OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

1. Obiectul criminologiei - subiect de controverse teoretice

Problema obiectului cercetării criminologice presupune a stabili ce anume

interesează cercetarea criminologică. În acest sens, un prim indiciu îl reprezintă
etimologia noţiunii de criminologie, alcătuită din două cuvinte de origine greacă,
respectiv: crimen (cu sensul său originar de acuzaţie sau de infracţiune) şi logos (la
origine discurs, raţiune, iar ulterior ştiinţă).
Pornind de la sensul etimologic prezentat, se poate formula chiar o definiţie
prealabilă, în care criminologia ar reprezenta discursul cu privire la crimă sau
ştiinţa crimei, o definiţie care este în mod evident incompletă.
Un al doilea indiciu este furnizat de existenţa unor preocupări practice legate
de combaterea fenomenului criminal ori limitarea acestuia. Putem spune, prin
urmare, că interesul cercetării criminologice poartă şi asupra acestor preocupări de
ordin practic desemnate în literatura de specialitate ca pactici anti-criminale.
Evoluţia criminologiei ca ştiinţă a fost marcată de numeroase controverse
teoretice care au vizat obiectul său de cercetare, funcţiile, metodele şi tehnicile
ştiinţifice de exploatare a criminalităţii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente
asupra stării şi dinamicii fenomenului infracţional şi capacitatea de a elabora
măsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea acestuia.
Un viu interes a stârnit afirmaţia făcută în cel de-al doilea congres de
criminologie de la Paris din anul 1950, de sociologul american Thorsten Sellin în
cadrul Raportului general cu privire la "Aspecte sociologice ale criminalitaţii", care
susţinea ideea potrivit căreia, criminologia este "o regină fără regat". În acelaşi

1
timp au fost însă şi voci mult mai optimiste care au susţinut o altă opinie, conform
căreia, criminologia este ştiinţa care se află deasupra tuturor, fiind o super ştiinţă.
Majoritatea autorilor înclină însă a crede că obiectul de studiu al
criminologiei îl costituie fapta penala ( infracţiunea, crima şi delictul). Alţi autori,
ca de exemplu E.H.Sutherland susţin că obiectul de studiu al criminologiei îl
constituie infracţiunea ca fenomen social incluzând în concept nu numai faptele
penale ci şi pe cele care privesc încălcări ale legii de natură civilă sau
administrativă. În alte opinii criminologia a fost considerată ca o anexă a dreptului
penal.
Dezvoltarea temporară a criminologiei în cadrul altor ştiinţe a avut ca efect
utilizarea unor modele etiologice, sisteme de referinţă şi tehnici de cercetare
proprii acestor ştiinţe, rezultatul obţinut fiind fragmentarea obiectului de cercetare
criminologică în diverse laturi şi aspecte ale fenomenului infracţional cât şi o
anumită lipsă de unitate între teoreticienii care abordau criminalitatea de pe
poziţiile unor discipline diferite.
Datorită faptului că la început cercetarea criminologică a fost iniţiată de
antropologi, aceştia au preferat studiul infractorului.
Orientarea cercetării ştiinţifice către subiectul activ al infracţiunii a constituit
ulterior o constantă a poziţiilor teoretice care considera personalitatea individului
drept cauză exclusivă sau prioritară în săvârşirea faptelor anti-sociale. În
consecinţă, infractorul, criminalul sau deviantul erau plasaţi în zona centrală a
obiectului criminologiei.
Opiniile potrivit cărora fapta anti-sociala constituie obiectul criminologiei
sunt specifice acelor specialişti care abordează criminalitatea de pe poziţiile
sociologiei şi psihologiei sociale. În cadrul acestei orientări, spre exemplificare,
sociologul Thorsten Sellin înţelege prin crimă, orice încălcare a normelor de
conduită din societate, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unor

2
reglementări juridice iar criminologul german Hans Goppiniger susţine că
infracţiunea, ca obiect al criminologiei trebuie considerată atât ca fenomen juridic
cât şi non-tehnic, în strânsă legătură cu religia, morala şi cultura.
Criminalitatea ca fenomen social a constituit iniţial obiectul preocupărilor de
ordin statistic, ulterior această orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice
între care teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale sau ale conflictului
de cultură, într-o măsură importantă, fenomenul infracţional este inclus în formele
mai largi de devianţă socială, astfel încât din această perspectivă criminologia se
confundă cu sociologia devianţei.
Principala deficienţă a teoriilor monocauzale constă în abordarea unilaterală
a problematicii criminologiei care este astfel lipsită de o perspectivă unificatoare
cu privire la obiectul de cercetare, aspect de natura a pune sub semnul întrebării
autonomia disciplinei.
Reducerea obiectul de cercetare la persoana infractorului lasă în afara
criminologiei fenomenul infracţional după cum abordarea criminalităţii fie din
perspectiva analizei cantitative, fie explicând socialul prin social, neglijează parţial
sau total personalitatea celui care încalcă legea penală.
După al doilea război mondial s-a ajuns la o concepţie mai largă asupra
obiectului criminologiei, încercându-se chiar o unificare a diverselor sale laturi, pe
baza unei analize multifuncţionale a cauzelor criminalităţii.
Considerând că obiectul îl constituie factorii sociali şi individuali ce stau la
baza comportamentului criminal teoria multifuncţională asupra cauzelor
criminalităţii reprezintă un remarcabil progres în raport cu poziţiile anterioare dar
ea nu este aptă să integreze diferitele niveluri de analiză cauzală într-un model
explicativ, unitar, ci mai degrabă, o listă bogată de factori implicaţi în geneza
crimei.

3
 Herman Mannheim susţine că prin criminologie, în sens restrâns, se înţelege
studiul crimei, iar în sens larg, se include penologia, metodele de prevenire a
criminalităţii, de tratament şi resocializare a infractorilor. Descoperirea cauzelor
criminalităţii este absolut necesară în scopul identificării măsurilor prin care
societatea poate interveni pentru limitarea acestui fenomen.
La rândul său, criminologul francez Jean Pinatel structurează obiectul de
studiu al criminologiei pe trei planuri:
- cel al crimei care se ocupă de studiul actului criminal;
- cel al criminalului care studiază caracteristicele infractorilor şi factorii
care au influenţat formarea şi evoluţia personalităţii acestora;
- cel al criminalităţii care studiază ansambul de acte criminale care se
produc într-un anumit teritoriu într-o perioadă determinată.
Reprezentanţii noilor curente teoretice apreciază negativ o anumită stare de
dependenţă faţă de dreptul penal în care criminologia tradiţională s-ar fi complăcut,
împrumutând obiectul său de cercetare, încercându-se în acest sens o redefinire a
principalelor concepte dintr-o perspectivă interacţionistă ce urmăreşte să releve:
- mecanismele sociale prin care se ajunge la asemenea echitări;
- reacţia socială faţă de acestea.
Postulatele fundamentale ale dreptului penal şi-au pierdut astfel caracterul
axiomatic devenind ipoteze supuse verificării. În această viziune obiectul
criminologiei ar include structurile de putere care impun normele legale precum şi
mecanismele formale şi informale prin care o persoană este etichetată ca infractor.
Controversele care au existat între criminologi pe tema obiectului
criminologiei nu au dus la o ruptură epistemologică între vechea şi noua
criminologie, ci mai degrabă la o oarecare lărgire a orizontului de cercetare
criminologică având astăzi două puncte de focalizare, frecvent unite şi care îşi
păstrează unitatea, respectiv trecerea la act şi reacţia socială.

4
 Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei a fost
făcută încă din anii 60, ai secolului XX de către sociologul american Edwin
Sutherland, considerat părintele criminologiei americane, care după ce defineşte
criminologia ca fiind totalitatea cunoştinţelor (ştiinţifice) referitoare la
criminalitate ca fenomen social, afirma că aceasta studiază "procesele elaborării
legilor, ale încălcării acestora şi ale reacţiei sociale împotriva acelora care
încalcă legile".
În concluzie apreciem ca obiectul de studiu al criminologiei îl constituie
criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă sau infracţiunea, infractorul,
victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii.
Se impune o precizare, noţiunea de crimă folosită în studiile de criminologie
are o accepţiune mai largă şi ea se referă la infractiune în general şi nu la noţiunea
de crimă folosită în limbajul penal văzută ca infracţiune contra vieţii.

A. Criminalitatea ca fenomen social

Ca orice fenomen social criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi şi
funcţii proprii dinstincte calitativ de cele ale elementelor componente. Modelul
nostru de analiză evită considerarea criminalităţii ca totalitate a infracţiunilor
săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată, poziţie care sublinează
doar latura cantitativă a fenomenului studiat.
Analiza noastră face o distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi
legală. Astfel, criminalitatea reală este un concept cantitativ ce presupune
totalitatea faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp
determinată, indiferent dacă sunt sau nu cunoscute.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor aduse la
cunoştinţa puterii publice şi înregistrate ca atare. În acest sens în foarte multe
cazuri nu intervin condamnări cu toate că intervenţia infracţiunii este

5
incontestabilă, unul dintre motive putându-l constitui faptul că între 50 şi 60% din
infracţiunile săvârşite, autorii nu sunt identificaţi.
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au
pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.
Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită
cifra neagră a criminalităţii şi se referă la acea proporţie considerabilă de
infracţiuni care din diferite motive rămân necunoscute.
Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea
ştiinţifică încercând să surprindă dimensiunile adecvate ale acestui fenomen.

B. Infracţiunea
Infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional
având identitate, particularităţi şi funcţii proprii.
În limbaj criminologic echivalarea noţiunilor de infracţiune şi de crimă nu
sunt riguros exacte deoarece noţiunea de crimă deşi o include pe cea de infracţiune,
cuprinde în plus şi alte fapte cărora este posibil să le lipseasca unul dintre cele trei
elemente definitorii ale infracţiunii, aşa cum este reglementată în art. 17 din C. pen.
(fapta ce reprezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea
penală). În aceste condiţii, vom spune că în sens criminologic, noţiunea de crimă
desemnează fapta penală.
Având rolul instrumentului de cunoaştere ştiinţifică fenomenul infracţional
al proceselor dinamice cu impact semnificativ asupra acestui fenomen,
criminologia îşi aduce contribuţia la procesul de perfecţionare al reglementării
juridice la realizarea unei mai bune concordanţe între legea penală şi realitatea
socială pe care o protejează.

C. Infractorul

6
 În condiţiile în care infracţiunea este înainte de toate un fapt uman,
săvârşirea oricărei infracţiuni presupune un infractor, văzut în sens strict juridic ca
o persoană care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă sancţionată de legea penală.
Din punct de vedere criminologic conceptul de infractor are o semnificaţie
complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determina pe om să
încalce legea.
Întrucât până în prezent nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-
antropologic care să diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încalcă
legea penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.

D. Victima infracţiunii
Lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unor relaţii
complexe dintre făptuitor şi victimă, constatându-se că în producerea actului
infracţional contribuţia victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal
complex.
În acest sens apariţia în anul 1948 a lucrării “Criminalul şi victima lui” a
savantului Hans von Hentig este cel care introduce noţiunea de “victimă activantă”
prin care se înţelege rolul jucat de victimă în declanşarea unor comportamente
criminale, el concluzionând că direct sau indirect, şi victima poartă o parte din
vină, în declanşarea actului infracţional.
Studiile întreprinse în domeniu au demonstrat că peste tot în lume numărul
victimelor este mai mare decât al infractorilor, că riscul de a fi victimizat în cazul
infracţiunilor cu violenţă este mai mare la barbaţi decât la femei; cei care ucid de
regulă sunt cu 5-10 ani mai tineri decât victimele lor, la femei rata cea mai mare a
victimizării apare la 20-28 ani iar la bărbaţi la 30-39 de ani în cazul infracţiunilor
grave, violente, 50% din victime având antecedente penale.

7
 E. Reacţia socială împotriva criminalităţii
Această reacţie poate îmbrăca forma unor programe care prin măsurile
propuse să ducă la diminuarea fenomenului ca atare, poate contribui la o mai bună
îndeplinire a actului de justiţie sau poate ajuta la organizarea unui tratament al
celor condamnaţi, în conformitate cu normele internaţionale privind drepturile
omului. Deasemenea poate oferi soluţii viabile de resocializare a celor care şi-au
ispăşit pedeapsa sau chiar de calificare a lor în diferite profesii în timpul executării
pedepsei.
Influenţa educaţiei umane este mai importantă în domeniul justiţiei decât în
alte domenii ale judecăţii individuale iar în acest caz, reacţia socială trebuie să fie
promptă.
Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este
determinată de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea
fenomenului infracţional şi la tendinţele sale evolutive.

F. Practica anti-criminală - al doilea obiect al cercetării criminologice

În literatura de specialitate a existat o vie controversă pornind de la
caracterul criminologiei de ştiinţă teoretică sau ştiinţă practică.
În unele opinii criminologia este considerată drept o ştiinţă fundamentală,
teoretică având prin urmare ca obiect cercetarea fenomenul criminal în sine.
Pe de altă parte, s-au exprimat opinii potrivit cărora cadrul criminologiei se
reduce la cercetarea aplicativă; nu există criminologie în condiţiile în care nu există
perspective terapeutice deoarece criminologia nu poate fi definită prin ea însăşi ci
numai în raport cu ceea ce ea realizează.
Opinia care consideră criminologia o ştiinţă în acelaşi timp teoretica şi
practică este însă singura satisfăcătoare deoarece ia în considerare natura
particulară a obiectului său, fenomenul criminal înţeles ca rău social care atrage

8
lupta împotriva lui, în scopul de a-l îndigui şi a-l refula. Acest dublu caracter al
criminologiei consacrat de doctrina recentă atrage dublarea obiectului cercetării
criminologice în sensul că pe lângă obiectul “originar” respectiv, fenomenul
criminal, mai apare un al doilea obiect numit practică criminală.
Pentru desemnarea laturii aplicative a cercetării criminologice întalnim în
literatură formulări diverse precum prevenirea şi combaterea fenomenului criminal,
prevenirea şi tratamentul comportamentului antisocial, mijloace de luptă împotriva
criminalităţii, reacţia socială contra crimei.
În lupta împotriva criminalităţii sunt utilizate în concret două categorii de
mijloace:
a. juridice, incluzând totalitatea normelor de drept ce contribuie direct sau
indirect la combaterea fenomenul criminal;
b. empirice, unde sunt incluse instituţiile ce au ca scop combaterea şi
prevenirea criminalităţii ( poliţie, parchet, instanţa de judecată ).
Prin combaterea celor două categorii de mijloace rezultă în practică trei
domenii principale de luptă contra criminalităţii:
1. domeniul dreptului penal şi al aplicării lui concrete;
2. domeniul tratamentului delicvenţilor;
3. domeniul prevenirii criminalităţii.
Cele trei domenii alcătuiesc un sistem având ca finalitate stăpânirea
fenomenului criminal, adică menţinerea acestuia în nişte limite acceptabile din
punct de vedere social.
În condiţiile în care sistemul menţionat este aplicat printr-o voinţă statală
putem afirma ca politica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de
stat în scopul stăpânirii fenomenului criminal, fenomen în structura căruia intră
crima văzută ca fenomen individual, incluzându-l pe criminal ca un agent
indispensabil, precum şi crima ca fenomen colectiv, respectiv, criminalitatea.

9
 2. Scopul criminologiei
În ansamblul preocupărilor sale criminologia are drept scop general
fundamentarea unei politici penale eficiente care să apere valorile fundamentale ale
societăţii, să prevină fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune
cei vinovaţi să fie traşi la răspundere penală.
Identic cu scopul ştiinţei penale, scopul general al criminologiei se
deosebeşte prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a
fenomenologiei penale iar dreptul penal fiind o ştiinţă normativă.
Scopul imediat al criminologiei îl constituie stabilirea cauzelor care
determină producerea criminalităţii, sau, cum s-a mai spus, reconstituirea
infracţiunilor particulare cu specific criminologic ce l-au determinat pe individ să
comită infracţiunea.

10
 CURSUL 2
FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI

Controversele teoretice relative la scopul şi obiectul criminologiei se

regăsesc şi în concepţiile despre funcţiile criminologiei.
În acest sens cea mai mare parte a reprezentanţilor criminologiei tradiţionale
consideră că aceasta are o funcţie descriptivă şi una explicativă.
Promotorii tendinţelor moderne care susţin implicarea mai mare în sfera
politicii penale au adăugat funcţia predicativă (anticipativă) şi funcţia profilactică
(preventivă).

1. Funcţia descriptivă
Promotorii acestei funcţii au încercat să demonstreze pe calea studiului
descriptiv, atât existenţa unor diferenţe semnificative între infractori şi
noninfractori, cât şi evoluţia stării infracţionale pe un anumit teritoriu într-o
perioada de timp dată.
Conceptele operaţionale de ordin descriptiv sunt: mediul, terenul,
personalitatea, situaţia şi actul.

Mediul – este un concept operaţional care are mai multe accepţiuni:

- mediul fizic sau geografic – este mediul natural, înconjurător în care
trăiesc oamenii, formele de relief, clima şi anotimpurile fiind elemente ce
îşi pun amprenta asupra omului;
- mediul social în structura căruia se disting:
a. mediul social global ce cuprinde totalitatea factorilor istoriei,
culturali şi instituţionali ce determină influenţe comune tuturor
membrilor societăţii;

11
 b. mediul personal sau psihosocial ce cuprinde relaţiile interpersonale
dominante, scopurile şi acţiunile colective ale oamenilor, modele
de comportament promovate, sistemul de norme şi valori; în cadrul
acestui din urmă mediu se disting mediul ineluctabil (familial),
mediul ocazional (şcolar, profesional), mediul ales sau acceptat
(anturajul) şi mediul impus (militar, penetenciar).

Terenul – este un concept folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin

bioconstituţional ale individului.
La baza formării individului este ereditatea, adică moştenirea informaţională
genetică; adăugând la aceasta mutaţiile genetice se obţine nativul; dacă la nativ se
adaugă modificările intervenite asupra fătului în uter se obţine congenitalul; dacă
la congenital se adaugă modificările somatice care intervin o dată cu creşterea se
obţine constituţionalul iar dacă la acesta din urmă se adaugă modificările
determinate de influenţele fizice şi psihice ele existenţei umane se obţine terenul.

Personalitatea – văzută din punct de vedere psihologic, semnifică subiectul

uman considerat ca unitate bio-psiho-socială purtător a funcţiilor epistemice,
pragmatice şi axiologice.

Situaţia – reprezintă ansamblul de împrejurări subiective şi obiective ce

preced actul criminal în care este implicată personalitatea.
Caracterul obiectiv al complexului personalitate - situaţie a fost pus în
evidenţă de criminologul austriac Exner care a demonstrat că modalităţile de
execuţie a unor infracţiuni pot fi facilitate de anumite împrejurări sau circumstanţe
favorabile.

12
 Actul – infracţional este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite
situaţii.

2. Funcţia explicativă
Faptele nu au nici un înteles fără interpretare, evaluare şi o înţelegere
generală.
Explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină şi a condiţiilor care
favorizează fenomenul infracţional reprezintă scopul imediat al cercetării
criminologice, de aici decurgând şi importanţa funcţiei explicative a criminologiei.
Principalele concepte operaţionale de ordin explicativ utilizate sunt: cauza,
condiţia, efectul, factorul, mobilul şi indicele. În timp ce factorul criminogen este
orice element obiectiv care intervine în producerea infracţiunii, indicele este un
simtom ce permite un diagnostic criminologic pus societăţii sau grupului studiat.

3. Funcţia predicativă
Cercetarea de predicţie vizează anticiparea unor modificări cantitative şi
calitative în dinamica fenomenului infracţional, atât în ceea ce priveşte tipologiile
infracţionale, cât şi autorii implicaţi.
Conceptele operaţionale utilizate sunt: prezent, viitor, probabilitate,
similitudine, extrapolare, hazard, prognoză, risc.

4. Funcţia profilactică
Se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia
criminalităţii, înlănţuirea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem coerent
de măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
Conceptele operaţionale utilizate sunt: reacţia socială, control social,
modelul clasic de prevenire, răspunsul social, tratament, reintegrare socială.

13
 DEFINIŢIA CRIMINOLOGIEI

Pe parcursul dezvoltării criminologiei ca ştiinţă au fost formulate diferite

definiţii una dintre primele cunoscute aparţinând sociologului francez E.Durkhein
care priveşte criminologia drept o ştiinţă a crimei: “constatam existenţa uni anumit
număr de acte ce prezintă toate acel caracter exterior care le facea, odată comise, să
determine din partea societăţii o reacţie particulară pe care o numim pedeapsă.
Facem din aceste acte o grupă “sui generis” căreia îi impunem o rubrică comună:
numim crimă orice act pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei
ştiinţe speciale, criminologia.”
E. Ferri defineşte criminologia, ştiinţa unică şi complexă, ca fiind studiul
ştiinţific şi experimental al delicventului şi prin urmare, al mijloacelor preventive
şi represive care pot apăra societatea.
În literatura noastră de specialitate s-a considerat că “criminologia reprezintă
ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă : pe de o parte cu studierea
fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a acestuia iar pe de altă
parte, cu evaluarea practicii anticriminale în scopul optimizării acesteia,” definiţie
ce porneşte de la ideea că cercetarea criminologică are un dublu obiect, respectiv,
fenomenul criminal şi practica anticriminală.
Din documentele prezentate celui de-al optulea congres ONU pentru
prevenirea infractiunilor şi tratamentul delicvenţilor, desfăşurat în 1990 la Havana
s-a desprins şi definiţia dată criminologiei, apreciindu-se că aceasta este o ştiinţă
care analizează cauzele infracţiunilor, factorii care influenţează comiterea acestora,
elaborând politici în materie de prevenire în justiţie penală în cadrul planificării
sociale de ansamblu.

14
 Totodată se evaluează costurile sociale ale fenomenului infracţional şi se
urmăreşte realizarea unei politici de ansamblu pentru obţinerea unei protecţii
eficiente, corespunzătoare realităţilor şi nevoilor speciale aflate în continuă
evoluţie.
În ceea ce ne priveşte vom defini criminologia ca fiind ştiinţa care studiază
fenomenul social al criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia.

CONEXIUNILE CRIMINOLOGIEI CU ALTE DISCIPLINE

1. Dreptul penal şi criminologia

Aşa cum s-a putut observa deja criminologia porneşte de la unele concepte
din dreptul penal aşa cum acestea sunt prevăzute în lege ori explicate în doctrină,
pentru a construi ulterior noţiunile propri, pe de altă parte rezultatele cercetării
criminologice declanşează uneori modificări în doctrină şi în legislaţia penală.
Diferenţa esenţială dintre criminologie şi dreptul penal ca ştiinţa constă în
aceea că în timp ce prima este o ştiinţă empirică, o ştiinţă a fenomenologiei penale,
ce utilizează cu prioritate raţionamentele inductive, cea de-a doua este o ştiinţă
normativă ce operează cu metoda deducţiei.
Altfel spus în timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei
penale pentru a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale ce trebuiesc apărate,
criminologia abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum şi modalităţile
prin care acest fenomen poate fi prevenit.
O modalitate ştiinţifică de analiză a raportului dintre criminologie şi dreptul
penal aparţine lui V.V.Kudriavtev care face delimitarea celor două ştiinţe după
următoarele criterii:

15
 1. al modalităţii de abordare a obiectului de cercetare: analiza fenomenului
infracţional se realizează în momente şi etape diferite. Astfel etapa formării
concepţiilor antisociale ale individului, naşterea situaţilor conflictuale, motivarea
comiterii actului şi condiţiile ce favorizează comiterea acestuia aparţin
criminologiei în timp ce manifestarea obiectivă a actului infracţional intră sub
imperiul dreptului penal.
2. al scopului imediat: criminologia urmăreşte identificarea, studierea şi
explicarea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează săvârşirea
infracţiunilor pe când dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale
fundamentale de acest fenomen.
3. al sferei măsurilor de intervenţie: măsurile de prevenire elaborate de
criminologie vizează o sferă mult mai largă de sectoare ale vieţii sociale pe când
dreptul penal urmăreşte cu precădere perfecţionarea sistemului sancţionator.

2. Criminologia şi politica penală

Politica penală este disciplina care în funcţie de datele ştiinţifice şi filosofice

de care dispune şi luând în considerare condiţiile social - istorice, elaborează
doctrinele preventive şi represive care urmează a fi puse în practică.
Criminologia contribuie în mod esenţial la particularizarea principiilor de
politică penala ale oricărui stat, ea având rolul instrumentului de cunoaştere,
analiză şi sinteză, apt să contribuie la cristalizarea celor mai corecte puncte de
vedere utilizabile în elaborarea şi adoptarea actului de decizie în materie penală.
Ştiinţa politicii penale este cea care evaluează concluziile privind
mecanismul socio- juridic al luptei împotriva criminalităţii, integrează întreaga
activitate de prevenire şi combatere a criminalitaţii şi de resocializare a

16
infractorilor şi formulează prin principii metode şi măsuri în vederea înfăptuirii
eficiente a strategiei prevenirii şi combaterii criminalităţii.

3. Criminologia şi criminalistica

Criminalistica şi criminologia, ca ştiinţe, au în comun în obiectul lor de

cercetare ştiinţifică: infracţiunea, infractorul şi victima.
Considerată drept ştiinţa metodelor tehnice şi de investigare a faptelor
penale şi de asigurare a stabilirii identităţii făptuitorului, criminalistica intervine
după producerea infracţiunii şi se limitează la probarea vinovăţiei infractorului în
timp ce sfera criminologiei este mult mai vastă, vizând fenomenul infracţional în
complexitatea lui, iar pe infractor în contextul său social şi al evoluţiei către starea
periculoasă şi trecerea la act. În consecinţă în timp ce criminalistica răspunde la
întrebarea: “ cum s-a produs actul infracţional”, criminologia răspunde la
întrebarea: “de ce” s-a produs el.

4. Criminologia şi sociologia penală

Sociologia este o ştiinţă care studiază ansamblul fenomenelor şi realităţilor

sociale în dezvoltarea şi mişcarea lor.
Sociologia penală este într-o anumită măsură o criminologie specializată
care abordează, prin perspectiva sociologică proprie, un obiect de studiu
asemănător cu criminologia. Ea studiază condiţionarea şi implicaţiile sociale ale
criminalităţii, câmpul şi structura relaţiilor sociale în care dreptul penal are vocaţia
să intervină, problematica realităţilor sociale anterioare şi contemporane procesului
de elaborare, aplicare şi organizare a executării sancţiunilor de drept penal, precum
şi problematica conştiinţei populaţiei cu privire la fenomenul criminalităţii şi la
acţiunea de apărare împotriva acestuia.

17
 Criminologia rămâne o ştiinţă generală despre criminalitate, pe când
sociologia penală a evoluat către o criminologie sociologică care studiază
fenomenul criminalităţii într-o viziune sociologică.

18
 CURSUL 3
METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE CRIMINOLOGICĂ

1. Aspecte de ordin terminologic

Metodologia este teoria ştiinţifică despre căile sporirii eficacităţii cunoaşterii
umane.
Metoda a fost definită de Albert Brimo ca fiind ordinea ce se pune în
învăţarea unei ştiinţe urmând condiţiile, particularităţiile acelei ştiinţe. Metoda
constituie astfel o modalitate prin care cunoaşterea spontană, empirică se va
transforma în cunoaştere critică, gândirea devenind un instrument de cercetare.
Modul practic procedural în care se utilizează o metodă sau alta de cercetare
se numeste tehnică, ea fiind deci o metodă în acţiune. Aceasta explică de ce în
multe cazuri aceeaşi denumire este folosită atât cu privire la metodă cât şi pentru a
desemna tehnica de realizare a acesteia.
Complexitatea fenomenului infracţional determină în mod necesar o
abordare interdisciplinară, fiind necesare investigaţii cu caracter sociologic,
psihologic, psihiatric, biologic, antropologic şi nu în ultimul rând juridic. Dacă
există metode comune pe ansamblul ştiinţelor sociale, nimeni nu poate nega că
fiecare ştiinţă specială utilizează în mod ştiinţific aceste metode conform
propriului său obiect.
Metodologia criminologică este acea parte din criminologie care se ocupă
cu studiul metodelor şi tehnicilor de investigare a fenomenului infracţional,
urmărind integrarea acestora într-un sistem logic şi coerent care să permită
îndeplinirea scopurilor acestei ştiinţe.

2. Metodele cercetării criminologice

19
 Aşa cum aratam, criminologia utilizează o serie de metode de lucru care prin
adecvarea la obiectul de studiu, îi permit obţinerea rezultatelor ştiinţifice urmărite.
Unele din aceste metode (denumite general particulare) au un grad mai mare de
generalitate, fiind utilizate de o serie întreagă de ştiinţe, iar altele sunt proprii numai
unor elemente sau ale unei ştiinţe.
Din prima categorie de maximă generalitate fac parte: metoda observării,
metoda experimentală şi metoda istorică.
Din cea de-a doua categorie fac parte metodele cu un grad mai redus de
generalitate la care apelează numai anumite discipline aşa cum este metoda clinică.
Pe plan criminologic, observarea, ipoteza, experimentul şi teoria îşi găsesc
expresia în metodele care pot fi calificate ca descriptive, explicative sau predictive.
Criminologia apelează în egală măsură la metode apte să permită studierea
fenomenului în ansamblul său , dar şi la metode de cunoaştere a personalităţii
infractorului, la metode susceptibile să dezvăluie atât latura cantitativă cât şi pe
cea calitativă a obiectului supus cercetării.
Principalele metode de studiu în cercetarea cnminologică sunt: observaţia,
experimentul, metoda clinică, metoda tipologică, metoda comparativă şi metoda de
predicţie.

2.1. Observaţia
Reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana care
efectuează studiul şi obiectul său de studiu, metoda observării reprezentând una din
principalele căi de cunoaştere a fenomenului infracţional.
Observarea poate fi realizată empiric sau în mod ştiinţific.
Observarea empirică se produce atunci când în mod spontan individul ia
cunoştinţă cu ceea ce se petrece în jurul său, fiind limitată însă la sfera de interese
a individului, la grupul social din care face parte.

20
Ea este incapabilă să ofere o imagine completă şi compexă a fenomenului observat,
fiind cel mai adesea superficială şi inexactă reţinând aspectele spectaculoase ale
evenimentului sau situaţiei observate. Observarea are un caracter subiectiv
prezentând mai mult punctul de vedere personal, ori frământările şi interesele
observatorului şi nu oferă date ştiinţifice utile cazului observat.
Observarea ştiinţifică presupune o vizionare directă şi metodică a situaţiei,
scopul său fiind unul stabilit iar calitatea acesteia este direct subordonată nivelului
de profesionalism al cercetătorului.
În criminologie observarea va avea ca obiect domeniul comportamentului
delicvent individual şi de grup, acţiunile în care şi prin care acesta se manifestă,
reacţiile pe care faptele antisociale le provoacă în rândul membrilor societăţii.
Observaţia se realizează prin următoarele mijloace:
- Prin perceperea directă a crimei;
- Prin constatarea crimei;
- Prin studiul mijloacelor prin care a fost comisă crima;
- Prin studiul produsului crimei;
- Prin studiul dosarului, cauzei;
- Prin studiul declaraţiilor făptuitorilor.
De regulă întâlnim următoarele tipuri de observaţie:
- directă sau indirectă, în funcţie de relaţia observatorului cu realitatea;
- globală sau parţială în funcţie de observarea întregului fenomen criminal
sau a unei tematici;
- observarea externă sau internă realizată în raport cu poziţia
observatorului faţă de sistemul studiat;
Alegerea tipurilor de observaţie este influenţată de natura şi scopul
cercetării, de condiţiile în care se desfăşoară şi de caracteristicile subiecţilor
observaţi.

21
 2.2. Experimentul

Metoda experimentală constituie una din metodele cu grad înalt de

generalitate, aplicată în cele mai diferite domenii ale ştiinţei.
Experimentul ca metoda criminologică reprezintă o observare provocată în
condiţii alese de experimentator. Pe această cale se urmăreşte sesizarea legăturilor
de intercondiţionale între diferite fenomene, dar mai ales descoperirea înlănţuirilor
cauzale dintre acestea.
Particularităţile metodei experimentale sunt: provocarea şi repetarea
fenomenului studiat prin intervenţie activă a cercetătorului.
Realizarea experimentului presupune alegerea unei probleme de studiu şi
elaborarea unor ipoteze a căror adevăr sau falsitate vor fi dovedite sau infirmate în
cursul cercetării ştiinţifice. De cele mai multe ori prin această metodă se doreşte să
se determine legăturile ce unesc două variabile, să se compare efectele produse de
doi factori pentru a identifica o cauză, să se stabilească efectul în funcţie de cauză.

Regulile de ordin general ce trebuie respectate pentru a obţine rezultate pe

plan ştiinţific sunt:
- abordarea problemelor studiate în mod cauzal;
- elaborarea ipotezelor de lucru;
- crearea unor grupuri de control asemănătoare grupului asupra căruia se
acţionează experimental;
- asigurarea acţiunii unui singur factor ( unei singure variabile ) în acelaşi timp;
- eliminarea influenţei factorilor exteriori pe toată durata experimentului;
- obiectivitatea cercetătorului în efectuarea experimentului, în analiza şi
sinteza datelor obţinute.

22
 M. Grawitz ( în " Methodes des sciences sociales " Paris, Ed. Dalloz, 1973,
p.382 ) propune următoarea schemă de desfăşurare a experimentului: în scopul de a
se aprecia acţiunea unui anumit factor ( variabilă independentă ) asupra altor factori
( variabile dependente ) este necesară în compararea a două elemente, dintre care
numai unul va fi supus influenţei factorului pe care ne propunem să-1 studiem. De
aici, necesitatea de a constitui două grupuri cât mai asemănătoare, grupul
experimental A şi un grup de control C. Variabila X, a cărei influenţă urmează a fi
măsurată, va acţiona asupra grupului A. În cazul în care ipoteza este corectă, în
grupul A va aparea fenomenul Z, generat de variabila X. În grupul de control, acest
fenomen nu se va produce.

Tipuri de experiment:
a) în funcţie de locul de desfăşurare:
- experiment de laborator care presupune provocarea în mod
artificial a unei situaţii asemănătoare celei reale
- experimentul de teren se realizează prin considerarea unei situaţii
naturale ca fiind experimentală
b) în funcţie de natura variabilei independente distingem: experiment provocat
sau invocat, în primul caz variabila independentă fiind introdusă de autorul
experimentului, în cel de-al doilea caz aceasta nefiind influenţată de autor,
ea făcând parte din condiţiile preexistente, experimentatorul limitându-se la
notarea influenţei acestuia asupra fenomenului.
c) în funcţie de modalităţile concrete de manipulare a variabilelor există tipul de
experiment "înainte " şi tipul după ", ele presupunând abordarea fenomenului atât
înainte de introducerea variabilelor cât şi ulterior.

23
Sub aspect etic este de neconceput provocarea unor comportamente infracţionale,
criminologul limitându-se numai la studierea acelor comportamente ce au fost
determinate de anumiţi factori criminogeni.

2.3. Metoda clinică

Metoda experimentală oferă, de regulă, posibilitatea unei exploatări a

infractorului în general şi mai puţin a unui infractor individualizat, procedând la
fragmentarea personalităţii acestuia în elemente singulare, izolate, susceptibile de a
fi comparate prin grupul de control. Din acest motiv, ea se cere a fi completată prin
alte metode care să permită o abordare a personalităţii infractorului în unitatea şi
dinamica sa.
Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui
diagnostic şi prescrierea unui tratament. Această metodă nu operează cu variabile ci
se bazează pe anamneza ( istoria cazului sau studiul de caz ). Această metodă este
frecvent utilizată în condiţiile în care reprezintă calea din care se tinde către o
cunoaştere multilaterală a personalităţii infractorului.
În practică metoda clinică se realizează printr-un complex de tehnici de
investigare cum sunt: observarea, studierea documentelor, testele psihologice,
interviul clinic apofundat etc. Pe baza acestor tehnici se poate ajunge la relevarea
unor trăsături ale personalităţii infractorului care vor permite formularea unui
diagnostic, în baza căruia criminologul va evalua conduita viitoare a subiectului şi va
formula un prognostic social. În baza diagnosticului şi a prognosticului se va
elabora un program adecvat de tratament, văzut ca mod de a actiona faţă de un
delicvent sau, într-o accepţiune mai largă ca o acţiune individuală desfăşurată faţă de
un delicvent în vederea modelării personalităţii acestuia.

2.4. Metoda tipologică

24
 Este una din cele mai vechi metode de cercetare criminologică şi a servit la:
- descrierea unui aşa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul noncriminal;
- descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist,
pasional,violent, escroc etc.)
- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional.
Metoda tipologică a fost îmbrăţşată de partizanii tendinţei
bioantropologice în criminologie, preocupaţi să argumenteze existenţa unui tip
constituţional de infractor. Este prezentă, însă, şi în criminologia de orientare
sociologică şi în cea de orientare psihologico-psihiatrică.
La baza acestei metode stă noţiunea de "tip’’ care reprezintă o combinaţie de
trăsături caracteristice pentru fenomentul studiat. O grupare de tipuri între care se
repartizează diferitele trăsături caracteristice ale fenomentului studiat constituie o
tipologie. Orice tipologie, realizează o selecţie, oprindu-se asupra acelor trăsături
care prezintă o asemenea importanţă pentru descrierea fenomenului, încât permite
eliminarea tuturor celorlalte elemente ca fiind de ordin secundar.
Nu orice asociere de trăsături alcătuieşte un "tip" ci numai aceea care este
concomitent pregnantă, consistentă şi semnificativă (P. POPESCU NEVEANU -
Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. Albatros 1978, pag. 736).
Spre deosebire de clasificare, care distinge grupurile la care indivizii
aparţin în exclusivitate, metoda tipologică conduce la formarea de imagini
"ideale", de referinţă la care raportăm indivizii concreţi, aceştia putând aparţine
simultan mai multor categorii tipologice, existând astfel tipuri intermediare şi
mixte.
Cezare Lombroso şi Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii
specifice. Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip unic de criminal
înăscut, prin reţinerea anumitor trăsături, socotite stigmate ale crimei. Ulterior,

25
Lombroso, a realizat o tipologie mai diferenţiată, descriind şi alte tipuri de
criminali: pasional, bolnav mintal, epileptic.

Criminologul austriac Seeling reţine 8 tipuri de criminali:

- criminalii profesionişti care evită, în general, să muncească, principala lor
sursa de venit provenind din infracţiune;
- criminalii contra roprietatii;
- criminalii agresivi;
- criminalii cărora le lipseşte controlul sexual;
- criminalii care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie "criminală";
- criminalii caracterizaţi prin lipsa de disciplină socială;
- criminalii dezechilibraţi psihic;
- criminalii care acţionează în baza unor reacţii primitive.
Până în prezent, nu s-a putut stabili în urma cercetărilor întreprinse pe baza
acestei metodologii, există corelaţii semnificative între o anumită tipologie de
descriere a criminalilor sau între o anumită tipologie de delicvenţă şi diferitele
metode de tratament penal aplicat celor care au comis infracţiuni. Din aceste
considerente, la cel de-al VII-lea Congres Internaţional de Criminologie desfăşurat
la Belgrad în 1973, s-au ridicat obiecţii cu privire la valoarea acestei metode,
atrăgându-se atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă interpretarea
extremistă a unor cercetări întreprinse pe această bază

2.5. Metoda comparativă

Prin vocaţie şi utilizare, reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare
în ştiinţele sociale. Aceasta este utilizată deseori ca metodă singulară de cercetare,
însă ea poate fi folosită în paralel sau asociată cu alte metode în aproape toate

26
etapele pe care le parcurge cercetarea criminologică, de la identificarea cauzelor şi
condiţiilor care generează criminalitatea, şi până la elaborarea unor măsuri de
natură a contribui la stoparea fenomenului.

Procedeele mai des utilizate pentru comparare sunt:

- procedeul concordanţei - presupune identificarea elementelor comune
din cadrul obiectului de cercetare;
- procedeul diferenţelor - face referire la condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească un fenomen pentru a se produce, iar dacă una din ele
lipseşte, fenomenul nu se mai realizează, condiţia respectivă
constituind cauza acestuia ;
- procedeul variaţiilor concomitente - când un fenomen este
precedat de un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente, care
variază în acelaşi fel cu fenomenul care se succede, constituie cauza
producerii fenomenului care ne interesează.
Aceste procedee nu apar niciodata izolate, iar concluziile desprinse din
studiile făcute,constituie momente ale cunoaşterii ştiinţifice, legate strâns între ele.
Specialiştii apreciază însă că metoda comparativă suferă de o oarecare lipsă
de rigoare, criteriile elementare ce interesează a fi comparate, nefiind întotdeauna
precis determinate si ca atare, se recomandă ca rezultatele obţinute prin această
metodă, să fie aprofundate şi completate şi cu concluziile altor metode de cercetare.

2.6. Metode de predicţie

Metodele crimonologice de predicţie se bazează pe un principiu comun, şi

anume izolarea unui anumit număr de factori care fac probabilă apariţia conduitei
delicvente. Alegerea acestor factori depinde de opinia cercetătorului cu privire la
originea actului infracţional.

27
 Metodele de predicţie au urmărit în principal două obiective:
a) formularea unor previziuni cu privire la evoluţia fenomenului
infracţional pe o perioadă de timp dată ;
b) evaluarea probabilităţilor de delicvenţă. La acest obiectiv, cercetările s-au
grupat pe două categorii. O prima grupă de cercetări are ca scop să
evalueze probabilitatea de delicvenţă, să prevadă semnele unei delicvenţe
viitoare la o vârstă fragedă. Celalalte cercetări urmăresc să evalueze
probabilitatea recidivei, să prevadă comportamentul
viitor al persoanelor care au deja o conduită delicventă.

Şcoala criminologică germană (reprezentată de SCHIEDT, MEYWERK,

SCHWAAB, GEREKE şi FREY) a alcătuit o schemă de pronostic în cadrul căruia se
disting într-o primă etapă alegerea a 15 factori diferiţi a căror prezenţă va fi
verificată în cazurile de recidivă ale grupului studiat, iar în a doua etapă, se
calculează în rapor de fiecare membru studiat, câţi factori din cei 15 se întâlnesc şi
care este proporţia de recidivişti.

3. Tehnici de cercetare criminologică

Cercetătorii din domeniul criminologiei sunt unanimi în a recunoaşte că

principalele tehnici de cercetare în domeniu sunt: chestionarul, interviul, tehnica
documentară şi tehnicile seeundare.

3.1. Chestionarul

Chestionarul este folosit în mod deosebit în acele cercetări ce urmăresc să

stabilească o evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional, în afara datelor
statistice oficiale. Studiile de victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica
chestionarului, pentru a se obţine cifra neagră a criminalităţii. Chestionarul este

28
aplicat şi în studiile privind reintegrarea post-condamnatorie, predicţia
comportamentului delincvent, reacţia socială faţă de faptele antisociale, etc.

Tipuri de chestionar:
A) după natura informaţiei cerute
a) chestionarul de date factuale - cuprinde întrebări ce se referă la date,
evenimente, împrejurări de natură obiectivă, prin care se urmăreşte
identificarea persoanelor chemate să răspundă la întrebări sau
determinarea nivelului de cunoaştere a acestora
b) chestionarul de opinie - vizează investigarea unor factori de natura
subiectivă având un rol important în fixarea atitudinii cetăţenilor faţă de
lege.
B) în raport cu momentul codificării informaţiei, întrebările cuprinse în
chestionar,pot îmbrăca forma precodificată (închisă), postcodificată
(deschisă) şi mixtă
a) întrebările precodificate - limitează opţiunea subiectului la una din
variantele de răspuns fixate în chestionar (DA, NU, NU ŞTIU).
b) întrebările postcodificate - lasă subiectului libertatea de a-şi formula
răspunsul atât în privinţa conţinutului cât şi a formei de exprimare
c) întrebările mixte - sunt situate la îmbinarea celorlalte două tipuri
menţionate anterior.

În acest sens, GEORGE GALLUP propune " Planul în cinci dimensiuni de

alcătuire a chestionarelor" după cum urmează:
- întrebări puse în scopul de a afla dacă subiectul cunoaşte problema, dacă s-a
gândit la ea.
- întrebări deschise care au scopul de a afla părerea subiectului asupra problemei
- întrebări închise care urmăresc obţinerea de răspunsuri la acele aspecte

29
 specifice ale problemei investigate
- întrebări ce urmăresc să descifreze motivarea opiniilor
întrebări care urmăresc stabilirea intensităţii opiniilor.

Alcătuirea chestionarului ridică probleme privind forma de prezentare,

dimensiunile, formularea întrebărilor, ordinea de prezentare a acestora, de toate
acestea depinzând foarte mult succesul investigaţiei. În acest sens, forma de
prezentare trebuie să fie atrăgătoare, eficientă şi comodă de mânuit, în privinţa
dimensiunilor trebuie să fie echilibrat, în raport cu tematica abordata şi specificul
eşantionului investigat; întrebările trebuie să exprime cât mai exact obiectivele
cercetării, nu trebuie să influenţeze răspunsurile subiectului (iar varianta de răspuns
corectă nu trebuie pusă nici prima, nici ultima) limbajul trebuie să fie simplu şi
precis. La stabilirea ordinii de prezentare se va ţine cont de faptul că întrebările nu
constituie elemente izolate, ci se află într-un raport de condiţionare reciprocă.

3.2. Interviul

Este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi

anchetatul, ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu
privire la o anumită temă. El se deosebeşte de chestionar care este o tehnică
adecvată mai ales cercetărilor efectuate la scară mare, studierii globale a
fenomenului. Specific pentru interviu este că, realizându-se prin întrebări şi
răspunsuri, permite accesul la identificarea acelui mod în care fapta şi criminalul sunt
fixaţi în conştiinşa publică, în cunoştinţele şi opiniile acestora.
Tipuri de interviu.
A) in funcţie de gradul de formalism al interviului:
a) interviul formal - se caracterizează prin faptul că întrebările,
numărul,ordinea,şi formularea lor sunt prestabilite

30
 b) interviul neformal sau flexibil - nu are la bază un chestionar cu
întrebări prestabilite, ele se caracterizează printr-o mai mare libertate
acordată operatorului de anchetă în dirijarea cursului interviului.
c) interviul conversaţie sau cazual - se desfăşoară ca o convorbire, un
schimb de păreri între intervievat şi operator, cu privire la o temă cât
mai concretă şi mai clar precizată pentru intervievat. Rolul operatorului
este activ.
d) interviul ghidat sau concentric - se apropie de interviul formal, dar
fără a avea rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt
concentrate în jurul unei teme anume si sunt sistematizate de către
operator, într-o lista de control sau un ghid de
interviu
B) în raport de modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele,
unii autori (M. GRAWITZ) fac deosebire între interviul direct şi interviul
indirect:
a) interviul direct - se bazează pe modalitatea directă de punere a
întrebărilor şi de interpretare a rezultatelor, considerându-se că
răspunsul reflectă exact ceea ce subiectul a înţeles şi a dorit să
exprime.
b) interviul indirect - utilizează o cale ocolita de culegere a datelor.
Întrebările puse urmăresc să obţină anumite informaţii de la cel
intervievat pe o cale indirectă, ocolită.
C) un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic, utilizat cu
precădere în psihiatrie şi folosit în special de criminologia clinică, prin
intermediul acestuia fiind analizată personalitatea infractorului.

3.3. Tehnica documentară

31
 Este o tehnică specială de recoltare şi manipulare a datelor cuprinse în
documente, fiind considerată observaţie indirectă, deoarece operează prin
intermediul lecturii documentelor şi nu prin contactul direct cu realitatea.

Tipurile de documente utilizate sunt:

a) statisticile oficiale, care conţin date ce se referă la criminalitatea
aparentă (delicte descoperite) ori legală (delicte pedepsite), scăpând însă
criminalitatea reală
b) dosarele privind cauzele penale conţin date cu privire la împrejurările
comiterii faptei, scopul şi mobilul infracţiunii, la trăsăturile de personalitate
ale infractorilor.
c) reacţia socială evidenţiată de mijloacele de informare în masă.

3.4. Tehnicile secundare

Cercetările criminologice care îşi propun să dezvăluie trăsăturile

psihologice ale infractorului, intensitatea factorilor de inadaptare şi rolul lor în
etiologia criminalităţii, necesită tehnici de cercetare mai complexe. Aceste tehnici
sunt denumite secundare deoarece se folosesc alături de una sau mai multe tehnici
fundamentale.
Trăsăturile psihologice ale infractorului sunt reliefate în special prin examenul
psihologic al acestuia, care se realizează de regulă, cu ajutorul testelor.
Testul este o probă care implică rezolvarea unor sarcini identice pentru toţi
subiecţii examinaţi, în scopul aprecierii succesului sau eşecului, ori notării numerice
a reuşitei.
Testele de eficienţă, studiază aptitudinile operaţionale ale persoanei, în
această categorie situându-se testele de inteligenţă.

32
 Testele de personalitate au drept scop dezvăluirea acelor trăsături ale
individului ce îl determină să reacţioneze într-o anumită manieră într-un caz dat.
Testele de personalitate sunt utilizate în cercetările criminologice experimentale,
prin care se urmăreşte explorarea personalităţii infractorului, dezvăluirea acelor
factori care ar putea diferenţia pe plan psihologic, infractorul de noninfractor, pentru
ca ulterior să se poată concluziona asupra unei eventuale corelaţii între criminalitate
şi anumite tipuri de personalitate.

33
 MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE

1. Orientarea biologică

În cadrul orientării biologice sau antopologic - biologice (cum mai este

denumită) sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanţă
hotărâtoare în geneza crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientări sunt:
- limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului,
- încercarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice
de ordin bioantropologic care diferenţiază infractorul de non-
infractor, trăsături care detemină comportamentul antisocial al
individului.

1.1. Cesare Lombroso - Teoria atavismului evoluţionist

Lombroso este considerat drept creatorul criminologiei antropologice.

Premisele apariţiei operei lombrosiene coincid cu cele ale pozitivismului în
general. Ca surse directe de inspiraţie se citează de obicei: "Tratatul de
fizionomie" al lui Della Porta, publicat în anul 1640, unde se subliniază existenţa
unor raporturi între caracterul individului şi fizionomia acestuia; studiile de
frenologie (studiu al craniilor) ale lui Gall şi cele de psihiatrie al lui Morel.
Născut la 6 noiembrie 1835 la Verona (1835-1909) într-o familie relativ
numeroasă de evrei, a studiat medicina la facultăţile din Padova, Viena devenind
specialist în psihiatrie. În 1864 a început să lucreze ca medic militar, cu ocazia
căreia a efectuat şi numeroase studii antropometrice. După 5 ani i se încredinţează
catedra de psihiatrie la Universitatea din Padova devenind în acelaşi timp şi
director al unui azil de alienaţi.

34
 În anul 1876 ocupă postul de lector la Catedra de medicină legală din
Torino, publicând şi cea mai cuoscută lucrare a sa " L'uomo delinquente " ("Omul
criminal "). Pe lângă această operă care 1-a consacrat, Lambroso a mai publicat
numeroase alte studii şi lucrări importante, cum ar fi: "Antropologia criminală" sau
"Omul de geniu" având şi o contribuţie substanţială la extinderea cercetărilor
criminologice şi la formarea criminologiei ca ştiinţă.
Referitor la opera sa, el afirma că a fost pregatită de predecesorii săi "
dându-i un corp mai organic concluziilor care pluteau prin aer, încă
nedescoperite". Atât J.Pinatel cât şi H.Mannheim subliniază în ''Comparative
Criminology" că originea teoriei lui Lambroso se găseşte atât în teoriile
evoluţioniste a lui Darwin cât şi în lucrările de frenologie ale medicului vienez
J.K.Lavater şi în conceptele asupra rolului degenerescenţei speciei a lui Charles
Morel.
La originea cercetărilor lui C.Lambroso a stat descoperirea unei adâncituri
accentuate (foseta), la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, trăsătură ce
se regăsea la unele cranii primitive. Această descoperire a dat naştere ipotezei
atavismului, adică oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic.
Prin numeroase măsurători, Lambroso a reuşit să distingă unele trăsături
craniene ce se regăseau într-o proporţie sporită la infractori, aşa zisele stigmate ale
omului criminal: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi fălcile
voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor
nazale, apendice lemurian al fălcilor, aspecte redate în opera "
L'antropologie criminelle et ces recentes progres"'. O altă constatare interesantă,
făcută în urma cercetărilor pe criminalii în viaţă, este aceea de lipsă a durerii
( analgezia ) care îl aproprie pe criminal de omul sălbatic.

35
 Ulterior Lamboso a lărgit acastă ipoteză a atavismului evoluţionist
incluzând degenerescenţa epileptică, precum şi alte anomalii de natură fiziologică,
constituţională şi psihologică.
Astfel, când la o persoana sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de
natură atavică, acesta ar fi considerat un criminal înnăscut (termen inventat de
discipolul lui Labroso: Enrico Ferri ), adică un individ cu puternice înclinaţii
criminogene care nu pot fi neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului. Totuşi
aceste anomalii nu presupun în mod necesar săvârşirea de infracţiuni, ci constituie
doar o predispoziţie în acest sens.
Ulterior, Lambroso a expus o tipologie mai complexă, adăugând, alături de
criminalul înnăscut tipurile: pasional, epileptic, ocazional sau din obişnuinţă. Studiile
de psihiatrie efectuate 1-au dus la concluzia unor asemănări între criminalul înnăscut
şi criminalul alienat, apărând astfel o categorie intermediară aceea de nebunul
moral
Astfel se poate spune că în teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o
anormalitate biologica bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie
epileptică.
În concluzie, contribuţia fundamentală a lui C.Lambroso la dezvoltarea
gândirii criminologice constă în negarea ideii de liber arbitru şi implicit a celei de
răspundere morală, ca temei al represiunii.

1.2. Teoriile eredităţii

Folosind concluziile lui Francis Golton şi ale lui Karl Pearson care au
măsurat gradul de asemănare sau de corelare determinat de ereditare, Charles
Goring face analiza elementului criminal ajungând la concluzia că crima este
moştenită în acelaşi mod în care sunt moştenite şi trăsăturile fizice şi de

36
personalitate. Astfel Goring a introdus o nouă ipoteză care înlocuieşte temporar
ipoteza atavismului evoluţionist.
Prin cercetările sale Goring a concluzionat că nu condiţiile de mediu sunt
cele care favorizează criminalitatea, ci moştenirea, care astfel, pe cale ereditară,
devenea o crimă. În consecinta, oamenilor care întruneau anumite caracteristici
specifice criminalilor, Goring le propunea interzicerea reproducerii.
Acestă teorie a atras asupra sa numeroase critici datorită importanţei
exagerate acordate evaluării factorilor ereditari. Cu toate astea nu trebuie
subestimată importanţa muncii lui Goring deoarece el a fost primul care a sesizat că
crima ar putea fi rezultatul conexiunii între factorii de mediu şi ereditate, viziune
susţinută şi azi de mulţi criminologi. De fapt Goring a susţinut că nu a refuzat
influenţa mediului în cauzarea crimei, dar că în studiile sale nu a găsit nici o probă
care să dovedească aceasta.
Alte cercetări care au la bază examinarea rolului eredităţii în etiologia actului
infracţional sunt următoarele:
- studiile de arbore genealogic efectuate de Richard Dugdale,
Eastbrook, Davenport şi Henry Goddard în SUA prin care au
încercat să demonstreze că faptele infractionale sunt mai numeroase
în familiile cu antecedente penale în privinţa eredităţii.
- studiile pe gemeni monozigotici şi dizigotici, efectuate de
psihanalistul german Johanes Lange şi redate în opera intitulată "Crima
ca destin" prin care s-a încercat demonstrarea predispoziţiei eredităţii în
comiterea infracţiunilor.
- cercetările de antropologie comparată efectuate de A.E.Hooton prin
care acesta încerca să demonstreze că trăsăturile exterioare şi
comportamentul individuluisuntcorelate.Aceste cercetări însă nu au
reuşit să dovedească implicarea inferiorităţii biologice în etiologia

37
 infracţionalităţii, fapt ce a atras asupra sa numeroase critici.
În biocriminologia modernă, geneticienii au argumentat ca posibilitatea de a
te purta violent sau agresiv se poate moşteni, sau altfel spus, că în timp ce
criminalii nu sunt născuţi infractori, predispoziţia de a te purta violent sau de a
comite crime o poţi avea încă de la naştere.

1.3. Teoriile biotipurilor criminale

Varianta modernă a antropologiei criminale a dat naştere curentului

biotipurilor criminale.
Pornind de la conformaţia fizică a individului, E.Kretachmer în lucrarea
"Physique and character", a analizat relaţiile existente între diferite tipuri biologice şi
anormalitatea mentală şi a caracterului rezultând 3 tipuri specifice:
a. astenic specific individului rece, nesociabil - trăsăturile specifice fiind:
umerii înguşti şi musculatura subdezvoltată. Acest tip este predispus
infracţiunilor contra proprietăţii.
b. atletic specific individului stabil din punct de vedere psihologic dar care
uneori poate deveni expolziv - trăsăturile specifice ale acestuia fiind o
musculatură putenică, robust. Acest tip este predispus infracţiunilor
contra persoanei.
c. picnic specific individului sociabil, prietenos - trăsăturile specifice
fiind: scund şi rotund, cu tendinţe spre îngrăşare. Acest tip este
predispus fraudelor, escrocheriilor.
O mare frecvenţă în clasificarea tipurilor o au cele mixte, dintre care tipul
displastic particularizat prin anumite disfuncţionalităţi glandulare. Acest tip este
predispus infracţiunilor sexuale.

38
 O altă teorie tipologică a fost cea elaborată de americanul W.Sheldon
bazată pe dezvoltarea diferită a embrionului uman respectiv corelarea trăsăturilor
personalităţii în funcţie de dezvoltarea corporală.

1.4. Teoria biopsihologică şi inadaptarea socială

Fondatorul teoriei inadaptării sociale, criminologul suedez Olof Kinberg

susţinea în lucrarea sa "Basic problems of criminology" ca pentru a descoperi
cauzele fenomenului infracţional este necesar a se studia personalitatea
individului. Astfel trăsăturile specifice din punct de vedere biopsihologic sunt cele
ereditare normale sau cele ereditare patologice.
Plecând de la aceste trăsături, teoria lui Kinberg se împarte în două variante:
a. varianta constituţională - în care factorii fundamentali ai constituţiei
biopsihologice sunt: capacitatea intelectuală, stabilitatea şi soliditatea
structurii psihologice.
Potrivit teoriei lui Kinberg, inadaptarea reprezintă incapacitatea individului
de a reacţiona armonios la stimulii mediului căruia îi aparţine. Astfel prin depistarea
trăsăturilor de natură constituţională s-ar permite recunoaşterea predispoziţiilor
individului de a comite fapte antisociale
b. varianta patologică -în care include boliile psihice, tulburanţe grave de
inteligenţă datorate fie dispoziţiilor ereditare patologice, fie traumatismelor cerebrale
sau a infecţiilor etc.

1.5. Teoria constituţiei delicvente

Potrivit opiniei lui Benigno di Tulio constituţia delicventă cuprinde atât

elemente ereditare şi congenitale cât şi elemente dobândite în timpul vieţii, în
special în prima parte a ei. Constituţia delicventă este rezultatul mai multor
elemente ce determină tendinţe criminologice dar care nu duc neapărat la săvârşirea

39
infracţiunii, ci numai favorizează iniţierea comiterii unei crime în cazul unor subiecţi
faţă de alţii.
Cu toate ca toţi indivizi pot prezenta reacţii antisociale pragul de la care
excitaţiile exterioare îl determină pe individ să comită actul infracţional îl
deosebeşte de alţi semeni de-ai lui pentru care declanşarea acestora nu este
condiţionată de o intensitate similară a stimulului, ci poate de unul mult mai putenic.
Astfel crima este, în viziunea lui Kinberg, o manifestare de inadaptare
socială.

1.6. Biocriminologia modernă

În viziunea criminologiei moderne oamenii sunt produsele unei interacţiuni

dintre factorii externi şi cei genetici.
Unul dintre acesti factorii externi ar putea fi factorul biochimic. Aceşti factori
biochimici sunt acele alergii care ar putea să apară în urma consumului unui anumit
tip de mâncare, a unui regim alimentar sau în cazurile de hipoglicemie şi hormonii.
Mai precis s-au stabilit anumite componente alimentare ce determină reacţii
alergice puternice care determină la rândul lor reacţii de iritare, hiperactivitate
agitaţie şi în general un comportament ieşit din comun. Câteva dintre aceste
alimente sunt: feniletilamina din ciocolata, tiramina din cascaval si vin, aspartamul
folosit ca indulcitor artificial sau xantina din cafea.
Chiar şi anumite regimuri alimentare pot determina un comportament
agresiv. De exemplu specialiştii afirmă că consumul unor cereale cu conţinut redus
de tryptophan (un aminoacid des folosit în industria alimentară) este asociat cu
creşterea semnificativă a agresivităţii respectiv a comportamentelor criminale.
Alţi factori care ar putea influenţa comportamentul unui individ sunt
factorii neurofiziologici care constau în principal în leziuni ale creierului,
anormalităţi ale circumvolunţiunilor şi alte mici disfuncţionalităţi.

40
 1.7. Teoria complementului cromozomial xxy

Studiul privind anomalia cromozomilor a făcut obiectul multor dispute

ştiinţifice moderne. Potrivit acestei teorii infractorii posedă un cromozom Y
suplimentar.
Un om normal este înregistrat cu formula 46XY la bărbaţi şi 46XX la femei,
dar anumite studii au pretins că indivizii posesori ai formulei 46XYY ar fi
predispuşi comiterii faptelor penale, motiv pentru care cromozomul suplimentar Y a
fost denumit "cromozomul crimei".
Acestă anormalitate a fost denumită sindromul lui Klinefelter, după numele
celui care l-a descoperit.
Însă cercetările ulterioare au demonstrat că procentul celor care deţin formula
46XYY este relativ egal atât în rândul infractorilor cât şi în cel al non-infractorilor.

În concluzie datele statistice oferite de anumite cercetări nu sunt suficiente

pentru a admite că diferenţele biologice se întâlnesc la majoritatea criminalilor, iar
acolo unde sunt găsite, legăturile cauzale cu comportamentul criminal sunt încă
slabe.

2. Qrientarea psihologică

2.1. Scurt istoric

Controlul comportamentului periculos al mentalului şi emoţionalului a

constituit o preocupare din cele mai vechi timpuri.
În acest context, unul din obiectivele şcolii naturaliste de gândire medicală
din Grecia antică, a fost DEMONOLOGIA, care reprezintă o explicaţie adecvată
atât pentru crima făcută cât şi pentru starea de nesănătate a celui care a comis-o.
Acest sistem de gândire plecă de la ideea ca cel ce a comis-o era sub influenţa

41
spiritelor rele sau ale Diavolului, gândire bazată pe teoriile lui Pytagoras,
(Alcmaeon), Empedeocles din Agrigentum şi Hipocrates- părintele medicinei.
Teoriile lui Pytagoras (şi Alcmaeon) precizează că bolile mentale sunt
disfuncţii ale organului minţii: CREIERUL . Puţin mai târziu, Empedocles
introduce anumite principii explicative ale personalităţii, în care delirul şi alte boli
mentale sunt nişte aspecte ale funcţiilor speciale ale creierului. Astfel, putem
sublinia că psihiatria a constituit o diviziune importantă a ştiinţelor medicale iar
odată cu dezvoltarea acesteia, medicina a înaintat foarte mult în domeniul identificării
şi tratării bolilor mentale.
Mult timp datorită influenţei şcolii lombroziene, caracterul psihologic în
etiologia criminalităţii se apropia de orientarea biologică. Odată cu trecerea în plan
secund a şcolii antropologic - cnminologice, s-a dezvoltat studiul psihologic
asupra infractorului fără a ţine seama de trăsăturile de tip bioantropologic.
Una dintre primele lucrări bazate pe studiul psihologic asupra infractorului
normal din punct de vedere biologic, a fost "Causes celebres et interessantes"
( "Cauze celebre şi interesante"), ale avocatului francez F.G. PITOVAL, care făcea
referire la criminali şi crime mai mult sau mai puţin ieşite din comun.
Operele maieştrilor clasici ai literaturii universale, printre care
SCHAKESPEARE, SCHILLER, DOSTOEVSKY, BALZAC, HUGO, DICHENS,
STENDAL, GORKI, THOMAS MAN, au avut o importanţă deosebită în studiul
psihologiei criminale. Un impact deosebit în domeniul studiului psihologic al
infractorului normal, 1-a constituit apariţia lucrărilor de psihanaliză a lui
SIGMUND FREUD (1856- 1939). Totuşi, conceptul de subconştient şi-a făcut
apariţia ca subiect de interes ştiinţific înainte de FREUD, fiind elaborat de VAN
HARTMAN (1824- 1906) în câteva studii non-freudiene ale fenomenului de
disociere şi împărţire a personalităţii ( personalitate multiplă). Orientarea

42
psihologică cuprinde o serie de teorii criminologice ce se bazează pe conceptul de
personalitate criminală pentru explicarea fenomenului infracţional.

2.2. Teoriile orientării psihologice în criminologie

2.2.1. Teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud (1856-1939)

Iniţial, pregătit ca medic, interesul lui Freud în neurologie 1-a condus la

specializarea în tulburările nervoase. El a observat că majoritatea tulburărilor
nevrotice manifestate la pacienţii săi, păreau să îşi aibă originea mai degraba în
experienţele traumatice din trecut şi nu în bolile fizice.
Freud a elaborat faimosul său tratament psihanalitic al tulburărilor emoţionale
şi de personalitate. Psihanaliza implică utilizarea celor trei tehnici importante:
1. asociaţia liberă;
2. analiza viselor;
3. interpretarea erorilor de vorbire şi a altor evenimente accidentale.

Oricare dintre aceste tehnici, consideră FREUD, penetrează psihicul

inconştient al pacientului şi dezvăluie gânduri, sentimente şi motivaţii de care
pacienţii nu sunt conştienţi.

Instinctul ca forţă propulsivă a personalităţii

InstinctuI reprezintă comportamentul spontan, înnăscut şi variabil, comun

tuturor indivizilor dintr-o specie şi care pare adoptat unui scop de care subiectul nu
este conştient.
Bazându-se pe principiul conservării energiei, FREUD afirma că energia
fizica poate fi transformată în energie psihică şi vice-versa. Aşadar, energia "fizică"

43
influenţează mintea prin intermediul "instinctului", care constituie veriga de
legătură dintre fizic şi mental.
Instinctul, în viziunea lui FREUD, constituie un element de bază al
personalităţii:
- este reprezentarea mintală a stimulilor de origine internă ;
- el este forţa propulsivă a personalităţii, care energizează şi
direcţionează comportamentul ;
- este o forma transfomata a energiei fiziologice care conecteaza
trebuinţele corporale cu "dorinţele minţii".
Trebuinţele sunt stimuli instinctuali, iviţi în organism, care ajung să fie
reprezentaţi mintal: de exemplu - foamea reprezintă un dezechilibru chimic.
Scopul instinctului este reducerea tensiunii prin satisfacereă trebuinţei şi
restabilirea echilibrului.

Structura personalitatii: sinele, eu, supraeu

Psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologie criminală la

criminologia psihologică. Prin studiile sale, FREUD a încercat să demonstreze
existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei, cât şi
mecanismul de formare al acestuia. Astfel, aspectele gândirii psihanalitice pot fi
mai mult sau mai puţin relevante pentru înţelegerea mecanismului ce îl determină
pe individ să comită infracţiuni.
FREUD s-a ocupat de tratarea unor boli funcţionale ce nu păreau să aibă
vreo cauză organică. Teoria lui a fost elaborată în două etape:
În faza iniţială, FREUD distinge o funcţionare "nivelară" a psihicului uman, în
funcţie de gradul de conştientizare a conţinuturilor şi mecanismelor, distingând 3
niveluri: conştient, inconştient şi preconştient

44
 CONŞTIENTUL = cuprinde aspectele sesizabile ale funcţionării psihice la
un moment dat, reprezintă o zonă restrânsă a psihismului, ca vârful unui iceberg.

INCONŞTIENTUL= cuprinde instinctele, dorinţele care energizează şi

direcţionează comportamentul; inconştientul este un concept central al teoriei,
prezentat ca un depozit energetic inaccesibil conştientizării. Reprezintă "partea
invizibilă a icebergului care formează cel mai larg, şi într-un anume fel, cel mai
puternic sector al minţii noastre", care cuprinde toate impulsurile instinctive ale
omului şi memoria sa, refulată din sfera conştientului în inconştient.

PRECONŞTIENTUL (Subconştientul) = depozitează toate informaţiile de

care nu suntem conştienţi la un moment dat, dar pe care le putem conştientiza cu
uşurinţă. Memoria noastră este situată în acesta zonă unde funcţionează "traficul "
între conştient şi preconştient, făcându-se permanent în ambele sensuri.
În acest sens, el argumenta că experienţele traumatice din copilărie, care
şi-au lăsat amprenta asupra individului, îi pot justifica comportamentul chiar şi
atunci când acesta nu este conştient de acele fapte.
Gândurile, emoţiile şi acţiunile omului, sunt guvernate de forţe ascunse, în
procesele memoriei sale, şi care pot fi scoase la iveală printr-o tehnică specială
numită psihanaliză în cadrul căreia pacientul se relaxa complet şi vorbea despre
orice îi venea în minte, în acest fel, individul fiind capabil să reconstruiască
evenimentele petrecute cu mult timp în urmă şi să le aducă în conştient. Pacientul
devenind conştient de aceste evenimente, ele îşi pierdeau din puterea lor
subconştientă, iar pacientul câştiga un grad mai mare de control al conştientului.

Într-o a doua etapă pe masură ce viziunea asupra personalităţii se conturează

mai precis, FREUD renunţa la modelul nivelar în favoarea unui model structural al
personalităţii. Cele trei componente structurale ale personalităţii sunt: id (sinele), ego
(eul) şi superego (supraeul).

45
 SINELE (id)= este determinat biologic şi este partea primitivă a
personalităţii. El reprezintă toate pulsiunile instinctuale sexuale, agresive şi cele
care interesează satisfacerea nevoilor corporale. Este iraţional, impulsiv şi nu este
afectat de restricţiile sociale. Se manifestă în permanenţă sub forma unei stări
tensionale legate de homeostazia organismului (tendinţa generală a organismului ce
vizează să menţină constante, condiţiile de echilibru ale mediului său), stări
tensionale care se cer imperios satisfăcute şi împing individul printr-un mecanism de
acţiune reflexă să reducă tensiunea prin satisfacerea imediată, netolerând amânarea
plăcerii. Este o structură primitivă, egoistă, amorală, insistentă, nesăbuită.

EUL (ego)= reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii compus din

cunoştinţe, imaginea de sine şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre
interese şi valori. El este o structură preponderent conştientă, un "stăpân
raţional" al personalităţii, dar are zone subconştiente şi chiar inconştiente.
Relaţionarea organismului cu mediul are ca scop final satisfacerea pulsiunilor
sinelui. Funcţionarea eului se subordonează principiului realităţii: chiar dacă sinele
împinge activitatea în direcţia satisfacerii imediate şi necondiţionate a pulsiunilor
sale, eul este cel care orientează comportamentul, în funcţie de condiţiile reale. Eul
trebuie să ţină seama nu numai de impulsurile sinelui şi de condiţiile reale ale
situaţiei în care se găseşte, ci şi de restricţiile de natură morală prin care societatea
reglementează relaţiile dintre oameni şi implicit satisfacerea trebuinţelor fiecăruia.
Eul este o instanţă meditatoare între sine şi mediu.

SUPRAEUL (super - ego)= reprezintă conştiinţa morală, expresia individului

în mediul social, purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor de convieţuire
socială. Supraeul constiuie un element al conştientului, element ce devine evident pe
măsura maturizării individului. Geneza lui este legată de internalizarea legilor şi
interdicţii morale în copilărie pe care societatea le impune individului prin

46
educaţie, dar conţinuturile sale, odată formate, devin în mare măsură inconştiente.
El asigură conformitatea comportamentului cu legile morale ale societăţii în absenţa
oricărui control extern, încălcarea normelor morale impuse astfel dinlauntrul
individului. Supraeul acţionează în scopul perfecţiunii morale, nu pentru plăcere ca
sinele şi nici pentru a atinge scopuri realiste ca eul.
Eul, supus atacurilor sinelui, prin pulsiunile instinctive şi cenzurile exercitate
se supraeu, încearcă să echilibreze raportul, dând o formă acceptabilă dorinţei
sinelui, astfel încât să le facă mai acceptabile pentru supraeu, într-un proces numit
sublimare. În cazul în care sublimarea va reuşi, realizându-se o conciliere între
cele două forţe oponente, individul va avea o anumită stabilitate psihică. Echilibrul
se poate obţine temporar şi prin deturnarea de la scopul iniţial impulsurilor
transmise de sine, în vederea eliberării energiilor latente (spre exemplu prin sport)
în cadrul unui proces de compensare.
Dacă sublimarea şi compensarea nu reuşesc să producă echilibrul necesar,
supraeul utilizează represiune determinând refularea în inconştient a instinctelor
nedorite, unde vor rămâne până cand vor găsi o ocazie să erupă în mod necontrolat
inlăturând barierele impuse de eu şi supraeu, uneori această erupţie determinând
chiar trecerea la actul infracţional.
Apare în acest caz complexul de vinovăţie, care la unii infractori atinge o
intensitate insuportabilă, determinând săvârşirea actului infracţional, iar pedeapsa
este aşteptată ca o eliberare. Aceasta este explicaţia pentru care unii infractori îşi
"semnează" crima, pentru a putea fi mai uşor descoperiţi.

2.2.2. Teorii psihanalitice post-Freudiene

A. Teoria complexului de inferioritate

Prin inventarea "complexului de inferioritate" ALFRED ADLER aduce în

discuţie sentimentul de inferioritate care declanşează dorinţa individului de a-şi

47
depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau
supracompensare.
Când individul devine conştient de carentele sale, încearcă să le compenseze
ajungându-se uneori la SUPRACOMPENRSARE (exemplu BEETHOVEN surd
fiind, a creat opere nemuritoare). Însă, dacă deficienţa este depăşită, sentimentul de
inferioriate degenera într-un complex de inferioritate care poate duce la săvârşirea
anumitor infracţiuni.

B. Tipologii infracţionale în funcţie de entităţile psihice propuse de Freud

Fr.ALEXANDER şi H.STAMB în lucrarea "Criminalul şi judecătorii săi"

clasifică criminalitatea în trei categorii:
a) criminalitatea imaginară- care apare în vise, fantezii sau acte ratate;
b) criminalitatea ocazională - când SUPEREUL elimină conştiinţa morală în
urma unei vătămări sau ameninţări pentru EU ( şantaj, ameninţari, legitimă
apărare);
c) criminalitatea obişnuită- care curpinde:
- criminalii organici- a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavi
mintali sau cu alternări ale discernământului) ;
- criminalii normali- normali din punct de vedere psihic dar
aparţinând unei colectivităţi criminale, deci comportându-se conform
moralei acestora ;
- criminalii nevrotici- care acţionează în funcţie de mobiluri
inconştiente. Pentru criminalul nevrotic, pedeapsa reprezintă o
justificare morală dezvoltând sentimentul de culpabilitate şi nevoia
de pedeapsa

C. Teoria personalităţii antisociale

48
 AUGUST AICHORN considera că deşi mediul social îl influenţează pe individ,
acesta nu trece la săvârşirea faptei penale decât dacă este predispus în această
direcţie. AICHON a denumit această predispoziţie "delicvenţă latentă". Continuând
aceasta idee, şi având la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la
"evenimentele din prima copilărie", N.FRIEDLANDER lansează o variantă a
acestei teorii, potrivit căreia în adaptarea socială, respectiv formarea personalităţii
individului, factorii esenţiali sunt cei familiali. Astfel, carentele afective materne
pot genera un comportament criminal al copilului lipsit de afectivitate.

D. Teoria lui David Abrahamsen

Profesorul ABRAHAMSEN de la Universitatea din Columbia, susţine

afimaţia că explicaţia conduitei umane trebuie căutată în conflictele bisexuale, cu
care omul se loveşte de timpuriu, în copilărie. D.ABRAHAMSEN nu considera
libidoul unicul instinct care determină conduita omului, ci şi ale instinctelor,
fiecare din ele posedând o anumită rezervă de energie constantă, iar dacă instinctul
sexual este înnăbuşit, el trebuie în mod inevitabil să se manifeste sub altă formă.
Aşadar, în opinia lui ABRAHAMSEN "orice condiţie delictuoasă " este o
manifestare directă sau indirectă a agresiunii, iar această agresiune poate fi expresia
instinctelor sexuale sau a altor instincte.

Un alt criteriu al infracţionalităţii îl reprezintă situaţia încordată în familie.

Astfel, un copil poate deveni delicvent, dacă:
- în familie nu i s-a acordat atenţie - prin delicte el căutând să atragă atenţia
asupra sa ;
- în familie a fost prea tutelat - protestele sale împotriva acestei tutele
manifestându-se prin delicte.

2.2.3. Teoriile psihomorale

49
 A. Teoria instinctelor:

Această teorie aparţine criminologului belgian ETIENNE DE GREEF,

considerat fondatorul cnminologiei clinice dar şi unul din pionierii cnminologiei
dinamice prin formularea unei teorii a trecerii la act.
Conform acestei teorii, personalitatea umană, în general, respectiv a
delicventului, este determinată de două grupuri fundamentale de instincte ce
constituie structura afectivă a instinctului de apărare şi a instinctului de simpatie.
a) instinctul de apărare- contribuie la conservarea eului funcţionând sub
sentimentul de justiţie şi de responsabilitate a "celuilalt", având la bază
agresivitatea.
b) instinctul de simpatie - contribuie la conservarea speciei, funcţionând sub
semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a celuilalt, având la bază
subordonarea şi devotamentul faţă de celalalt.

Se consideră ca viaţa psihică se desfăşoară sub semnul conflictului

permanent între structurile afective. În acest conflict se crează un echilibru precar,
condiţii în care tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei vor favoriza
trecerea la actul criminal.

B. Teoria personalităţii criminale:

Această teorie, aparţine criminologului francez JEAN PINATEL, fiind

concepută ca un model explicativ pentru dinaminca actului criminal.
PINATEL considera inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi,
deoarece nu există o diferenţă de natură între oameni cu privire la actul criminal
"Orice om în circumstanţe excepţionale, poate deveni delicvent".
Inexistenţa unei diferenţe de natură între oameni, nu exclude însă existenţa
unor diferenţe de grad între personalitatea infractorilor şi noninfractorilor. Astfel,

50
unii indivizi, au nevoie de "instigări" exterioare grave, iar alţii de "instigări" lejere,
pentru a realiza trecerea la actul delictual.
Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice numite
"nucleul central al personalităţii criminale", nucleu cu o structură dinamică. Aceste
trăsături nu sunt specifice doar infractorilor şi numai reunirea lor pot conferi
personalităţii un caracter infracţional.

Aceste trăsături ce comandă condiţiile trecerii la act sunt:

- EGOCENTRISMUL - tendinţa individului de a raporta totul la sine însuşi;
- LABILITATEA (labis= a alunca, a cădea)- lipsa de prevedere, o deficienţă de
organizare în timp;
- AGRESIVTTATEA - "dinamism combativ pentru învingerea şi eliminarea
obstacolelor ce barează drumul acţiunilor umane" ( J. PINATET
"Agressivite et personalite criminelle") ;
- INDIFERENŢA AFECTIVĂ - individul este dominat de egoism şi
răceală faţă de aproapele lui.

Iniţial teoria personalităţii criminale a fost concepută pentru a explica

fenomenul criminal individual. Ulterior, această teorie a fost extinsă cu privire la
criminalitate.

3. Orientarea sociologică

3.1. Bazele istorice ale criminologiei sociologice

Atât reprezentanţii orientării biologice cât şi a celei psihologice au avut în

centrul atenţiei considerente de ordin endogen în originea criminalităţii.

51
Reprezentanţii orientării sociologice au considerat însă ca nesatisfăcătoare teoriile
elaborate de precursorii lor, motiv pentru care, şi-au îndreptat atenţia asupra
cauzelor de ordin exogen acordănd o deosebită importanţă determinărilor de ordin
social.
Diversitatea de curente, teorii şi opinii inspirate din sociologia şi psihologia
socială, au fost grupate sub denumirea generică de ŞCOALA FRANCO-
BELGIANĂ a mediului social.

3.1.1. Şcoala cartografică (geografică)

Promotorii acestei şcoli au fost belgianul Lambert Adolphe Jaques Queleten

(1796-1874) şi francezul Andre Michel Guerry (1802-1866), care au încercat să
descopere anumite legităţi ale dinamicii cnminalităţii, în urma analizei statistice a
acesteia.
În urma studierii datelor statistice din Franţa, cei doi cercetători au formulat
aşa numita "lege termică a criminalităţii" potrivit căreia infracţiunile împotriva
persoanei predomină în regiunile sudice şi în timpul sezonului cald, iar infracţiunile
împotriva patrimoniului sunt predominante în nord, în timpul sezonului rece. Acestă
opinie a fost însă criticată subliniindu-se că deosebirile ce apar între structură şi
modelul criminalităţii de la o regiune la alta, sunt rezultatul dezvoltării social-
economice diferite, şi nu au legătură cu diferenţele de climă.
Queleten (doctor în matematică şi director al Observatorului Astronomic din
Bruxelles) a prezentat în lucrările sale - printre care cea mai importantă este
"Despre om şi dezvoltarea facultaţilor sale" sau "Eseu de fizică socială" (1835) -
următoarele:
- vârsta ar avea mai mare influenţă în comiterea crimei şi cu tipul
infracţiunilor comise (fapte săvârşite cu violenţă contra persoanei în tinereţe
şi contra proprietăţii pe parcursul înaintării în vârstă);

52
 - bărbaţii intră mai des în conflict cu legea iar femeile săvârşesc mai des
infracţiuni împotriva proprietăţii;
- persoanele instruite se implică în acţiuni ce impun o pregătire intelectuală;
În concluzie nu sărăcia generează criminalitate ci mai degrabă
discrepanţa între posibilităţiile materiale şi nevoile, aspiraţiile oamenilor.

3.1.2. Şcoala sociologică. Teoria lui Durkeim

Emil Durkeim (1858-1917) este considerat principalul reprezentant al şcolii

Sociologice originalitatea opiniilor sale constând în aceea că el considera clima
drept un fenomen de normalitate socială, consideraţie ce are la bază constatarea că
"peste tot şi totdeauna au existat oameni care s-au comportat de o aşa manieră încât
au atras asupra lor aversiunea penală". Mai mult, el susţinea despre crimă că este
chiar "un factor de sănătate publică", ceea ce deduce la următoarele consecinţe:
a) din moment ce crima este un fenomen "normal" - ea nu provine
din cauze excepţionale, ci din structura însăşi a culturii căreia îi
aparţine ;
b) deoarece criminalitatea este rezultanta marilor curente colective ale
societăţii
- existenţa şi raporturile sale cu ansamblul structurii sociale
prezintă un caracter de permanenţă la o cultură determinată de timp
şi spaţiu
c) criminalitatea trebuie să fie înţeleasă şi analizată nu prin ea
însăşi ci întotdeauna relativ la o cultură determinată în timp şi
spaţiu
În explicarea criminalităţii, Durkeim introduce conceptul de anomie (din
grecescul anomos = fără lege) pe care îl înţelegem în sensul de slăbire a rolului

53
normelor sociale ca urmare a tendinţelor crescânde ale individului spre
satisfacerea unor idealuri de confort material şi prestigiu social.

3.1.3. Şcoala mediului social

Numită şi şcoala Lyoneză, a fost fondată de Alexandre Lakssagne ( 1843-

1924, profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon), care a promovat teoria
conform căreia "mediul social are un rol determinant în geneza criminalităţii" Teoria
lui Alexandre Lakssagne este rezumată în două fraze celebre: "societăţile nu au
decât criminalii pe care îi merită" şi "mediul social este mediul de cultură al
criminalităţii (supa) iar microbul este infractorul, un element care nu prezintă
importanţă decât în ziua în care găseşte mediul care îl face să se dezvolte". Aceste
fraze au devenit laitmotivul cnminologiei sociologice care susţine că fiecare
societate conţine tipurile de infractori şi infracţiuni care corespund condiţiilor
economice, culturale şi sociale proprii.

3.1.4. Şcoala interpsihologică

Denumită astfel deoarece principalul său reprezentant Gabriel Tarde (19843-

1904), cel care a pus bazele psihosociologiei şi criminologiei franceze, considera
că sociologia nu este decât o interpsihologie atâta timp cât nu avem de-a face (în
sociologie) decât cu raporturi inter-individuale. Acesta precizează în lucrările sale
"Criminalitatea comparată" (1886) şi "Legile imitaţiei" (1890), că angajarea
individului în săvărşirea faptelor infracţionale, nu s-ar datora unor
pulsiuni organice ci influenţelor psihosociale pe care le preia prin imitaţie, aceasta
fiind văzută ca principala cauză a criminalităţii. Gabriel Tarde considera că un delict
este nu numai un rău în plus, ci în acelaşi timp o sursă probabilă a unor noi rele.
Explicarea fenomenului criminal are la bază ideea esenţială că fiecare individ se

54
comportă potrivit cutumelor acceptate de către mediul său şi în consecinţă
comportamentul criminal este şi el un comportament imitat.

3.2. Teoria sociologică multifuncţională

Primul care exprimă într-un mod foarte clar o viziune complexă asupra
etiologiei crimei, elaborând o teorie multifuncţionala este Enrico Ferri. Considerat
drept fondatorul criminologiei sociologice, Ferri se ocupă mai ales de cauzele
exogene, socio-economice ale fenomenului infracţional.
Ferri clasifică factorii crimogeni în:
a) factori antropologici (endogeni) - grupaţi la rândul lor în trei grupe:
- factori ce ţin de constituţia organică a infractorului ;
- factori ce ţin de constituţia psihică a infractorului ;
- caracteristicile personale ale infractorului ( vârstă, sex).

b) factori fizici sau cosmo-telurici (exogeni) - climatul, natura solului,

anotimpurile, condiţiile atmosferice;
c) factorii mediului social - densitatea populaţiei, familia, educaţia, opinia
publică, producţia industrială, alcoolismul, organizarea economică şi
politică, etc.
Plecând de la ,,legea saturaţiei mediului" a lui Quetelet, Ferri elaborează
legea suprasaturaţiei" conform căreia orice fenomen social anormal, cum ar fi:
n

războiul, revoluţia, foametea, etc., produce o creştere bruscă a criminalităţii.

Revenirea la limitele , « normale" ale criminalităţii se realizează odată cu terminarea
evenimentului cauzator.
Cele două elemente care vor constitui baza teoretică a curentului sociologic
sunt conform teoriei lui Ferri:
- elementul de sinteză - obşnuit prin culegerea datelor

55
 oferite de alte discipline cu preocupari în domeniul
criminologiei;
- studiul analitic al fenomenului infracţional.

3.3. Teorii sociologice moderne. Modelul consensual

În marea lor majoritate teoriile sociologice încearcă să răspundă la

întrebarea ..De ce viaţa socială determină anumiţi indivizi să comită fapte penale, în
timp ce alţi indivizi nu devin deticvenţi ? " Aceste teorii au fost denumite Teoriile
factorilor sociali ai delicvenţei.
Există însă şi unele excepţii, în care întrebarea este pusă dintr-o perspectivă
contrară ..De ce majoritatea indivizilor se supun legii şi nu comit fapte penale ?" .
Aceste teorii au fost regrupate sub denumirea de Teoriile factorilor sociali ai
respectului legii penale.
Din punctul de vedere al altor autori teoriile sociologice moderne au fost
clasificate în :
a) Teoriile structurii sociale - care include curentul culturalist şi curentul
funcţionalist;
b) Teoriile proceselor sociale - care cuprind: teoriile învăţării, ale controlului
social şi ale ,,etichetării sociale"
c) Teoriile conflictului social.
În perspectiva propusă de criminologul canadian Denis Szabo teoriile
sociologice moderne aparţin fie modelului consensual, fie modelului conflictual.

Modelul consensual

56
 Acest model se caracterizează prin analogia propusă între sistemul natural şi
sistemul social, cele două sisteme fiind în consens. Ruptura produsă între aceste
elemente ale sistemelor menţionate apare în cazul eşecului procesului de adaptare.
Conform teoriei modelului consensual infractorul este considerat un
neadaptat propunându-se în acest sens diferite modele de resocializare a acestuia.
În cadrul curentului consensual se regăsesc patru curente distincte:
- orientarea ecologică ;
- curentul culturalist;
- curentul funcţionalist;
- teoriile controlului social.

3.3.1. Orientarea ecologică

Şcoala ecologică de la Chicago a promovat în perioada anilor 1920-1930

orientarea ecologică conform căreia, orice element, indiferent de natura sa (animal-
vegetal, biologic -psihologic, etc.) este susceptibil de a fi implicat într-o relaţie
cauzală în momentul în care intra în relaţii cu alte elemente.
Încercând să explice cauzele cnminalităţii în marile aglomeraţii urbane, în care
proporţia imigranţilor este mai ridicată, Clifford R.Shaw şi Henry.D.McKay au
făcut analogie între grupurile de emigranţi şi speciile de plante care încearcă să
supravieţuiască pe un pământ ostil; în acelaşi fel, imigranţii încearcă să
supravieţuiască apelând la forme de adaptare impuse de viaţa concretă.
S-au evidenţiat, în acest fel existenţa unor corelaţii între delicvenţă şi
perturbările sociale în zonele de deteriorare morală (caracterizate prin sărăcie,
somaj, condiţii de muncă nefavorabile, învăţământ dezorganizat etc.). Se
formează astfel conceptul de zonă crimogenă specifică sau ,,zona delictoasă"
unde delicvenţa apare astfel ca un fenomen de respingere, specific cartierelor
sărace.

57
 Marele merit al Şcolii de Ecologie Umană din Chicago constă în aceea că ,,a
deschis calea unor cercetari mai complexe în ceea ce priveşte raportul dintre
anumite fenomene sociale ,ca urbanizarea, industrializarea şi criminalitatea ,dar mai
ales de a fi inspirat un program special de lungă durată de prevenire a
criminalităţii"(R. Stănoiu).

3.3.2. Curentul culturalist

Acest curent raportează personalitatea individului la cultura pe care o

asimilează, tema centrală fiind raportul dintre cultură şi criminalitate.

A. Teoria asociaţiilor diferenţiate

Considerat a fi fondatorul criminologiei sociologice nord-americane, Edwin

Sutherland emite în lucrarea sa ,,Principii de criminologie", o teorie conform
căreia comportamentul delicvent se învaţă printr-un proces obişnuit de comunicare
cu alte persoane, asociindu-se astfel cu indivizi care apreciază favorabil acest
comportament şi izolându-se de cei care nu îl apreciază.
O persoană devine infractor datorită unui exces de definiţii favorabile
încălcării legii în detrimentul definiţiilor nefavorabile unei acţiuni ilegale. Acesta
este principiul asocierii diferenţiate.
În acest context, autorul constată că există două tipuri de explicaţii ale
fenomenului criminal care îl influenţează:
- în funcţie de elementele aflate în momentul în care infracţiunea este
comisă - explicaţie „ dinamică ";
- în funcţie de elementele care au influenţat anterior viaţa
delicventului - explicaţie ,,istorică" sau ,,genetică".
În viziunea lui Sutherland orientarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive este
în funcţie de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale iar

58
indivizii au un comportament criminal deoarece „ sunt în contact cu modele
criminale şi nu au sub ochi modele anti-criminale"'.
La nivel colectiv rata criminalităţii este ridicată deoarece ,,un grup poate fi
organizat de manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului criminal, fie de manieră a i
se opune".
Prin asocierea făcută între cultura criminală şi cultura societăţii globale, el a
reuşit să identifice forme de criminalitate care scăpau de sub incidenţa legii penale („
white collar crime"-criminalitatea gulerelor albe).

B. Teoria conflictului de cultură

Criminologul american Thorsten Sellin pune bazele teoretice ale curentului

culturalist prin lucrarea „ Conflictul de cultură şi criminalitatea".
Principala premisă a autorului este că normele juridice penale sunt expresia
culturii dominante din societate. Deoarece în societate există mari diferenţe culturale
(de ex.: între bogaţi şi săraci, între localnici şi imigranţi) comportamentul delicvent
apare pe fondul conflictului real sau imaginar între normele şi valorile însuşite de
individ şi normele şi valorile dominante în societate. Astfel autorul consideră că
există o relaţie direct proporţională între numărul de contradicţii culturale şi rata
delicvenţei.
Codul personal de morală al individului depinde de normele pe care le-a
asimilat de-a lungul experienţelor trăite ca membru al diverselor grupuri sociale.
Fiecare grup are propriile sale norme de conduită, care trebuie respectate (de ex.
normele de conduită al gangsterilor ) . Când conduita anumitor persoane nu este
apreciată în aceeaşi măsură de toate grupurile sociale se poate vorbi despre conflict
cultural.

C. Teoria ,,subculturilor delicvente"

59
 Această teorie reprezentată prin Albert Cohen susţine ideea că
infracţionalitatea tinerilor din clasele defavorizate constituie un protest împotriva
norme lor culturale dominante. Întrucât condiţiile sociale nu le permit să obţină un
succes social legal, aceşti tineri resimt o puternică stare de frustare care le
determină un comportament infracţional.
Acceptând ruptura definitivă cu valorile tradiţionale existente în societate şi
alegând calea delicvenţei, grupul defavorizat îşi reconstituie un sistem propriu de
modele şi norme care poartă denumirea de ,,subcultură delicventă". Acest gen de
infracţiuni se caracterizează prin:
- non-utilitate - sunt comise pentru faima şi nu cu scopuri materiale;
- maliţiozitate - vizează necazul celorlalţi;
- negativism.

3.3.3. Curentul funcţionalist

Teoriile exprimate în cadrul acestui curent, numite şi ,,Teoriile tensiunii

sociale" consideră criminalitatea ca rezultat al stării de frustare a indiviziilor şi
grupurilor defavorizate social şi economic, incapabile să atingă prin mijloace licite
succese sociale.

A. Teoria anomiei sociale

În cazul lipsei unei normalităţi sociale determinată de conflicte majore cum

ar fi: războaiele, revoluţiile, crizele economice sau catrastofele naturale, structura
socială devine anomică, adică tinde spre dezintegrare pentru a se restructura pe baze
noi.
Sociologul francez R.K.Merton preia noţiunea de anomie de la Durkheim
adaptând-o la societatea americană. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează
două concepte:

60
 - cultura - care reprezintă ansamblul valorilor ce guvernează conduita
indivizilor în societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă
- organizarea socială - care reprezintă ansamblul de norme şi instituţii
care reglementează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea
scopurilor.
Astfel starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea
mare între scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite
categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la
criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă, a grupului
din care fac parte.

B. Teoria oportunităţii diferenţiate

Acestă teorie aparţine criminologilor americani Richard Cloward şi Lloyd

Ohlin care în lucrarea ,,Deliquency and Opportunity" ( Delicvenţă şi oportunitate )
au analizat noţiunea de subculturi delicvente. În această lucrare numită şi teoria
eşecului social, autorii susţin ideea existenţei a numeroase subculturi delicvente
independente în societate în care „ anumite forme ale activităţii infracţionale sunt
cerinţe esenţiale pentru performanţă şi câştigarea rolului dominant în cadrul
grupului".
Astfel, odată intraţi în grupul delicvent, infractorilor li se oferă oportunitatea
de a obţine şi succesul economic dorit. Cei doi autori analizează procesele de
diferenţiere inclusiv din cadrul grupurilor subculturale, în care indivizii se impart in
funţtie de calităţiile personale ( forţă, inteligenţă, abilitate ) astfel încât
oportunităţile ilicite se modifică în funcţie de ,,statutul" fiecărui individ. Autorii
împart subculturile delicvente în trei modele:
- modelul criminal
- modelul violent

61
 - modelul izolat

3.3.4. Teoria controlului (autocontrolului) social

Considerând că toţi oamenii sunt potenţiali infractori, adepţii acestei teorii

(prezentaţi în cele ce urmează) nu se mai intreabă „ care sunt cauzele criminalităţii
„ ci dimpotrivă, ,,care sunt motivele pentru care oamenii respectă normele sociale".
Unul dintre motivele considerate clasice este teama de pedeapsă. Cu toate acestea
,,teama de pedeapsă" nu este considerat a fi un motiv total satisfăcător.
Alte elemente care concură la determinarea răspunsului la această întrebare
sunt:
- abatere sau responsabilitate şi control;
- apartenenţă socială,
- rezistenţă la frustrare.

A. Teoria abaterii

În lucrarea sa ,Delicvenţă şi mişcarea", David Matza afirmă că între individ şi

lege există o legatură care creează reponsabilitate şi control şi care, în cea mai
mare parte a timpului, păstrează limita între comportamentul individului şi lege.
Dacă individul a depăşit limita permisă de lege, acesta se va afla „ pe marginea
prăpastiei" şi va oscila între crimă şi lege, cochetând când cu una, când cu
cealaltă, fără a fi capabil să ia o decizie. Dacă totuşi comit anumite infracţiuni,
aceştia vor căuta nişte tehnice defensive care să îi elibereze de constrângerile de
ordin moral ce îi împiedică să încalce legea. Unele dintre acestea sunt:
- negarea responsabilităţii - ex.:"Nu a fost vina mea şi am fost victima
circumstanţelor"
- negarea daunelor -ex." Au şi ei asigurare şi nu a fost nimeni rănit,
deci care e problema?"

62
 - negarea victimei - ex.: "Oricine ar fi făcut la fel în locul meu"
- condamnarea celui care condamnă - ex.:"Pun pariu că şi judecătorii
au făcut infracţiuni mai mari decât cele pentru care am fost judecat"
- apelul la loialitate - ex.:"Ce era să fac, a trebuit să-i ajut deoarece erau
prietenii mei"
Deci Matza consideră că delicvenţii au credinţe morale convenţionale, dar
le neutralizează cu scuze, astfel că ei pot comite acte ilegale fără sentimentul de
vinovăţie.

B. Teoria apartenenţei sociale (legăturii sociale)

Criminologul american Travis Hirschi, autorul lucrării ,,Causes of

Delinquency"(Cauzele delicvenţei), consideră că oamenii sunt predispuşi a încălca
legea, dar mulţi dintre ei se tem că un comportament ilicit ar putea duce la o
afectare ireparabilă a relaţiilor cu grupul şi instituţiile sociale de care depind
(familia, şcoala, colegii, etc). Există deci o legatură socială, un sentiment al
apartenenţei la o anumită comunitate umană şi ca atare este puţin probabil ca
indivizii să comită acte de natură delicventă.
Conform acestuia, cele mai importante elemente ale legăturii sociale sunt:
- ataşamentul - în care acceptarea normelor sociale şi dezvoltarea
conştiinţei sociale individuale depinde de ataşamentul şi grija faţă de alte persoane;
- angajamentul - care asigură încrederea pe care o are individul în
societatea în care trăieşte sau riscul pe care şi-1 asumă dacă se angajează într-un
comportament deviant
- implicarea în activităţiile convenţional stabilite de societate - ,,mâinile
fără ocupaţie sunt magazinul diavolului" (observaţie făcută de autor)
- credinţa în valorile morale si sociale

63
 C. Teoria rezistenţei la frustrare (autostăpânirii)

Walter C.Recless argumentează prin teoria sa, că toţi indivizii sunt afectaţi de
o varietate de forţe care-i împing spre crimă şi de o varietate de forţe care-i reţin de
la crimă. Aşadar, fiecare individ constrâns din exterior are şi o structură internă
protectoare, ambele conferindu-i protecţie împotriva crimei. Astfel, aceste forţe sunt:
1. forţele care-1 împing pe individ spre crimă:
- presiunile sociale - condiţii de viaţă dificile, conflicte familiale, statutul de
minoritar, lipsa oportunităţilor
- impulsurile sociale - ex.:prieteniile cu persoane rău famate, subcultura
criminală sau delicventă, mass media, grupurile deviante, etc.
- impulsurile biologice sau psihologice - ex.: agresivitatea, ostilitatea,
oboseala, tensiunile interne, nemuţumirea, etc.
2. forţele care-1 reţin pe individ de la comiterea unor fapte de natură
delicventă:
- forţele conţinutului extern - constă în viaţa afectivă de familie şi include
elemente ca: moralitatea, disciplină, consolidarea instituţiilor statului, apartenenţa la
proprietate, identitatea
- forţele conţinutului intern - constă în autocontrolul pe care îl are
individul, în responsabilitate, în toleranţă la frustrare, orientarea către un anumit
scop.
Se apreciază că agresivitatea în sine nu este totuşi un comportament anormal.
Stresul emoţional şi agresivitatea pot genera atingerea unui scop care deseori nu
este criminal. Totuşi problemele încep să apară în momentul în care individul este
blocat sau frustrat în atingerea scopului. Direcţionarea sa gresită sau nefolosirea
agresivităţii într-o direcţie mai bună poate determina o forţă distructivă. De
exemplu, muncitorul care vrea să-şi lovească şeful dar nu îndrăzneşte, se duce

64
acasă şi-şi bate soţia şi copiii sau îşi descarcă agresivitatea asupra propriei persoane
lovindu-se sau mutilându-se singur.
În acest sens, autorul consideră că răspunsul la agresivitate nu este eradicarea
ei, ci înţelegerea şi canalizarea ei în direcţii potrivite pentru a se putea exprima.

3.3.5. Teorii sociologice moderne. Modelul conflictual

Apărut ca o reacţie faţă de modelul consensual, modelul conflictual se

caracterizează prin relevarea intereselor opuse care provoacă conflicte între clase şi
grupuri sociale. Aceste conflicte nu sunt resorbite prin adaptare, prin ajustări şi
reechilibrări, ca în cazul modelului consensual.
Conform acestui model, întregul fenomen social este explicat în termenii:
- ,,conflictelor între clase" cu interese opuse;
- de dominaţie între organisme de ordin: naţional, religios, etnic, profesional.
Modelul consensual pleacă de la premiza că omul are un patrimoniu bio-
genetic şi socio-cultural de o mare complexitate, dar plasat în condiţii istorice
respectiv într-o structură socio-economică dată, omul se diferenţiază de semenii
săi prin procesul de instruire. Această diferenţiere îi va asigura un statut în
societate mai mult sau mai puţin dorit.
Modelul conflictual consideră că inegalităţile care se observă în societate
trebuie eliminate, acţiune ce se realizează prin confruntări, conflicte şi revoluţii.

Bazele istorice ale modelului conflictual

A. Marxismul

Teoriile criminologice marxiste se alimentează din princiipile materialismului

istoric ai cărui întemeietor sunt Karl Marx şi Friederich Engels. Doctrina acestei
filozofii sociale numită materialism este că, în societate, întâiul fenomen este

65
economia iar celelalte cum ar fi: dreptul, religia, morala, arta, filozofia, etc, sunt
doar nişte reflexe ale acesteia, adică ale raporturilor economice.
Conform teoriei acestora, societatea capitalistă se împarte în clase sociale
a căror existenţă este marcată de contradicţii. Când contradicţiile devin
antagoniste, radicalizarea poziţiilor claselor este atât de puternică încât
schimbarea socială pe cale conflictuală, revoluţionară este inevitabilă.

B. Şcoala economică

Plecând de la teoria marxistă în care factorii economici (exploatarea,

mizeria, şomajul, corupţia) sunt considerate principalele surse ale actului
infracţional, olandezul Willelm Bonger susţine următoarele (în cartea „ Criminality
and Economic Conditions „):

— crima este rezultatul unui comportament social normal şi nu biologic ( cu

unele excepţii);
— reacţia la actul infracţional este pedeapsa aplicată de cei care deţin puterea
politică
— nici un act nu este imoral sau criminal prin natura lui - deoarece ideile
despre ce este moral sau imoral se schimbă în permanenţă, încercarea de a controla
prin forţă încălcarea legii este o dovadă a slăbiciunii sociale;
— infracţiunile sunt acte antisociale care afectează clasa dominantă;
— faptele antisociale care apără clasa conducătoare sunt pedepsite întotdeauna
cel mai sever;
— societatea capitalistă nu se împarte în bogaţi şi săraci în funcţie de
capacitatea intelectuală a indivizilor, ci în funcţie de raporturile lor în cadrul
relaţiilor de producţie;

66
 — ordinea socială, ale cărei costuri sunt suportate de întreaga societate,
protejează interesele clasei conducătoare;
— sistemul capitalist sancţionează infracţiunile săvârşite de cei din pătura
socială mai săracă, activităţile antisociale ale celor din pătura socială mai bogată
nefiind incriminate;
— criminalitatea nu este influenţată de nivelul bunăstării, ci de modul de
distribuţie a bogăţiei;

3.3.6. Curentul interacţionist

Inspirat din şcoala sociologică a interacţionismului simbolic, creată de

George Herman Mead, Charles Horton Cooley şi W.Thomas, curentul
interacţionist acreditează ideea că oamenii acţionează în conformitate cu propria
lor interpretare a realităţii. Astfel oamenii învaţă sensul valorilor şi al nonvalorilor
din felul în care ceilalţi oameni reacţionează la ele în mod pozitiv sau negativ.

Noţiunile de ordin psiho-social ce stau la baza tuturor teoriilor exprimate în

cadrul acestui curent sunt:
— conceptul de rol - conform căruia comportamentul individului în societate
nu este dominat de hazard ci corespunde unui rol social coerent;
— conceptul de interacţiune - care presupune ideea că actul unui participant
la reacţia socială constituie un răspuns la un stimul declanşat de către altcineva,
acest act la rândul său constituind un stimul pentru altcineva;
— conceptul de personalitate — care se formează lent, ca efect al
interacţiunii între oameni.

A. Teoria conflictului de grup

George Void formulează această teorie în anul 1958, conform căreia indivizii
sunt parte integrantă a unui grup cu nevoi şi interese comune, ce pot fi realizate

67
prin acţiuni colective. Grupurile vin în conflict unele cu celelalte şi devin
concurente atunci când interesele şi scopurile lor tind să se suprapună, membrilor
grupului oferinduli-se ocazia de a-şi arăta loialitatea faţă de grupul căruia îi aparţin,
anumiţi indivizi executând fapte reprobabile în interesul grupului. În condiţiile în
care grupurile nu au interese comune între ele intervine o luptă de menţinere a
poziţiei, context în care Void susţine "conflictul este unul din procesele principale şi
esenţiale în menţinerea şi funcţionarea societăţii".
Totuşi această teorie nu explică faptele ilegale care nu sunt raportate la vreo
luptă între interesele diferitelor grupuri din societate.

B. Teoria etichetării şi a stigmatizării

Întrebarea de la care pleacă conceptul de interacţionist nu mai este „ De ce

individul este delicvent ? " ci „ De ce un individ este considerat a fi delicvent ? ".
În acest context criminologul Howard Becker susţine că grupul social
deţinător al puterii politice şi economice, prin elaborarea şi aplicarea unor legi
care favorizează interesele acelui grup, creează conţinutul noţiunii de devianţă şi
implicit delicvenţă. În felul acesta devianţa nu este o calitate intrinsecă a actului
pe care individul îl comite ci mai degrabă o consecinţă a aplicării unei etichete.
Devianţa constituie astfel o categorie prin intermediul căreia anumiţi indivizi sunt
etichetaţi ca atare, devenind stigmatizaţi ( outsider ) printr-un proces de
marginalizare al lor, aceştia constituindu-se în grupuri de socializare negativă
respectiv adâncindu-se în ,,cariere infracţionale".
Criminologii interacţionişti consideră că deosebirile între infractori şi
noninfractori sunt infime, singura deosebire fiind faptul că anumiţi indivizi sunt
etichetaţi infractori iar alţii nu, datorită imunităţii în raport cu regulile de drept şi
cu mecanismele de aplicare a acestora. Aceştia consideră că etichetarea produce un
stigmat psihic iar condamnarea publică a actului deviant îl separă pe individ de

68
societatea convenţională. Astfel etichetarea negativă a unui individ îl poate
determina pe acesta să devină membru al unei subculturi populate de persoane
etichetate în mod similar.
Astfel în unele cazuri etichetarea de către o instanţă judecătorească este
mult mai importantă decât pedeapsa în sine, de unde şi explicaţia de ce instanţele
judecătoreşti aplică frecvent pedeapsa cu suspendarea executării sau amenda
penală.

C. Teoria reacţiei sociale

Într-o anumită măsură asemănătoare cu teoriile etichetării, criminologia

"reacţiei sociale" dezvoltă viziunea interacţionistă asupra ansamblului proceselor
care alcătuiesc reacţia socială faţă de criminalitate. Precursorii acesteia au fost: Ralf
Dahrendorf şi George Void.
Considerând criminalitatea ca fiind rezultatul conflictului social între clase şi
grupuri sociale Ralf Dahrendorf susţine că fiecare sistem social se bazează pe
exercitarea, de către clasa conducătoare, a coerciţiei asupra restului complexului
social.
La rândul său George Void consideră că "întregul proces politic de adoptare, de
încălcare şi de aplicare a legii penale constituie expresia directă a conflictului
fundamental dintre grupuri de interese în cucerirea şi menţinerea puterii politice în
stat".
O altă poziţie interesantă vizavi de procesul conflictual dintre clasa politică
dominantă şi restul complexului social, este cea a sociologilor William Chambliss
şi Robert Seidman care susţin că valorile la care apelează cei care elaborează legile
sunt în general acelea ale oamenilor înstăriţi şi nu cele ale săracilor. Astfel în
privinţa consecinţelor criminalităţii pentru societate, ei afirmă că

69
infracţionismul reduce şomajul, cerând totodată locuri de muncă în organele
de_________________

1.4. Factorii socio-culturali

Cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de

societatea omenească de-a lungul istoriei.
Factorii culturali care influenţează creştera infractionalităţii sunt reprezentaţi
de: familie, şcolarizare, religie, stare civilă, mass-media, discriminarea etc.
Familia
Considerată ca fiind celula de bază a societăţii, familia are în primul rând
rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric. Orice

perturbare în interiorul structurii familiale are efecte importante la nivelul adaptării

sale în societate cât şi asupra personalităţii acestuia.
În urma urbanizării s-a schimbat structura instituţiei familiale:
- s-a intensificat rata divorţurilor, a despărţirilor şi a abandonului de
familie,
- s-a diminuat autoritatea părintească;
- s-a schimbat profund instituţia familială prin şcolarizarea prelungită
a copiilor, căsătoria lor prematură şi angajarea în muncă a ambilor
soţi;
- s-a redus rolul de socializare deţinut de familie datorită mass
mediei.

70
 Un studiu elaborat de soţii Dueck în cartea "U nraveling Juvenil e
Delinquency" (Delicventa juvenilă nerelevată) coincide faptul că toate aceste
elemente determină profund personalitatea copiilor, ei devenind potenţiali infractori.

Instruirea şcolară
Din punct de vedere cantitativ nu sunt diferenţe vizibile în planul
infracţiunilor, dar din punct de vedere calitativ, nivelul de instruire şcolară se
reflectă prin alegerea unor forme infracţionale mai puţin primitive.
Totuşi rolul şcolii este foarte important pentru educarea şi socializarea copiilor.

Religia
Religia, în ansamblul său joacă un rol puternic de influenţă şi prevenire în
combaterea criminalităţii. S-a admis însă că anumite secte religioase practică
infracţionismul pentru obţinerea unor avantaje materiale.
În perioadele de crize economice şi politice profunde pot avea loc şi
fenomene infracţionale cu substrat religios cum ar fi: distrugeri de lăcaşe de cult,
profanări, etc.

Starea civilă
Nu s-au identificat raporturi statistice relevante în privinţa stării civile a
infractorilor, însă s-a concluzionat că atât femeile (?) cât şi bărbaţii (S) necăsătoriţi
sunt mai predispuşi să comită delicte sexuale iar în cazul soţiilor au fost relevate o
serie de infracţiuni săvârşite cu violenţă, datorită neînţelegerilor dintre soţi.

Impactul activităţilor din timpul liber

Au fost identificate ca periculoase formele de petrecere a timpului liber în
grupuri sau "bande" care se angajează în mod deliberat în comiterea de infracţiuni.
Rolul creşterii delicvenţei ca urmare a impactului activităţilor din timpul liber
este inseparabil legat de problemele sociale ale integrării. În acest sens, neintegrarea

71
economică şi socială a tinerilor absolvenţi duce la stări de frustrare şi
dezechilibru care generează infracţionalitatea.
Impactul mijloacelor de informare în masă
Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în mass-
media şi în special video-violenţa. Acestea vor produce efecte mai ales asupra
acelora cu înclinaţii sau predispoziţii spre violenţă. Din cercetările efectuate rezultă
următoarele efecte care le crează violenţa în mass-media:
1. furnizează modele de comportament negativ;
2. determină creşterea nivelului agresiv în rândul celor care urmăresc
asemenea filme şi emisiuni;
3. desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le
produce violenţa.

Discriminarea
Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu
aspiraţiile sale. Ea se poate realiza la diferite niveluri.
Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare care declanşează, de regulă,
porniri agresive precum şi dorinţe de revanşă din partea celor care se consideră
discriminaţi. Alteori grupurile ce se consideră discriminate emit pretenţii atât de
mari încât depăşesc drepturile şi libertăţile majoritarilor. Acesta este un caz tipic de
"conflict de cultură".

Toxicomania
În prezent în România nu există o stare infracţională determinată în special de
consumul de droguri, însă alcoolismul ocupă un loc important în planul
comportamentului infracţional.

72
 Starea alcoolică. ca factor crimogen, este influenţată în mod direct de
temperamentul psihotic sau nevrotic. Se pot descrie două stari fundamentale de
alcoolism:
■ alcoolismul acut ce poate fi evidenţiat:
- într-o formă uşoară însoţită de o diminuare a atenţiei şi o lungire a timpului
de reacţie, cauzând un număr considerabil de infracţiuni neintenţionate,
comise din imprudenţă şi neglijenţă (accidente de circulaţie sau de muncă);
- într-o formă gravă care provoacă o stare tipică de confuzie mentală,
exagerează nevoile sexuale şi conduce la o stare de delir şi agresivitate
comiţând acte de violenţă.
■ alcoolismul cronic - care modifică mentalitatea fundamentală a
individului şi dezvoltă agresivitatea şi impulsivitatea determinând furtul,
abuzul de încredere, abandonul de familie sau provoacă gelozia.

Profesia
Majoritatea profesiilor conferă condiţii pentru săvârşirea unor infracţiuni.
Astfel se evocă criminalitatea "gulerelor albe" care defineşte
infracţionalitatea săvârşită de către persoane socialmente respectabile, care ocupă
un statut elevat. Aparută pentru prima dată în lucrarea "Criminalitatea gulerelor
albe" a lui Sutherland, acest tip de criminalitate are unele caracteristici speciale:
■ beneficiază de o indulgenţă generalizată datorită poziţiei sociale a
infractorului;
■ în aceste cazuri reputaţia persoanelor implicate nu este alterată;
■ se realizează prin ignorarea şi prin interpretarea falsă a legii, făcându-se o
confuzie voită între limitele licitului şi ale ilicitului.

73
 1.5. Factorii politici

Influenţa factorilor politici în criminogeneză apare în mod deosebit în două

situaţi specifice: războiul şi revoluţia.

Războiul
Războiul convenţional - este mai putin crimogen datorită reglementărilor
speciale în domeniul penalului (legea marţială);
Războiul civil - produce efecte puternic crimogene constituind cea mai
înaltă expresie a unei crize politice pe tentonul unui stat .
Războiul civil, indiferent de natura conflictului (politică, etnică sau
religioasă), creează centrii antagonici de putere astfel încât infractorii de
profesie îşi pot desfăşura activitatea nestingheriţi. In cazul războiului civil apar o
serie de fenomene negative cum ar fi:
- se ignoră complet sistemul legislativ;
- se instaurează haosul şi anarhia socială şi economică, se declanşează
violenţa;
- starea de haos şi anarhie încurajează comiterea de infracţiuni a unor
persoane care nu au fost cunoscute anterior cu comportamente antisociale;
- apare terorismul ca formă a luptei pentru putere.

Revoluţia este o stare de criză politică, de mare amploare, prin care se

urmăreşte înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea puterii politice şi
schimbarea orânduirii sociale.
Momentul de criză se repercutează grav asupra sistemului legislativ care nu
mai este respectat, precum şi asupra organelor de control social, care, fie că sunt
eliminate, fie că nu îşi mai pot îndeplini atribuţiile. În timpul desfăşurării, cât şi în
perioada de tranziţie care urmează criminalitatea cunoaşte o adevarată explozie.

74
 2. CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL
( MICROCRIMINOLOGIA )

2.1. Consideraţii introductive

Fapta antisocială cât şi fapta licită este rezultatul unui proces de interacţiune
dinamică între personalitatea infractorului, situaţia coerentă de viaţa în care se
săvârşeşte fapta antisocială şi a mecanismelor psihologice care permit procesul
complex al trecerii la comiterea actului interzis de legea penală.

Clarificarea etiologiei actului infracţional presupune relevarea:

- rolului personalităţii infractorului;
- a rolului situaţiilor concrete de viaţă în care se săvârşeşte fapta;
- a mecanismelor psihologice ce permit trecerea la act.

2.2. Personalitatea infractorului

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care

înglobează notiunea psiho-socială de personalitate şi noţiunea juridico-penală de
infractor. Infăţişând rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei umane la lume cu
scop de conservare şi dezvoltare, personalitatea infractorului reprezintă rezultatul
interacţiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a
individului (factorii endogeni) şi ansamblul factorilor mediului social (factorii
exogeni).
Datorită interacţiunilor permanente care au loc între factorii endogeni şi cei
exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică, despre care se
ştie că se formează până în jurul vârstei de 25 de ani şi continuă să evolueze într-
un timp şi ritm care depinde de relevanţa factorilor exogeni.

75
 Acordând valoare egală atât factorilor individuali (endogeni) cât şi cei ai
mediului social (exogeni), s-a stabilit că procesele cu relevanţă mai mare pe
parcursul socializării negative au semnificaţii diferite, ca rezultat al succesiunii
lor temporale, al vârstei, sexului şi al altor caracteristici ale persoanei.
Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleaşi sfere ale vieţii
sociale (familie, şcoala, medii de producţie, microgrupuri etc), ca şi personalitatea
nondelicventă. Ceea ce diferă este conţinutul informaţiilor receptate şi valoarea
acordată acestora.
O influenţă deosebită asupra formării personalităţii individului o are mediul
psiho-social. Componentele cele mai de seamă ale acestuia sunt familia, şcoala,
locul de muncă.

a) Familia - constituie principala instanţă de socializare al cărei rol

funcţional în structura socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea
a doua funcţii principale:
- socializarea primară a copiilor pentru a deveni membrii ai
societăţii - prin asimilarea principalelor norme şi valori sociale,
ale primelor contacte sociale şi exponente de viaţă ale copilului;
- socializarea personalităţii adulţilor - impune socializarea
continuă în cadrul interacţiunilor determinate de poziţia socială.
Conduita antisocială apare îndeosebi în acele familii lipsite de preocuparea
de a asigura o socializare corectă a copiilor sau care asigură în mod intenţionat
modele de socializare negativă.
În acelaşi timp relevanţă deosebită primesc şi climatul conjugal, modelul
comportamental al părinţilor sau stilul educativ.

76
 b) Şcoala - este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoştinţele
profesionale, să formeze, să dezvolte şi să consolideze atitudinile pozitive,
pregătind pentru viaţă generaţia tânără.
Corelaţia dintre criminalitate şi nivelul de instruire şi educaţie este destul de
importantă. Astfel indivizii cu volum redus de cunoştinţe, cu carenţe educaţionale
pronunţate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor şi normelor sociale, nu
discern binele de rău , respectiv licitul de ilicit. Pregătirea şcolară redusă,
nivelul precar al cunoştinţelor, anturajul necorespunzător constituie o cale
sigură spre delicvenţă.

c) Profesia - reprezintă o modalitate de a evita delicvenţa prin asigurarea

unor venituri oneste. Potrivit cercetărilor majoritatea infractorilor au un statut
ocupaţional precar, instabil, cei mai mulţi dintre aceştia neavând nici o calificare.
Apariţia conduitelor antisociale decurge din însăşi esenţa societăţii, din
crizele economice pe care le străbate În acest context, anomia reprezintă o stare
specifică societăţilor dezorganizate social, zguduite de revoluţii sau crize sociale
profunde, în urma cărora se amplifică tendinţele de devianţă socială iar modelele
promovate devin confuze.
Tinerii resimt starea anomică, mai ales între necesităţile personalităţii lor
aflate în formare, şi reperele normative care le orientează conduita. În absenţa
unor standarde precise, a unui ghid valoric clar, este resimţită o stare de
dezorientare şi inadaptare socială, ce conduce la devianţă. Anomia socială
interacţionează cu personalitatea în formare, determinând dispariţia orizontului, a
viitorului social al individului şi formarea factorului criminogen.

2.3. Situaţia preinfracţională

Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare

personalităţii delicventului, care precedă actul infracţional.

77
 Elementele situaţiei preinfracţionale sunt:
- evenimentul - care determină apariţia ideii infracţionale în
mintea delicventului;
- circumstanţele - în care fapta antisocială se pregăteşte şi se
execută.

2.4. Mecanismul trecerii la act

Trecerea la săvârşirea actului infracţional este elementul care diferenţiază

infractorii de noninfractori. Analiza trecerii la act surprinde momentul impactului
dintre personalitate şi situaţia concretă de viaţă. Personalitatea prezintă interes sub
aspectul determinant orientării sale antisociale, precum şi a trăsăturilor de caracter
care o susţin.
Subiectul trebuie să opteze între mai multe variante de comportament, în
procesul de deliberare intervenind diferite criterii:
- motivaţionale - mobil şi scop;
- valorice - semnificaţia socială şi juridică a faptei;
- morale;
- afective;
- materiale - condiţii concrete de realizare a faptei.
Rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al
orientării antisociale a personalităţii, aspectul final al deciziei fiind o reflectare
elocventă a acestei diferenţe de grad.
- pentru infractorul de profesie, cu o orientare antisocială a
personalităţii puternică, rezultatul deliberării este evident, sistemul propriu de
norme şi valori justificându-i conduita, şi dându-i un caracter legitim;

78
 - pentru ceilalţi infractori cu o orientare antisocială a personalităţii mai
redusă ca intensitate, criteriile pozitive nu mai sunt desconsiderate într-un mod atât
de radical.
Totuşi infracţiunile pot fi săvârşite spontan, din culpa sau cu praeterintenţie,
acestea constituind expresia unor personalităţi orientate antisocial şi caracterizate
prin impulsivitate, agresivitate sau neglijenţă faţă de valorile sociale ce sunt
protejate de legea penală.

REACŢIA SOCIALǍ

1. Evoluţia modelelor de reacţie socială împotriva criminalităţii

1.1. Caracterizare

Preocupările de evidenţiere şi de eliminare a faptelor antisociale au existat

şi s-au dezvoltat de-a lungul istoriei pe măsura progreselor înregistrate de umanitate.
Astfel, adoptarea mijloacelor de prevenire, combatere şi pedepsire a
fenomenului infracţional au la bază unul din cele mai puternice sentimente
ancestrale: teama deteminată de instinctul de conservare.
Pe de altă parte într-un studiu efectuat de către Donald Black, se relevă
faptul că diferenţele în aplicarea actului justiţiei de către instituţiile abilitate pot
produce departajări substanţiale în stabilirea şi definirea oamenilor drept criminali.
Un bun exemplu este presiunea politică asupra departamentelor de poliţie pentru
reducerea fenomenului infracţional ca fapt ce poate determina chiar subestimarea
sau neînregistrarea actelor infracţionale.

79
 O puternică influenţă asupra estimării actului infracţional poate fi dată şi de
următorii factori :
- preferinţa victimei care deşi a suferit o pagubă şi a anunţat poliţia
revine apoi şi îsi retrage plângerea;
- relaţia de amiciţie cu infractorul determină victima sa nu depună plângere;
- rasa şi clasa socială din care face parte victima - de exemplu dacă
reclamaţia cu privire la o faptă comisă de către un individ aparţinând
clasei de elită, este făcută de către un individ aparţinând clasei de jos,
aceasta nu va fi luată în considerare.

1.2. Modele de politică penală

Modelele de politică penală sunt diferite în funcţie de specificul politic,

economic, social şi cultural al fiecărei ţări în care sunt aplicate cât şi de contextul
regional în care se află şi de dinamica fenomenului infracţional.

A. Modelul represiv

Reacţia socială antinfracţională a avut, pe o perioadă lungă de timp, un

caracter represiv bazat pe răzbunări private netimitate sau ulterior
răzbunării private timitate precum şi compensări în bani sau alte valori, a
victimei.
Răzbunări private netimitate - conform cutumelor justiţiei private, ofensa
adusă unui individ se repercutează direct asupra clanului din care face parte acesta.
Această reacţie primitivă este nelimitată, nefiind proporţională cu gravitatea faptei.
Răzbunările private timitate - au urmărit limitarea ripostei de la nivelul
grupului numai asupra făptuitorului, datorită efectelor negative ale ripostei care
conduceau la slăbirea forţei ofensive şi defensive a întregii comunităţi.

80
 Represiunea etatizată, care constituie ultima formă a reacţiei represive, s-a
bazat de la început pe ideea retributivă. Această concepţie însă nu a fost agreată şi
de către filozoful grec Platon care consideră că pedeapsa nu poate fi justificată prin
ea însăşi ca o reacţie la încălcarea legii ci trebuie să prezinte utilitate socială.
Această idee a fost preluată atât de către filozofii antici (Aristotel, Seneca) precum
şi de filozofii moderni.
Teoria clasică formulate de Cesare Beccaria (1764) atribuie omului
posibilitatea de a-şi regla conduita în urma evaluării avantajelor şi dezavantajelor în
conformitate cu propriile acţiuni. În consecinţă, societatea trebuie să reacţioneze prin
fixarea unor pedepse juste şi severe care să determine reducerea disponibilităţii
indivizilor pentru săvârşirea faptelor penale.

B. Modelul preventiv

Modelul preventiv de politică penală a fest fundamental de doctrina

pozitivistă, aparută la sfârşitul secolului al XDC-lea, sub impactul teoriilor
evolutioniste şi deterministe.
Promotorul acestei doctrine, Enrico Ferri, pe baza ideilor pozitiviste (în care
primează actul încriminat şi nu comportamentul infractional), consideră că pedeapsa
trebuie să constituie un mijloc de aparare socială cu caracter curativ, prin care se
urmăreşte vindecarea infractorului. Astfel în opinia autorului, infracţiunea, înainte de
a fi o entitate juridică, este un fenomen natural şi social care trebuie prevenit. Pentru
realizarea prevenirii generate este suficientă certitudinea represiunii şi nu
severitatea acesteia.

C. Doctrina "apărării sociale"

Această doctrină îmbină modelul de reacţie socială antiinfracţională de tip

represiv cu cel de tip preventiv. Şcoala Apărării Sociale se dezvoltă mai ales dupa

81
cel de-al doilea război mondial în contextul ineficienţei sistemului clasic, care
ignoră realitatea infracţională.
Printre promotorii acestei doctrine îi putem enumera pe: Filippe Gramatica
în Italia, Marc Ancel în Franţa, Thorsten Sellin în SUA.
"Apărarea socială" reprezintă o concepţie generală de drept penal care vizează
protejarea societăţii împotriva criminalităţii. Măsurile penale şi extrapenale
destinate neutralizării delicventului au ca obiectiv şi resocializarea infractorului.

1.3. Tendinţe moderne în politica penală

În ultimul deceniu, politica penală la nivel statal manifestă o tendinţă certă de

armonizare internaţională atât în planul legislativ al combaterii criminalităţii cât şi
în planul respectării drepturilor omului, evoluţia politicii penale nefiind doar o
problemă internă a fiecărui stat în parte.
O importanţă decisivă în prefigurarea tendinţelor actuale şi de perspectivă în
politica penală a avut-o Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite asupra prevenirii
criminalitaţii şi tratamentului delicvenţilor desfăşurat la Havana 1990. În cadrul
acestui congres se prefigurau noile dimensiuni ale criminalităţii şi prevenirea acestui
fenomen în contextul dezvoltării.

Orientările de bază în materie de politică penală sunt următoarele:

-tendinţa represivă, neoclasică - care se manifestă mai ales în cazul
terorismului al crimei organizate, infracţiunilor contra mediului şi împotriva
activităţii funcţionarilor corupţi. Potrivit acesteia, procedurile judiciare şi
execuţionale anterioare reprezintă un eşec prin lipsa crieriilor ştiinţifice de punere
în aplicare, fapt ce conduce la o inegalitate a şanselor în funcţie de disponibilităţile
financiare. În acest context pedeapsa cu închisoarea este necesară în cazul
săvârşirii infracţiunilor grave sau în cazul infractorilor incongibili.

82
 -tendinţa moderată - urmăreşte crearea de alternative viabile la
intervenţia judiciară pura cum ar fi: medierea, arbitrajul şi curţile de concediere. În
acest caz măsurile alternative închisorii sunt:
- avertismentul penal;
- amânarea nelimitată a pronunţării sentinţei;
- măsuri de compensare a victimei;
prioritatea acordată pedepsei pecuniare;
- aplicarea mai frecventă a pedepselor care prevăd munca în serviciul
comunităţii sau condamnarea la locul de muncă;
- limitarea sau interzicerea unor drepturi pe o perioadă
determinată;
- suspendarea executării pedepsei.

Cu prilejul dezbaterilor internaţionale din ultimii ani s-a concluzionat că în

perioada actuala există un inters evident din partea tuturor statelor, în special
europene, pentru armonizarea legislatiilor penale şi procesual penale în scopul
asigurării unei mai bune protecţii sociale prin sporirea eficienţei sistemului justiţiei
penale şi a protejării drepturilor omului.

2. Prevenirea criminalităţii

- desemnează un proces social permanent, ce presupune aplicarea unui

ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic,
administrativ şi juridic destinate să preîntâmpine săvârşirea faptelor
antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea cauzelor fenomenului
social.
În cadrul modelelor de prevenire a criminalităţii se disting:
- modelul clasic;
- modelul social;

83
 - modelul situaţional.

Modelul clasic
în cadrul acestuia, se distinge pe de o parte prevenirea generală pentru
realizarea căreia definitorie este afirmaţia lui Platon conform căreia "Acela care
vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care este
un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca ceea ce s-a săvârşit să nu se fi săvârşit, ci
pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi
pentru ca pedeapsa lui să-i infrâneze pe ceilalţi", iar pe de altă parte prevenirea
specială adică un complex de măsuri destinat să împiedice săvârşirea unor fapte
antisociale de către persoanele ce au săvârşit deja o infracţiune.

Modelul social
Acesta prevede utilizarea unor măsuri cu caracter social anticipativ şi
presupune în special implicarea comunităţii în efortul de prevenire a criminalităţii.
Acest model presupune o bune coeziune socială, o serioasă integrare culturală şi o
conştientizare comunitară care să genereze un spirit civic pronunţat.

Modelul situaţional (tehnologic)

- Reprezintă o cale pragmatică de reducere a oportunităţilor de săvârşire
a faptelor antisociale, prin măsuri realiste, simple şi cu costuri reduse.
- Dacă modelul social de prevenire se adresează infractorilor potenţiali
urmărind reducerea disponibilităţii acestora la săvârşirea de fapte
antisociale, modelul situaţional are în vedere potenţialele victime
încercând să le determine să utilizeze variate precauţiuni care reduc
riscul victimizării. Spre exemplificare menţionăm:
utilizarea dispozitivelor de alarmă, ascunderea potenţialelor ţinte,
marcarea proprietăţii, asigurarea supravegherii zonale.

84
BIBLIOGRAFIE:

Ghe. Nistoreanu, C. Păun... Criminologie.................... Editura Europa Nova,

Bucureşti 2000

Valerian Cioclei................ Manual de criminologie Editura All Beck,

Bucureşti 1998

Tudor Amza........................ Criminologie – Tratat de Editura Lumina Lex

teorie şi politică criminologică Bucureşti 2002

Rodica M. Stanoiu............ Introducere în criminologie .. Editura Academiei,

Bucureşti 1989

Rodica M. Stanoiu............ Criminologie.................... Editura Oscar Print,

seria Criminologie 1995

Jean Pinatel........................ Traite de Droit penal et

Criminologie..................... Editura Dalloz 1963

Sigmund Freud................... Introducere în psihanaliză Editura Didactică Şi

Prelegeri de psihanaliza Pedagogică, Bucureşti
1980
Psihopatologia vieţii cotidiene

Denis Szabo....................... De l'Anthropohgie a la EdituraLibrairie

Criminologie comparee..... Philosophique J. Vorin

85
 Paris 1993

E. Durkheim....................... Les regles de la methode

sociologique.................. Editura P.U.F. 1956

Enrico Ferri....................... La sociologie criminelle. . Editura Felix Alcan ,

Paris 1905

Cesare Lombroso............... L'homme criminel.......... Editura Felix Alcan,

Paris 1895

O. Kinberg.......................... Les problemes fondamentaux Editura Cujas,

Paris 1959
de la criminologie.............

86