în flaute mici şi şuierător, chiar dacă a unuia dibaci în aceasta el este, pe
când, dacă în mâini îi ajunge flaute mari, dau sunete mai desăvârşite, aşa şi cu sufletul, slab fiind
şi el în mădularele slabe, pe măsură ce ele se întăresc, a strălucit şi toată mintea şi-a arătat-o şi
el. Şi-apoi, după ce veşnicul Fiu pe omul Lui şi L-a zidit, ca o nouă mărire să-Şi aibă şi, după ce-n
zilele mai de pe urmă, va fi ca pământul să-l lase să meargă la Dumnezeu (este vorba despre suflet,
care este dumnezeiesc), Dumnezeu nu l-a lăsat nici liber cu desăvârşire şi nici nu l-a legat întru to-
tul, ci lege punându-i şi firii şi binele în inimă întipărindu-l, l-a pus în văile veşnic înfloritului rai,
aşteptând încotro va avea să se plece, gol şi fără răutate fiind şi fără de prefăcătorie. Şi, după mine,
raiul acesta este viaţă cerească. Deci în acela a pus El un plugar muncitor în câmpul celor spiritua-
le. Şi l-a oprit de la un pom care era mai desăvârşit şi anume de la acela ce-n sine avea deosebirea
desăvârşită dintre bine şi rău, căci deosebirea desăvârşită este mai bună pentru cei vârstnici, ci nu
pentru cei începători, fiindcă le era grea tot atâta, cât e pentru prunci o mâncare mai tare”6.
Interpretarea obişnuită, spune dr. Alexandros Kalomiros7, dată textului din Facere II; 7, e că

5
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Poeme dogmatice: Despre suflet, pp. 168-169. Omul, zice Christos Yannaras, este
chipul lui Dumnezeu, „nu ca natură, nici fiindcă are proprietăţi comune ori analoage celor divine, ci pentru că e
un ipostas ontologic liber, slobod de spaţiu, timp şi necesitate naturală: el este o alteritate personală şi o libertate
ce depăşeşte orice condiţionare impusă de natură”. Natura omului „este una creată. Individualitatea lui naturală
este coruptibilă şi mortală. Ipostasul lui existenţial nu e tributar naturii sale. Natura umană în sine nu fondează
nici un ipostas de viaţă. Dar în această natură creată şi mortală Dumnezeu Şi-a întipărit chipul, a suflat în faţa lui
suflare de viaţă (Facere II; 7), posibilitatea adevăratei vieţi, depăşind spaţiul, timpul şi necesitatea naturală. De
aceea, individualitatea biologică a oricărui om nu-i epuizează ipostasul existenţial. Omul ca ipostas de viaţă, de
viaţă veşnică, este alteritatea personală care se realizează şi se revelează în evenimentul existenţial al comuniunii
şi al relaţiei cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, în libertatea iubirii”. Vezi CHRISTOS YANNARAS, Libertatea moralei,
trad. de Mihai Cantuniari, apărută cu binecuvântarea Î.P.S. Nicolae, Mitropolitul Banatului, Ed. Anastasia, Bucu-
reşti, 2002, p. 14.
6
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Poeme dogmatice: Despre suflet, pp. 169-171. Sfântul Grigorie Teologul vrea să
spună că sufletul se exteriorizează proporţional cu puterile trupului.
7
Dr. ALEXANDROS KALOMIROS, Cele şase dimineţi, în vol. Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul cosmosului şi
omului, de Pr. Ioan Ică, Dr. Alexandros Kalomiros, Diac. Andrei Kuraev, Pr. Doru Costache, ediţia a II-a adău-
Tabor, nr. 5, august 2012

gită, volum realizat şi prefaţat de Pr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, pp. 55-56. „Suflarea lui Dumnezeu, ener-
gia necreată a Duhului Sfânt, e aceeaşi cu cea sădită în creştini, ca o sămânţă, de Biserică prin Taina Sfântului
Botez. Dacă libertatea de voinţă a omului îi îngăduie, ea încolţeşte şi face să răsară sfinţenia şi roadele Duhului
Sfânt. Ceea ce îl deosebeşte cu adevărat pe om de celelalte animale este că el are capacitatea de a primi energia
Duhului Sfânt, adică harul şi această putere îi este conferită de faptul că e creat după chipul lui Dumnezeu
(Facere I; 27), adică e persoană (Facere II; 7: «Şi l-a plăsmuit Dumnezeu pe om din pulberea pământului, şi a
suflat în faţa lui suflare de viaţă şi omul s-a făcut suflet viu», sau: «Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din
pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie»). De aici se desprind trei
adevăruri esenţiale, ontologice, vis-à-vis de om: 1. în alcătuirea sa, omul e pulbere/ţărână din pământ, aseme-

31
 Cristian Boloş

mai întâi Dumnezeu a făcut trupul omului fără suflet, asemenea unei statui de lut, după care, suflând
Theologica
în faţa omului, a aşezat în trupul său un suflet. Părinţii Bisericii accentuează, însă, că în facerea omu-
lui nu există niciun interval de timp; nu se naşte mai întâi trupul, în timp ce sufletul intră în el abia
mai târziu. Omul e întreg cu toate elementele sale şi întreaga sa natură încă din momentul concepţiei
sale. Numai idolatrii învaţă că sufletul intră în trup ulterior; creştinii n-au acceptat niciodată astfel
de învăţături. Sfânta Scriptură spune: „Şi Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din pulberea pământului şi
a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi omul”, adică omul întreg, „s-a făcut suflet viu”. Sfânta Scriptură
n-ar fi spus „om”, dacă ar fi fost vorba doar de un trup neînsufleţit; un trup lipsit de viaţă nu este un
trup omenesc, ci un cadavru, nu este un om, ci rămăşiţele unui om. Suflarea de viaţă despre care e
vorba aici nu este suflarea unei vieţi vremelnice, ci suflarea unei Vieţi adevărate şi veşnice. Suflarea
de viaţă pe care Dumnezeu a suflat-o în faţa omului nu a dat omului un suflet, ci a făcut din sufletul,
adică din viaţa lui, un suflet viu. Din energia Duhului Sfânt pe care Dumnezeu a suflat-o în faţa lui,
harul, omul a dobândit Viaţa adevărată, un suflet viu, o existenţă veşnică, opinează Kalomiros. Omul
este chemat să ajungă la unirea cu Dumnezeu, să devină dumnezeu prin har, nu prin originea sa.
Vladimir Lossky spune că, luând cuvintele Sfântului Grigorie Teologul după litera lor, se
pare că ar trebui să deducem din aceste texte caracterul necreat al sufletului şi să vedem în om
un Dumnezeu îngreuiat de firea trupească sau mai rău, o alcătuire de Dumnezeu şi animal. În
aceste condiţii problema răului ar fi de neconceput: sau Adam n-ar putea să păcătuiască fiind prin
sufletul său Dumnezeu, părticică din Dumnezeu, sau păcatul originar ar cădea asupra firii dum-
nezeieşti – Dumnezeu Însuşi ar păcătui în Adam. Sfântul Grigorie de Nazianz nu putea susţine un
asemenea punct de vedere. Amestecat cu Duhul ceresc, sufletul este ajutat de ceva mai mare ca el.
Tocmai prezenţa acestei forţe dumnezeieşti în el este cea care i-a dat numele de părticică (parte)
din dumnezeire, întrucât sufletul îşi are începutul o dată cu revărsarea de dumnezeire insuflată,
care este harul. Suflarea dumnezeiască arată, aşadar, un mod de creaţie în virtutea căruia duhul
omenesc este strâns legat de har, produs de har, aşa cum mişcarea aerului este produsă de suflare,
duhul cuprinde această suflare şi nu poate fi despărţit de ea. Este o împărtăşire din energia dum-
nezeiască proprie sufletului, participarea arătată prin expresia părticică de dumnezeire. Crearea
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu presupune ideea unei participări la fiinţa dumnezeiască,
ideea unei comuniuni cu Dumnezeu; adică ea presupune harul8.
Părintele Serafim Rose, referindu-se la acelaşi poem al Sfântului Grigorie Teologul, afirmă:
ceea ce „s-a suflat” în om a fost sufletul său, care vine direct de la Dumnezeu, însă acest fapt nu
trebuie să conducă la falsa părere că sufletul însuşi este dumnezeiesc sau o parte din Dumnezeu9.

nea tuturor creaturilor; 2. suflarea de la Dumnezeu i-a fost dată în faţa, adică în persoana lui; 3.suflarea aceasta
a fost «suflarea de viaţă» care a făcut din el un „suflet viu/fiinţă vie». În ceea ce priveşte distincţia dintre un
„suflet simplu/fiinţă simplă» şi un «suflet viu/fiinţă vie», se poate spune că ceea ce face cu adevărat dintr-un om
un om viu, un suflet viu, nu e ceva ce poate fi găsit în toţi oamenii; e ceva dat numai celor dispuşi să-l primească
în mod liber, celor care au o comuniune liberă şi vie cu Dumnezeu. Nu e o componentă naturală a omului, cum
este sufletul; este, mai degrabă, o dorinţă şi o energie dumnezeiască dincolo de natură: darul şi energia necre-
ată a harului Duhului Sfânt”. Vezi Dr. ALEXANDROS KALOMIROS, Cele şase dimineţi, în vol. Sfinţii Părinţi despre
originile…, pp. 64-65.
8
VLADIMIR LOSSKY, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad., studiu introd. şi note de Pr. Vasile Răducă, Ed.
Anastasia, Bucureşti, pp. 146-147.
Tabor, nr. 5, august 2012

9
Ieromonah SERAFIM ROSE, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, tipărită cu binecuvântarea Prea
Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 107. Urmând
Sfântului Serafim de Sarov, dr. Alexandros Kalomiros face următoarele precizări cu privire la expresia „suflarea de
viaţă” la care ne referim: „Explicarea, potrivit căreia Adam a fost creat de Dumnezeu ca o statuie de lut, ca „un ca-
davru”, iar suflarea pe care Dumnezeu i-a suflat-o în faţă ar fi fost sufletul său, se iveşte din faptul că mândria minţii
noastre nu permite harului divin să se sălăşluiască şi să locuiască în sufletele noastre. Înainte de a fi primit suflarea
lui Dumnezeu, Adam a fost o creatură vie, asemenea tuturor celorlalte animale de pe pământ, cu toate caracteristici-
le ei fizice, posedând o minte, un creier, un suflet, o inimă, aidoma restului vieţuitoarelor, în conformitate cu specia
din care fac parte integrantă. «Suflarea» lui Dumnezeu nu comportă un sens natural, biologic; nu este unul dintre

32
 Sfântul Grigorie Teologul: raportul dintre harul dumnezeiesc şi sufletul omenesc ...

Această opinie, în prima sa parte, reprezintă oarecum exact contrariul a ceea ce a reliefat până

Theologica
acum dr. Kalomiros, dar, prin cea de a doua parte, concordă în privinţa ideii exprimate de Vladimir
Lossky, că sufletul nu este o parte din Dumnezeu în sensul propriu al cuvintelor. Pe de altă parte,
dacă Părintele Serafim Rose spune că ceea ce s-a suflat este sufletul omului, Sfântul Serafim de
Sarov susţine că suflarea de viaţă trebuie identificată cu harul Sfântului Duh: „Mulţi interpretează
cuvintele Scripturii: luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut om şi a suflat în faţa
lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu (Facere II; 7), ca şi cum ar vrea să spună că până
atunci n-ar fi fost Adam nici suflet, nici duh omenesc, ci doar carnea creată din ţărâna pământului.
Această interpretare nu-i corectă, căci Domnul Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărână în starea
de care vorbeşte Apostolul Pavel când afirmă: şi duhul vostru şi sufletul si trupul să se păzească în
întregime, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos (I Tesaloniceni V; 23 –
trebuie să evităm căderea în capcana întinsă de trihotomism, deoarece sufletul şi duhul privesc una
şi aceeaşi parte spirituală din om). Toate aceste trei părţi ale fiinţei noastre au fost create din ţărâ-
na pământului. Adam n-a fost creat mort, ci o fiinţă animală vie, asemănătoare celorlalte creaturi
trăitoare pe pământ şi însufleţite de Dumnezeu. Dar iată ce este important. Dacă Dumnezeu n-ar fi
suflat apoi în faţa lui Adam această suflare de viaţă, adică harul Sfântului Duh care purcede
de la Tatăl şi se odihneşte peste Fiul şi prin El este trimis în lume, cu toate că era superior celorlal-
te creaturi, ar fi rămas lipsit de Duhul îndumnezeitor şi ar fi fost asemănător tuturor creaturilor,
având trup, suflet şi duh conform cu specia lor, dar lipsite în interior de Duhul Sfânt care aparţine
lui Dumnezeu. Din momentul în care Dumnezeu i-a dat suflare de viaţă, Adam a devenit, după cum
spune Moise: cu suflet viu, adică întru toate asemănător lui Dumnezeu, veşnic şi nemuritor. Adam
a fost creat nestricăcios. Nimic n-avea putere asupra lui. Acest dar al harului divin, supranatural,
provenind din suflarea de viaţă ce-o primise, îi permitea lui Adam să vadă pe Dumnezeu plimbân-
du-Se prin Rai şi să-I înţeleagă cuvintele, apoi graiurile îngerilor, ale tuturor creaturilor, ale păsări-
lor, ale târâtoarelor, care nouă celor păcătoşi ne sunt neînţelese, iar pentru el erau clare”10.
Confuzia care există cu privire la suflet11 îşi are temeiul în păgânism, fiind unul dintre cuvin-
tele păgâne care, în creştinism, a primit un sens nou, însemnând atât viaţă, cât şi persoană, con-
semnează A. Kalomiros. Pentru creştin, continuă el, persoana e noţiunea cea mai fundamentală
a credinţei sale. Nu-L cunoaştem pe Dumnezeu ca natură, ci ca Persoană. O natură se manifestă
şi există în persoană. Pentru noi, natura lui Dumnezeu însă e inaccesibilă, neapropiată, dar Per-
soana lui Dumnezeu am cunoscut-o şi experimentat-o, fiindcă a vrut să vină în mijlocul nostru cu
natura noastră. Dumnezeu ne-a descoperit faptul că persoanele noastre sunt chipuri ale Persoanei
Lui, în stare să devină părtaşe ale Naturii dumnezeieşti (II Petru I; 4). Întrucât sunt chipuri ale
Persoanei Lui, ele pot primi în ele însele Focul Naturii divine şi deveni ele însele Foc, fără a fi însă
acest Foc prin natură. Taina distincţiei dintre natură şi persoană e taina fundamentală a credinţei
noastre. Întruparea Cuvântului a adăugat asupra naturii noastre imprimarea Persoanei Cuvân-
tului şi a făcut din om chipul lui Dumnezeu. Persoana ne face oameni; persoana aruncă o punte
între natura noastră stricăcioasă dinainte de înviere şi natura nestricăcioasă pe care ne-o va dărui
învierea. Această natură înviată există deja în Persoana lui Hristos. Ceea ce suntem, suntem în
Hristos, Care e însăşi rădăcina fiinţei noastre şi fundamentul existenţei noastre12.

elementele naturale din om. Este, mai degrabă, energia necreată a Duhului Sfânt dată omului de Hristos”. Vezi
Dr. ALEXANDROS KALOMIROS, „Cele şase dimineţi”, în vol. Sfinţii Părinţi despre originile…, p. 64.
Tabor, nr. 5, august 2012

10
Sfântul SERAFIM DE SAROV, Scopul vieţii creştine, tipărită cu binecuvântarea P.S. Calinic, Episcopul Argeşului,
ediţie îngrijită de Pr. Simeon Adrian, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997, pp. 26-28.
11
În privinţa termenului „psyche-anima” (suflet, suflu vital, spectru, principiu vital), a se vedea FRANCIS E. PETERS,
Termenii filozofiei greceşti, trad. de Dragan Stoianovici, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 236-250: „Sufletul,
considerat ca o unică entitate, este o hypostasis, un produs şi o imagine (eikon) a nous-ului, iar întorcându-se către
nous, devine el însuşi fertilizat şi produce, în direcţia opusă, diverse activităţi ce sunt o reflectare a lui şi la capătul
cărora se află senzaţia şi creşterea. Aşadar, sufletul, prin însăşi firea lucrurilor, are o dublă orientare: este întors
spre sursa sa, spre inteligibil, şi pe de altă parte spre lume, pe care o vitalizează” (p. 247).
12
Dr. ALEXANDROS KALOMIROS, Cele şase dimineţi, în vol. Sfinţii Părinţi despre originile…, pp. 61-64. Sfântul Gri-

33
 Cristian Boloş

Domnul Iisus Hristos, scrie Sfântul Grigorie de Nazianz, este „…lumina cea adevărată, care
Theologica
luminează pe tot omul care vine în lume şi care săvârşeşte curăţirea mea, şi care vine în ajutorul
luminii celei care, după ce am luat-o de la El de sus, atunci la început, am acoperit-o cu întunericul
păcatului şi am risipit-o”13. Aşadar, „nu dispreţui cu nimic Dumnezeirea, ceva deasupra punân-
du-I sau dedesubt. Una Îi este natura, nemăsurată şi nezidită, fără început, bună şi liberă şi egală
în adorare, un Dumnezeu Care în trei străluciri lumea conduce. Prin ele mă ridic înnoit şi un altul,
atunci după ce, moartea-ngropată, mă reîntorc, prin Botez, din nou la lumină, căci întreita Dum-
nezeire m-a ridicat strălucind de lumină”14.
La creaţie, omul a primit lumina de la Dumnezeu, a primit harul Său, pe care, din nefericire,
l-a pierdut o dată cu săvârşirea păcatului originar. Omul reprimeşte această lumină/harul abia în
momentul în care se renaşte la o viaţă nouă în Hristos, prin Taina Botezului, care se oficiază în
numele Sfintei Treimi. Atât naşterea, cât şi renaşterea omului sunt opera Sfintei Treimi. Ceea ce
omul a început şi a încheiat prematur în Eden, este reînceput şi dus la bun sfârşit de către Mân-
tuitorul Iisus Hristos. „Hristos Se botează! Să ne botezăm şi noi în apă cu El, ca să ne ridicăm
împreună cu El”15, deoarece El este lumina oamenilor, Care pe toate le duce la bun sfârşit16.

III. Raportul sinergetic dintre suflet, trup şi harul

dumnezeiesc în viaţa spirituală a omului

Trupul omenesc poate fi definit ca un palat al sufletului, al chipului dumnezeiesc din om17.
S-ar părea că Sfântul Grigorie Teologul identifică aici sufletul cu chipul dumnezeiesc din om, însă
nu trebuie pierdută din vedere afirmaţia sa anterioară: „din ţărână şi suflu am fost alcătuit eu
muritorul, chip al Celui nemuritor”. Sufletul nu se poate mântui fără aportul trupului (întrucât
prin intermediul lui se manifestă în exterior), iar trupul nu poate moşteni nestricăciunea în afara
curăţiei sufletului. Serghei Bulgakov opinează că trupul omenesc este opera de artă desăvârşită,
efectuată de Înţelepciunea lui Dumnezeu. Ar însemna o micşorare a creaţiei şi o desconsiderare a
Creatorului să nu vedem atât în duh, cât şi în trup, chipul lui Dumnezeu în om sau manifestarea
sensibilă a principiului duhovnicesc care trăieşte în om. Omul este unul şi integral, el nu se des-
compune în părţi, în trup şi suflet, ci este un duh întrupat sau un trup purtător de duh. Trupul este
chipul şi unealta duhului. Adam cel întâi zidit, îmbrăcat în slava lui Dumnezeu, de care s-a lipsit
după căderea în păcat, manifestă chipul lui Dumnezeu în integritatea fiinţei sale18.

gorie de Nyssa spune că cel care rosteşte numele „om”, arată prin acesta natura comună, iar cei descrişi prin
aceeaşi raţiune/definiţie a fiinţei, vor fi de-o-fiinţă/consubstanţiali unii cu alţii; ceea ce se afirmă în mod propriu/
particular se evidenţiază prin cuvântul ipostas. Vezi Sfântul GRIGORIE DE NYSSA, Epistolă către fratele său, Petru,
Despre diferenţa dintre fiinţă şi ipostas (epistolă atribuită şi Sfântului Vasile cel Mare, Epistola 38 – Către fratele
Grigorie, despre deosebirea dintre fiinţă şi ipostas, scrisă prin anii 369-370, în Scrieri. Partea a treia. Despre
Sfântul Duh. Corespondenţă (Epistole), carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patri-
arhul B.O.R., trad., introd., note şi indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, PSB, vol. 12, pp . 177-186), în vol. Sfântul TEODOR STUDITUL, Iisus Hristos, prototip
al icoanei Sale, studiu introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sfânta Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba
Tabor, nr. 5, august 2012

Iulia, 1994, cap. 1-3, pp. 196-197.

13
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvântare la Sfintele Lumini, în vol. Taina m-a uns (Cuvântări), trad. din limba
greacă, note introd. şi comentarii: Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti, 2004, I, p. 193.
14
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Poeme dogmatice: Despre Duhul, în vol. Opere dogmatice, p. 141.
15
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvântare la Sfintele Lumini, XIV, p. 202.
16
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Poeme dogmatice: O altă rugăciune de bună călătorie, în vol. Opere dogmatice, p. 223.
17
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Poeme dogmatice: Despre lume, în vol. Opere dogmatice, p. 150.
18
Pr. SERGHEI BULGAKOV, Icoana şi cinstirea sfintelor icoane, trad. de Ierom. Paulin Lecca, cu un studiu critic de
Pr. Nikolai Ozolin şi un argument de Sorin Dumitrescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 115.

34
 Sfântul Grigorie Teologul: raportul dintre harul dumnezeiesc şi sufletul omenesc ...

Conform Părintelui Serafim Rose, chipul lui Dumnezeu nu ţine şi de trupul omului: „Chipul

Theologica
lui Dumnezeu, care ţine de suflet şi nu de trupul omului, nu are nimic de-a face cu împărţirea între
bărbat şi femeie. În ideea de om a lui Dumnezeu (aşa cum va fi omul în Împărăţia Cerurilor) nu se
află parte bărbătească şi femeiască. Însă, Dumnezeu, prevăzând căderea omului, a făcut această
împărţire, legată în chip nedespărţit de vieţuirea pământească a omului, chiar dacă realitatea vieţii
sexuale nu a apărut înainte de căderea în păcat. Astfel, omul de dinainte de cădere era într-o stare
deosebită de cea de după cădere, cu toate că între cele două stări există o continuitate prevăzută
de Dumnezeu prin înainte-cunoaşterea căderii”19. Cu toate acestea, însă, omul, în integritatea sa,
trup şi suflet, a fost creat de Dumnezeu şi tot întreg trebuie să lupte pentru atingerea asemănării.
Privitor la relaţia suflet-trup, Sfântul Grigorie Teologul se exprimă deosebit de sugestiv: „su-
flet şi trup: unul e vărsare din lumina cea nemărginită a Dumnezeirii, iar altul ţi-a fost creat din-
tr-o rădăcină întunecată”20, idee care ne conduce la originea lor: pământul pentru trup, respectiv
Dumnezeu pentru suflet. Însă, atât sufletul, cât şi trupul trebuie să stea într-o permanentă legă-
tură intimă cu Creatorul, deoarece numai această comuniune poate asigura dobândirea mântuirii
pentru omul întreg, ca şi persoană.
Sufletul este strâns legat de harul dumnezeiesc. Harul este cuprins în actul creator; nu putem
vorbi despre o fire curată, căreia i s-ar fi adăugat harul ca un dar supranatural, omul rămânând cu
acea fire nepervertită în urma căderii, pierzându-se doar harul ca dar supraadăugat. „Natura umană
a primit, o dată cu sufletul, şi harul dumnezeiesc ca o insuflare divină, capabilă de a realiza mai uşor
menirea omului şi comuniunea lui cu Dumnezeu. Crearea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
presupune participarea omului la Fiinţa dumnezeiască, comuniunea cu Dumnezeu, adică prezenţa
harului în fiinţa umană. Prin suflarea dumnezeiască se arată că sufletul omului este strâns legat de
har. Aşadar, harul se află implicat în actul creator, omul primind deodată şi viaţa şi harul”21.
Harul nu este totuna cu fiinţa lui Dumnezeu, ci este energia Lui, prin care Sfânta Treime ni
Se comunică, prin care lucrează în afară (nu trebuie pierdută din vedere distincţia dintre fiinţa lui
Dumnezeu – incomunicabilă, inaccesibilă, pe de o parte, şi lucrările Sale, prin care Se manifestă
în afară, pe de altă parte).
Sfântul Grigorie vorbeşte despre sufletul nemuritor, pe care îl compară deseori cu o lumină,
reprezentând cheia împreunării dintre ceresc şi pământesc în fiinţa omului. Conlocuirea dintre
trup şi suflet nu-i anulează acestuia din urmă caracterul nemuritor, oricât de decăzut ar fi trupul
din punct de vedere moral şi spiritual. Sufletul nu-şi încetează existenţa în cazul în care păcatul
se săvârşeşte prin trup, ci doar se întunecă, asemenea chipului lui Dumnezeu din om ca şi o con-
secinţă a căderii în păcat: „sufletul e din Dumnezeu şi dumnezeiesc, părtaş nobleţei celei de sus şi
tinde spre nobleţea aceea, deşi-i unit cu cel inferior lui, cu trupul. Sunt poate multe pricini ale uni-
rii sufletului cu trupul, pe care le ştie numai Dumnezeu, Care le-a unit, sau cel care a fost înţelepţit
de Dumnezeu ca să cunoască taine ca acestea; dar după cunoştinţa mea şi a altora ca mine, sufletul
s-a unit cu trupul pentru două pricini. Prima pricină, pentru ca prin nevoinţă şi luptă cu cele de
jos, sufletul să moştenească slava cea de sus, curăţindu-se în lupta cu cele de aici, cum se curăţeşte
aurul în foc; pentru ca bunătăţile nădăjduite să nu fie numai dar al lui Dumnezeu, ci răsplată a
virtuţii. Acesta este semnul celei mai înalte bunătăţi a lui Dumnezeu, că a făcut ca binele să fie şi
bun al nostru; să nu fie numai semănat de Dumnezeu în firea noastră, ci să fie şi lucrat de noi prin
voia noastră liberă şi prin putinţa noastră de a ne îndrepta spre bine sau spre rău. A doua pricină,
Tabor, nr. 5, august 2012

ca sufletul să atragă spre el şi pe trup, să-l aşeze sus, liberându-l puţin câte puţin de greutatea sa,
în aşa fel ca sufletul să fie pentru trup ceea ce este Dumnezeu pentru suflet, povăţuind trupul, ma-
teria slujitoare, şi împrietenind cu Dumnezeu pe tovarăşul său de robie”22.
19
Ieromonah SERAFIM ROSE, Cartea Facerii, crearea lumii…, p. 100.
20
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Poeme dogmatice: Despre lume, p. 146.
21
Pr. Lect. Dr. VASILE BORCA, Omul – încununare a operei de creaţie. Natura şi destinul său în lumina Revelaţiei
biblice a Vechiului Testament, Ed. Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007, pp. 191-192.
22
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvânt de apărare…, cap. XVII, p. 223.

35
 Cristian Boloş

Cu alt prilej, Sfântul Grigorie afirma: „…trădaţi de acest josnic, umil şi necredincios trup – cu
Theologica
care, cum de m-am înjugat, nu ştiu, şi cum de sunt chip al lui Dumnezeu şi mă amestec cu ţărâna
– trup care şi când este în plină sănătate se războieşte cu mine, iar când i se poartă război mă în-
tristează, şi pe care îl iubesc ca pe un rob împreună cu mine, şi de la care mă întorc ca de către un
duşman, şi de care fug ca de un tovarăş de sclavie, şi de care mă ruşinez ca de către un moştenitor
împreună cu mine; mă lupt din răsputeri să-l istovesc şi nu am de ce tovarăş să mă folosesc spre
faptele cele mai bune, ca unul care ştiu pentru ce am fost făcut şi că trebuie să mă urc la Dumnezeu
cu ajutorul faptelor”23.
Această robie nu trebuie luată în sens literal, întrucât sufletul nu este nicidecum un prizonier
al trupului, cu toate că s-ar părea că Sfântul Grigorie ar susţine acest lucru: „şi cel mai bun teolog
pentru noi nu este cel care a descoperit Totul, căci închisoarea în care ne aflăm nu primeşte Totul,
ci acela care şi l-a imaginat mai mult ca altul şi a adunat în sine mai mult chipul adevărului, sau
umbra lui, sau oricare alt nume i-am da”24. Platon era de părere că trupul sau corpul leagă şi ţine
ca într-o închisoare sufletul.
Nici trupul nu este un rob al sufletului, care trebuie condus cu autoritate spre un scop co-
mun. Între trup şi suflet există comunicare şi un raport de interdependenţă; dacă între acestea
nu există colaborare, mântuirea este compromisă. Libertatea de voinţă a omului, în conlucrare
cu harul dumnezeiesc, nu se poate exprima decât în contextul armoniei dintre suflet şi trup; aici
trebuie căutată cheia succesului sinergiei. Pe de o parte, tind să evidenţiez superioritatea sufletu-
lui în raport cu trupul, iar pe de altă parte, am intenţia de a le egala aportul în procesul mântuirii.
O superioritate a sufletului este clară, având în vedere originea sa. Însă, aceasta nu se manifestă
în mod despotic, ci în înţelesul unui parteneriat. Precum Dumnezeu conduce sufletul spre unirea
cu Sine (respectând libertatea şi particularităţile fiecărei persoane, conducând nu silit, ci prin în-
demn, nu impunându-Se, cu toate că ar putea), la fel şi sufletul îndeplineşte rolul de conducător al
trupului, fiindcă posedă raţiune. Astfel, trupul devine părtaş al sufletului şi invers. De asemenea,
nu numai sufletul, ci şi trupul se poate umple de har25.
23
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Despre iubirea de săraci, în vol. Taina m-a uns, VI, p. 271. Aducând în discuţie
modul de gândire alchimic, C.G. Jung scrie că „sufletul ţine locul lui Dumnezeu (sui locum tenens seu vice Rex este
– Îi ţine locul sau domneşte în locul Lui) şi locuieşte în spiritul vieţii, în sângele pur (în acest context, sufletul este
o anima corporalis, un suflet corporal, care locuieşte în sânge şi care ar corespunde inconştientului, în măsura
în care acesta e înţeles ca fenomenul psihic care intervine, ca mijlocitor, între conştiinţă şi funcţiile fiziologice ale
corpului). El guvernează mintea, iar aceasta guvernează corpul. Sufletul funcţionează în corp, dar cea mai mare
parte a funcţiunii sale o exercită în afara corpului (sufletul e numai parţial întemniţat în trup). Această particulari-
tate este divină, deoarece înţelepciunea dumnezeiască este numai parţial închisă în corpul lumii; în cea mai mare
parte ea e în exterior şi imaginează lucruri mult mai elevate decât ar putea concepe corpul lumii, iar acestea sunt
în afara naturii: tainele proprii ale lui Dumnezeu. Sufletul însuşi este un exemplu: şi el imaginează lucruri mult
mai profunde în afara trupului, ca şi Dumnezeu. Este adevărat că ceea ce imaginează sufletul se petrece numai în
gând, pe când ceea ce imaginează Dumnezeu se petrece în realitate. Sufletul are puterea absolută şi independentă
de a face alte lucruri decât cele pe care trupul le poate concepe, iar, când vrea, el deţine cea mai mare putere asupra
corpului”. Vezi CARL GUSTAV JUNG, Opere complete, vol. 12, Psihologie şi alchimie, Simboluri onirice ale procesului
de individuaţie. Reprezentări ale mânturii în alchimie, trad. de Carmen Oniţi şi Maria Magdalena Anghelescu,
Ed. Teora, Bucureşti, 1998, pp. 250-252.
24
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvântul 30. A patra Cuvântare Teologică. Despre Fiul, în vol. Cele cinci
Cuvântări Teologice ale celui între Sfinţi Părintelui nostru Grigorie de Nazianz, trad. din limba greacă, introd. şi
Tabor, nr. 5, august 2012

note de Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, 17, p. 86.
25
În acest sens, Cuviosul Siluan Athonitul ni se confesează: „N-am adus în mănăstire decât păcatele mele şi nu
ştiu de ce Domnul mi-a dăruit, pe când eram încă tânăr începător, atât de mult har al Sfântului Duh, că sufletul şi
trupul meu erau pline de har, şi harul era ca la mucenici, şi trupul meu dorea să sufere pentru Hristos”. Vezi Cuvi-
osul SILUAN ATHONITUL, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Însemnări duhovniceşti, ediţia a IV-a revizuită,
studiu introd. şi trad.: diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 102. Şi tot el ne îndeamnă: „Păstraţi harul
lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, su-
fletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Maica Domnului.
Lipsit de har, omul nu e decât pământ păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor.

36
 Sfântul Grigorie Teologul: raportul dintre harul dumnezeiesc şi sufletul omenesc ...

Sufletul este o suflare a lui Dumnezeu, deoarece implică harul divin. În momentul creaţiei

Theologica
sufletul nu poate fi disociat de har, care se revarsă asupra omului. Prin har, ca energie necreată,
Dumnezeu Se manifestă în afara fiinţei Sale. Din această perspectivă înţelegem în profunzime
afirmaţiile deloc surprinzătoare ale Sfântului Grigorie, care urmăresc magistral o gradaţie bine
definită. Dumnezeu ia o parte din pământul creat de curând şi cu mâinile Sale îl modelează pe om
după chipul Său, ca pe o icoană a Lui; pune în el un duh, îi dăruieşte „o parte din viaţa Sa”, adică
sufletul unit cu harul. Crearea trupului, dăruirea sufletului, pogorârea harului nu reprezintă trei
acţiuni separate în timp. Aceasta este capcana majoră în care trebuie să evităm să cădem. Sfânta
Scriptură, în referatul Facerii, prezintă astfel lucrurile pentru a putea fi pătrunse de mintea uma-
nă. Dimpotrivă, ele constituie una şi aceeaşi acţiune creatoare a Sfintei Treimi.
Tot aşa se petrec lucrurile în cazul naşterii fiecărui om, cu o singură diferenţă. Omul devine
o persoană în clipa zămislirii, moment în care Dumnezeu sădeşte sufletul viitorului născut. Acum
sufletul de Dumnezeu insuflat se uneşte cu formele omeneşti/trupeşti. După învăţătura Bisericii
noastre, viaţa omului nu începe la naştere, ci la zămislire. De aceea, tratează embrionul uman cu
aceeaşi cinste ca şi pe un adult şi îl consideră persoană umană din toate punctele de vedere. Em-
brionul este o persoană ca toate celelalte, are un trup şi are un suflet şi este în stare să stabilească
relaţii. Primele relaţii, embrionul le stabileşte cu mama, în pântecele căreia ia naştere şi se dezvol-
tă26. Diferenţa despre care vorbeam anterior constă în faptul că omul primeşte harul dumnezeiesc
nu o dată cu sufletul, ci abia la Botez, când este reaşezat în acea stare harică de la început, de la
creaţia iniţială (prin Botez are loc a doua creaţie).
Dumnezeu nu îi putea dărui omului o părticică din fiinţa Sa divină, pentru că aceasta este in-
comunicabilă, dar îi putea da harul Său, ceea ce a şi făcut. Ca atare, omul nu poate deveni niciodată
Dumnezeu prin fiinţă, oricât de avansat ar fi gradul în care se află, ci spunem că va deveni Dumne-
zeu prin har, ajutat de har, care i se dă ca o putere împreună-luptătoare cu el. Omul izolat de har nu
ar putea face absolut nimic pentru a se uni cu Dumnezeu. Numai prin har te poţi uni cu Izvorul ha-
rului. Sufletul poate fi numit partea dumnezeiască din noi, deoarece provine de la Dumnezeu, însă
nu poate fi identificat cu Dumnezeu. Este o scânteie dumnezeiască în fiinţa noastră, care ne ţine
mereu atenţia trează în lupta cu patimile. Este un foc nestins, care ne îndeamnă şi ne călăuzeşte
spre cer. Este o parte din Dumnezeu, fiindcă e contopit cu harul, ambele făcând parte din suflarea
de viaţă a lui Dumnezeu, ambele definindu-ne ca persoane în raport cu Dumnezeu ca Persoană.
Prin trup omul îşi arată legătura cu lumea materială, iar prin suflet îşi manifestă dorinţa
după Dumnezeu. El are, aşadar, o structură dihotomică care, însă, nu dă naştere la discrepanţe, ci
sugerează unitatea. Numai în măsura în care una dintre părţi iese din dialogul cu Dumnezeu apar
disensiunile, care pot genera un război nevăzut, cu un final incert, în cazul în care nu se restabileş-
te unitatea şi comuniunea dintre trup şi suflet, precum şi dintre ele şi Dumnezeu.
O superioritate a sufletului în detrimentul trupului reiese şi din următoarea afirmaţie a Sfân-
tului Grigorie de Nazianz: „dacă vrem să vindecăm şi să curăţim bine sufletul – bunul nostru cel
mai de preţ din câte avem – şi să ajungă de cea mai mare valoare, mai avem nevoie de multă şi
desăvârşită credinţă, dar şi de mai mare ajutor de la Dumnezeu şi, după socotinţa mea, de nu pu-
ţină destoinicie din partea noastră, atât în cuvânt, cât şi în faptă”27. Iată, încă o dată, legătura in-
trinsecă, incontestabilă, care nu mai are nevoie de niciun comentariu, dintre suflet-har-libertate.
Sufletul nu exclude însă trupul, fiindcă prin el lucrează. Aşadar, totul se îmbină, dând naştere unei
Tabor, nr. 5, august 2012

Îngerii slujesc lui Dumnezeu şi Îl iubesc prin mintea lor; tot aşa şi omul e după minte ca un înger”. Cuviosul SILUAN
ATHONITUL, Între iadul deznădejdii..., p. 110.
26
A se vedea pe larg: PĂRINTELE JUVENALIE, Teroriştii uterului, carte apărută cu binecuvântarea Î.P.S. Nicolae, Mi-
tropolitul Banatului, Ed. Anastasia, 2002, p. 268. JEAN-CLAUDE LARCHET, Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor
Părinţi, trad. din limba franceză de Marinela Bojin, tipărită cu binecuvântarea P.S. Părinte Galaction, Episcopul
Alexandriei şi Teleormanului, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003.
27
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvânt de apărare…, cap. XXI, p. 226.

37
 Cristian Boloş

simfonii, fără de care persoana noastră nu îşi poate găsi împlinirea în eshaton. Înţelegând această
Theologica
realitate, fiecare persoană poate spera să se transforme într-un rai, pentru că „rai e orice şi oricine
primeşte energia dumnezeiască necreată a Duhului Sfânt”28.
Numai ca persoană, omul se conturează ca o lumină ce oglindeşte lumina primordială, iar
dacă Sfântul Grigorie Teologul spune că noi am fost făcuţi din pământ amestecat cu Dumnezei-
rea, nu trebuie să fim contrariaţi, deoarece tocmai aşa stau lucrurile: suntem alcătuiţi din trup/
pământ, pe de o parte, şi din suflet/har, pe de altă parte (având ca început al existenţei concomi-
tenţa), harul fiind exponentul Dumnezeirii (ca energie necreată, izvorâtoare din fiinţa Treimii,
fără a o identifica cu aceasta), iar sufletul fiind o parte din Dumnezeire, pentru că are în sine o
forţă divină care îl susţine cu putere, adică harul: „din întreita lumină adunată într-o unică slavă…
Tu, Care ai luminat mintea omului şi prin raţiune şi prin înţelepciune, punând şi jos chipul strălu-
cirii celei de sus, ca prin lumină să vadă lumina şi totul să se facă lumină”29.

IV. Concluzii

Precum am remarcat, o problemă delicată în teologia Sfântului Grigorie este cea legată de
suflet şi de conexiunea care trebuie stabilită între sufletul omenesc şi harul dumnezeiesc din „su-
flarea de viaţă”, pornind de la un verset biblic, Facere II; 7: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu
ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”.
Sfântul Grigorie Teologul stabileşte o legătură clară între chipul lui Dumnezeu din om şi
harul divin, pe care îl implică, vorbind despre „icoana cea împărătească din noi şi revărsarea dum-
nezeiască câtă a fost pusă de Dumnezeu în noi”. De asemenea, în poemul „Despre suflet”, el afirmă
că „sufletul este o suflare a lui Dumnezeu şi cerescul a suferit amestecare cu pământescul. Este
lumină ascunsă în peşteră (trupul omenesc) şi totuşi dumnezeiască şi nemuritoare”. Sufletul „nu
este obştesc şi împărţit mie cu toţii”, iar la creaţie, Dumnezeu „o parte luând din proaspăt creatul

28
Dr. ALEXANDROS KALOMIROS, Cele şase dimineţi, în vol. Sfinţii Părinţi despre originile…, p. 66. Întrucât omul,
scria Sfântul Irineu al Lyonului, este o vietate compusă din suflet şi din trup, se cuvine ca drumul spre mântuire
să se facă şi prin unul şi prin altul. Fiindcă urmează căderi din fiecare parte, rezultă de aici că există atât o curăţie
a trupului (care e abţinerea de la toate lucrurile ruşinoase şi de la toate faptele rele), cât şi o curăţie a sufletului
(care stă în a păstra întreagă credinţa în Dumnezeu, neadăugând la ea şi nescoţând din ea nimic). Buna cinstire a
lui Dumnezeu/pietatea e întunecată de întinăciunea trupului şi stricată în clipa în care intră în suflet minciuna/
falsitatea. Dimpotrivă, e păstrată în frumuseţea şi măsura ei atunci când vor exista necontenit/concomitent adevă-
rul în suflet şi curăţia în trup: „Căci ce folos este a cunoaşte adevărul în cuvinte, dar a întina trupul şi a face faptele
răutăţii? Sau ce folos poate avea curăţia trupului, dacă nu este adevăr în suflet? Fiindcă acestea se bucură una de
alta şi luptă împreună ca să-l înfăţişeze pe om lui Dumnezeu”. Vezi Diacon IOAN I. ICĂ JR., Canonul Ortodoxiei I,
Canonul apostolic al primelor secole, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 495.
29
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Poeme dogmatice: Imn de seară, în vol. Opere dogmatice, p. 215. Chipul dumne-
zeiesc a fost pus jos, adică pe pământ, în omul creat: „Mintea cea creatoare le năştea pe toate, iar mai pe urmă, la
vremea-i, a izbucnit naşterea, când a lui Dumnezeu mare Cuvânt a dat-o pe faţă. A voit El ca la existenţă s-aducă o
natură cugetătoare şi cerească şi pământească, o oglindă strălucitoare a primei lumini, una strălucind sus şi sluji-
toare a Sfântului, plină de lumină, mare, iar alta pe pământ jos mărirea avându-şi, revărsând din ea Dumnezeirea,
ca stăpân să fie El peste cât mai multe puteri cereşti, ca şi la mai mulţi lumină şi fericire dătătoare să fie. Căci
Tabor, nr. 5, august 2012

aceasta este natura Stăpânului meu, anume să dea fericire, ci nu ca, apropiindu-se de Dumnezeu şi dorind o slavă
egală cu cea dumnezeiască, creatura să-şi piardă lumina şi slava, căci păstrarea măsurii e cel mai bun lucru şi cel
mai rău nemăsura. De aceea, Prea Înaltul Cuvânt, având gând bun pentru cei care aveau ca să fie, a statornicit de
Treime departe, lumina cea câtă e în jurul tronului lui Dumnezeu şi, departe de corurile îngereşti, natura umană,
dar nu mult prea departe îngereasca natură Lui slujitoare şi tot mai departe pe-a noastră, căci noi am fost făcuţi
din pământ amestecat cu Dumnezeirea. Natura simplă e mai aparte. Iar dintre lumi fu făcut celălalt cor,
locul celor de Dumnezeu purtători, numai de minţi contemplate, prea strălucitor, unde de-aici apoi pleacă omul
lui Dumnezeu după ce a fost îndumnezeit, curăţindu-şi mintea şi carnea”. Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme
dogmatice: Despre lume, pp. 149-150.

38
 Sfântul Grigorie Teologul: raportul dintre harul dumnezeiesc şi sufletul omenesc ...

pământ, cu mâinile-I nepieritoare El chipul ni l-a zidit şi acestuia o parte din viaţa-I i-a dat, şi-n

Theologica
el a pus duh, din Dumnezeirea cea fără de chip curgător şi din ţărână şi suflu am fost alcătuit eu
muritorul, chip al Celui nemuritor... Aceasta a fost aşadar legătura omului creat la început (unirea
trupului cu sufletul)”. Sufletul este „partea dumnezeiască” din om, fiind „insuflat de Dumnezeu”.
De asemenea, sufletul, dat la zămislire, se exteriorizează proporţional cu puterile trupului.
Omul, în integritatea sa, trup şi suflet, trebuie să lupte pentru atingerea asemănării cu Dum-
nezeu. Sufletul nu se poate mântui fără aportul trupului (întrucât prin intermediul lui se mani-
festă în exterior), iar trupul nu poate moşteni nestricăciunea în afara curăţiei sufletului. Sufletul
este strâns legat de harul dumnezeiesc. Harul este cuprins în actul creator; nu putem vorbi despre
o fire curată, căreia i s-ar fi adăugat harul ca un dar supranatural, omul rămânând cu acea fire
nepervertită în urma căderii, pierzându-se doar harul ca dar supraadăugat. Harul nu este totuna
cu fiinţa lui Dumnezeu, ci este energia Lui, prin care Sfânta Treime ni Se comunică, prin care
lucrează în afară. Sufletul nu este nicidecum un prizonier al trupului, dar nici trupul nu este un
rob al sufletului, care trebuie condus cu autoritate spre un scop comun. Între trup şi suflet există
comunicare şi un raport de interdependenţă; dacă între acestea nu există colaborare, mântuirea
este compromisă.
Nu numai sufletul, ci şi trupul se poate umple de har. Sufletul este o suflare a lui Dumne-
zeu, deoarece implică harul divin. În momentul creaţiei sufletul nu poate fi disociat de har, care
se revarsă asupra omului. Prin har, ca energie necreată, Dumnezeu Se manifestă în afara fiinţei
Sale. Crearea trupului, dăruirea sufletului, pogorârea harului nu reprezintă trei acţiuni separate în
timp, ci fac parte din unul şi acelaşi act creator al lui Dumnezeu în Treime. Dumnezeu nu îi putea
dărui omului o părticică din fiinţa Sa divină, pentru că aceasta este incomunicabilă, dar îi putea
da harul Său, ceea ce a şi făcut. Omul izolat/lipsit de har nu ar putea face absolut nimic pentru a
se uni cu Dumnezeu. Sufletul poate fi numit partea dumnezeiască din noi, deoarece provine de la
Dumnezeu, însă nu poate fi identificat cu Dumnezeu. Este o parte din Dumnezeu, fiindcă e con-
topit cu harul, ambele făcând parte din suflarea de viaţă a lui Dumnezeu, ambele definindu-ne ca
persoane în raport cu Dumnezeu ca Persoană.

Abstract

CRISTIAN BOLOŞ, Saint Gregory the Theologian: The Ratio between the Divine Grace and the Hu-
man Soul in the Act of Creation. The Topicality of the Theological Implications
Saint Gregory of Nazianzus (329/330-389/390) had an important role in the making of Christian
dogma and is thus remembered by the Church as “the Theologian”. This article emphasizes how
Saint Gregory the Theologian sees the ratio between the Divine Grace and the human soul in the
context of bringing man to life from inanimate substance. One has to notice that there needs to be
a harmonic collaboration between the soul, the body, and the Divine Grace in order to achieve the
conversion of man from image to likeness.

KEYWORDS: God, man, Divine Grace, soul, body, breath, life, energy
Tabor, nr. 5, august 2012

39